Rudolf Steiner: Vom continua cu sarcina pe care ne-am propus-o și vom trece apoi la ceva ce are dl. N. să ne spună în legătură cu modul de a trata socotitul ținând seama de temperamentul copiilor. Va fi vorba mai mult de felul cum ne comportăm în timp ce predăm socotitul.
N. arată cum ar explica el o fracție, rupând în bucăți o cretă.
Rudolf Steiner: Aș avea de observat, în primă instanță, numai faptul că eu, de pildă, n-aș folosi o cretă, fiindcă e păcat să rupem o cretă în bucăți. Aș căuta un obiect mai lipsit de valoare. Ar fi suficientă o bucățică de lemn sau ceva asemănător, nu-i așa? Nu e bine să-i obișnuim de timpuriu pe copii să rupă obiectele folositoare.
N. întreabă dacă atunci când elevul nu are o ținută absolut verticală, dacă nu se ține drept, oare acest fapt îngreunează sesizarea formelor spațiale și geometrice?
Rudolf Steiner: Nu e vorba de o îngreunare considerabilă. În cazul unor asemenea lucruri, mai importante sunt tendințele după care este construit organismul uman, decât alcătuirea diferiților indivizi umani. Acest lucru mi s-a înfățișat o dată în mod deosebit de pregnant, după o conferință prezentată la München, în care am arătat că pentru arhitectura ființei umane are o deosebită importanță faptul că omul are coloana vertebrală situată pe linia unui diametru vertical al Pământului, pe când linia dorsală a animalului are o poziție orizontală. După aceasta, a venit un medic erudit din Karlsruhe și a arătat că, atunci când doarme, omul își ține coloana vertebrală în poziție orizontală! La aceasta, eu am răspuns: Nu este esențial faptul că omul își poate aduce coloana vertebrală în diferite poziții, ci faptul că întreaga arhitectură a ființei umane este în așa fel orânduită, încât, în poziție normală, coloana sa vertebrală să stea vertical, chiar dacă el are posibilitatea s-o aducă în poziția oblică sau în alte poziții. Dacă n-ați lua în considerare acest lucru, n-ați putea înțelege niciodată cum pot să apară în intelect anumite tendințe ale simțurilor umane, așa cum se întâmplă, de pildă, la orbii din naștere. Omul este construit, ca ființă, în așa fel încât intelectul său să tindă spre ochi, astfel încât putem face să apară niște reprezentări orientate spre văz chiar și la orbii din naștere, dacă ei sunt constituiți așa cum este, de pildă, Helen Keller [ Nota 9 ]. Esențialul este tendința, predispozițiile generale ale organismului uman, nu ceea ce pot să facă niște poziții întâmplătoare.
Pe urmă, aș vrea să mai adaug, pornind de la expunerea d-lui N., următorul lucru. E mai puțin important să criticăm aceste lucruri, căci o putem face ușor. Important este ca asemenea lucruri să fie prezentate și noi să încercăm să ne transpunem în ele.
Să pornim de la adunare, și anume de la felul cum concepem noi adunarea. Să presupunem că am adus niște boabe de fasole sau o grămăjoară de bobițe de soc. Acum, pentru discuția de azi, aș vrea să presupun că deja copiii știu să numere, lucru pe care urmează să-l învețe abia la școală. Copilul numără, a ajuns la 27. ‒ „27”, spun eu, „este suma”. Noi pornim de la sumă, nu de la termenii adunării! Puteți urmări în cartea mea despre teoria cunoașterii [ Nota 10 ] importanța psihologică a acestui lucru. Această sumă o împărțim acum în termenii adunării, în părți sau grămăjoare. O grămăjoară de bobițe de soc, să zicem de 12; o altă grămăjoară, să zicem de 7; apoi una, să zicem de 3; încă una, să zicem de 5. Apoi vom fi epuizat bobițele de soc: 27 = 12+7+3+5. Îi facem pe copii să trăiască procesul socotirii sumei 27. Acum îi pun să facă acest lucru pe câțiva copii care sunt pronunțat flegmatici. Vom deveni treptat conștienți de faptul că acest mod de a aduna este deosebit de potrivit pentru flegmatici. Apoi voi chema la mine, dat fiind faptul că procesul poate fi urmărit în sens invers, niște copii colerici și-i voi pune să amestece din nou bobițele de soc, dar în așa fel încât să avem acest aranjament: 5 și cu 3 și cu 7 și cu 12 fac împreună 27. Așadar, copilul coleric parcurge procesul invers. Adunarea este în mod cu totul special operațiunea aritmetică a copiilor flegmatici.
Acum strig un copil din grupa melancolicilor. Îi spun: „Aici e o grămăjoară de bobițe de soc; ia numără-le!” El obține, să zicem, 8. „Vezi, eu nu vreau să fie 8, vreau să fie numai 3. Câte bobițe de soc trebuie să punem deoparte, ca să obținem numai 3?” Atunci va trebui să luăm afară 5 bobițe. Scăderea de acest fel este în special operațiunea aritmetică a copiilor melancolici. Chem acum un copil sanguinic și-l pun să facă socoteala invers. Acum spun: „Ce am pus deoparte?” Și aștept să mi se spună: Dacă iau 5 bobițe din 8, îmi rămân 3. ‒ Pe copilul sanguinic îl pun să facă operațiunea inversă. Vreau să spun doar că scăderea ‒ dar făcută așa cum o facem noi ‒, este potrivită, „cu predilecție”, pentru copiii melancolici.
Acum mă ocup de un copil din grupa sanguinicilor. Pun iarăși pe masă un număr de bobițe de soc, dar am grijă ca socoteala să iasă fără rest. Nu-i așa, trebuie să fac acest lucru, altfel am ajunge prea repede la fracții. Așadar, îl pun pe copil să numere: 56 de bobițe de soc. ‒ „Ia te uită, am aici 8 bobițe de soc. Acum tu trebuie să-mi spui câte grupe de 8 bobițe sunt în cele 56 de bobițe.” Vedeți, înmulțirea duce la împărțire. Copilul obține 7. Acum, îl pun pe copilul melancolic să facă operațiunea inversă și-i spun: „Acum eu nu vreau să aflu câte grupe de 8 bobițe sunt conținute în cele 56, ci câte grupe de 7 bobițe sunt conținute în cele 56? De câte ori rezultă 7?”. Cer întotdeauna ca operațiunea inversă să fie executată de temperamentul diametral opus.
Colericului îi pun în față mai întâi împărțirea, de la mic la mare, spunându-i: „Iată, aici ai grămăjoara lui 8. Vreau să-mi spui acum în ce număr se află 8 de 7 ori.” Și el trebuie să afle: în 56; într-o grămăjoară de 56 bobițe. Apoi îl pun pe copilul flegmatic să facă operațiunea inversă, împărțirea obișnuită. Pentru copilul coleric, aplic în același fel împărțirea. Căci, sub această formă, ea este în special operațiunea aritmetică a copiilor colerici.
În acest fel, făcând tot mereu așa, ajungem tocmai ca cele patru operațiuni aritmetice să poată fi folosite la educarea celor patru temperamente: adunarea e înrudită cu flegmaticul, scăderea cu melancolicul, înmulțirea cu sanguinicul, împărțirea, întoarcerea la împărțitor, cu colericul. Acestea sunt lucrurile de care vă rog să țineți seama în legătură cu cele spuse de domnul H.
E deosebit de important să nu-i plictisim pe copii: să facem timp de o jumătate de an numai adunări, apoi numai scăderi ș.a.m.d., ci să luăm la rând aceste patru operațiuni aritmetice, într-un ritm nu prea lent, pe cât posibil una după alta, și să le exersăm apoi pe toate patru! Mai întâi numai până pe la 40. În acest fel îi veți învăța pe copii socotitul nu conform cu orarul obișnuit, ci făcându-i să-și însușească aproape simultan, prin exerciții, aceste patru operațiuni. Veți constata că în acest fel procedați foarte economic și că-i puteți face pe copii să împletească lucrurile între ele. Împărțirea e înrudită cu scăderea, iar înmulțirea, nu este, de fapt, decât o adunare repetată. Așa că putem schimba, punându-l, de pildă, pe copilul coleric să învețe scăderea.
K. face propunerea de a se începe cu stereometria.
Rudolf Steiner: Dacă e vorba de adulți, putem porni de la corpuri, dar de ce simțiți dorința de a porni, în cazul copilului, de la corp și de a trece de aici la suprafață? Vedeți dvs., spațialitatea este în general ceva greu de cuprins cu mintea, mai ales pentru copil. Nu ne va fi ușor să-i transmitem copilului o altă reprezentare despre spațiu decât una foarte vagă. Ba chiar fantezia are de suferit, dacă-i pretindem copilului să-și reprezinte imediat corpuri.
Dvs. porniți de la ideea că, de fapt, corpul este concret, iar linia, abstractă, dar nu așa stau lucrurile. Un triunghi este deja ca atare ceva absolut concret, el este în sine ceva în spațiu. Copilul vede cu precădere în dimensiunea suprafeței plane. Îi siluim ființa dacă-l punem să intre în cea de-a treia dimensiune, în adâncime. Dacă vrem ca un copil să-și folosească fantezia pentru a-și reprezenta corpurile, atunci el trebuie să aibă deja elementele necesare acestei activități de reprezentare a fanteziei. De fapt, el trebuie să-și poată reprezenta deja linia și triunghiul, înainte de a-și putea reprezenta tetraedrul, de pildă. E bine dacă și-a format deja mai înainte o reprezentare reală a triunghiului. Triunghiul este ceva în sine, el nu este ceva obținut prin abstractizare pornind de la un corp. Eu aș fi de părere că geometria nu trebuie predată mai întâi ca stereometrie, ci ca planimetrie, ca teorie a figurilor și a suprafețelor cuprinse în interiorul acestora ‒ ceea ce este foarte de dorit, pentru că poate oferi un sprijin lucrurilor spre care copilul vrea să-și îndrepte capacitatea de înțelegere ‒ și prin asocierea geometriei cu desenul. Un copil va învăța relativ repede să deseneze un triunghi și n-ar trebui să așteptăm mult cu desenarea a ceea ce copilul privește din punctul de vedere al geometriei.
E. prezintă motivul pentru desen cerut ieri, așa cum se potrivește el pentru un copil coleric (planșa colorată, fig.3) și pentru un copil flegmatic.
Rudolf Steiner: Pentru un copil coleric, acesta este un motiv foarte bun. Pentru copilul flegmatic aș prefera să faceți ceva cu picățele [Nota 11], adică, pentru copilul flegmatic, aș prefera ceva cadrilat (planșa colorată, fig.4). Ceea ce ați făcut dvs. aici ar fi o posibilitate, totuși, copilul flegmatic devine prea puțin atent.
Apoi T. prezintă desene pentru copilul melancolic și pentru cel sanguinic.
Rudolf Steiner: La această metodă trebuie să luăm în considerare faptul că am putea veni, cu siguranță, în întâmpinarea a ceea ce așteaptă de la noi copilul sanguinic și cel melancolic, dacă la copilul sanguinic vom pune mai mult accentul pe repetare, pe o repetare cu variațiuni. Poate că-l veți pune pe copilul sanguinic să deseneze un motiv precum urmează:
Apoi, încă o dată trei asemenea figuri:
Apoi încă o dată:
astfel încât să avem multe repetări.
Pentru copilul melancolic ar fi bine să aveți în vedere lucruri în care un anumit rol îl joacă, totuși, cugetarea. Să presupunem că la început copilul melancolic ar trebui să dezvolte o asemenea formă (desenul a) și pe urmă reversul ei (desenul b), în așa fel încât ele să se completeze.
Prin aceasta, fantezia se pune în mișcare. Voi hașura ceea ce este forma inițială (a) și reversul ei (b), așa. Ceea ce aici (a) e hașurat, aici ar fi gol (b). Dacă vă imaginați că ceea ce a fost gol s-a umplut, ați obține de aici iarăși această formă (a). Astfel, formele exterioare (b) sunt formele opuse ale celor interioare (a). Așadar, aveți aici exact opusul desenelor unde apare o repetare. Aici, pentru copilul melancolic, aveți ceva ce ține de gândire, unit fiind cu percepția. Iar acolo unde apare repetarea, cârceii ș.a.m.d., aveți ceva pentru copilul sanguinic.
A. spune „povestea despre copilul Mariei”, în varianta pentru copiii flegmatici.
Rudolf Steiner: Ar fi important să ne deprindem cu o vorbire bine articulată și să-i scoatem astfel pe copii din sfera dialectului. Va vorbi, ca model, d-na dr. Steiner.
D. spune „povestea despre maimuțică”, în varianta pentru copiii flegmatici.
Rudolf Steiner: V-aș da numai sfatul de a căuta, într-un asemenea caz, să folosiți și mijloacele auxiliare alte artei povestitului. Tocmai în cazul copilului flegmatic eu m-aș opri adeseori în mijlocul propoziției, m-aș uita la copii, aș folosi acest lucru pentru ca fantezia copiilor să lucreze mai departe. Să stimulăm nașterea curiozității la pasajele importante, pentru ca ei să gândească deja puțin mai departe și să-și picteze ei înșiși în suflet imaginea: „Fata de împărat, ‒ era ‒ foarte frumoasă, ‒ dar ‒ mai puțin ‒ bună!” Exploatarea acestui lucru are cea mai mare eficiență tocmai la copiii flegmatici.
R. spune „povestea despre Sesam”, pentru copiii flegmatici.
Rudolf Steiner: Folosiți momentul-surpriză, momentul care stârnește curiozitate!
L. istorisește, pentru copiii sanguinici, o povestire cu animale, despre cal, măgar, cămilă. Care vă este mai drag, calul sau măgarul?
Rudolf Steiner: Unii copiii melancolici îl vor îndrăgi mai mult pe măgar. ‒ Ei bine, ceea ce v-aș ruga la aceste povestiri cu animale este să aveți grijă, pe cât se poate, să-l îndrumați pe copil prin aceasta spre observarea animalelor, să nu uitați că în asemenea descrieri poate să fie cuprinsă o adevărată istorie naturală.
M. oferă, pentru sanguinici și melancolici, descrierea unei maimuțe care s-a refugiat între grinzile acoperișului.
Rudolf Steiner: Da, așa ceva ar face uneori o impresie, foarte bună asupra melancolicului, totuși, și aici sunt de părere că ar mai trebui dezvoltat ceva, în sensul de a stimula observarea ca atare a animalelor.
Aș vrea să remarc numai că n-ar trebui să se neglijeze identificarea temperamentului copilului, primele trei-cinci săptămâni ar trebui folosite liniștit pentru observarea temperamentului elevilor, spre a-i împărți apoi în grupe, așa cum am arătat.
Veți face bine dacă veți lua seama și la extremele temperamentale. Goethe, datorită concepției sale despre lume, a exprimat frumoasa idee că prin observarea anormalului putem studia ceea ce este normal [Nota 12]. Goethe privește cu atenție o plantă malformată și, din natura malformației, învață să cunoască ceea ce este normal. În acest fel putem trasa linii care conduc de la ceea ce este absolut normal la malformațiile ființei trupesc-sufletești, și dvs. înșivă veți găsi linia care duce de la temperamente la ființa sufletească anormal dezvoltată.
Când temperamentul melancolic degenerează în anormal și nu rămâne în cadrul limitelor sufletești, ci se extinde asupra corporalității, apare nebunia. Nebunia este, în esență, o stare de degenerare a temperamentului melancolic. Degenerarea temperamentului flegmatic duce la debilitatea mintală sau la idioție. Starea de degenerare a temperamentului sanguinic este demența. Temperamentul coleric degenerează în delirul furios. Uneori, când omul cade în prada afectelor, veți observa declanșarea unor asemenea crize de nebunie, idioție, demență, furie, pornind de la niște stări sufletești absolut normale. Este, fără îndoială, necesar să ne cultivăm înclinația de a observa întreaga viață sufletească.
Acum vrem să ne achităm de cealaltă sarcină. Eu am întrebat ce sarcină și-ar trasa prietenii noștri dacă, având în clasă copii de opt-nouă ani, ar face experiența că, la trei-patru săptămâni după ce a început anul școlar, un copil flegmatic, unul coleric și unul melancolic devin, aș spune, cele trei „cenușărese” ale clasei, că toți îi înghiontesc, nimeni nu se împrietenește cu ei ș.a.m.d. Așadar, dacă s-ar întâmpla așa ceva, ce atitudine ar lua cei ce predau la clasă?
Diferiți participanți își exprimă părerile în legătură cu aceasta.
Rudolf Steiner: Nu e bine să-i lăsăm niciodată pe copii să se denunțe reciproc, ci ar trebui să aflăm pe alte căi din ce cauză au devenit acești copii „cenușărese”. Nu înseamnă neapărat că sunt de vină copiii înșiși.
Vedeți, ajungem adeseori în situația de a trebui să ajutăm la educarea copiilor. Când copiii ajung la tot felul de purtări rele, vin la noi mame și tați care spun, de pildă: Copilul meu minte ‒. Aici este aproape infailibil următorul sfat. Le spunem: Născociți un caz, o povestire, în care să duceți ad absurdum un copil mincinos, în care, din cauza minciunii, el ajunge într-o situație pe care nu poate s-o considere decât neplăcută. Dacă-i istorisiți copilului o asemenea poveste, apoi încă una și încă una de acest fel, îl veți vindeca, de regulă, pe copil de obiceiul de a minți.
Într-un mod similar aș găsi că este de ajutor să cuprindeți într-o povestire diferitele lucruri care au fost spuse astăzi despre cele trei „cenușărese” și tot ceea ce aflați în legătură cu acești copii sau ce puteți controla dvs. înșivă, prezentând apoi această povestire în fața întregii clase, făcând astfel ca cele trei „cenușărese” să se simtă întru câtva consolate, iar ceilalți să se rușineze puțin. Dacă faceți acest lucru, veți reuși, cu siguranță, de la prima încercare, iar dacă îl repetați încă o dată, veți face să apară din nou niște stări mai sociale, niște relații de simpatie reciprocă între copii. O asemenea povestire e foarte dificilă. Dar o schiță ar trebui făcută până la terminarea seminarului.
Pentru mâine, un alt caz, care se întâlnește, de asemenea, și care, cu siguranță, nu va putea fi tratat cu ajutorul unei povestiri prin care pe unii dintre copii îi mângâiați, pe ceilalți îi faceți să se rușineze.
Imaginați-vă, iarăși, că aveți în clasa dvs. elevi relativ mici, de opt-nouă ani, și că unul dintre acești puști a ajuns să privească în culisele unei fapte rușinoase. Așa ceva se întâmplă. El a făcut cunoștință cu acel lucru afară în lume și a reușit să molipsească întreaga clasă, astfel încât în pauză întreaga clasă face acel lucru necuviincios. Un dascăl care lucrează după șabloane va ajunge să pedepsească întreaga clasă. Dar eu sper că dvs. veți găsi până mâine o metodă mai judicioasă, adică mai eficientă. Căci acest vechi procedeu de a pedepsi face ca dascălul să ajungă într-o situație proastă. În cazul în care el îi bate și-i oprește pe elevi la arest, rămâne întotdeauna ceva. Și nu e bine să rămână ceva.
Eu am în vedere un caz deosebit, care s-a întâmplat în realitate, și la care dascălul respectiv n-a luat atitudinea cea mai bună. Puștiul încercase ‒ și lucrul îi reușise ‒ să scuipe pe tavanul clasei. Dascălul n-a putut, multă vreme, să afle cine fusese, pentru că toți îl imitaseră și întreaga sală de clasă fusese murdărită.
Vă rog să vă gândiți până mâine la acest caz. Dvs. știți doar, în general, că întreaga clasă a fost molipsită. Nu veți voie să porniți de la premisa că știți de la bun început cine a fost instigatorul. Va trebui să vă gândiți dacă nu cumva este mai bine să renunțați la aflarea acestuia prin denunț din partea colegilor.
Cum v-ați comporta în această împrejurare?
