Studiul problemelor care se referă la karmă nu este dintre cele mai ușoare, și când vorbim despre karma omului o facem întotdeauna cu un pronunțat sentiment de responsabilitate; cel puțin așa trebuie să fie. Este vorba aici în realitate de o privire îndreptată asupra celor mai profunde corelații care guvernează existența în lume. Căci în cadrul karmei, în cadrul desfășurării karmei, au loc niște evenimente și procese care propriu-zis se află la baza celorlalte fenomene ale lumii, și chiar ale fenomenelor naturii. Astfel încât, fără a înțelege cum se desfășoară karma în lume și în evoluția omenirii, este de fapt imposibil să înțelegem de ce natura exterioară se desfășoară sub ochii noștri tocmai în forma în care este. Am prezentat unele exemple care ne arată cum se desfășoară karma. Aceste exemple au fost cu grijă alese de mine în așa fel încât acum, când încercăm să facem trecerea spre studiul karmei individuale, să putem face legătura cu ceea ce ne-au oferit aceste exemple.
Aș vrea acum, ca introducere, să fac o observație de ordin general, și aceasta fiindcă astăzi, și probabil și cu ocazia conferințelor viitoare, vor fi prezenți și prieteni care nu au asistat la conferințele care au avut loc în cursul ultimelor săptămâni și luni tocmai cu privire la karmă. Este vorba desigur întotdeauna să înțelegem cu toată gravitatea necesară tot ce este în legătură cu Congresul de Crăciun. Ar trebui să ne pătrundem de conștiența că o dată cu acest Congres de Crăciun a avut loc o nouă întemeiere a Societății Antroposofice. Ar trebui neapărat, ținând seama de profundele modificări intervenite în modul de a trata comoara înțelepciunii antroposofice, să nu recădem în vechile deprinderi și nici în vechile obișnuințe de gândire. Și trebuie să ne fie foarte clar mai ales faptul că tot ceea ce a fost cultivat aici, tot ceea ce a fost spus aici, începând cu Congresul de Crăciun, nu trebuie să fie reprodus de un alt om, în fața unui auditoriu sau altul, în nici un alt fel decât, cel mult, pe baza textelor scrise, citind textul cuvânt cu cuvânt, exact așa cum a fost rostit aici.
Nu e voie ca cineva să redea în mod liber aceste lucruri. Dacă ele ar fi redate în acest fel, eu aș fi obligat să mă opun. Căci e vorba în realitate de faptul că, în cazul unor lucruri atât de dificile și atât de grave, fiecare cuvânt, fiecare frază pronunțată aici trebuie să fie cu precizie cântărită, pentru ca să se vadă în mod clar cum trebuie să fie circumscrise lucrurile. Așadar dacă cineva își propune să comunice unui anumit auditoriu, sub o altă formă, ceea ce se spune aici, ar trebui mai întâi să ia legătura cu mine și să mă întrebe dacă acest lucru este posibil. În viitor, în întreaga Mișcare antroposofică trebuie să se instaleze un spirit unitar, un adevărat spirit unitar. Altfel vom cădea, fără îndoială, în acele erori în care au căzut unii dintre membrii noștri care au crezut că adevărurile antroposofice trebuie să fie prelucrate în mod științific, și noi am putut constata cât de multe lucruri dăunătoare, cât de multe lucruri dăunătoare pentru Mișcarea antroposofică au fost – spun între ghilimele – „realizate”.
Bineînțeles, condițiile despre care vorbesc eu aici nu se referă la comunicările absolut confidențiale; dar, chiar și pentru acestea, cel care le face trebuie să fie pe deplin conștient de responsabilitatea sa. Căci ceea ce trebuie să numesc eu sentimentul responsabilității față de comunicările din lumea spirituală începe chiar din clipa când se vorbește așa cum o fac eu din acest loc. Și așa este greu, în general, să vorbim aici despre aceste lucruri. Dar posibilitățile noastre organizatorice limitate nu ne permit să facem altfel. Este greu să vorbim despre aceste lucruri, căci aceste conferințe nu ar trebui de fapt să fie rostite decât în fața unor auditori care pot asista la un ciclu de la început și până la sfârșit. Cel care ajunge mai târziu are, bineînțeles, dificultăți în înțelegerea problemelor.
Mijlocul de a remedia această stare de lucruri este ca prietenii noștri să fie pe deplin conștienți de faptul că există asemenea dificultăți. Atunci, totul este în ordine dacă auditorii sunt pe deplini conștienți de acest lucru. Dar nu întotdeauna se întâmplă așa. Și modul de gândire just cu privire la aceste lucruri, care sunt cele mai delicate din interiorul Mișcării antroposofice, nu se poate instaura dacă totuși pe de altă parte, cum se întâmplă și după Congresul de Crăciun, persistă anumite practici pe care le-am cunoscut în trecut: mici gelozii, ranchiune reciproce ș.a.m.d. O anumită atitudine interioară, o anumită seriozitate, sunt absolut necesare pentru ca antroposofia să se poată dezvolta.
Eu am mai spus astfel de lucruri și înainte, în calitate de îndrumător, când încă nu dețineam funcția pe care o am în Comitetul director. Dar trebuie să spun din nou aceste lucruri, în așa fel încât ele să reprezinte cu adevărat ceea ce, pornind de la Comitetul director din Goetheanum, trebuie să trăiască în Societatea Antroposofică.
Eu cred că aceste cuvinte pe care le-am rostit pot fi înțelese. Ele au fost spuse pentru ca prietenilor noștri să le apară în mod clar cât este de necesară seriozitatea în fața unui ciclu de conferințe cum este cel pe care îl prezentăm aici.
Karma este ceva activ în mod nemijlocit în tot ceea ce trăiește omul, dar se ascunde în spatele evenimentelor exterioare în tot ceea ce trebuie să considerăm ca aparținând inconștientului și subconștientului sufletului uman. Lectura unei biografii, în cazul în care citim cu o reală participare interioară tot ceea ce este relatat, ar trebui să trezească în cititor sentimente de o natură foarte deosebită. Dacă ar trebui să descriu la ce putem ajunge când citim o biografie, aș spune următoarele: Cine urmărește cu o adevărată atenție desfășurarea unei biografii, acela trebuie să-și spună: Într-o biografie apar tot timpul niște începuturi de descrieri ale unor evenimente de viață, care, de fapt, nu sunt întemeiate în desfășurarea ulterioară a firului povestirii. Când avem în fața noastră o biografie, noi nu avem, propriu-zis, viața unui om decât într-un anumit fel. În viața unui om au loc nu numai acele realități pe care el le trăiește în stare de veghe, așadar: prima zi – urmată de noapte; a doua zi – urmată de noapte, a treia zi – urmată de noapte, și așa mai departe; în realitate, noi putem simți numai din punct de vedere exterior ceea ce s-a întâmplat în timpul zilei, în cazul în care nu este vorba de o biografie scrisă de pe poziția științei spirituale, ceea ce, în condițiile civilizației actuale, este absolut imposibil. Așadar noi introducem într-o biografie ceea ce s-a întâmplat în timpul zilelor, în timp ce omul căruia îi scriem biografia se afla în stare de veghe.
 [mărește imaginea] |
Tabla 19 |
Dar ceea ce modelează în realitate o viață, ceea ce îi dă formă, ceea ce implantează în ea impulsurile conforme cu destinul, acest element nu este vizibil în evenimentele din timpul zilei, el intervine sub forma unor impulsuri care apar în intervalul dintre evenimentele zilelor, din lumea spirituală, atunci când omul se află el însuși în lumea spirituală, începând din momentul adormirii până în momentul trezirii. În viața reală, aceste impulsuri din timpul somnului se află cu totul cufundate în adâncuri; când relatăm biografii, aceste impulsuri nu apar în relatare. Ce înseamnă atunci relatarea biografică a unei vieții?
Față de viața care este relatată, acest lucru nu înseamnă nimic altceva decât dacă am lua, de exemplu, Madona Sixtină de Rafael, am agăța-o pe perete și i-am acoperi cu hârtie albă anumite părți, în așa fel încât nu am vedea aceste părți, ci numai părțile rămase. Spectatorul va avea în mod inevitabil sentimentul: Aici trebuie să mai fie ceva, pentru ca acest tablou să fie complet.
Acest sentiment ar trebui să-l aibă orice om care citește fără idei preconcepute o biografie. Civilizația actuală poate sugera acest lucru doar prin stil, dar ar trebui s-o facă. Ar trebui să sugerăm acest lucru prin stil. Ar trebui să dăm de înțeles că în viața umană intră întotdeauna în joc niște impulsuri care urcă, aș putea spune, din elementul cel mai impersonal al trăirilor sufletesc-spirituale [Nota 76]. Atunci, dragii mei prieteni, dacă ar exista cel puțin acest lucru, ar putea fi educat sentimentul că dintr-o biografie trebuie să vorbească, de fapt, karma. Ar fi, desigur, o pură abstracție să relatezi într-o biografie un anumit episod din viața unui om, și apoi să spui: Ei da, acest eveniment provine dintr-o existență pământească anterioară, sub această formă, iar acum ia forma pe care o vedeți. – Așa ceva ar fi, bineînțeles, o pură abstracție. Majoritatea oamenilor ar găsi un asemenea lucru probabil teribil de senzațional, dar cu aceasta nu s-ar atinge de fapt o spiritualitate mai elevată decât aceea a biografiilor filistine din zilele noastre; căci tot ceea ce se realizează în acest domeniu în epoca actuală este operă de filistin.
Dar ceea ce trebuie să se nască astfel în suflet poate fi educat într-un mod deosebit dacă am cultiva, aș spune, un anumit interes pentru jurnalele intime ale oamenilor. Aceste însemnări zilnice pot fi scrise, ce-i drept, și într-un mod foarte filistin, dar, dacă ele nu sunt scrise sau citite superficial, s-ar putea – cu condiția ca cel care le citește să nu fie el însuși un filistin –, s-ar putea să încerce, chiar citind jurnalul unui filistin, când trece de la o zi la alta, niște sentimente care îl vor face să presimtă deja ce este karma, ce sunt raporturile urzite de destin.
Eu am cunoscut destui oameni – și numărul lor nu este chiar atât de mic – care se credeau capabili să scrie o biografie a lui Goethe. S-ar putea spune că acești oameni se credeau capabili să scrie o biografie a lui Goethe fiind absolut în afara problemei. Căci dificultatea crește pe măsură ce pătrunzi tot mai mult în țesătura de relații a unei existențe, și în special în țesătura relațiilor karmice ale existenței.
Pătrundeți cu simțirea tot ceea ce v-am oferit aici. Amintiți-vă ceea ce v-am expus în acea conferință în care vă ceream în mod expres să nu mă înțelegeți numai prin intelect, ci să primiți aceste lucruri în inima dvs., așa cum vă îndemn din nou s-o faceți, să vă deschideți inimile față de conținutul conferinței ce urmează. Amintiți-vă că v-am spus acest lucru, pentru că nu putem simți karma cu adevărat dacă vrem să ne apropiem de ea pe cale pur intelectuală. Cel care nu se simte zguduit de anumite legături karmice prezentate aici, acela nu poate studia deloc karma în general, dar el nici nu poate progresa până la un studiu individualizat al raporturilor karmice.
Vom încerca, așadar, să trecem de la considerațiile generale la ceea ce ne poate face ca în prezența unui eveniment din viața unui om să spunem: Prin acest eveniment, karma se exprimă într-un anumit fel.
Când mă gândesc la tot ce am trăit în legătură cu Goethe în timpul celor șapte ani weimarezi în care am lucrat la Arhivele Goethe-Schiller – tocmai acum am ajuns, cu autobiografia mea, la sarcina de a medita la toate acestea –, eu îmi spun, în legătură cu problema karmei: Una dintre cele mai mari dificultăți în cazul unei asemenea expuneri este să descrii ce s-a petrecut în sufletul lui Goethe între 1792 și 1800. A scrie acest capitol dintr-o biografie a lui Goethe, sau chiar pur și simplu a o gândi, a o vedea în așa fel încât să afli cum acționează aici karma, acesta este într-adevăr unul dintre lucrurile cele mai dificile ce se pot imagina.
Ei bine, trebuie să începi prin a observa cum apare karma în viața unui om pentru privirea care o contemplă, chiar și pentru privirea ocultă, superioară. Între adormire și trezire, omul trăiește în afara corpurilor sale fizic și eteric, el trăiește în Eul său și în corpul său astral. El trăiește cu Eul și corpul astral în lumea spirituală. A ajunge la o viziune obiectivă asupra realităților care au loc în momentul adormirii și în momentul trezirii, acesta este, iarăși, unul dintre lucrurile cele mai dificile pentru cercetarea spirituală. Căci, vedeți dvs., ceea ce se întâmplă atunci se prezintă în felul următor. Voi arăta astăzi în mod schematic acest lucru.
Dacă priviți în ansamblu tot ceea ce s-a prezentat până acum, din domeniul antroposofiei, în fața privirii dvs. interioare, veți simți că lucrurile dau impresia că sunt accesibile înțelegerii. Dar, pentru a le descoperi sunt necesare cercetări spiritual-științifice extraordinar de dificile.
Dacă eu desenez un fel de schemă a omului, avem mai întâi o linie care marchează contururile corpului fizic. În acest corp fizic trăiește corpul eteric (vezi desenul, violet) și corpul astral (galben). Și în aceste corpuri trăiește Eul.
 |
 [mărește imaginea] |
Tabla 20 |
Să-l privim acum pe omul care doarme. Ceea ce am desenat aici rămâne în pat. Ce se întâmplă cu corpul astral și cu Eul? Corpul astral și Eul, pe care vreau să le sugerez tot în mod schițat, ies prin capul omului, ele ies propriu-zis prin tot ceea ce este sistem senzorial al omului, așadar, într-un anumit sens, prin tot corpul, dar în principal prin cap, și ajung atunci – eu desenez acest lucru în mod schematic – în afara omului. Așadar putem spune, dacă facem mai întâi abstracție de Eu: Corpul astral îl părăsește pe om la adormire ieșind prin cap. În realitate, îl părăsește prin tot ceea ce înseamnă organe de simț. Organele de simț fiind în principal concentrate în cap, masa principală a corpului astral iese, bineînțeles, prin cap. Dar, într-un anumit sens – deoarece simțul căldurii, de exemplu, ca și simțul pipăitului, sunt repartizate pe întregul corp –, de peste tot ies niște radiații, care devin tot mai slabe; totuși, întregul ansamblu ne dă impresia că la adormire corpul astral iese prin capul omului. La fel, Eul, care este – dacă recurg la o noțiune spațială – ceva mai mare decât corpul astral și nu este în întregime inclus în interiorul ființei, iese afară din om. Așa este omul care adoarme.
Să-l observăm acum pe omul care se trezește. Când îl observăm pe omul care se trezește, vedem cum corpul astral se întoarce în interiorul lui pătrunzând mai întâi prin membrele sale, și în primul rând prin vârfurile degetelor de la mâini și de la picioare, pentru a se răspândi încetul cu încetul în ființa întreagă. El revine, așadar, exact din direcția opusă. Și la fel este și cu Eul în această privință, numai că acum el nu învăluie corpul astral, ci este, la reîntoarcere, mai curând împrejmuit de acesta (albastru).
Noi ne trezim și, când ne trezim, corpul astral și Eul se revarsă sub formă de curenți în noi prin vârfurile degetelor de la mâini și de la picioare. Ele au nevoie, pentru a umple întregul om până la cap, de ziua întreagă; iar când au ajuns în cap, a sosit din nou momentul să-l părăsească pe om. Dvs. vedeți prin aceasta cum corpul astral și Eul sunt de fapt totdeauna în mișcare, sub forma unor curenți.
Dvs. puteți acum ridica o întrebare: Ei bine, atunci noi, la o jumătate de oră după trezire, nu avem în noi corpul astral – și mă refer acum întotdeauna și la Eu – nu-l avem decât puțin, până aici (până la încheietura mâinilor), nu a ajuns mai departe; iar jos, până la glezne.
Într-adevăr, așa stau lucrurile. Când cineva – să presupunem că este un om rezonabil – se trezește cel puțin la ora șapte și rămâne treaz, atunci, pe la ora opt și jumătate el nu va fi în posesia corpului său astral decât până la glezne și poate aici până la încheieturile mâinilor. Și așa se continuă lucrurile, lent, până seara.
Dvs. veți putea spune: Dar atunci cum se face că noi ne trezim ca un om întreg? Avem totuși sentimentul că suntem imediat treji ca om întreg – în timp ce, de fapt, la șapte și un sfert numai degetele de la mâini și de la picioare sunt treze, iar la prânz, la majoritatea oamenilor – chiar și la oamenii rezonabili –, lucrurile nu au progresat decât până la punctul în care ei sunt așezați în corpul lor astral ca într-o baie de șezut. – Așa stau lucrurile.
La întrebarea care poate fi ridicată aici trebuie să răspundem atrăgând atenția asupra faptului că în lumea spirituală stăpânesc alte legi decât în lumea fizică. În lumea fizică, un corp nu se află decât exact acolo unde se află. Nu așa stau lucrurile în lumea spirituală. Aici, când corpul nostru astral nu a luat încă în posesie decât vârful degetelor de la mâini și de la picioare, el acționează totuși deja în spațiul întregului corp. Aceasta este ciudățenia. Îl putem simți foarte bine; în timp ce el intră numai puțin, îl putem simți deja în întregul corp. Dar realitatea sa, substanța sa propriu-zisă, nu se răspândește în corp decât în mod lent. Multe lucruri depind de acest fenomen și de înțelegerea lui. De aceasta depind mai ales multe aprecieri care se pot face în legătură cu stările de sănătate sau de boală ale organizării umane. Gândiți-vă numai la aceasta: Pe întreaga durată a somnului, în ceea ce este culcat în pat, și care nu este omul, ci numai corpurile sale fizic și eteric, nu există decât un fel de activitate vegetal-minerală, deși într-o organizare umană. Această activitate poate fi normală sau anormală, sănătoasă sau patologică.
Când corpul astral începe să urce în organismul uman pornind de la extremitățile membrelor, atunci, tocmai în orele dimineții, radiază fenomenele patologice, dând naștere unui gen absolut special de percepție. Iată de ce este extrem de important pentru diagnostic să se știe ce simte pacientul la trezire, când corpul său astral face să urce în el ceea ce este nesănătos.
Dar să mergem mai departe. Când adormim, ieșim cu Eul și corpul nostru astral din corpurile fizic și eteric și intrăm în lumea spirituală. Totuși, efectul a ceea ce am trăit în timpul zilei rămâne. Dar gândurile nu rămân în forma în care le gândim și nici sub formă de cuvinte. Nimic nu rămâne din toate acestea. Aș putea spune că în corpul astral, când el iese din om, din toate acestea mai rămân doar niște resturi.
Și, imediat ce acest corp astral iese din om, imediat începe să se modeleze, deși mai întâi sub formă de imagini, karma. Karma începe să se modeleze. Ceea ce am făcut bine sau rău în timpul zilei, ceea ce vedem în reprezentările noastre obișnuite, toate acestea încep, imediat ce adormim, să se integreze curentului de evoluție karmică. Și acest proces durează un anumit timp după adormire. Această integrare în karmă domină tot ceea ce se întâmplă cu noi în timpul somnului.
Apoi, când somnul se continuă (vezi desenul mai jos, săgețile), începe cufundarea omului mai întâi în acele evenimente care aparțin vieții pământești anterioare, apoi în cele ale precedentei, apoi în cele ale unei vieți care a avut loc și mai înainte ș.a.m.d. La trezire, el a trecut prin fața primei sale vieți pământești individuale. El ajunge la acea stare în care se mai găsea pe vremea când încă nu era separat de Cosmosul general, când încă mai participa la această viață generală, când încă nici nu putea fi vorba de o viață pământească individuală. Și abia după ce el a mers atât de departe încât a atins acest punct, abia atunci se poate întoarce în organizarea sa fizică, în organizarea sa eterică.
Acum se pune o altă întrebare, o întrebare de o mare importanță: Dar când nu dormim decât foarte puțin, când ne facem siesta de după-amiază, ce se întâmplă atunci? Sau chiar și atunci când, de exemplu, ațipim în cursul unei conferințe, dar dormim cu adevărat, și aceasta durează două sau trei minute, poate numai un minut, sau o jumătate de minut? Dacă este vorba de un adevărat somn, atunci între adormire și trezire am fost timp de o jumătate de minut în lumea spirituală.
Vedeți dvs., dragii mei prieteni, pentru acest scurt somn – chiar și în timpul unei conferințe –, se întâmplă exact același lucru ca pentru somnul nocturn al unui urs; vreau să spun, al unui om care doarme ca un urs.
Într-adevăr, începând din momentul în care omul a adormit, fie și numai pentru un somn scurt, întregul său somn este o unitate și corpul său astral este un profet inconștient care privește întregul somn, până la trezire, bineînțeles, în perspectivă. Lucrurile mai îndepărtate pot fi vagi, ca în cazul miopului care privește o alee și care nu vede ultimii arbori. Corpul astral poate fi de asemenea miop – vorbind la figurat – în inconștient. El nu vede până acolo unde apar primele existențe pământești individuale. Acestea sunt niște lucruri speciale. Dar, în general, chiar și în cursul unui somn scurt, ne parcurgem cu o viteză teribilă, nebună, toate viețile pământești. Este un lucru de o importanță extraordinară. Bineînțeles, ceea ce este perceput devine foarte, foarte vag; dar când cineva adoarme în cursul unei conferințe, conferențiarul – sau cine se uită la el – are toate acestea în fața lui. Gândiți-vă la întreaga evoluție a Pământului, cu tot ceea ce a trăit omul respectiv în viața sa trecută, toate acestea se află sub privirea conferențiarului. Numai din cauză că lucrurile se derulează cu o viteză nebună când cineva ațipește în timpul unei conferințe, numai de aceea evenimentele rămân vagi, diversele elemente interferează, totuși imaginile sunt prezente. De aici puteți vedea că de fapt karma este întotdeauna prezentă. Ea este prezentă. Ea este înscrisă, ca să spunem așa, în cronica universală. Și omul are ocazia să se apropie de această karmă de fiecare dată când doarme. Acesta este unul dintre marile mistere ale existenței.
Vedeți dvs., cel care poate privi aceste lucruri într-un mod imparțial, din punctul de vedere al științei inițiatice, acela vede, pe de o parte, cu o profundă venerație – aș putea spune, venerația pe care o inspiră cunoașterea – vede ceea ce poate trăi într-o memorie umană, gândurile-amintiri care pot urca din adâncurile sufletului. Această memorie nu vorbește decât de o existență pământească trăită în prezent; totuși, în aceste amintiri trăiește un Eu uman. Și dacă aceste amintiri nu ar exista – am sugerat acest lucru în conferințele anterioare –, Eul uman nu ar fi cu totul prezent. În adâncul nostru există ceva care poate face ca aceste amintiri să răsară mereu și mereu.
Dar prin faptul că stabilim, prin intermediul simțurilor și al intelectului, raporturi cu lumea exterioară, noi ne formăm idei, reprezentări, despre această lume, reprezentări care ne dau imagini despre lumea exterioară.
Putem desena din nou acest lucru în mod schematic în așa fel încât să spunem: Omul privește lumea exterioară (vezi desenul). În gândurile sale iau naștere imagini (violet) prin care el își reprezintă ceea ce vede în lume. Aici, omul trăiește în corpul său. Din corpul său urcă gândurile, care constituie propria sa comoară de amintiri. Când ne îndreptăm privirea asupra comorii noastre de amintiri, noi spunem: Ea păstrează, cât poate de bine, în funcție de organizarea noastră spiritual-sufletesc-fizică, ceea ce am trăit în această existență pământească.
Dar să privim acum ce avem aici, de cealaltă parte. De obicei, noi nu reflectăm la faptul că în ceea ce există aici, de cealaltă parte, nu avem decât o anumită porțiune de existență pământească, în primul rând, de mediu pământesc și ceresc. Când cineva s-a născut la Danzig, ochii săi și celelalte simțuri ale sale percep alte fenomene și alte obiecte decât dacă el s-a născut la Hamburg sau la Constantinopol. Dar aceasta se continuă întreaga viață. Putem spune că lumea ne oferă o porțiune din ea însăși, și această porțiune nu este niciodată identică pentru doi oameni, chiar dacă ei se nasc și mor în același sat, chiar dacă ei trăiesc în apropiere unul de altul. Porțiunea de viață pe care o cunoaște fiecare va fi absolut diferită de la unul la celălalt.
Să ne clarificăm o dată ce înseamnă acest lucru. Lumea ne prezintă o anumită parte din ea însăși, cea pe care noi o vedem. Pe altele nu le vedem, nu le percepem niciodată. Este de o importanță extraordinară să ne îndreptăm gândul în această direcție și să ne dăm seama că lumea îi oferă fiecărui om o anumită sumă de impresii, pe baza cărora el își face experiențele de viață. Cel care nu gândește profund nu se va opri multă vreme asupra acestor lucruri. Un altul, mai puțin superficial, se va opri la aceste lucruri îndelung. Și el își va spune, prin faptul că meditează asupra lor, ceva absolut deosebit. El își spune: Acest fapt mă tulbură în așa măsură, încât nici nu găsesc cuvintele adecvate pentru a-l exprima. În primul rând, nici nu pot să spun pe ce se bazează acest fapt. Căci cum aș putea găsi expresia justă pentru a spune că lumea, Cosmosul, îi oferă fiecărui om numai o porțiune din el, mai mult sau mai puțin coerentă, specializând astfel indivizii? Cum aș putea exprima acest lucru?
Bineînțeles, când descriu lucrurile într-un mod abstract, așa cum o fac în acest moment, enunț starea de fapt cea mai apropiată. Dar, în realitate, nu am spus nimic cu aceasta. Cu aceasta, n-am spus absolut nimic deosebit. Eu trebuie să exprim cu adevărat realitatea respectivă, să îi găsesc o formulare. Atunci cum să spun despre ce este vorba aici?
Vedeți dvs., noi ajungem la o formulare, la un fel de a spune lucrurilor pe nume, dacă revenim la problema memoriei. Ce urcă prin amintire, din adâncurile organizării noastre, când ne amintim de ceva? Ce urcă atunci din adâncuri? Ceea ce a trăit entitatea noastră umană. Aici, în adâncuri, se află entitatea noastră umană; în realitate, entitatea noastră umană se află acolo unde nu o putem sesiza. Ea radiază în gândurile-amintiri. Ea radiază din ființa noastră interioară urcând până în conștiență. Atunci aici ce radiază? Omul este la început atât de mic, când toate acestea radiază, iar tot ce se află în afara lui, în Cosmos, atât de mare, atât de uriaș! Dar în om pătrund mereu aceste porțiuni ale lumii despre care am vorbit. Și realitatea pe care noi încercăm s-o formulăm nu este alta decât aceasta: aici urcă gânduri.
Numai că noi știm, prin faptul că am trăit asemenea lucruri, noi știm că ele își au originea în trăirile noastre. Dar și aici apar gânduri, exact în același fel ca amintirile noastre, dar ele vin din exterior. Cum vin ele? Aici jos se află omul – aici, întreaga lume a Ierarhiilor (vezi desenul). Vedeți dvs., dragii mei prieteni, noi avem impresia a ceva grandios care ne întâmpină când, pe baza cunoașterii inițiatice, începem să ne spunem: De jur împrejurul nostru se etalează diversele părți ale lumii care se oferă cunoașterii, iar în dosul a tot ceea ce, venind din exterior, face o impresie asupra noastră, trăiesc Ierarhiile, la fel de real cum în dosul a ceea ce urcă din adâncuri ca amintiri trăiește omul individual.
Și, tot așa cum atunci când vrem facem să iasă la lumină ceva din memoria noastră, faptul că din amintire răsare un anumit gând și nu altul, sau nu altele ș.a.m.d. depinde de intensitatea cu care a fost trăit un lucru sau altul, la fel se întâmplă și aici. Cel care a învățat să cunoască această stare de lucruri, acela știe: Când apare acest gând, aici se află o ființă din Ierarhia Îngerilor; când apare un altul, este vorba de o ființă din Ierarhiei Exusiailor ș.a.m.d.
Ajungem astfel la formularea următoare: În existența pământească, noi vedem ceea ce le place ființelor spirituale să ne arate (vezi desenul).
Prin faptul că în timpul existenței noastre pământești ni se arată o anumită porțiune a lumii noastre, învățăm să recunoaște că tocmai această porțiune, din seria infinită de posibilități pe care le conține Cosmosul, a fost aleasă de o anumită entitate din sânul Ierarhiilor pentru a ne fi arătată de la naștere până la moarte. Unuia îi este arătată această parte, altuia, altă parte. Faptul că unui om i se arată o parte sau alta, acesta ține de sfera cugetării Ierarhiilor.
Ierarhiile își amintesc exact cum își amintește și omul. Pe ce anume se întemeiază amintirea Ierarhiilor? Amintirea Ierarhiilor se întemeiază pe viziunea retrospectivă a vieților noastre pământești anterioare. Ele privesc în urmă. În funcție de ceea ce văd în viața noastră anterioară, ele aduc în fața sufletului nostru porțiunea corespunzătoare de Cosmos. Deja în ceea ce vedem din lume se manifestă karma, karma care ne este acordată de lumea Ierarhiilor.
Amintire în interiorul nostru, în memoria noastră umană, despre ceea ce se petrece în scurta noastră viață actuală, amintire în afara noastră, în memoria Ierarhiilor, despre tot ceea ce au făcut oamenii cândva, gânduri-amintiri care urcă la suprafață, amprente ale gândurilor-amintiri gravate sub forma a ceea ce vede omul, în primă instanță, din Cosmos, configurația karmei umane – o idee de o claritate zguduitoare; căci ea ne învață că întregul Cosmos în slujba acțiunii Ierarhiilor se află în raport cu omul.
Din acest punct de vedere, de ce există Cosmosul? El există pentru ca Zeii să aibă în el un mijloc prin care să-i facă pe oameni să aibă acces la prima formă a karmei. De ce există stelele și norii? De ce există Soarele și Luna? De ce există animalele de pe Pământ? De ce există plantele de pe Pământ? De ce există pietrele de pe Pământ? De ce există râurile, pâraiele și fluviile? De ce există stâncile și munții? De ce există tot ceea ce se află de jur împrejurul nostru în Cosmos? Toate acestea sunt provizii pentru Zei, pentru a pune sub ochii noștri prima formă a karmei noastre, în funcție de felul în care ne-am săvârșit faptele. Lumea este cămara de provizii pentru ceea ce Zeii vor să facă să se manifeste în domeniul karmei.
În acest fel suntem noi situați în lume, în acest fel ne putem cuceri o relație cu adevăratele mistere ale existenței noastre în raport cu lumea. Și în acest fel vom afla cum vom putea trece prin diversele forme ale karmei.
Aș putea spune: Mai întâi ne vine în întâmpinare karma cosmică. Această karmă va deveni din ce în ce mai individuală. Vom găsi karma acționând în esența ei cea mai profundă.
A aduce lumină în aceste mistere ale existenței, acest lucru era deja în intențiile Congresului de Crăciun, și această intenție a fost prezentă în întreaga sesiune a acestui Congres de Crăciun în fața sufletelor prietenilor noștri reuniți atunci. Întreaga formă care i-a fost dată atunci Societății Antroposofice a fost, dragii mei prieteni, o mare cutezanță. Căci această sală unde s-a ținut Congresul de Crăciun, care trebuia să pună bazele noii forme a Societății Antroposofice, această sală a fost martorul acestei dileme foarte reale și încărcate de sens: Va fi posibil într-adevăr ca din lumile spirituale să fie aduse și comunicate cele necesare, dacă vrem ca de acum înainte Congresul de Crăciun să continue să acționeze cu adevărat? Sau izvoarele cercetării spirituale vor seca? Dar trebuia ca această criză internă din sânul Mișcării antroposofice să aibă loc, trebuia ca ea să fie înțeleasă în deplină conștiență. Era necesar să fie avute în vedere ambele posibilități.
Astăzi ne este îngăduit să spunem: În lumea spirituală a fost luată decizia, și acest lucru apare în faptul că începând de la Congresul de Crăciun izvoarele lumii spirituale s-au deschis și mai larg decât înainte, în faptul că există bazele care permit, dacă vor fi înțelese de Societate, ca Mișcarea antroposofică să devină în mod esențial mai profundă.
Și se poate vedea într-adevăr – am menționat deja acest lucru vinerea trecută –, acolo unde, în diferite locuri, se face auzit un accent mai autentic esoteric, care de la Crăciun domnește în toate acțiunile noastre antroposofice, se poate constata peste tot că inimile sunt gata să primească acest accent mai esoteric.
Dar aș vrea de asemenea ca ceea ce tocmai am sugerat prin aceste ultime cuvinte să fie înțeles în adevăratul său sens. Sunt lucruri pe care trebuia să le spun și le-am spus deja în diferite locuri.
