„Antropologie Generală”, acest titlu a fost ales de către Rudolf Steiner pentru primul ciclu de prelegeri ţinut pentru dascălii Şcolii Waldorf, ce urma să fie fondată. Căci el îşi construieşte arta educării pe cunoaşterea multilaterală a fiinţei omeneşti, nu doar a omului pământean, ci şi a omului sufletesc şi spiritual ascuns. Iar pentru lumea formelor de manifestare structurată fizic după imagini primordiale el vrea să ajungă la o formare trează a conştienţei prin această metodă de educare, care ţine cont de miezul veşnic viu al fiinţei omeneşti şi de transformarea manifestărilor în evoluţia naturală şi istorică.
„Această şcoală nouă”, spunea el în alocuţiunea de la serbarea de inaugurare, „trebuie cu adevărat aşezată în ceea ce, tocmai în prezentul nostru şi pentru viitorul apropiat, este cerut de la dezvoltarea omenirii. Şi într-adevăr, tot ceea ce din aceste premize intră în final în sistemul de educare şi de învăţământ, se înfăţişează ca o sarcină triplă, sfântă.”
Iar el continuă: „Ce s-ar alege în fine de toată simţirea de sine, cunoaşterea şi acţionarea în comunitatea umană, dacă n-ar putea să se unească în sfânta sarcină pe care şi-o asumă tocmai dascălul, educatorul, prin aceea că aduce, în comunitatea socială deosebită, împreună cu omul în devenire, în creştere, cu omul copil, un aşa numit serviciu comunitar în cel mai înalt sens.
Tot ceea ce putem şti în fond despre om şi despre lume, devine cu adevărat purtător de roade abia atunci când putem trece acestea în mod viu în cei ce vor forma lumea socială atunci când noi nu vom mai putea fi alături de ei cu munca noastră fizică.
Tot ce putem realiza artistic devine de abia atunci ceva suprem, când îl putem lăsa să pătrundă în cea mai înaltă artă, în care nu ne este oferit material artistic mort, precum lutul sau culoarea, în care ne este dat omul viu nedesăvârşit, pe care trebuie să-l aducem până la un anumit grad de desăvârşire în mod artistic, educativ. Şi nu este oare o sarcină supremă, sfântă, religioasă, de a cultiva în educaţie divin-spiritualul, care apare şi se manifestă din nou, cu fiecare om ce se naşte? Oare acest serviciu de educare nu este cult religios în cel mai înalt sens al cuvântului? Oare nu trebuie ca toate trăirile noastre omeneşti cele mai sfinte, dedicate tocmai simţirii religioase, să se unească în serviciul la altar pe care îl realizăm atunci când încercăm să formăm, în copilul în devenire, divin-spiritualul omului ce ni se arată ca preexistent!
Ştiinţă ce devine vie!
Artă ce devine vie!
Religie ce devine vie!
este în fond educaţia, este în fond învăţământul. ‒ Dacă înţelegem instruirea şi educarea în acest sens, atunci nu suntem înclinaţi să criticăm lesne ceea ce este înălţat pe de altă parte ca principii, ca intenţii şi fundamente pentru arta educării. Cu toate acestea, nu mi se pare că cineva poate pătrunde cu adevărat tocmai ceea ce cultura contemporană adaugă artei educării, artei instruirii, dacă nu îi poate deveni conştient cât de necesară este în vremurile noastre o completă înnoire spirituală, care nu poate recunoaşte pe deplin cum pe viitor trebuie să reverse în ceea ce facem ca dascăli şi educatori, ceva cu totul diferit decât ce poate să înflorească în sfera a ceea ce este numit astăzi „educaţie ştiinţifică”. Căci astăzi pedagogul, cel care trebuie să formeze în viitor omul, este introdus în atitudinea, în modul de gândire al ştiinţei contemporane! Niciodată nu mi-a trecut prin minte să desconsider această ştiinţă contemporană. Sunt pătruns de adevărată preţuire pentru cele realizate de această ştiinţă contemporană, cu atitudinea şi metoda ei ştiinţifică bazate tocmai pe cunoaşterea naturii, în materie de triumfuri pentru evoluţia omenirii şi pentru ce va mai realiza în viitor. Dar tocmai de aceea ‒ aşa-mi pare ‒ nu va putea trece rodind ceea ce se revarsă din atitudinea ştiinţifică şi spirituală în arta educării şi instruirii, pentru că măreţia atitudinii ştiinţifice şi spirituale contemporane constă în altceva decât în tratarea omului şi în vederea în străfundul inimii omeneşti, în sufletul omenesc. Se pot face deosebite progrese tehnice cu ceea ce se revarsă din atitudinea spirituală contemporană. Se poate dezvolta cu aceasta şi în domeniul social o gândire omenească liberă, dar, oricât de grotesc ar suna astăzi încă majorităţii oamenilor, nu te poţi însufleţi pe tine însuţi cu o gândire ştiinţifică, care a ajuns pe de o parte încetul cu încetul la convingerea că inima omenească ar fi pompă, trupul fizic omenesc ar fi un angrenaj mecanic ‒, cu sentimente şi trăiri care decurg din această ştiinţă nu te poţi însufleţi, încât să poţi fi un educator artistic al omului în devenire. Imposibil este să dezvoltăm arta vie a educării tocmai din ceea ce dă măreţia vremurilor noastre în stăpânirea tehnicii moarte. Aici trebuie să intervină un nou spirit în evoluţia umană, tocmai spiritul pe care îl căutăm prin ştiinţa noastră spirituală. Spiritul care îndepărtează de la perceperea omului viu ca purtător de instrumente de pompat şi de aspirat, ca mecanism care poate fi înţeles doar prin metode ale ştiinţelor naturii. În gândirea spirituală a omenirii trebuie să pătrundă convingerea că spiritul trăieşte în întreaga existenţă a naturii şi că acest spirit poate fi cunoscut.
Astfel am încercat în cursul premergător demersului nostru Waldorf, şi care era destinat dascălilor, să fundamentăm o antropologie, o ştiinţă a educării, care poate deveni o artă a educării, o cunoaştere a omenirii, care trezeşte din nou viul din ceea ce este mort în om. Ceea ce este mort ‒ iar acesta este secretul culturii noastre contemporane decrepite ‒, ceea ce este mort face ca omul să fie cunoscător, face ca omul să înţeleagă atunci când preia ce e mort ca legi ale naturii; dar acesta îi slăbeşte trăirile, din care trebuie să pornească entuziasmul, tocmai în educare. Slăbeşte voinţa. Aşează omul în mod nearmonios în întreaga, deplina existenţă socială. Căutăm o ştiinţă care nu este doar ştiinţă, care este viaţă şi simţire însăşi, şi care, în momentul în care pătrunde ca ştiinţă în sufletul omenesc, dezvoltă în acelaşi timp forţa de a trăi în el ca iubire, pentru a reieşi ca voinţă dornică de faptă, ca muncă pătrunsă de căldură sufletească, drept muncă ce se răsfrânge îndeosebi asupra ceea ce este viu, asupra omului în devenire. Avem nevoie de o nouă atitudine faţă de ştiinţă. Avem nevoie de un nou spirit, în primul rând pentru toate artele educării, toate artele instruirii. ...
Convingerea că chemarea ce răsună din evoluţia omenirii cere un nou spirit pentru vremurile noastre şi că trebuie să introducem acest spirit nou în primul rând în sistemul educaţional, această convingere este cea care stă la baza străduinţelor şcolii Waldorf, care ar trebui să fie un exemplu iniţiator în această direcţie. Şi s-a încercat să se asculte ceea ce se află inconştient în cerinţele tocmai ale acelor oameni buni care s-au străduit în trecutul apropiat să acţioneze pentru o însănătoşire, pentru o regenerare a artei educării, a artei instruirii. ...
Aici se întreabă profesorul de pedagogie cu mintea luminată: Putem şi înţelege ce fel de forţe se joacă în natura umană, care ne arată aproape cu fiecare lună, în orice caz însă cu fiecare an un alt chip sufletesc-trupesc? Atâta timp cât nu avem o adevărată ştiinţă a istoriei ‒ astfel spun aceşti pedagogi ‒, nici nu putem şti cum se dezvoltă fiecare om în parte. Căci omul individual prezintă în sine, în formă concentrată, ceea ce reprezintă întreaga omenire în decursul devenirii ei istorice.
Astfel de oameni simt că în fond ştiinţa contemporană clachează atunci când trebuie să spună ceva despre acele mari legi care străbat istoria, atunci când ar trebui să cuprindem în momentul de faţă ceea ce se revarsă pentru noi din aceste mari şi cuprinzătoare legităţi istorice ale dezvoltării omenirii. Dacă am vrea să înţelegem individul uman din componentele alimentelor pe care le preia de la prima respiraţie până la moarte, atunci am căuta ceva cu totul aberant; dar de fapt în istorie, în priceperea întregii dezvoltări a omenirii, astfel ne comportăm în ziua de astăzi.
La om trebuie ştiut felul în care, de exemplu, intervine în dezvoltare un astfel de proces fiziologic cum este schimbarea dentiţiei. Trebuie ştiut ce se petrece tainic trupeşte, dintr-o fiziologie cu totul nouă, pe care ştiinţa contemporană încă nu o are. Dar trebuie ştiut şi ce anume însoţeşte sufleteşte această răsturnare. Trebuie cunoscute metamorfozele naturii umane. Aici, la individul uman, cel puţin nu se va nega, chiar dacă nu se poate să cunoaştem, faptul că omul trăieşte din străfundul fiinţei sale metamorfoze, răsturnări. În devenirea istorică a întregii omeniri nu admitem aşa ceva. Aceleaşi metode sunt folosite pentru Antichitate, pentru Evul Mediu, pentru epoca modernă. Nimeni nu ia în considerare faptul că în dezvoltarea istorică a omenirii se desfăşoară mari salturi. Privind înapoi în devenirea istorică, găsim un ultim salt în secolul al 15-lea. Tot ceea ce în timpurile moderne a devenit simţire, închipuire, voinţă a omenirii, aşa cum le cunoaştem noi astăzi, şi-a primit caracterul său intim în omenirea civilizată de abia din secolul al 15-lea. Iar această omenire civilizată se deosebeşte de cea a secolului al 10-lea sau al 18-lea, cam tot aşa precum copilul de doisprezece ani se deosebeşte de copilul care n-a atins vârsta de şapte ani. Iar ceea ce s-a împlinit ca răsturnare în secolul al 15-lea: din străfundurile fiinţei omeneşti a reieşit, precum din străfundurile naturii umane reiese, dezvoltarea legică a schimbării dentiţiei. Iar în tot ce trăim astăzi în secolul al 20-lea ‒ acea tendinţă spre individualitate, tendinţa spre structurare socială, tendinţa spre prelucrarea personalităţii ‒, este doar o consecinţă a celor aduse la suprafaţă de forţele interioare ale istoriei începând cu momentul arătat.
Putem înţelege felul în care omul vrea să se situeze în prezent doar dacă înţelegem mersul pe care l-a luat evoluţia omenirii în modul descris... Cel care pricepe generaţia în devenire are un sentiment desluşit că oamenii s-au ridicat din poala istoriei cu ceea ce lucrează, cu ceea ce gândesc şi simt, precum şi cu ceea ce-şi doresc, ca adulţi, pentru viitor. Iar ceea ce sunt astăzi meseriile, ce sunt astăzi structuri de stat, în care oamenii pot astăzi să se situeze: acestea toate au luat naştere din omul însuşi! Acestea nu atârnă doar, ca ceva exterior, de aceşti oameni! Nici nu putem întreba: Să educăm omul mai mult pentru fiinţa omenească sau mai mult pentru meseria exterioară? Căci dacă privim bine, în fond amândouă sunt unul şi acelaşi lucru!
Dacă putem dezvolta astăzi o înţelegere vie a celor ce sunt în afară meseriile, oamenii, atunci dezvoltăm şi o înţelegere pentru ceea ce au purtat cu ele generaţiile anterioare, care mai trăiesc astăzi şi au meserii, din poala maternă a omenirii până în contemporaneitate.
Nu este suficientă despărţirea educării pentru om şi educării pentru meserie, dacă vrem să simţim ca pedagogi, ca educatori. Aici trebuie să trăiască în noi ceva ce nu este vizibil din exterior, nu într-o meserie, nu într-o structură statală, nicăieri în exterior. Aici trebuie să trăiască în noi ceea ce vor aduce de abia următoarele generaţii pe planul exterior al vieţii. Aici trebuie să trăiască în noi o concrescenţă ce acţionează profetic cu evoluţia următoare a omenirii. Cu această concrescenţă trăieşte şi moare simţirea şi gândirea şi voinţa educativ-artistică a unei lumi a pedagogilor. Posibilitatea ca să curgă în lumea pedagogilor ceea ce se poate şti despre omul în devenire, ca un sânge de viaţă sufletesc spirituală, care, fără a fi mai întâi ştiinţă, devine artă, trebuie să fie ţelul unei pedagogii şi didacticii vii a zilei de azi. Şi numai de la această didactică vie poate porni tot ceea ce trebuie să pătrundă în inima copilului, în simţirea copilului, în intelectul copilului. ...
Nu ne stă deloc în intenţie ca oamenii în devenire să-şi însuşească „dogmele” noastre, principiile, conţinutul concepţiei noastre despre lume. Noi nu ne străduim să realizăm o educare dogmatică. Ne străduim ca ceea ce am putut câştiga prin ştiinţa spirituală să devină faptă educativă vie. Ne străduim să avem în metodica noastră, în didactica noastră ceea ce poate reieşi din ştiinţa spirituală vie, drept tratare sufletească a omului. Din ştiinţa moartă poate veni doar ştiinţă, din ştiinţa spirituală vie va reieşi metodică, didactică, lucruri palpabile în sens spiritual-sufletesc. Să putem instrui, să putem educa, aceasta este strădania noastră! ...
Dar ne vom ţine sincer de ceea ce ne-am asumat: anume ca diferitele grupuri de crez religios, care vor susţine învăţământul religios, să-şi poată introduce principiile lor asupra lumii în şcoala noastră. Vom aştepta doar să vedem dacă la fel de puţin pe cât deranjăm ceea ce va fi introdus drept concepţie despre lume în şcoala noastră, va fi deranjat ceea ce vrem să introducem, deocamdată doar în cel mai modest mod, ca artă. Căci ştim: Mai întâi va trebui să înţeleagă omenirea că dintr-o concepţie spirituală despre lume poate lua naştere artă a educării în sens pedagogic, metodic, didactic, înainte de a avea o concepţie justă în probleme legate de concepţia despre lume şi relaţiile ei reciproce. Deci nu vom fonda o şcoală cu o anume concepţie despre lume. Ne vom strădui să realizăm o şcoală de artă a educării cu şcoala Waldorf.”
Prelegerilor despre antropologia generală le-au urmat cele despre metodică şi didactică a educării şi consecutiv un seminar ce a decurs în discuţii libere. Cu aceste trei serii s-ar fi înmânat omenirii noastre ce se adânceşte în nevoi sufleteşti şi materiale, fundamentul artei educări a lui Rudolf Steiner, ca remediu salvator.
Marie Steiner
Dornach, august 1932
