Dacă îndreptăm o privire retrospectivă asupra evoluției omenirii începând de la Misteriul de pe Golgotha, ajungem la impresia că de fapt creștinismul, Impulsul lui Christos, nu s-a putut integra în sânul civilizației europene, în sânul civilizației americane, decât în legătură cu alte curente spirituale și luptând împotriva anumitor rezistențe. Și înflorirea, evoluția treptată a creștinismului, ne oferă realitățile cele mai ciudate.
Astăzi aș vrea să descriu această evoluție a creștinismului schițându l în câteva linii, prezentându-l în raport cu ceea ce trebuie să trăiască în sânul Societății Antroposofice, în raport cu ceea ce nu numai că trebuie să trăiască, ci și poate trăi, pentru că acei oameni care simt un imbold lăuntric sincer spre antroposofie simt astăzi acest imbold din adâncul cel mai profund al ființei lor.
Dacă luăm cu totul în serios realitatea vieților pământești succesive, atunci trebuie să ne spunem că tot ceea ce reprezintă un asemenea imbold lăuntric – imboldul de a ne elibera de concepțiile curente, de obișnuințele de gândire ale acelor populații în sânul cărora suntem situați, de altfel, prin viață, prin educație, prin condiții sociale, și de a ne îndrepta, oricum, spre un curent al unei concepții despre lume care angajează mai mult sau mai puțin sufletul – un imbold simțit astfel trebuie să fie întemeiat pe karmă, trebuie să fie întemeiat pe karma ce rezultă din viețile pământești anterioare.
Ei bine, tocmai când avem în vedere problema karmei cu privire la acele personalități care se întâlnesc în Mișcarea antroposofică, ni se poate revela că aceste personalități au trăit, propriu-zis, înainte de actuala lor viață pământească, o altă viață pământească determinantă în epoca de după Misteriul de pe Golgotha, astfel încât ele au trăit deja o dată, ca să spunem așa, în perioada evoluției omenirii care a urmat după Misteriul de pe Golgotha și sunt, așadar, prezente pentru a doua oară după Misteriul de pe Golgotha.
Atunci apare marea întrebare: Cum a acționat viața pământească precedentă asupra acestor personalități care simt acum imboldul de a se integra în Mișcarea antroposofică, prin karma lor, cum a acționat, ținând seama de Misteriul de pe Golgotha, viața pământească precedentă asupra lor?
Ei bine, deja din punct de vedere exterior, exoteric, reiese că înșiși oamenii foarte profund legați de evoluția pozitivă a creștinismului, cum a fost sfântul Augustin, au făcut afirmații cum este aceasta [Nota 112]: Creștinismul nu există numai de la apariția lui Christos, ci și înainte de Christos existau creștini, dar nu erau numiți creștini. Așa vorbește sfântul Augustin.
Dar cel care pătrunde mai adânc în misterele spirituale ale omenirii, cel care le poate studia cu ajutorul cunoașterii inițiatice, acela trebuie să adeverească prin simțul său cel mai profund un asemenea fel de a vedea cum este cel care apare la sfântul Augustin. Așa stau lucrurile. Numai atunci ia naștere o nevoie profundă de a învăța să cunoaștem cum a existat mai înainte ceea ce a devenit pe Pământ, prin Misteriul de pe Golgotha, Impulsul christic istoric.
Eu pot să schițez astăzi, aș putea spune, ca introducere, această formă trecută a creștinismului pornind de la impresii pe care le-am primit în apropierea locului unde a fost ținut cursul de vară de la Torquay, în locul de unde a pornit curentul spiritual al regelui Arthur, la Tintagel. Am avut, într-adevăr, posibilitatea de a contempla impresiile care mai pot fi primite încă și astăzi acolo unde exista odinioară castelul Mesei Rotunde a lui Arthur, impresiile care încă și astăzi mai pot fi primite acolo, mai ales de la natura grandioasă care înconjoară acest castel.
Reiese, într-adevăr, că în locul unde nu se mai află decât ruinele vechii cetăți a lui Arthur, putem vedea, putem contempla oarecum în gândire, cum pe parcursul secolelor, începând din momentul în care curentul regelui Arthur a pornit de aici, pietrele s-au desprins una după alta, astfel încât acum nu mai este mare lucru de văzut din vechile cetăți care erau locuite de Arthur și ai săi. Dar când, de pe acel platou unde se înălța cetatea, ne îndreptăm privirea spirituală spre marea care se vede de aici, spumegând și scânteind în culori, când privim în depărtare – aici o colină, dincolo marea –, atunci avem impresia că acolo omul este în stare să se deschidă ființei elementare a naturii și Cosmosului într-un sens deosebit de profund. Și dacă, îndreptându-ne privirea în urmă, cu ajutorul privirii oculte actualizăm acel moment îndepărtat de acum câteva secole, când a luat naștere curentul lui Arthur, atunci vedem că oamenii care trăiau în cetatea regelui Arthur aleseseră acest loc – așa cum e cazul cu toate aceste locuri oculte –, deoarece pentru impulsurile de care aveau ei nevoie, pentru sarcina pe care și-o asumaseră, pentru tot ceea ce trebuiau să facă ei în lume, le era necesar ceea ce se desfășura acolo în fața lor în natură.
 |
 [mărește imaginea] |
Tabla 5 |
Ei bine, există acolo – eu nu pot spune astăzi dacă întotdeauna este așa, dar în momentele în care l-am văzut eu, aceasta era situația –, există un joc de o frumusețe încântătoare, jocul valurilor ridicându-se din adâncuri, ale căror minunate unde sunt deja unul din jocurile cele mai grandioase ale naturii, un du-te-vino al valurilor care se izbesc de malurile stâncoase și se sparg din nou, care face să țâșnească de jos spiritele elementare, să se manifeste și să viețuiască, iar de sus coboară din înălțimi lumina Soarelui care se reflectă în modul cel mai variat în undele de aer, iar acesta este, aș putea spune, un moment când s-ar putea dezvolta ceea ce aș putea numi o formă de evlavie păgână. Acest joc dintre ființele elementare venind de sus și ființele elementare venind de jos, ne arată întreaga forță a Soarelui, desfășoară această forță a Soarelui în fața oamenilor în așa fel încât oamenii o pot capta. Și cel care poate prelua ceea ce poartă în jocul lor ființele elementare de sus, născute din lumină, și ființele elementare de jos, născute din forța gravitației, cel care poate prelua acestea în sine, acela absoarbe puterea solară, impulsul solar. Asta înseamnă însă altceva decât a fi evlavios în sens creștin. A fi evlavios în sens păgân, înseamnă a te dărui Zeilor naturii, care pretutindeni în existența și urzirea naturii își desfășoară jocul lor și se mișcă și acționează și urzesc.
Și această întreagă activitate și urzire a naturii li s-a revelat în mod evident celor care erau împreună cu regele Arthur și în preajma lui. Și ceea ce au putut prelua în lăuntricul lor acei oameni care se aflau în jurul regelui Arthur în primele secole după Misteriul de pe Golgotha este foarte important.
Aș vrea, dragii mei prieteni, să vă prezint astăzi cum era această viață spirituală deosebită în astfel de locuri cum era Masa Rotundă a regelui Arthur. Pentru aceasta trebuie să pornesc de la un fenomen pe care dumneavoastră îl cunoașteți cu toții.
Când omul moare, lasă în urma sa mai întâi trupul fizic, și mai poartă câteva zile cu sine trupul eteric. După câteva zile, își abandonează acest trup eteric și continuă să trăiască în trupul său astral și în Eul său. Ceea ce se petrece apoi cu omul care a trecut prin poarta morții se prezintă privirii clarvăzătoare în așa fel încât ea vede dispersarea eterică a omului după moarte. El devine din ce în ce mai mare, dar și din ce în ce mai neclar. El se întrețese Cosmosului.
Dar în cursul istoriei lumii a avut loc un fenomen ciudat, opus polar, în legătură cu Misteriul de pe Golgotha. Ce s-a întâmplat în momentul când a avut loc Misteriul de pe Golgotha? Până atunci, Christos era o ființă solară, El aparținea Soarelui. Înainte de Misteriul de pe Golgotha, cavalerii Mesei Rotunde a lui Arthur stăteau sus, pe înălțimile stâncoase, și privirea lor se îndrepta spre jocul spiritelor născute din Soare și al spiritelor născute din Pământ, și ei simțeau că ceea ce se întrețese în această forță le pătrunde inima, dar, înainte de toate, le pătrunde trupul eteric. O dată cu aceasta, ei preluau Impulsul lui Christos, care pe atunci se revărsa venind din Soare și trăia în tot ceea ce lua naștere din curentul solar.
Așadar înainte de Misteriul de pe Golgotha, pornind de la Masa Rotundă a lui Arthur, cavalerii Mesei Rotunde a lui Arthur primeau în propria lor ființă Spiritul Solar, Christosul precreștin. Apoi, ei își trimiteau mesagerii în toată Europa, pentru ca aceștia să combată natura sălbatică a trupurilor astrale ale populației europene, pentru a o purifica, pentru a o civiliza, căci aceasta era sarcina lor. Și vedem cum tocmai asemenea oameni cum erau acești cavaleri ai Mesei Rotunde a lui Arthur pornesc din acest punct vestic al actualei Anglii, noi îi vedem purtând prin întreaga omenire europeană din acea epocă ceea ce ei primeau de la Soare, pentru a curăți, pentru a purifica astralitatea populației europene foarte sălbatice de atunci, cel puțin în Europa Centrală și de Nord.
Dar apoi a venit Misteriul de pe Golgotha. Ce s-a întâmplat în Asia? Acolo, în Asia, s-a petrecut următorul fapt în istoria lumii: acea înaltă Entitate Solară care a fost numită după aceea Christos a părăsit Soarele. Aceasta a fost pentru Christos un fel de moarte. El s-a îndepărtat de Soare, așa cum noi, oamenii, murind, ne îndepărtăm de Pământ. Așadar Christos s-a îndepărtat de Soare, așa cum un om care moare se îndepărtează de Pământ. Și așa cum, la omul care moare, când părăsește Pământul, pentru observatorul ocult este vizibil trupul eteric care a fost abandonat după trei zile, în timp ce trupul fizic fusese deja abandonat, Christos a abandonat pe Soare acel element pe care îl găsiți descris în Teosofia mea drept Omul-Spirit, a șaptea parte componentă a entități umane.
Christos „a murit coborând din Soare”, El a murit din punct de vedere cosmic coborând din Soare spre Pământ. Din momentul Golgothei, a fost vizibil pe Pământ ceea ce era Spiritul Vieții al Lui. După moarte, noi abandonăm eterul vieții, trupul eteric, trupul vital; Christos a abandonat pe Soare, după această moarte cosmică, Omul-Spirit, iar în ambianța Pământului și-a abandonat Spiritul Vieții. Astfel încât, începând de la Misteriul de pe Golgotha, Pământul a fost învăluit de Spiritul Vieții al lui Christos ca de un suflu spiritual.
Dar pentru viața spirituală relațiile fizice spațiale sunt cu totul altele decât pentru viața fizică. Acest Spirit al Vieții era perceptibil înainte de toate în Misteriile irlandeze, în Misteriile din Hybernia, și a devenit perceptibil mai ales pentru cavalerii Mesei Rotunde a lui Arthur. Astfel încât în acest loc, până la Misteriul de pe Golgotha, Impulsul lui Christos venea, în realitate, din Soare: impulsurile acestea erau primite din Soare. După aceea, puterea cavalerilor lui Arthur s-a diminuat și ea. Dar ei se situau în mod viu în sânul Spiritului Vieții, care prin configurația sa cosmică învăluia Pământul, în care ei trăiau mai departe și în care se desfășura în continuare acest joc dintre lumină și aer, dintre ființele elementare de sus și ființele elementare de jos.
Reprezentați-vă imaginea: când privim în sus reciful pe care se află cetatea lui Arthur, atunci contemplăm, revărsându-se din înălțimi, jocul Soarelui în lumină și în aer, iar de jos intervin ființele elementare ale Pământului; sus, ființe elementare, jos, ființe elementare, Soarele și Pământul într-un schimb reciproc viu.
Dar în secolele care au urmat după Misteriul de pe Golgotha, toate acestea se desfășurau în sânul Spiritului Vieții al lui Christos. Astfel încât, ca într-o lumină spirituală, dar în sânul unor realități naturale, în acest joc al mării, al stâncilor, al aerului și al luminii emanând din acest loc, se desfășura totodată realitatea spirituală a Misteriului de pe Golgotha.
Înțelegeți-mă bine, dragii mei prieteni. În această epocă, omul privea departe spre mare și, atunci când erau practicate aceste exerciții pe care le făceau cei Doisprezece din jurul regelui Arthur, care se bazau pe misterele Cercului Zodiacal, în spatele lor putea fi văzut – în secolele 1, 2, 3, 4, 5 ale erei creștine – nu numai jocul naturii, ci era ca și cum ei ar fi putut începe să citească, exact ca și cum ar fi avut în fața ochilor o carte asupra căreia și-ar fi îndreptat privirea sau chiar ar fi citit: acolo strălucea o flăcăruie, dincolo vălurea un val, aici se reflecta Soarele în vreun recif, acolo marea se ridica și izbea stânca – totul este configurat, totul este o realitate care se revarsă și curge, se rotunjește în cerc, este un semn, un adevăr care poate fi descifrat.
Dacă era descifrat, se citea realitatea spirituală a Misteriului de pe Golgotha, fiindcă totul era însuflețit de Spiritul Vieții al lui Christos.
Acolo, în Asia, se desfășurase Misteriul de pe Golgotha, care cuprinsese sufletele și inimile oamenilor, impregnase profund cu viața sa sufletele și inimile oamenilor. Să-i privim numai o dată pe cei care au fost primii creștini și transformarea pe care au trăit-o ei în sufletele lor, și vom afla că în aceeași epocă în care aici, în vest, se întâmpla ceea ce tocmai am descris, adevăratul Christos, Christos care coborâse din înălțimi, care își abandonase Omul-Spirit sus, pe Soare, și își avea Spiritul Vieții în atmosfera Pământului, Christos, aducându-și Eul Său și Sinea Sa Spirituală pe Pământ, a pătruns din est spre vest, prin Grecia, Africa de Nord, Italia, Spania, până în Europa, cucerind inimile oamenilor, în aceeași epocă în care aici El pătrundea prin natură.
Astfel încât vedem că aici, acționând de la vest spre est, în sânul naturii, era perceptibilă, pentru cel care putea citi, istoria Misteriului de pe Golgotha, într-un fel, drept știință a naturii destinată gradelor înalte ale Mesei Rotunde a lui Arthur; de la est spre vest, un curent – care acum nu se manifesta în vânt și valuri, nici în aer și apă, nici în munți și în razele Soarelui, ci un curent trecând prin sângele oamenilor – din Palestina, prin Grecia, până în Italia și Spania.
Astfel încât putem spune: Pe de o parte, aceasta trece prin natură, pe de altă parte, prin sângele, prin inimile oamenilor. Aceste două curente merg unul în întâmpinarea celuilalt: unul, care se mai desfășoară încă în natură, care mai este încă și astăzi cel al întregului curent păgân, care Îl poartă pe Christosul precreștin, care a fost propovăduit de asemenea oameni cum erau cavalerii Mesei Rotunde, dar și de mulți alții, înainte de Misteriul de pe Golgotha, acest curent Îl mai poartă încă pe Christosul precreștin din curentul desemnat drept curentul Mesei Rotunde a lui Arthur. Și astăzi mai putem ajunge să ne dăm seama că există un creștinism păgân, un creștinism care nu are legătură cu evenimentul istoric de pe Golgotha.
Venind de jos în întâmpinarea sa, avem creștinismul care se leagă de Misteriul de pe Golgotha, care străbate sângele oamenilor, care trece prin inimile și sufletele oamenilor. Două curente mergând unul în întâmpinarea celuilalt: curentul precreștin al lui Christos, aș putea spune, ca eterizat – și curentul creștin al lui Christos. Unul este cunoscut mai târziu drept curentul lui Arthur; celălalt este cunoscut drept curentul Graalului. Cele două curente s-au întâlnit mai târziu. Și anume, ele s-au întâlnit în Europa și în special în lumea spirituală.
Cum putem numi noi această mișcare? Christos, care a coborât pe Pământ prin Misteriul de pe Golgotha, a pătruns în inimile oamenilor. Însuflețind inimile oamenilor, El a mers de la est la vest, din Palestina, prin Grecia și prin Italia, până în Spania. Creștinismul Graalului s-a răspândit prin sângele, prin inimile oamenilor. Christos își făcea în acest fel trecerea de la est la vest.
În întâmpinarea acestui curent, din vest venea imaginea eterică a Spiritului lui Christos, rod al Misteriului de pe Golgotha, dar purtându-L încă în ea pe Christos și Misterul Soarelui.
În culisele istoriei lumii se întâmplă ceva grandios, minunat. Venind din vest, creștinismul păgân, creștinismul lui Arthur, apare sub un alt nume și într-o altă formă; venind din est, Christos în inimile oamenilor. Întâlnirea: Christos, Christos cel adevărat venit pe Pământ, își întâlnește imaginea, care Îi vine în întâmpinare dinspre vest spre est. Întâlnirea are loc în 869. Până la această dată, noi avem, clar distincte unul de altul, un curent trecând prin Europa de Nord și Centrală și care Îl purta în sine cu adevărat pe Christos ca Erou Solar, indiferent că s-ar fi numit Baldur sau în vreun alt fel. Și sub stindardul lui Christos ca Erou Solar și-au răspândit cavalerii lui Arthur cultura lor.
Celălalt curent, înrădăcinat lăuntric în inimă, care a devenit apoi curentul Graalului, este vizibil mai mult în sud, venind din est, el Îl poartă, propriu-zis, pe adevăratul Christos, pe Christosul real. Curentul care vine din vest aduce oarecum în întâmpinare o imagine cosmică.
Întâlnirea lui Christos cu El-Insuși, a lui Christos ca frate al omului cu Christos ca Erou Solar, care nu este prezent decât în imagine, această întâlnire, această unire a lui Christos cu propria Sa imagine are loc în secolul al 9-lea.
Cu aceasta v-am descris aspectul lăuntric al cursului timpului în primele secole care au urmat după Misteriul de pe Golgotha, în acele prime secole în care, așa cum am menționat deja, erau prezente și sufletele care au apărut acum din nou și care au adus din viețile lor pământești anterioare imboldul de a se apropia în mod sincer de Mișcarea antroposofică.
Când ne îndreptăm privirea asupra acestui important curent al lui Arthur care merge de la vest spre est, el ne apare drept curentul care introduce impulsul solar în civilizația pământească. Prin aceasta, în lăuntrul acestui curent al lui Arthur unduiește și urzește ceea ce în terminologia creștină poate fi numit curentul lui Mihael, acel curent al lui Mihael din viața spirituală a omenirii în care noi intrăm din nou, ca oameni moderni, o dată cu sfârșitul anilor ‘70 ai secolului trecut. După ce puterea care poate fi desemnată cu numele creștin de Gabriel a domnit timp de trei până la patru secole ca putere care a condus civilizația europeană, această putere a fost înlocuită – la sfârșitul anilor ‘70 ai secolului trecut – prin domnia lui Mihael, care va dura, la rândul ei, trei până la patru secole, și care va trăi în continuare unduind și urzind în viața spirituală a oamenilor și în lăuntrul căreia ne aflăm noi acum.
Așadar avem în prezent, oricum, ocazia – căci trăim din nou în sânul curentului lui Mihael –, avem ocazia de a atrage atenția asupra unor asemenea curente mihaelice.
Găsim acest curent al lui Mihael când, în timpul care precede îndeaproape Misteriul de pe Golgotha, privim curentul lui Arthur venind din vestul englez, care a fost inspirat inițial de Misteriile din Hybernia. Vedem o formă mai veche a acestui curent al lui Mihael când ne îndreptăm privirea asupra a ceea ce, cu secole înainte de Misteriul de pe Golgotha și venind din nordul Greciei, din Macedonia, a avut loc datorită acelui curent internaționalist, universal, care este legat de numele lui Alexandru cel Mare și care se afla sub influența acelei concepții despre lume cunoscută sub numele de aristotelism. Ceea ce a avut loc înainte de era creștină datorită lui Aristotel și Alexandru se afla atunci sub domnia lui Mihael, așa cum suntem noi din nou astăzi sub domnia lui Mihael, și în acea epocă era prezent pe Pământ, la fel ca astăzi, în viața spirituală, impulsul lui Mihael. Întotdeauna când în sânul vieții pământești este prezent un impuls mihaelic, ne aflăm într-o epocă în care ceea ce a fost întemeiat într-un centru cultural, într-un centru spiritual, se răspândește în multe popoare ale Pământului, în toate regiunile unde acest lucru este posibil.
Aceasta este ceea ce a avut loc înainte de era creștină datorită campaniilor lui Alexandru. Ceea ce fusese cucerit în cadrul culturii grecești a fost răspândit în acea omenire în lăuntrul căreia a fost posibil acest lucru. Și dacă i-am fi întrebat pe Aristotel și pe Alexandru: De unde aveți voi ceea ce se află în inimile voastre ca impuls de a răspândi viața spirituală a timpului vostru? – ei ar fi răspuns, pronunțând, ce-i drept, un alt nume, dar ar fi spus, în esență: Din impulsul lui Mihael, din impulsul celui care acționează din Soare ca slujitor al lui Christos. Căci dintre diferiții Arhangheli care au condus pe rând civilizația și cultura [Nota 113], Mihael, care domnea în epoca lui Alexandru și domnește din nou în epoca noastră, ține de Soare. Cel care a urmat după epoca lui Alexandru, Orifiel, ține de Saturn. Cel care a urmat după Orifiel, Anael, ține de Venus. Arhanghelul care a condus în secolele 4 și 5 civilizația europeană, Zahariel, aparține sferei lui Jupiter. Apoi urmează Rafael, din sfera lui Mercur, în epoca în care a înflorit în special un fel de gândire medicală în substraturile a ceea ce se desfășura drept civilizație europeană. Apoi vine Samael, în secolul al 12-lea. Samael ține de Marte. După aceea vine Gabriel, care ține de sfera Lunii. Și, în sfârșit, din anii ‘70 ai secolului trecut, a apărut din nou Mihael, care aparține de sfera Soarelui. Astfel se succed ritmic domniile asupra vieții spirituale a Pământului, prin aceste șapte ființe din Ierarhia Arhanghelilor. Așadar când privim în urmă – când a fost ultima domnie a lui Mihael? A fost în epoca lui Alexandru. Ea a fost atunci acea epocă în care ceea ce s-a desfășurat de-a lungul secolelor sub forma civilizației grecești a fost transportat în Asia, în Africa, s-a concentrat în cetatea puternică din punct de vedere spiritual Alexandria, cu eroii săi spirituali importanți.
Pentru viziunea ocultă, aceasta este o priveliște deosebită. Dacă ne întoarcem în urmă cu câteva secole înainte de Misteriul de pe Golgotha vedem mergând din Macedonia spre est – așadar, din nou de la vest spre est, dar mai departe spre est – curentul pe care îl contemplă și sufletele anglo-irlandeze, tot de la vest spre est. În timpul domniei lui Alexandru, pe Pământ stăpânește Mihael. În timpul regelui Arthur, sub domnia lui Mihael, care acum acționează din Soare, este adus din Soare ceea ce v am arătat.
Dar ce s-a întâmplat mai târziu, după ce a avut loc Misteriul de pe Golgotha, cu răspândirea acelei spiritualități care fusese transportată de Alexandru cel Mare în Asia cu ocazia campaniilor sale, ce s-a întâmplat cu aristotelismul?
Vedem apoi cum, în aceeași epocă în care Carol cel Mare întemeiază în Europa, în felul său, o cultură creștină, în Asia, în Asia de Sud-Vest, acționează Harun al Rashid. Vedem adunat la curtea lui Harun al Rashid tot ceea ce exista ca înțelepciune orientală, ca spiritualitate prezentă în arhitectură, în artă, în știință, în religie, litere, poezie, în toate. Și mai vedem, alături de Harun al Rashid, un consilier, care, ce-i drept, în timp ce se află alături de Harun al Rashid nu este inițiat în toate acestea, dar care fusese un inițiat în vechile timpuri, în vieți pământești anterioare. Și vedem cum, sub influența acestor doi oameni, a lui Harun al Rashid și a consilierului său, se schimbă complet ceea ce fusese implantat în Asia ca aristotelism, ceea ce le mai fusese încă arătat oamenilor de către Aristotel ca izvorând dintr-o veche înțelepciune despre natură, pe care el o putuse transmite; vedem ceea ce a fost alexandrinismul, aristotelismul, pătruns și impregnat, la curtea lui Harun al Rashid, de arabism, de mahomedanism.
Și vedem apoi transpus în sânul evoluției creștine ceea ce venea din arabism, de la Harun al Rashid. La rândul său, aș putea spune, creștinismului i s-a adăugat, în creștinism a fost introdus, prin Grecia, dar mai ales prin Africa de Nord, prin Italia, până în Spania, un fel de arabism.
Dar Harun al Rashid și consilierul său trecuseră prin poarta morții mai înainte. Din lăuntrul vieții pe care au dus-o acum, între moarte și o nouă naștere, deasupra Pământului, ei au urmărit cu privirea campaniile mahomedan-maure spre Spania, ei au urmărit din lumea spirituală ceea ce cultivaseră ei înșiși și care era acum răspândit de urmașii lor. Harun al Rashid își îndrepta privirea, din lumea spirituală, mai mult asupra Greciei, Italiei, Spaniei; consilierul său își îndrepta privirea mai mult asupra a ceea ce, venind din Orient, trecea prin ținuturile din nordul Mării Negre, de-a lungul Rusiei, ajungând până în Europa Centrală.
În fața noastră se ridică o întrebare: Ce s-a întâmplat cu Alexandru, ce s-a întâmplat cu Aristotel? Ei erau profund legați de domnia lui Mihael, dar nu erau pe Pământ în epoca în care a avut loc Misteriul de pe Golgotha.
Acum, trebuie să ne reprezentăm intens cele două imagini care își stau față în față. Pe Pământ se află oamenii care sunt contemporani cu Misteriul de pe Golgotha. Christos devine om, trece prin Misteriul de pe Golgotha și trăiește începând de atunci în sfera Pământului. Ce se întâmplă pe Soare? Acolo se află sufletele care erau odinioară unite cu Mihael și trăiau în sfera lui Mihael. Sunt cele care văd de pe Soare cum Christos părăsește Soarele. Pe Pământ se află sufletele care contemplă sosirea lui Christos; pe Soare sunt cele care contemplă plecarea lui Christos: ele Îl văd coborând spre Pământ. Acesta este contrastul. Și acest lucru îl trăiesc mai ales cei care au participat în viața pământească la domnia lui Mihael din epoca lui Alexandru. Ei trăiesc, ca să spunem așa, Evenimentul Christic inversat: Plecarea lui Christos din Soare. Ei continuă să trăiască – nu voi menționa acum încarnările care nu sunt determinante – și ei trăiesc în lumea spirituală acea epocă importantă pentru lumea pământească, secolul al 9-lea al erei creștine, aproximativ anul 869. Căci atunci a avut loc, în primul rând, ceea ce am schițat: întâlnirea lui Christos cu imaginea Sa, cu Spiritul Vieții, cu ceea ce încă mai era prezent din Christosul păgân precreștin. Dar a avut loc, de asemenea, întâlnirea dintre acele individualități care trăiseră în Alexandru cel Mare și în Aristotel cu acele individualități care trăiseră în Harun al Rashid și în consilierul său: Aristotelismul mahomedanizat din Asia în înflorirea lui spirituală în Harun al Rashid și în consilierul său după moarte, întâlnindu-se cu Alexandru și Aristotel după moarte. Dar una era aristotelismul și alexandrinismul asimilat de mahomedanism, alta era veritabilul aristotelism, care nu era același lucru cu învățăturile apărute ulterior, transmise de oameni. Aristotel și Alexandru văzuseră Misteriul de pe Golgotha de sus, de pe Soare.
Atunci a avut loc marea confruntare, acel conciliu ceresc, ca să spunem așa, între aristotelismul mahomedanizat și aristotelismul devenit creștin, dar devenit creștin în lumea spirituală.
Astfel, putem spune că în lumea spirituală care se învecinează în mod nemijlocit cu lumea noastră pământească fizică s-au întâlnit Alexandru și Aristotel, Harun al Rashid și consilierul său, confruntându-se cu privire la drumul viitor al creștinării Europei, indicând ce trebuie să intervină la sfârșitul secolului al 19-lea, în secolul 20, când domnia lui Mihael putea reveni pe Pământ.
Și toate acestea au avut loc, s-au desfășurat ca și cum asupra lor ar fi radiat acel eveniment care a fost întâlnirea lui Christos cu imaginea Sa. Totul se afla sub această impresie. Viața spirituală a oamenilor a fost proiectată în mod intens în lumea spirituală care se învecinează în mod nemijlocit cu lumea pământească fizică, ea a fost marcată, ca să spunem așa, ca printr-un fir.
Iar jos, pe Pământ, s-au reunit la Constantinopol, la al optulea Sinod ecumenic, Părinții Bisericii [Nota 114], care au conceput acea dogmă, conform căreia omul nu este constituit din trup, suflet și spirit, ci numai din trup și suflet, iar sufletul este înzestrat cu unele însușiri spirituale. Trihotomia – așa se numea această concepție care considera că omul este constituit din trup, suflet și spirit –, trihotomia a fost suprimată. Cel care mai credea în Europa în trihotomie era un eretic. Părinții creștini din Europa evitau în toate împrejurările să mai vorbească de trihotomie, de trup, suflet și spirit, ei nu mai vorbeau decât de trup și suflet.
Acest eveniment determinant care a avut loc în anul 869 în lumile suprasensibile, așa cum vi l-am descris, și-a proiectat umbrele sale în lume. Éra întunecată Kali Yuga a fost marcată de un impuls deosebit de întunecare, în timp ce deasupra se întâmpla ceea ce tocmai v-am descris.
Acesta a fost cursul real al evenimentelor: în lumea fizică, Sinodul de la Constantinopol, la care spiritul a fost suprimat, iar în lumea imediat învecinată cu lumea fizică, un conciliu ceresc care se desfășura chiar în momentul în care Christos Însuși își întâlnea imaginea.
Un lucru era clar: Trebuia să se aștepte ca pe Pământ să poată începe o nouă domnie a lui Mihael. Dar întotdeauna se găseau învățători care, deși oarecum în decadență, mai știau ceva din ceea ce se întâmpla, propriu-zis, în culisele existenței; se găseau întotdeauna învățători care știau, chiar dacă uneori ei nu îl zugrăveau în imagini prea exacte, care este conținutul spiritual al lumii, ce anume stă la baza lumii spirituale imediat învecinate cu lumea fizică. Și asemenea învățători găseau uneori urechi care să-i asculte. Și acele urechi care îi ascultau aparțineau unor oameni care auzeau vorbind despre creștinism în așa fel încât, firește, ei percepeau doar ici-colo câte o frântură de frază, dar ei auzeau totuși câte ceva despre ceea ce trebuia să vină în secolul 20, după ce se va fi instaurat din nou domnia lui Mihael.
Acești oameni, dragii mei prieteni, aveau propriile dumneavoastră suflete, în dumneavoastră se află sufletele care erau încarnate în acea epocă și care ascultaseră acele suflete care vorbeau despre domnia viitoare a lui Mihael; care vorbeau despre domnia viitoare a lui Mihael sub influența unor impulsuri ce proveneau de la acel conciliu ceresc despre care a fost vorba.
Din ceea ce era astfel trăit într-o viață anterioară, în primele secole creștine – nu exact în secolul al 9-lea, ci mai înainte și mai târziu, dar mai ales mai înainte – a luat naștere impulsul ca atunci când, la sfârșitul secolului al 19-lea și începutul secolului 20, va veni domnia lui Mihael, să-și îndrepte privirea în mod inconștient spre locurile unde acum, sub influența domniei lui Mihael, este cultivată din nou în mod real viața spirituală. Acest imbold s-a implantat în sufletele celor care auzeau vorbindu-se despre o învățătură ce conținea ceva din tainele despre care am vorbit noi astăzi.
Astfel se implantează în mod karmic în suflete dorul de a se apropia de acel creștinism care urma să fie răspândit la sfârșitul secolului al 19 lea, începutul secolului 20, prin antroposofie, sub influența lui Mihael. Și ceea ce au trăit odinioară aceste suflete își găsește acum, prin reîncarnare, expresia sa în faptul că anumite suflete ajung la Mișcarea antroposofică.
Învățături care stabileau un fel de confluență dintre vechiul creștinism cosmic precreștin și învățătura creștină lăuntrică, învățături care erau legate de viața și urzirea spirituală din sânul naturii și care, cu toate acestea, puteau găsi legătura cu Misteriul de pe Golgotha, au fost transmise în permanență, au fost transmise pe Pământ în epoca în care sufletele care simt acum imboldul spre antroposofie trecuseră din nou prin poarta morții, trăiau între moarte și o nouă naștere, iar unele coborau spre Pământ, reîncarnându-se. Vedem cum au continuat să trăiască pe Pământ vechile învățături care încă mai vedeau creștinismul sub aspectul său cosmic, vechile învățături care perpetuau tradițiile vechilor Misterii, vedem cum asemenea învățături sunt transmise în niște școli europene importante, cum ar fi, de exemplu, mai ales Școala de la Chartres din secolul al 12-lea [Nota 115], unde au predat niște învățători remarcabili ca Bernardus Sylvestris, Alanus ab Insulis și alți mari învățători. Vedem cum asemenea învățături trăiau și urzeau, de exemplu, în Brunetto Latini, pe care vi l-am menționat duminica trecută. Acest mare profesor al lui Dante purta în sufletul său astfel de învățături. Noi vedem în acest fel răspândindu-se ceea ce încă mai putea face o legătură între creștinismul cosmic și creștinismul pur omenesc, pământesc, care a început să predomine pe Pământ din ce în ce mai mult.
Aceasta era acum contraimaginea căreia îi corespundea pe Pământ Sinodul de la Constantinopol: Faptul că, în felul în care v-am vorbit, între ceea ce se întâmpla în lumile spirituale, în lumea imediat învecinată cu lumea noastră fizică, și ceea ce se întâmpla în lumea noastră fizică s-a stabilit o legătură permanentă. Exista o legătură permanentă. Astfel încât tocmai cei mai remarcabili învățători de la Chartres se simțeau inspirați de adevăratul Alexandru și de adevăratul Aristotel, dar și, în sensul cel mai eminent al cuvântului, de Platon și de neoplatonism, de tot ceea ce se lega pe atunci de mistica ce domnea în Evul Mediu.
Și a avut loc ceva foarte important. Acei oameni care se grupau de preferință în jurul lui Mihael, care fuseseră, așadar, încarnați în epoca lui Alexandru, trăiau acum în lumea spirituală. Privirea lor se îndrepta în jos spre ceea ce era evoluția creștină promovată de învățătorii de la Chartres. Dar ei au așteptat până ce ultimii dintre acești învățători care mai predau încă un creștinism cosmic au ajuns în lumea spirituală. Și, la un moment dat, un moment situat la sfârșitul secolului al 12-lea, începutul secolului al 13-lea, s-au întâlnit oarecum în sfera suprapământească, în imediata vecinătate a Pământului, învățătorii de la Chartres – mai curând platonicienii – cu cei care participaseră la conciliul ceresc din 869. Atunci a avut loc un fel de convorbire, dacă mă pot exprima atât de familiar despre un lucru atât de înalt, între învățătorii de la Chartres care tocmai soseau în lumea spirituală și trebuiau să-și trăiască de acum înainte acolo evoluția, și ceilalți, care urmau să coboare imediat – printre care se aflau înseși individualitățile lui Alexandru și Aristotel –, care s-au încarnat apoi imediat în Ordinul Dominicanilor. Și pe Pământ a avut loc, prin ceea ce astăzi este atât de greșit înțeles, și care ar merita să fie cunoscut mai profund în importanța sa, a avut loc, prin ceea ce a apărut pe Pământ ca scolastică, pregătirea a tot ceea ce trebuia să aibă loc în epoca de mai târziu a lui Mihael.
Și, pentru a se integra în mod just în creștinism, pentru a trăi cu totul în lăuntrul creștinismului, cei care aparțineau de sfera lui Mihael, cei care trăiseră în timpul vechii epoci a lui Alexandru și nu trăiseră în primele secole ale erei creștine, sau numai în încarnări nedeterminante, s-au încarnat în Ordinul Dominicanilor sau în alte ordine creștine, dar în principal în Ordinul Dominicanilor. Apoi au trecut prin poarta morții în lumea spirituală și au acționat în continuare în lumea spirituală.
Atunci a avut loc, în secolul al 15-lea – durând până în secolul al 16 lea, raporturile temporale sunt cu totul altele pentru lumea spirituală –, a avut loc în suprasensibil, această grandioasă instruire pe care Mihael însuși o dă alor săi. Atunci a fost întemeiată, ca să spunem așa, o Școală suprasensibilă, o Școală spirituală, o școală în care Învățător era Mihael însuși, o școală la care participau oameni deschiși unei asemenea instruiri, care fuseseră inspirați odinioară mai ales cu ocazia precedentei epoci mihaelice, și apoi inspirați prin integrarea în creștinism în felul descris. Toate sufletele umane excarnate care aparțineau de Mihael au luat parte la acea mare Școală suprasensibilă care a existat în secolele 14, 15, 16. Toate entitățile aparținând Ierarhiei Îngerilor, Arhanghelilor și Arhailor și curentului lui Mihael au luat parte la această școală. Au luat parte și numeroase ființe elementare.
Acolo s-a practicat o privire retrospectivă importantă asupra tuturor vechilor Misterii. Sufletelor le-a fost transmisă o cunoaștere exactă a naturii vechilor Misterii. Erau contemplate Misteriile solare, Misteriile celorlalte planete. Dar se deschidea de asemenea perspectiva asupra viitorului, asupra a ceea ce trebuia să înceapă în noua epocă a lui Mihael, care urma să înceapă spre sfârșitul secolului al 19-lea și care domnește acum. Toate acestea treceau atunci prin suflete. Acestea erau aceleași suflete care în era noastră mihaelică simt imboldul spre Mișcarea antroposofică.
Între timp avea loc pe Pământ, aș putea spune, ultimul asalt. Harun al Rashid s-a reîncarnat, a întemeiat în această încarnare noul impuls al materialismului, reapărând ca Baco de Verulam. Universalitatea lui Baco de Verulam își are originea în Harun al Rashid, iar puterea intelectului și a materialismului care trăiau în Bacon proveneau tot de la Harun al Rashid. Bacon a apărut ca Harun al Rashid reîncarnat. Consilierul său, care a urmat un alt drum, a apărut în aceeași epocă în persoana lui Amos Comenius.
Și astfel vedem cum în timp ce creștinismul își parcurge în lumea suprasensibilă, în secolele 14, 15, 16, 17 etc., evoluția sa esențială în lumina aristotelismului, vedem cum pe Pământ a fost întemeiat din punct de vedere spiritual materialismul, a fost întemeiat în domeniul științei prin Bacon, Harun al Rashid reîncarnat, a fost întemeiat în pedagogie prin Amos Comenius, consilierul reîncarnat al lui Harun al Rashid. Ei acționau împreună.
Și când Amos Comenius și Bacon au trecut prin poarta morții, amândoi au provocat în lumea spirituală lucruri ciudate. Când Baco de Verulam a trecut prin poarta morții, s-a arătat, ca provenind din trupul său eteric, prin modul specific de a gândi pe care îl adoptase în încarnarea sa ca Bacon, s-a arătat cum o întreagă lume de idoli, de idoli demonici, emanau din el, iar aceștia umpleau lumea spirituală despre care vorbesc eu, în sânul căreia se manifestau consecințele acestui conciliu al sufletelor din rândul individualităților pe care le instruia Mihael. Idolii se răspândeau în această lume.
Așa cum este zugrăvit în prima mea dramă-misteriu, ceea ce se întâmplă pe Pământ antrenează puternice efecte în lumea spirituală. Mentalitatea pământească a lui Bacon a produs în lumea spirituală un efect tumultuos, anume faptul că ea a fost invadată de o întreagă lume de idoli.
Și din ceea ce întemeiase Amos Comenius, propriu-zis, pe Pământ ca un fel de pedagogie materialistă, s-a format, ca să spunem așa, baza, lumea, sfera, atmosfera cosmică pentru ceea ce erau idolii lui Bacon. Aș putea spune că Bacon a furnizat idolii, iar celelalte regnuri care țineau de acești idoli au fost furnizate de Amos Comenius, prin ceea ce avusese loc pe Pământ. Căci așa cum noi, oamenii, avem în jurul nostru regnul mineral și regnul vegetal, așa aveau acești idoli ai lui Bacon în jurul lor celelalte regnuri de care aveau nevoie.
Ei bine, luptei împotriva a toate acestea, împotriva acestor idoli demonici, trebuiau să i se consacre acele individualități care fuseseră odinioară pe Pământ sub conducerea lui Alexandru și a lui Aristotel. Aceasta s-a desfășurat până în momentul în care a avut loc pe Pământ Revoluția Franceză.
Acei idoli care nu putuseră fi biruiți, acei demoni, acei demoni-idoli care, ca să spunem așa, scăpaseră în luptă, au coborât pe Pământ și au inspirat materialismul secolului al 19-lea, cu tot ce a urmat. Ei sunt inspiratorii materialismului secolului al 19-lea!
Sufletele care rămăseseră în lumea spirituală, care se bucuraseră de învățătura lui Mihael, asistat de individualitățile lui Aristotel și Alexandru, au revenit pe Pământ la sfârșitul secolului al 19-lea, începutul secolului 20, purtând în sine impulsurile pe care le-am descris. Și putem recunoaște multe din aceste suflete în cei care se apropie de Mișcarea antroposofică. Aceasta este karma celor care se apropie de Mișcarea antroposofică în mod onest, cu sinceritate lăuntrică.
Este zguduitor să descriem astfel cum toate acestea se află în culisele a tot ceea ce se desfășoară în mod exterior în epoca prezentă. Dar aceasta este ceva care, sub influența Congresului de Crăciun de la Goetheanum, trebuie să fie depus în sufletele, în inimile celor care se numesc antroposofi. Este ceva care ar trebui să trăiască în inimile, în sufletele celor care se numesc antroposofi. Și asta ne dă puterea de a acționa în continuare; căci cei care sunt antroposofi, care sunt antroposofi în mod sincer, în adevăratul sens al cuvântului, aceștia vor avea un puternic imbold de a reveni curând pe Pământ. Și în cadrul profeției mihaelice se prevede ca numeroase suflete de antroposofi să revină pe Pământ la sfârșitul secolului 20, pentru a aduce la punctul său culminant ceea ce astăzi trebuie să fie întemeiat cu tărie ca Mișcare antroposofică.
Aceste realități ar trebui de fapt să-i însuflețească pe antroposofi: Aici sunt eu; impulsul antroposofic se află în mine; eu recunosc în acesta impulsul lui Mihael. Aștept, fortificându-mă în prezent în vederea acestei așteptări printr-o justă muncă antroposofică, și folosesc scurtul interval care este acordat tocmai sufletelor antroposofilor în secolul 20 între moarte și o nouă naștere, pentru a reveni la sfârșitul secolului 20 și pentru a continua mișcarea cu mai multă putere spirituală. Eu mă pregătesc pentru această epocă nouă de la răscrucea dintre secolele 20 și 21 – aceasta este ceea ce își spune un adevărat suflet de antroposof –, căci pe Pământ se află multe puteri de distrugere. Întreaga viață culturală, întreaga viață a civilizației trebuie să alunece în decadență, dacă spiritualitatea impulsului mihaelic nu îi cuprinde pe oameni, dacă oamenii nu sunt capabili să ridice din nou spre înălțimi civilizația care vrea astăzi să se rostogolească pe pantă.
Dacă se găsesc asemenea suflete sincere de antroposofi, care vor să introducă în acest fel spiritualitatea în viața pământească, atunci va exista o mișcare ascendentă. Dacă nu se găsesc asemenea suflete, atunci decăderea va continua. Războiul mondial, cu toate grozăviile ce l-au însoțit, nu va fi decât începutul unor grozăvii și mai mari. Căci astăzi omenirea se află în fața unei mari alternative: fie de a vedea rostogolindu-se în prăpastie tot ceea ce este civilizație, fie de a o face să se ridice prin spiritualitate, de a merge mai departe în sensul a ceea ce se află în impulsul lui Mihael, care precede Impulsul lui Christos.
Aceasta este, dragii mei prieteni, ceea ce voiam să dezvolt pe durata acestui răstimp și ceea ce aș dori să acționeze mai departe în sufletele dumneavoastră. Căci, așa cum am spus adesea, când, după o întâlnire îmbucurătoare, care îmi crea un sentiment de mulțumire, trebuia să închei ceea ce putuse fi dezbătut, prelucrat, în cursul unei asemenea întâlniri, când antroposofii sunt uniți în viața fizică, ei consideră aceasta ca fiind karma lor, dar ei rămân uniți chiar și atunci când sunt separați în spațiul fizic. Astfel, noi vrem să rămânem uniți sub acel semn care se poate arăta ochiului nostru spiritual, urechii noastre spirituale, când primim cu toată gravitatea ceea ce aș fi vrut bucuros să se reverse, dacă am fost înțeles, prin ceea ce am putut dezvolta, în aceste trei ore, în fața dumneavoastră, dragii mei prieteni antroposofi.
