Aș vrea, pentru că mai avem la dispoziție această oră, să fac unele completări la ceea ce a fost prezentat ieri, să vorbesc despre anumite lucruri care vor deveni astăzi mai ușor de înțeles, tocmai prin aceea că, în parte în orele din cursul dimineții [Nota 84], în parte în ultimele întruniri ale membrilor [Nota 85], aspectele pregătitoare pentru acestea au fost deja atinse. În această seară vom vorbi despre anumite lucruri care sunt legate de karma Societății Antroposofice. Voi continua expunerea acestor teme în zilele următoare la Londra [Nota 86].
Din conferințele pe care le-am prezentat aici reiese că trebuie să avem despre epoca noastră această concepție: conducerea spirituală a omenirii, a omenirii civilizate, stă sub impulsul entității pe care noi o desemnăm cu numele creștin de Mihael. Așadar această domnie deosebită a vieții spirituale, dacă vrem s-o numim astfel, a început în anii '70 ai secolului trecut. Ea a fost precedată, așa cum am spus-o deja, de domnia lui Gabriel [Nota 87]. Aș vrea să fac acum câteva observații asupra unor lucruri care sunt în legătură cu această domnie a lui Mihael, așa cum este ea astăzi.
Când Mihael își aduce impulsurile în sânul vieții pământești, el este spiritul care face să se reverse în evoluția omenirii puterile solare, puterile spirituale ale Soarelui. De aceasta este legat faptul că omul, așa cum ați putut auzi azi-dimineață în conferințele publice, primește în trupul său fizic și în trupul său eteric aceste puteri solare în timpul vieții de veghe.
Actuala domnie a lui Mihael, care a început de puțină vreme și va dura trei, patru secole, are acest caracter, anume faptul că puterile cosmice solare pătrund în mod definitiv în trupul fizic și în trupul eteric al omului. Acum, noi trebuie să ne punem, înainte de toate, întrebarea următoare: Ce puteri, ce impulsuri reprezintă aceste puteri cosmice solare?
Mihael este îndeosebi Spirit al Soarelui. De aceea, el este, de asemenea, spiritul care, în epoca noastră, are mai ales sarcina de a aprofunda în mod esențial creștinismul în adevărul său. Putem spune, într-adevăr: Christos provine din Soare. Ființa Solară a lui Christos –am descris adesea aceasta – a trăit pe Pământ în trupul lui Iisus și de atunci El trăiește, în mod suprasensibil, împreună cu lumea oamenilor. Dar omenirea trebuie să se maturizeze abia încetul cu încetul pentru a primi în sufletul său întregul mister care este legat de Christos. O parte esențială a acestei aprofundări ar trebui să aibă loc în timpul epocii noastre mihaelice.
Dar puterile solare constau în faptul că atunci când acționează pe Pământ sunt întotdeauna în legătură cu un val al unui impuls care se revarsă în civilizația pământească și pe care îl putem caracteriza drept val intelectual. Căci tot ceea ce are omul în sine ca intelect, tot ceea ce are lumea, în general, ca intelect, atâta timp cât avem în vedere lumea noastră, își are originea în Soare. Soarele este izvorul a tot ceea ce este intelectual.
Când enunțăm acest adevăr, putem poate percepe chiar la contemporanii noștri o anumită opoziție din direcția simțirii, căci este absolut just să nu se acorde prea mare importanță formei actuale a intelectului. Și tocmai acela care cunoaște viața spirituală nu poate acorda, firește, prea mare importanță actualului element intelectual. El este abstract, logic; este ceva ce îl umple pe om de concepte și idei cu caracter de umbră, care sunt foarte departe de realitatea plină de viață, căci ele sunt aride și seci, în comparație cu viața caldă și luminoasă care traversează cu pulsațiile ei lumea și omul.
Dar așa stau lucrurile cu inteligența numai astăzi; căci ceea ce avem noi astăzi ca inteligență, în conștiența generală a omenirii, nu este decât la începutul său, așa cum noi suntem abia la începutul epocii lui Mihael. Această inteligență va deveni ceva cu totul diferit. Și dacă vrem să ne facem o reprezentare despre ceea ce poate deveni inteligența, cum poate ea deveni cu totul altceva în cursul evoluției omenirii, atunci trebuie să ne gândim că încă Toma d’Aquino [Nota 88], în filosofia creștină a Evului Mediu, desemna acele ființe care locuiesc pe aștri cu numele de „Inteligențe”. Nu-i așa, față de actuala concepție materialistă, noi a trebuit să spunem că astrele sunt colonii de entități spirituale. Acest lucru îl atinge în mod ciudat pe omul de astăzi, fiindcă el nu mai crede absolut deloc că, atunci când își înalță privirea spre aștri, o înalță spre ființe care au ceva de-a face cu propria sa viață și care locuiesc pe aștri, așa cum noi, oamenii, locuim pe Pământ.
În Evul Mediu, în secolul al 13-lea, Toma d’Aquino caracterizează astfel ființele care locuiesc pe aștri, deși el vorbește în legătură cu un astru mai mult decât de o singură ființă, așa cum s-ar putea vorbi de o singură ființă cu privire la omenirea pământească, dacă ar fi observată de pe un astru străin. Așadar deși el nu vorbește întotdeauna de ființe individuale sau de mai multe ființe care, după cum știm noi, locuiesc pe aștri, astfel încât putem spune despre ei că sunt colonii în Cosmos, așadar deși el vorbește despre o ființă unitară a unui astru, el vorbește totuși de Inteligența aștrilor. Acest învățător creștin, membru al Bisericii din Evul Mediu, se mai află încă, în secolul al 13-lea, în sânul acelei tradiții care era deja în acel moment pe punctul de a se stinge, era în declin, în decadență, dar care indică încă în mod clar că tot ceea ce înglobăm noi sub denumirea de inteligență era odinioară altceva decât este astăzi.
  [mărește imaginea] |
Tabla 3 |
Când ne întoarcem înapoi până la un trecut străvechi al evoluției omenirii – am vorbit deja în conferințele de ieri despre aceasta –, vedem că omul nu era încă o ființă care să dea naștere din sine însăși gândurilor, care să gândească asupra lucrurilor prin propria sa putere. Căci această facultate lăuntrică de a gândi a sufletului, această activitate interioară care formează gândurile s-a dezvoltat de fapt pe deplin abia din secolul al 15-lea, o dată cu pătrunderea sufletului conștienței în evoluția omenirii. Și când ne întoarcem în urmă până la timpurile precreștine, la vechile timpuri, aflăm pretutindeni că oamenii încă nu aveau absolut deloc conștiența că gândesc ei înșiși; ei nu simțeau că au gânduri, ci simțeau că gândurile le sunt revelate din lucruri, că inteligența este răspândită pretutindeni în Cosmos, că în lucruri se află inteligența. Și, așa cum percepem culorile, percepem și conținutul de inteligență, gândurile pe care le conțin lucrurile, lumea fiind plină de inteligență. Ei considerau că realitatea inteligenței se află pretutindeni. În cursul epocii moderne, omul și-a însușit oarecum această inteligență. Am putea spune: Inteligența este ceva răspândit în vastul Univers, din care omul a primit, în epoca modernă, o picătură. Acesta este omul.
Dar despre omul din trecut trebuie să spunem că în fiecare clipă în care gândea el era conștient că gândurile îi sunt inspirate, revelate. El atribuia Universului inteligența, și nu lui însuși.
Dar, în toate timpurile, cel care administra această Inteligență cosmică revărsându-se din Soare și răspândindu-și razele asupra întregului Univers, așa cum o face lumina, era Spiritul desemnat cu numele de Mihael. În vremurile creștine mai recente a avut loc acest fapt important, anume că după Misteriul de pe Golgotha administrarea Inteligenței i-a scăpat lui Mihael, el a pierdut-o. Mihael a administrat Inteligența cosmică de când există Pământul. Și când un om simțea în el gânduri, adică un conținut de inteligență, și acest lucru mai era încă valabil și în epoca lui Alexandru și Aristotel, atunci el nu considera aceste gânduri drept propriul său conținut de gândire, ci le considera gânduri revelate lui de puterea lui Mihael, deși în acea epocă păgână această entitate era denumită altfel. Dar acest conținut de gândire i-a scăpat, încetul cu încetul, lui Mihael. Și când ne îndreptăm privirea asupra lumii spirituale, vedem această coborâre a Inteligenței din Soare pe Pământ, coborâre care are loc până aproximativ în secolul al 8-lea al erei creștine. În secolul al 9-lea al erei creștine oamenii încep deja, aș putea spune, ca precursori ai celor care vor veni după aceea, să dezvolte o inteligență personală, și inteligența își ocupă locul ei în sufletul uman. Iar Mihael și ai săi își coboară privirea din Soare spre Pământ și pot spune: Ceea ce noi am administrat timp de eoni, acum ne-a scăpat, este pierdut pentru noi, s-a revărsat în jos și se află acum în sufletele oamenilor de pe Pământ.
Vedeți dumneavoastră, dragii mei prieteni, aceasta era atmosfera care domnea în cadrul comunității mihaelice pe Soare. În epoca lui Alexandru și cu câteva secole mai înainte avusese loc pe Pământ domnia precedentă a lui Mihael. Dar în epoca Misteriului de pe Golgotha Mihael și ai săi erau în Soare. Și nu numai că el L-au văzut pe Christos părăsind Soarele în timpul Misteriului de pe Golgotha, căci discipolii lui Mihael nu L-au văzut, ca locuitorii Pământului, pe Christos apropiindu-se de ei, ci L-au văzut părăsind Soarele, și ei au văzut, în același timp, cum stăpânirea asupra Inteligenței le scăpa treptat.
Așadar în cursul perioadei mai recente a evoluției omenirii noi vedem acest fenomen, vedem cum după Misteriul de pe Golgotha evoluția continuă astfel: dacă avem aici linia spiritual-cerească, iar aici linia pământească (vezi desenul: roșu și galben), Christos coboară pe Pământ și continuă să evolueze o dată cu el, atunci ființa Inteligenței coboară încetul cu încetul spre Pământ până în secolele 8 și 9 (verde). Oamenii încep atunci, în ceea ce numesc ei știință, în ceea ce dezvoltă ei în gândurile lor, să-și atribuie lor înșiși o inteligență individuală, personală. Mihael vede printre oameni ceea ce a administrat el timp de eoni. Iar în sânul comunității mihaelice era această atmosferă: Cu ocazia următoarei noastre domnii – care ar trebui să înceapă tocmai în ultima treime a secolului al 19-lea –, când vom impregna din nou Pământul cu impulsurile noastre, trebuie să regăsim acolo, jos, inteligența care a căzut din Cer pe Pământ, pentru a administra în inimile, în sufletele oamenilor, ceea ce noi am administrat din Soare, din Cosmos, de-a lungul eonilor.
Astfel că în acest timp a avut loc o pregătire pentru ca această comunitate mihaelică să regăsească în inimile umane ceea ce a fost pierdut, ceea ce, oarecum sub influența Misteriului de pe Golgotha, a parcurs un drum, deși un drum lung, din Cer spre Pământ. Aș vrea să vă descriu puțin cum, după aceea, Mihael și ai săi aspiră să cucerească din nou Inteligența scăpată din mâinile lor, de pe Soare, în inimile oamenilor, aspiră s-o cucerească din nou începând din această epocă mihaelică de la sfârșitul anilor ‘70 ai secolului trecut. Mihael, care a năzuit să coboare din Soare pe Pământ pentru cei care contemplă spiritualul din Cosmos, Mihael vrea, în viitor, să-și găsească loc în inimile, în sufletele oamenilor de pe Pământ. Și aceasta trebuie să înceapă o dată cu epoca noastră, aceasta trebuie să fie o orientare a creștinismului spre adevăruri mai profunde, Christos trebuie să fie înțeles, să fie primit în sânul omenirii ca Ființă Solară, datorită acestui Spirit solar – Mihael – care a administrat întotdeauna facultatea de înțelegere, adică inteligența, pe care nu o mai poate administra acum din Cosmos, dar pe care vrea să o administreze în viitor în inimile oamenilor.
Când vedem astăzi revelându-se oarecum inteligența și vrem să începem să-i căutăm originea, ne adresăm capului uman, fiindcă inteligența care a coborât, ca să spunem așa, din Cer pe Pământ, urzește în sufletul uman și se manifestă interior prin capul omului. Dar nu a fost întotdeauna așa; când oamenii aspirau odinioară la inteligență, aspirau să li se reveleze din Cosmos ființa inteligenței. Și, în timpurile mai vechi, omul nu aspira să-și cucerească inteligența printr-o dezvoltare a capului său, el aspira la aceasta căutând Inspirația prin puterile Cosmosului.
Aș putea spune că un exemplu al felului în care a putut fi căutată Inteligența cosmică așa cum nu mai este căutată astăzi, dar cum a fost căutată pe vremuri, îl găsim atunci când ne aflăm – așa cum ne-a fost dat dimineața trecută – la Tintagel, în locul unde se înălța odinioară castelul lui Arthur [Nota 89], unde regele Arthur își exercita suveranitatea, împreună cu cei doisprezece tovarăși ai săi, această suveranitate ciudată și atât de importantă pentru lumea europeană.
Din ceea ce ne spun documentele istorice referitor la Arthur și la Masa Rotundă nu ne vom face ușor o reprezentare despre ceea ce au fost propriu-zis sarcinile acestei așa-numite Mese Rotunde a lui Arthur. Dar ne facem o reprezentare atunci când, cu ochiul spiritual deschis, stăm acolo unde se înălța odinioară castelul și privim porțiunea de mare pe care o cuprinde ochiul, această porțiune de mare care este oarecum împărțită în două de un delușor. Putem să observăm atunci, în relativ puțin timp, jocul minunat dintre lumină și aer, dar și cel dintre spiritele elementare care trăiesc în lumină și în aer. Atunci pot fi contemplate acele entități spirituale care când se revarsă pe Pământ o dată cu razele Soarelui, când se reflectă într-o ploaie scânteietoare și fluidă și captează aceste reflexe; iar ceea ce este supus forțelor gravitației pământești se manifestă în aer prin spiritele aerului mai dense. Putem contempla, de asemenea, când dispare ploaia și razele Soarelui străbat aerul purificat, cum se produce un cu totul alt joc al elementelor. Aici percepem acțiunea Soarelui în substanțele pământești. Când contemplăm aceasta mai ales dintr-un asemenea loc, simțim o „evlavie păgână” – nu putem fi chiar „evlavioși în sens creștin”, evlavia păgână este altceva decât evlavia creștină –, devenim evlavioși în sens păgân. A fi evlavios în sens păgân, înseamnă a ne dărui cu inima și simțirea noastră ființelor spirituale prezente în activitățile naturii, multitudinii de ființe spirituale prezente în activitățile naturii.
Acum nu este în general posibil pentru omul de astăzi, cu felul în care este organizată viața noastră socială, să sesizeze aceste efecte care se manifestă în jocul forțelor naturii. Numai cunoașterii inițiatice îi este posibil să pătrundă în aceste lucruri. Însă, vedeți dumneavoastră, de orice lucru care trebuie să fie cucerit în spirit este legată întotdeauna o condiție fundamentală. Vă spuneam azi-dimineață, în legătură cu acel exemplu prin care am explicat mai întâi acest lucru, ce trebuie să se facă pentru cunoașterea fenomenelor exterioare, vă spuneam că pentru aceasta trebuie să acționeze karma ce se armonizează a doi oameni. Pentru ca în ceea ce constituia misiunea, sarcina regelui Arthur și alor săi, să se poată revărsa în mod just ceea ce se revela în mod atât de minunat pe cale spirituală din mare, trebuia să fie prezent, pe atunci, ceva deosebit.
Lucrurile stau în așa fel încât s-ar părea că și astăzi s-ar continua jocul din atmosferă, pe deasupra valurilor înspumate, fremătătoare, luminate de Soare, scânteind, s-ar părea că și astăzi natura și-ar desfășura peste tot deasupra acestei mări, în fața acestor munți, jocul său magic. Dar pentru a reține ceea ce se arăta aici ca joc al naturii, trebuia ca acest joc să nu fie perceput de un singur om. Trebuia să fie perceput de un grup de oameni, dintre care unul să fie simțit drept Soare central, și ai cărui doisprezece tovarăși să fie întotdeauna educați în așa fel încât prin temperamentul lor, prin simțirea lor, prin întregul lor comportament, să constituie o unitate de doisprezece, o unitate de doisprezece oameni care să se poată grupa așa cum stau imaginile Cercului Zodiacal în jurul Soarelui. (Tabla 3 jos, în dreapta) Astfel încât tocmai Masa Rotundă era astfel constituită încât regele Arthur ocupa jilțul din mijloc, iar de jur împrejurul său erau situați cei Doisprezece, care, când erau întruniți în așa-numitul consiliu, aveau deasupra lor ca emblemă, ca semn, imaginile Cercului Zodiacal, pentru a arăta sub ce influență cosmică se află. Din acest loc a plecat, ca să spunem așa, civilizația europeană. Aici, regele Arthur și cei Doisprezece ai săi primeau puterile pe care le captau din Soare, pentru a efectua pe întinsul restului Europei importantele lor campanii și, prin aceasta, pentru a combate vechile și sălbaticele puteri demonice care se mai aflau încă în acea epocă, în mare parte, în sânul populației europene, și să-i elibereze pe oameni de ele. Pentru civilizația exterioară luptau acești doisprezece tovarăși ai regelui Arthur, care îi conducea.
Să ne întrebăm acum: Cum se simțeau cei Doisprezece? Drept cine se simțeau ei? Ei bine, înțelegem ceea ce exista aici numai dacă revenim la ceea ce tocmai am expus. Acești oameni nu simțeau în ei inteligența. Ei nu spuneau: Eu produc gândurile mele, gândurile mele inteligente –, ci ei simțeau inteligența ca pe ceva revelat și căutau revelațiile printr un asemenea grup cum este cel pe care l-am descris, constituit din doisprezece sau treisprezece. Astfel, ei absorbeau în ei inteligența, acea inteligență de care aveau nevoie pentru a da formă impulsurilor civilizatoare. Și ei se simțeau, de asemenea, sub puterea pe care o putem desemna sub numele creștin-ebraic de Mihael. Și, în sensul cel mai eminent al cuvântului – întreaga configurație a castelului lui Arthur o arată –, grupul celor Doisprezece este, sub conducerea directă a regelui Arthur, chiar un grup mihaelic, un grup mihaelic, ca pe vremea când Mihael mai administra încă Inteligența cosmică.
Da, acest grup este chiar cel care i-a păstrat, care i-a asigurat cel mai mult timp lui Mihael stăpânirea asupra Inteligenței cosmice. Și s-ar putea spune: Când privim astăzi ruinele castelului lui Arthur, simțim și astăzi, în Cronica Akasha, cum cad pietrele a ceea ce au fost odinioară porțile puternice ale castelului, și în timp ce aceste pietre cad simțim un fel de imagine pământească a căderii Inteligenței, a căderii Inteligenței cosmice din mâinile lui Mihael în sufletele oamenilor.
Alături de curentul mihaelic al lui Arthur ia naștere un contracurent, opus polar, acel curent dintr-un alt loc, un loc unde s-a refugiat mai curând creștinismul lăuntric, ia naștere curentul Graalului. Între ele există legătura pe care o găsiți sugerată în legenda lui Parsifal. Găsim curentul Graalului. În acest curent al Graalului îi găsim de asemenea pe cei Doisprezece grupați în jurul unuia singur, dar în așa fel încât nu se mai contează pe inteligența revelată, pe gândurile de natură inteligentă care se revarsă din Cer pe Pământ, ci pe faptul că acum ceea ce coboară arată față de gândurile pământești ca nebunul pur – Parsifal. Așadar, aceasta este ceea ce coboară acum din Cer și nu se mai contează pe inteligență decât în domeniul pământesc.
Aici, în nord, de partea aceasta, se află cetatea lui Arthur, unde oamenii se mai gândesc încă la Inteligența cosmică, unde ei mai vor încă să introducă Inteligența Cosmosului în civilizația pământească. Și există cetatea Graalului, care i se opune, unde nu se mai captează inteligența din Cer, unde se consideră că ceea ce este înțelepciune în fața oamenilor este nebunie în fața lui Dumnezeu, iar ceea ce este înțelepciune în fața lui Dumnezeu este nebunie în fața oamenilor. Din castelul situat mai curând în sud se revarsă ceea ce vrea să se reverse în inteligență abia odată cu excluderea inteligenței.
Și astfel avem în aceste timpuri trecute, dar care merg în urmă până la acea epocă în care dincolo, în Asia, a avut loc Misteriul de pe Golgotha, avem acea veche epocă, dacă ne situăm în mod just în ceea ce s-a întâmplat, avem, pe de o parte, o intensă strădanie de a asigura stăpânirea cosmică a lui Mihael asupra Inteligenței prin principiul lui Arthur și, pe de altă parte, în Spania, în principiul Graalului, strădania de a conta pe faptul că în viitor inteligența va trebui să fie găsită pe Pământ, pe faptul că ea nu se mai revarsă venind din Cer. Întreaga legendă a Graalului respiră spiritul a ceea ce am formulat acum.
Astfel, situând oarecum aceste două curente unul lângă altul, găsim marea problemă care s-a pus atunci, am putea spune, prin ceea ce apărea în mod istoric în fața oamenilor: efectele principiului lui Arthur și efectele principiului Graalului. Problema era: Cum găsește, nu numai un om ca Parsifal, ci Mihael însuși, drumul de la protectorii săi arthurieni, care vor să-i asigure suveranitatea cosmică, spre protectorii săi care țin de curentul Graalului, care vor să-i croiască drumul spre inimile, spre sufletele oamenilor, pentru ca el să poată lua acolo în stăpânire inteligența? Și aceasta concordă perfect cu marea problemă a epocii noastre: faptul că, prin domnia lui Mihael, creștinismul trebuie să fie înțeles într-un sens mai profund. Această problemă se înalță cu toată forța în fața noastră, marcată prin cele două elemente opuse, prin acea cetate ale cărei ruine sunt vizibile la Tintagel, și prin acea cetate pe care oamenii nu o văd atât de ușor, fiindcă ea este împrejmuită din toate părțile de pădurea spiritelor care se întinde pe șaizeci de mile în jurul ei. Între aceste două cetăți se ridică marea întrebare: Cum va deveni Mihael purtătorul noului impuls pentru a fi înțeles adevărul creștinismului?
Dar, bineînțeles, nu putem spune că acei cavaleri ai regelui Arthur nu au luptat pentru Christos și în spiritul Impulsului lui Christos. Numai că ceea ce trăia în interiorul lor este faptul că ei Îl mai căutau încă pe Christos în Soare și nu voiau să înceteze să-L caute pe Christos în Soare. Ei simțeau că aduc Cerul pe Pământ tocmai prin faptul că își duceau luptele lor mihaelice pentru Christos cel care acționează prin razele Soarelui. Dar, într-un alt sens, în interiorul curentului Graalului, Impulsul lui Christos acționa în deplină conștiență a faptului că El coborâse pe Pământ și că El unește, ca să spunem așa, elementul cel mai spiritual al Soarelui cu evoluția pământească a oamenilor.
Am putut, în aceste ultime zile, să vă relatez despre acele individualități, despre acele personalități care, în secolul al 12-lea, și-au desfășurat activitatea în cadrul Școlii de la Chartres, purtată încă de o înaltă spiritualitate. Am atras atenția asupra unor asemenea învățători ai acestei Școli de la Chartres, cum au fost Bernardus Sylvestris, Bernardus de Chartres însuși, Alanus ab Insulis, și încă alți câțiva, care au predat acolo și au adunat în jurul lor un mare număr de discipoli. Când luăm în considerare tot ceea ce v-am caracterizat deja, tot ceea ce era propriu acestor mari învățători de la Chartres, putem spune: Ei mai purtau încă în lăuntricul lor ceva din vechile tradiții despre o natură care este o ființă vie, nu despre o natură abstractă, materială. Și de aceea asupra Școlii de la Chartres încă mai plana, aș putea spune, ceva din acel creștinism solar pe care eroii Mesei Rotunde, cavaleri ai lui Mihael, încercau să-l introducă în lume sub formă de impulsuri.
Această Școală de la Chartres este, aș putea spune, situată în mod remarcabil între principiul nordic al lui Arthur și principiul lui Christos din sud. Și, la fel ca umbrele cetății lui Arthur și umbrele cetății Graalului, aici acționează impulsurile suprasensibile invizibile, nu atât prin conținutul învățăturilor, cât mai curând prin tonalitate, prin atmosfera care domnea – am zice noi astăzi – în sălile de conferințe de la Chartres, printre discipolii entuziaști.
Acesta era epoca în care mai ales acești învățători de la Chartres reprezentau creștinismul sub o formă care vedea pretutindeni în Christos, care a apărut în Iisus din Nazareth, înalta Entitate Solară. Astfel încât, aș spune, când vorbeau de Christos, ei vedeau Impulsul lui Christos continuând să acționeze în sânul evoluției pământești, în sensul concepției Graalului, dar totodată ei vedeau impulsul solar revărsându-se de sus în Christos.
Acest ton fundamental al învățăturilor comunicate la Chartres, care se ofereau contemplării spirituale, nu se găsește în documentele literare care ne-au rămas de la diferiții învățători ai Școlii de la Chartres. Pentru oamenii care le citesc astăzi, ele iau aproape aspectul unor cataloage de termeni. Dar cel care le citește cu o înțelegere spirituală, acela percepe, tocmai în aceste scurte fraze inserate între numele, terminologiile și definițiile atât de abundente, viziunea profundă, viziunea spirituală pe care o mai aveau acești învățători de la Chartres.
Spre sfârșitul secolului al 12-lea, acești învățători de la Chartres au trecut prin poarta morții și au pătruns în lumea spirituală. Ei au întâlnit acolo celălalt curent, care se lega de vechea epocă mihaelică, dar care ținea seama din plin de creștinism, de Impulsul lui Christos coborând din Cer pe Pământ. În lumea spirituală, ei au întâlnit tot ceea ce realizaseră odinioară aristotelicienii pentru a pregăti creștinismul prin faptul că a fost întreprinsă campania lui Alexandru cel Mare în Asia; și ei i-au întâlnit, de asemenea, pe Aristotel și pe Alexandru, care se aflau pe atunci în lumea spirituală. Ceea ce purtau în lăuntricul lor aceste două suflete nu s-a putut afla pe Pământ în acea epocă, fiindcă ceea ce trăia în lăuntricul lor se baza pe o renunțare la vechiul creștinism, legat de natură, așa cum continua acesta să existe, ca reflex, în învățătura de la Chartres, în care mai acționa încă ceva asemeni unui creștinism precreștin, prezent, de asemenea, la Masa Rotundă a lui Arthur. În această epocă în care își desfășurau activitatea învățătorii de la Chartres, aristotelicienii, cei care întemeiaseră și promovaseră alexandrinismul, nu se puteau afla pe Pământ. Timpul lor a venit puțin mai târziu, începând din secolul al 13-lea.
Dar între timp s-a întâmplat ceva foarte important. Cei care erau învățătorii de la Chartres și toți cei care erau legați de ei i-au întâlnit, după ce au trecut prin poarta morții și au intrat în lumea spirituală, pe cei care se pregăteau să coboare în lumea fizică și care, conform karmei lor, aspirau pe atunci să activeze, de preferință, în sânul Ordinului Dominicanilor, care cultiva aristotelismul și alexandrinismul. Așadar ei au întâlnit aceste suflete care se pregăteau să coboare. Și, dacă pot să folosesc cuvintele obișnuite de astăzi, voi spune că la răscrucea dintre secolele 12 și 13, la începutul secolului al 13-lea, a existat un fel de consfătuire între sufletele care tocmai soseau și cele care urmau să coboare. În cursul acestei consfătuiri s-a stabilit marele acord, prin faptul că trebuia să se unească acțiunea creștinismului solar, așa cum se revelează el, de exemplu, în principiul Graalului și, de asemenea, în învățăturile de la Chartres, cu ceea ce era aristotelismul, alexandrinismul. Și cei care erau adepții alexandrinismului au coborât, au întemeiat scolastica, importantă din punct de vedere spiritual, care astăzi nu este apreciată în mod suficient, în sânul căreia se ducea o luptă pentru ceea ce nu putea fi cucerit la început decât prin radicalismul unei extreme: concepția despre nemurirea personală a omului în sens creștin, această nemurire personală pe care învățătorii de la Chartres nu au reprezentat-o tot atât de riguros. Căci ei aveau încă în sufletele lor ceva care îi făcea să spună: Când străbate prin poarta morții, sufletul se reîntoarce în sânul Divinității. Ei vorbeau mult mai puțin despre nemurirea personală, individuală, decât învățătorii dominicani, decât scolasticii.
Atunci s-au întâmplat multe lucruri importante. De exemplu, când un învățător din rândul scolasticilor a coborât din lumea spirituală pentru a răspândi aristotelismul în sens creștin, cu ocazia acestei coborâri nu era încă posibil – karma voia să fie așa – ca sufletul să se unească, în sens plenar, cu ceea ce era conținutul profund al principiului Graalului. Din acest motiv, concepția despre Graal a lui Wolfram von Eschenbach a luat naștere relativ târziu. Un altul, care a coborât puțin mai târziu, a adus elementul corespunzător și, în cadrul Ordinului Dominicanilor, un călugăr tânăr și unul mai bătrân au discutat despre legătura deplină dintre aristotelism și ceea ce era mai mult un creștinism legat de natură, așa cum trăia el în cercul regelui Arthur. Apoi, individualitățile care trăiseră ca învățători dominicani au intrat, de asemenea, în lumea spirituală. Atunci a avut loc acest acord, sub conducerea lui Mihael însuși, a cărui privire se îndrepta de acum înainte spre inteligența care se afla pe Pământ, și care acum îi aduna pe ai săi: entități spirituale ale lumii suprasensibile, un mare număr de ființe elementare și multe, multe suflete umane excarnate, pe care elanul lăuntric le conducea spre o înnoire a creștinismului. Aceasta nu putea avea loc imediat în lumea fizică, pentru că timpurile nu erau încă împlinite. Dar a fost întemeiată o mare și puternică instituție de înțelepciune în suprasensibil sub conducerea lui Mihael însuși, unde s-au adunat toate sufletele care mai aveau încă o nuanță de păgânism, dar care aspirau spre creștinism și, de asemenea, acele suflete care, în primele secole creștine, trăiseră o dată pe Pământ purtând în inima lor creștinismul, așa cum exista el pe atunci. S-a format o ceată a lui Mihael, care a primit, în regiunile suprasensibile, în lumea spirituală, învățăturile acelor învățători mihaelici din vechea epocă a lui Alexandru, ale învățătorilor mihaelici din epoca tradiției Graalului și, de asemenea, ale învățătorilor mihaelici legați de impulsuri cum a fost impulsul regelui Arthur.
Toate sufletele purtând o nuanță creștină s-au simțit atrase spre comunitatea lui Mihael, unde, pe de o parte, erau comunicate învățături importante cu privire la vechile Misterii, cu privire la toate vechile impulsuri de natură spirituală, dar se atrăgea atenția, de asemenea, asupra viitorului, asupra ultimei treimi a secolului al 19-lea, când Mihael urma să acționeze din nou pe Pământ și când trebuiau să fie aduse pe Pământ toate învățăturile care fuseseră dezvoltate, aș putea spune, sub conducerea lui Mihael, în secolele 15, 16.
Și dacă dumneavoastră căutați sufletele care s-au grupat pe atunci în Școala lui Mihael însuși, pregătindu-se pentru următoarea lor venire pe Pământ, veți găsi tocmai printre ele numeroase suflete care simt astăzi imboldul spre Mișcarea antroposofică. Aceste suflete au fost conduse de karmă în așa fel încât ele s-au grupat atunci, în timpul vieții dintre moarte și o nouă naștere, în jurul lui Mihael, pentru a aduce din nou pe Pământ un creștinism cosmic.
Dar faptul că s-au unit prin karmă un mare număr de suflete, cele care au intrat în mod sincer în Mișcarea antroposofică, având asemenea antecedente, asemenea elemente prealabile, aceasta face din Mișcarea antroposofică mișcarea mihaelică propriu-zisă, mișcarea pentru adevărata înnoire a creștinismului. Aceasta se află în karma Mișcării antroposofice. Dar aceasta se află și în karma multora dintre cei care s-au apropiat în mod sincer de Mișcarea antroposofică. Misiunea Mișcării antroposofice este îndeosebi aceea de a introduce în lume acest impuls al lui Mihael – căci el trebuie să pătrundă în civilizație în cursul secolelor, dacă e ca civilizația să nu piară –, acest impuls al lui Mihael care poate fi urmărit pe Pământ în numeroase momente și care ne întâmpină, de asemenea, în mod frapant, când percepem jocurile minunate ale naturii în jurul castelului distrus al lui Arthur.
Acest lucru voiam să-l înscriu, în primul rând, prin această conferință de astăzi, care ne-a fost dăruită, voiam să-l înscriu încă o dată în inimile dumneavoastră.
