În ființa umană se petrece o transformare importantă când a ajuns la vârsta schimbării dentiției. În viața umană, această schimbare a dentiției nu este doar un eveniment fizic, ci atunci întreaga ființă umană trece printr-o metamorfoză. Acela care vrea să devină un artist în domeniul educației și instruirii trebuie să fie capabil să însoțească în mod competent etapele acestei metamorfoze. În perioada dintre schimbarea dentiției și pubertate, acel corp pe care l-am numit în expunerile anterioare corp eteric, corp subtil al forțelor plăsmuitoare, se eliberează, în ceea ce privește unele dintre funcțiile sale. Înainte de acest moment, el este cufundat, prin funcțiile sale, în organizarea trupească, fizic-organică, dar, începând cu această perioadă, el începe să funcționeze într-un regim sufletesc. Dar, tocmai prin aceasta, elementul fizic-eteric al ființei umane începe să fie perceput și din interior cu totul altfel. Înainte, pentru ființa umană lucrurile se petrec în așa fel încât, dintr-un anumit punct de vedere, am putea spune că are dreptate concepția materialistă. Concepția materialistă vede în ființa umană o sumă de procese materiale, iar în elementul sufletesc-spiritual vede ceva care iese din acest element fizic-eteric, legat de el, așa cum iese flacăra din lumânare. Pentru copilul foarte mic, până la vârsta schimbării dentiției, acest lucru este aproape exact. În această perioadă, tot ceea ce este sufletesc-spiritual acționează în așa fel încât este constituit, de fapt, din niște procese fizic-eterice, iar toate procesele fizic-eterice sunt, totodată, niște procese sufletesc-spirituale; la copilul mic, întregul ansamblu este condus de cap, în ceea ce privește felul în care copilul își modelează plastic corpul. Această perioadă se încheie în momentul în care – la cap – începe să iasă a doua serie de dinți. Atunci, forțele care înainte erau active în cap trebuie să înceteze să mai fie tot atât de active; activitatea sufletesc-spirituală coboară mai mult în regiunile inferioare ale trupului și trece în ritmul respirației și al inimii. Înainte, aceste forțe se revarsă din abundență, consumându-se în activitatea de modelare a creierului, și coboară continuu înspre partea inferioară a organismului, și ele acționează creând forme plastice, intervin în mod direct în substanță, în materia ființei umane. Ele produc niște procese în substanță.
În momentul schimbării dentiției, lucrurile nu se mai petrec în acest fel. Anumite forțe devin acum mai mult de natură sufletesc-spirituală și ele nu mai intervin decât în mișcările care se manifestă în ritmul inimii și al respirației. Ele nu mai acționează atât de mult în sânul proceselor materiale ca până acum, ci, dimpotrivă, acționează asupra sistemului respirației și al circulației, fără legătură cu elementul corporal. Putem constata acest lucru la organismul însuși, căci ritmul respirator, pulsul, devin mai puternice la această vârstă. La această vârstă, copilul are o dorință interioară, o nevoie instinctivă de a simți acest element sufletesc-spiritual care, încetul cu încetul, devine în el autonom, desigur, într-un mod inconștient, instinctiv, sub formă de ritm, de măsură, dar de ritm și de măsură care se desfășoară mai întâi în propriul său trup. Și el năzuiește cu adevărat să simtă desfășurându-se acest ritm, această măsură, în propria sa ființă trupească. Trebuie să avem grijă să dăm o formă ritmică, să facem să intervină măsura, în tot ceea ce oferim copilului după schimbarea dentiției, pentru ca astfel să răspundem nevoilor profunde ale copilului. În calitate de profesori și educatori-artiști, trebuie să putem trăi, într-un anumit fel, în ritm, în măsură, pentru ca acestea să se răsfrângă asupra copilului și copilul să se simtă în elementul său.
Dar în acest moment mai începe și altceva. Dacă ritmul respirator și ritmul circulator nu sunt tratate la această vârstă în mod just, le distrugem, într-un fel, pentru întreaga viață și multe stări de boală sau de slăbiciune ale organelor ritmului respirator și circulator provin dintr-o educație greșită în perioada vârstei școlare. Sub acțiunea diferită a corpului său eteric, a corpului forțelor plăsmuitoare, copilul se transformă și el în această perioadă, astfel că membrele i se lungesc acum foarte mult, viața mușchilor și a oaselor, viața scheletului, joacă în această perioadă un rol deosebit și vrea să se adapteze la viața respirației și a circulației. Copilul crește în această perioadă în așa fel încât mușchii intră în vibrație, în parte într-un mod absolut considerabil, cu ritmul respirator și cu cel circulator, astfel că întreaga ființă a copilului tinde să ia un caracter muzical. În timp ce copilul era înainte activ modelându-și propriul corp, el începe acum să devină muzician, un muzician inconștient, care își orientează activitatea spre interior. Esențialul este ca noi să știm, când îl primim pe copil la școală, că avem de-a face în ființa lui cu un muzician inconștient. Și trebuie să răspundem dorinței copilului, care vrea să-și trateze propria sa organizare în același fel cum se comportă, de exemplu, un violonist față de o vioară nouă, la care sunetul își croiește drum conform cu organizarea ei proprie de-a lungul ventrelor și nodurilor vibrațiilor. /termeni din fizică: ventru = punct, linie sau suprafață a unui sistem de unde staționare la care amplitudinea vibratorie este maximală (în opoziție cu nodul) – vezi Petit Larousse illustré 1989 – n. t./ Numai că la ființa umană totul este, bineînțeles, creștere; vioara, riscăm, cel mult, s-o distrugem de tot; dar, când e vorba de ființa umană, acesteia riscăm să-i imprimăm, până în forțele ei vitale, niște principii de creștere greșite, care ar putea apoi să se dezvolte și să se amplifice continuu și să acționeze în mod distrugător pentru toată viața.
Din momentul în care ne-am angajat pe calea unei cunoașteri a ființei umane care să fie eficace pentru pedagogie și pentru instruire, vom vedea că acest caracter general pe care vi l-am indicat adineaori se extinde asupra întregii perioade școlare, începând cu schimbarea dentiției și până la pubertate, dar că această perioadă a vieții se subîmparte, la rândul ei, în trei perioade diferite, care se deosebesc foarte clar una de alta. Prima perioadă durează de la schimbarea dentiției până pe la sfârșitul celui de-al 9-lea an de viață, a doua până pe la vârsta de 12 ani, iar a treia de pe la 13 ani până la pubertate.
Tocmai sprijinindu-ne pe ceea ce simte copilul în interiorul lui în mod muzical vom putea dobândi o viziune justă asupra felului în care se deosebesc aceste trei perioade ale vieții copilului una de alta. În prima perioadă a vieții, cam până pe la sfârșitul celui de-al 9-lea an de viață, copilul vrea să simtă tot ceea ce vine spre el sub formă de ritmuri interioare, sub formă de măsură interioară care se armonizează cu ritmul respirației și al inimii și, pe această cale, într-un mod indirect, și cu felul în care se modelează mușchii și oasele. Iar atunci când acestea nu se armonizează, atunci când una nu trece în alta, ca să spunem așa, atunci omul devine, pur și simplu, un fel de infirm interior, chiar dacă acest lucru nu este vizibil imediat din punct de vedere exterior.
Până pe la 9 ani, copilul are tendința să trăiască toate lucrurile, în interiorul său, după ritm și măsură. Când copilul – și putem recunoaște foarte bine acest lucru dacă avem ochiul format pentru a putea pătrunde organizarea sufletească interioară a copilului –, când copilul aude la această vârstă muzică, el transformă tot ceea ce este muzical în măsură interioară, în ritm. El vibrează împreună cu ceea ce aude. El reconstruiește în interiorul său ceea ce percepe în exterior.
Într-adevăr, copilul mai este și la această vârstă puțin din ceea ce era el înainte. Înainte, până la schimbarea dentiției, el era, propriu-zis, într-o foarte largă măsură, organ de simț; nu un organ de simț care acționează în mod conștient, ci un organ de simț care, așa cum este, la urma urmei, cazul tuturor organelor de simț, reproduce în mod inconștient lumea exterioară. Până la schimbarea dentiției, copilul este, așa cum am explicat, un imitator absolut. – Dacă observați ochiul uman și faceți abstracție de ceea ce pătrunde în viața de reprezentare prin intermediul ochiului uman, organizarea ochiului se manifestă și ea, în sens propriu, prin faptul că lumea înconjurătoare este imitată în interior. Abia apoi viața reprezentărilor ia în stăpânire aceste cópii. Atunci, viața reprezentărilor vine să continue viața simțurilor. Copilul foarte mic este un organ de simț absolut inconștient. El reproduce în interiorul lui ceea ce percepe mai ales la ființele umane din preajma lui. Dar aceste imagini interioare nu sunt doar imagini, ci sunt, totodată, niște forțe care îl organizează lăuntric în mod plastic în substanța sa corporală.
Iar acum, când are loc schimbarea dentiției, aceste imagini care au luat naștere prin imitație nu pătrund decât în sistemul locomotor, în sistemul ritmic, ele nu vor să pătrundă decât aici. Mai rămâne, desigur, ceva sub formă de element plastic, dar acestui element vine să i se adauge un altul, care înainte nu era prezent într-un asemenea grad. Există o deosebire între felul în care se comportă copilul, tocmai cu privire la ritm și măsură, înainte și după schimbarea dentiției. Înainte, ritmul și măsura deveneau și ele, firește, niște aspecte pe care copilul le imita, dar le transforma în formă plastică. După acest moment, el le transformă într-un element muzical interior.
Și, o dată cu încheierea cel de-al 9-lea an de viață, copilul își cucerește, până la vârsta de 12 ani, o înțelegere pentru ritmul și măsura în sine, pentru melodia în sine. El nu mai vrea acum atât de mult să reproducă în interiorul său elementul ritmului, elementul măsurii. El le percepe ca atare, ca formă ce există în afara lui. Înainte, copilul simte ritmul și măsura; apoi, el începe să dezvolte o percepere, o înțelegere a acestor realități. Această fază durează, nu doar în ceea ce privește elementul muzical, ci în privința tuturor aspectelor, până pe la 12 ani.
Doar în preajma vârstei de 12 ani, și chiar cu ceva mai înainte, apare la copil facultatea de a aduce în sfera gândirii ceea ce mai înainte nu voia decât să fie simțit, într-un mod conform cu imaginația, în legătură cu o lume muzicală, ritmică, ordonată după măsură.
Cu ajutorul clarvederii, putem observa efectele fizic-eterice corespunzătoare pentru tot ceea ce percepem în suflet. Am afirmat deja mai înainte că până acum copilul își modelează mușchii, oasele, conform cu ceea ce este în interiorul lui. Acum, pe la 12 ani, copilul începe să nu mai vrea să trăiască doar în ritm și măsură, ci el vrea ca acest sentiment al ritmului și al măsurii să ajungă în sfera abstractă a gândirii, tot așa cum în această perioadă se fortifică, treptat, tot mai mult partea mușchiului care se termină ca simplu tendon. Tot ceea ce se petrece în domeniul sufletesc-spiritual se regăsește în domeniul fizic-eteric. Și acest mod de a face să intervină viața tendoanelor, care sunt elementul de legătură dintre os și mușchi, este expresia exterioară, fizică, a faptului că acum copilul părăsește elementul legat, pur și simplu, de sentimentul ritmului și al măsurii, pentru a merge direct spre ceea ce este logic, care nu mai are nici ritm, nici măsură. În arta educației și a instruirii trebuie să ținem seama neapărat de cunoștințele pe care ni le cucerim în legătură cu natura umană.
Căci, în zilele noastre, majoritatea adulților, când se gândesc, de exemplu, la plante, la animale, luate în ansamblul lor, nu la un exemplar particular sau altul, ci în ansamblu – atunci când, de exemplu, în calitate de dascăli, trebuie să le prezinte copiilor plantele sau animalele în ansamblu –, atunci ei își amintesc de ceea ce au învățat ca botanică, ca zoologie, la o vârstă mai târzie. Dar ceea ce se află în cărțile noastre de botanică sau de zoologie este cel mai nepotrivit material de învățământ ce poate fi introdus în școală. Oricare ar fi valoarea științifică pe care ar putea-o avea – de cele mai multe ori, nici măcar pe aceasta n-o are –, acest material nu are nici o valoare pentru școală, la această vârstă.
Tot ceea ce îi predăm copilului despre plante, despre animale, trebuie s-o facem comportându-ne în realitate ca niște artiști, acordând formei armonioase a ființei plantei și raporturilor armonioase ale unei familii de plante cu o alta și, totodată, aspectelor care se manifestă și aici în domeniul ritmului, al armoniei, al sentimentului, acordând acestor lucruri o importanță mult mai mare decât cunoștințelor pe care le găsim în cărțile de botanică. În privința plantelor, de altfel, lucrurile sunt de-așa natură că această sistematică a plantelor, această clasificare a lumii plantelor, acolo unde ea apare, nu este, în fond, lucrul cel mai neplăcut; putem avea cea mai mare simpatie pentru Linné, căci el nu studiază plantele decât acolo unde ele încetează, în partea de sus, a mai fi plante și își trimit forțele în viața întregului Cosmos, el nu ia în considerare la forma plantei decât floarea; dar la școală nu putem folosi absolut deloc un asemenea soi de sistematică, mai ales în ceea ce privește plantele. Vom vedea în niște considerații ulterioare ce trebuie să folosim.
De altfel, dascălul care merge în clasă cu cartea în mână, cu această carte în care astăzi se află, în general, decoctul a ceea ce este științific, și care predă la școala primară ceea ce a învățat el însuși în materie de botanică și zoologie din această carte, este, în orice caz, un dascăl groaznic. E un dascăl groaznic acela care poartă mereu cu sine această carte, în timp ce se fâțâie încoace și încolo prin fața primelor bănci de elevi, și care nu-și adună amintirile decât în momentul în care își predă lecția în fața elevilor, reîmprospătându-și reprezentările pe care le-a dobândit la o vârstă cu mult mai avansată decât aceea a elevilor – și, mai mult, știind că așa ceva n-are nici o valoare –, reîmprospătându-și reprezentările.
Căci este absolut necesar să învățăm să vorbim despre plante, despre animale, într-un mod care să corespundă unei priviri de artist. Doar în acest fel facem se integreze într-un stil muzical aceste lucruri în întreaga ființă a copilului. Este, într-adevăr, un lucru pe care trebuie să-l avem în vedere: predarea trebuie să pornească de la elementul artistic și nu de la elementul conceptual, nici de la o viziune abstractă, ci de la un element impregnat cu totul de artă și de un mod artistic de a simți viața. Iată lucrul de care are nevoie copilul.
Atunci când primim copilul la școală și avem misiunea de a-l învăța, de exemplu, să scrie cât mai repede posibil, am putea fi tentați să-l învățăm pe copil formele literelor, ca atare – care, trebuie s-o spunem neapărat, provin, în civilizația actuală, din ceva convențional, născocit de ființa umană, când ea vrea să fixeze ceva pentru semenul său.
Sigur că da, numai că tocmai aceste forme ale literelor sunt un lucru cu care copilul nu are nici cea mai mică legătură, ca ființă umană, atunci când se află la începutul procesului de schimbare a dentiției și ajunge la școală. Pe vremea când exista o legătură a omului cu scrisul, ce se întâmpla în acest caz? Să ne întoarcem cu gândul la niște perioade vechi ale civilizației: pe vremea când mai exista o legătură a omului cu scrisul, cei vechi își fixau pe tăblițe sau pergamente niște mici imagini care mai aveau o anumită asemănare cu ceea ce privise omul. Mai exista o legătură umană între forma pe care trebuia s-o extragi din imagine și ceea ce se găsea în preajma ta. Civilizația umană, în evoluția ei, a suferit acea transformare care constă în faptul că aceste forme ce încă mai luau naștere din natura umană au trecut prin toate formele intermediare posibile și au devenit ceea ce este astăzi un A sau un B sau un E, cu care nu mai putem avea astăzi, ca oameni, nici o legătură.
Copilul care, în tendințele sale, ne arată în multe privințe ce s-a manifestat în niște stadii anterioare ale civilizației, are nevoie să-și creeze, ca ființă umană, o legătură cu ceea ce i se pretinde voinței sale. Nu avem voie să-l învățăm, de exemplu, formele abstracte ale literelor la care au ajuns acestea astăzi. Tocmai în momentul când ființa umană ne-a fost încredințată la școală, la începutul procesului de schimbare a dentiției, trebuie să apropiem de ea, pe cale artistică, un element uman.
Dacă vrem să-l învățăm pe copil să scrie într-un mod uman, trebuie neapărat să pornim de la ce poate simți copilul ca legătură între un element pe care îl vedem și un element pe care îl vedem și care a fost produs cu ajutorul voinței – și anume scrisul. Copilul vine la școală cu nevoia instinctivă de a face niște experiențe trăite pe baza voinței. Copilul ajunge la școală, trebuie s-o spunem, cu năzuințele sale artistice și trebuie să ținem seama de aceste năzuințe, de exemplu, făcându-l să aleargă pe această curbă.
 |
 [mărește imaginea] |
Tabla 6 |
Apoi, facem să ia naștere sentimentul a ceea ce simțim în interiorul nostru când alergăm în acest fel. În al doilea rând, îi atragem copilului atenția asupra faptului că el a descris această
linie pe sol. Apoi, îl putem face să reproducă această linie cu mâna. Pe urmă, îl punem să alerge în așa fel încât să-și parcurgă drumul, punându-l, de asemenea, să-l reproducă iarăși cu mâna.
În cadrul acestei educații artistice care ia în considerare întreg organismul, îl punem să imite acum cu mâna, în mic, ceea ce a format întregul corp. Și apoi, îl punem să pronunțe niște cuvinte
care încep cu L. Îl aducem în situația să simtă că ceea ce are un asemenea cuvânt care începe cu L drept prim sunet se regăsește în ceea ce am făcut să apară desenând forma lui L și nu
imitându-l în mod abstract, observând că există, desigur, aici acest sunet.
În acest fel, putem trece de la ceea ce a fost simțit în mod lăuntric ca mișcare la desenarea literelor. Putem face acest lucru și în alt mod. Doar datorită schimbării dentiției copilul este, din punct de vedere interior, un muzician, dar el mai este, deja din perioada precedentă, și un plastician. Așadar, putem face următorul lucru: ne străduim să-i oferim copilului o imagine a peștelui; îl facem apoi, încetul cu încetul, să parcurgă, pe cale artistică, această formă: și îl aducem pe copil de la cuvântul Fisch (germ. = pește – n. t.) la F, pe calea auzului, și îi arătăm în mod viu legătura dintre F și imaginea pe care am format-o pornind de la pește. Am reprodus astfel întru câtva procesul prin care, de-a lungul evoluției omenirii, a apărut F, pornind de la cuvântul Fisch.
Nu e nevoie să parcurgem întotdeauna exact drumul prin care a trecut însăși evoluția omenirii. Putem foarte bine să dăm frâu liber imaginației noastre; căci important nu este ca elevul să repete un aspect al istoriei autentice a civilizației, ci important este ca, întocmai așa cum s-au petrecut lucrurile în mod real, să treacă și el acum de la elementul artistic al imaginii și al desenului la forma abstractă a scrisului. Îl facem pe copil să observe că apa face valuri. Îl conducem spre această imagine
apoi transformăm treptat, încetul cu încetul, această imagine în aceasta:
trecem la cuvântul val (Welle, Woge, în germ. – n. t.), la V și facem legătura dintre val, a văluri, și semnul respectiv. Scoatem astfel din ceva familiar ceea ce este mai întâi prezent sub formă de desen și facem ca acest lucru să treacă în forma literelor.
Desigur, prin această metodă, copilul nu va învăța tot atât de repede să scrie cum este cazul de obicei. – La Școala Waldorf, noi am organizat niște întâlniri cu părinții, la care părinții vin fără copii și la aceste întâlniri se discută multe aspecte, din care părinții observă că aceste aspecte sunt consecința educației în Școala Waldorf. Mulți părinți își fac atunci tot felul de griji, deoarece copilul lor de opt ani nu știe nici acum să scrie corect. Atunci trebuie să le explicăm părinților că acest lucru e un noroc pentru copil, căci în acest fel întreaga artă a scrisului se unește mai intim cu ființa lui și într-un mod mai uman decât atunci când copilul este învățat ceva absolut străin, care este rezultatul civilizației umane și care nu are, cu siguranță, nici o legătură interioară cu copilul, dacă noi nu creăm mai întâi această legătură interioară. Firește, trebuie să mergem mereu mai departe cu instruirea copilului; dar trebuie s-o facem într-un mod uman.
De altfel, tocmai acest lucru este neglijat în zilele noastre: a încadra un anumit domeniu al vieții în ansamblul vieții. În civilizația noastră avansată, totul s-a specializat; vedem cum toate tind spre specializare. Desigur, era necesar ca această civilizație să-i conducă pe oameni, pentru un anumit timp, spre diverse preocupări specifice unilaterale. Dar am ajuns atât de departe cu această diversificare în specialități, încât acum e nevoie, pentru salvarea omenirii, să unim iarăși toate aceste specialități cu viața în ansamblul ei.
Pentru aceasta este necesară, pe de-o parte, o cunoaștere a ființei umane care să nu excludă rezultatele cercetării spirituale. Se înșeală în privința a ceea ce se exprimă în acest sens în interiorul mișcării antroposofice aceia care cred că noi ne ridicăm în mod reacționar împotriva cuceririlor recente ale civilizației noastre. Nu este deloc așa. Dar, pe de altă parte, trebuie să vedem pretutindeni în ce fel se încadrează lucrurile în viață. N-aș obiecta câtuși de puțin împotriva faptului că astăzi există mașini de scris. A scrie la mașină este, firește, și mai inuman decât a scrie formând literele în mod convențional, dar, așa cum am spus, eu nu fac propagandă împotriva scrisului la mașină –, dar trebuie să știm ce activitate se desfășoară în acest caz, pentru că tot ceea ce are loc în viață se desfășoară conform unei polarități. Și poate îmi veți ierta faptul că voi prezenta tocmai în legătură cu mașina de scris un element ce provine dintr-un domeniu superior al viziunii antroposofice, și aceasta doar pentru a vă face să sesizați ceva. Cel care nu vrea să admită că și acest lucru face parte din realitatea vieții poate să-l considere drept un fel de nebunie și să-l respingă. Dar eu vorbesc, în mod sigur, despre o realitate.
Vedeți dvs., când obișnuiești să percepi niște procese spirituale, care, de fapt, se desfășoară tot timpul în preajma noastră, exact la fel ca procesele fizice, scrisul la mașină îți face o impresie specială. E o experiență trăită aceea pe care v-o povestesc, atunci când vă spun: dacă am scris în timpul unei zile la mașină – vedeți că nu fac propagandă împotriva mașinii de scris, ci sunt mulțumit să scriu eu însumi uneori la mașină –, dacă am scris în timpul unei zile la mașină, acest lucru m-a urmărit multă vreme. Nu e vorba de faptul că ar fi ceva care mă deranjează personal, dar acest lucru m-a urmărit mult timp. Iar când vine vremea odihnei, atunci o asemenea activitate se transformă, prin percepția imaginativă, într-o viziune asupra propriei persoane, și această viziune apare în fața ființei umane. Vezi în mod efectiv în lumea exterioară ceea ce se desfășoară în interiorul ființei umane. Toate acestea trebuie să se petreacă în deplină conștiență și trebuie să vezi că ceea ce apare în imaginațiune exterioară este, cu siguranță, proiecția a ceea ce s-a desfășurat poate cu mult înainte sub formă de activitate organică internă. Când vezi ființa umană apărând în fața ta în imaginațiune clarvăzătoare, poți avea în fața ochilor, într-un mod deosebit de vizibil, ceea ce se petrece în interiorul ei: fiecare lovitură pe o tastă devine un fulger, în această percepție obiectivă a elementului subiectiv. Și ceea ce apare ca inimă umană este străpuns în permanență de aceste fulgere. Căci pe mașina de scris tastele nu sunt dispuse unele lângă altele după un principiu spiritual, ci este folosit întotdeauna principiul purei utilități a literelor de care ai mai frecvent nevoie ca să scrii repede. Toate acestea au drept rezultat faptul că în interiorul acestei activități nu mai există nici un pic de spiritualitate. Astfel încât atunci când un deget trece de la o tastă la alta, acest fapt nu doar face să apară niște fulgere ca atare, ci, mai mult, le face să fie în dezordine. Într-un cuvânt, scrisul la mașină devine, ca fapt obiectiv, o furtună groaznică.
Ce înseamnă acest lucru? Acest lucru nu înseamnă nimic altceva decât că avem aici explicația faptului că există astăzi atâția oameni care, dacă scrisul lor la mașină nu-și găsește antidotul, ajung să aibă o inimă slabă, mai ales atunci când sunt puși să scrie la mașină prea devreme, la o vârstă când inima poate fi foarte afectată. Și dacă vom scrie tot mai mult la mașină, vom vedea că și slăbiciunile și bolile de inimă vor deveni mai frecvente.
În acest fel sunt legate în viață lucrurile între ele. Nu e vorba să atacăm într-un mod reacționar un factor de civilizație, ci trebuie să ne cucerim o cunoaștere a necesităților și cerințelor vieții în ansamblul ei. Trebuie să știm cu ce avem de-a face când recurgem la un anumit factor de civilizație, pentru a putea crea o compensație. Asemenea lucruri sunt de o importanță cu totul deosebită pentru educatorul care vrea să fie integrat în viața concretă, pentru că el trebuie să situeze educația în contextul vieții; este important nu doar ce facem noi cu copiii la școală sau în preajma școlii; important e ca școala și tot ceea ce are legătură cu educația să fie situat în mod just în viață; de aceea, cel care vrea să fie un artist în materie de educație și instruire trebuie să cunoască viața.
În Germania, de exemplu, prima cale ferată a fost construită – era în 1835 – între Fürth și Nürnberg. În acea perioadă, savantei comisii medicale bavareze i-a fost pusă întrebarea dacă e recomandabil sau nu din punct de vedere medical să fie construită această cale ferată. Când omenirea se află la începutul unor asemenea încercări importante pentru civilizație, sunt consultați, desigur, experții. Atunci, comisia medicală bavareză – acest lucru a fost consemnat într-un document scris – a dat următorul sfat: în realitate, n-ar trebui să fie construite căi ferate, căci sistemul nervos al oamenilor ar suferi extraordinar de mult din cauza călătoriei pe calea ferată. Dar dacă, totuși, ar trebui neapărat să fie construite căi ferate, atunci ar trebui, cel puțin, să fie mărginite la dreapta și la stânga de niște garduri din lemn, căci altfel țăranii pe lângă care ar alerga în viteză trenurile ar putea avea foarte ușor o comoție cerebrală.
Acesta era sfatul unei corporații de savanți. Desigur, astăzi râdem de el, căci nu doar un singur sfat de acest gen a fost dat de niște corporații de savanți și am putea adăuga la acest exemplu multe altele de același soi. Numai că, iată, orice lucru are două aspecte și am putea la fel de bine, într-un sens mai subtil, să nu contrazicem, pur și simplu, această comisie medicală bavareză, a cărei părere nu datează dintr-o epocă atât de îndepărtată de noi, n-a trecut de atunci nici măcar un secol, ci am putea chiar să-i dăm dreptate, dintr-un anumit punct de vedere: într-adevăr, oamenii au devenit în realitate mai nervoși de când circulă pe calea ferată. Și dacă am observa ființele umane și am avea posibilitatea să comparăm oamenii care trăiesc după construirea căilor ferate cu oamenii care călătoreau în vechile, venerabilele și burghezele diligențe – am vedea că ei sunt de natură diferită. Sistemul nervos se prezintă altfel. Comisia medicală bavareză a fost, desigur, ridicolă, dar, dintr-un anumit punct de vedere, ea avea, totuși, dreptate.
Se pune problema ca pentru anumite lucruri care apar în cadrul civilizației să fie găsite neapărat și antidoturile, pentru ca ființa umană, în momentul când e slăbită din exterior, să devină mai puternică în interior. Și acest lucru nu se poate realiza decât dacă vom opune civilizației noastre, care evoluează spre o specializare extremă, o artă a educației coerentă și orientată în sensul unei adevărate cunoașteri a ființei umane.
Ar fi cât se poate de bine dacă l-am învăța pe copil mai întâi să scrie așa cum am arătat. Căci orice evoluție a copilului pornește de la voință și această tendință spre ritm, măsură, pornește de la voință și trebuie să mergem în întâmpinarea acestui imbold al voinței copilului. Facem acest lucru mai întâi prin activitate, nu prin viziune abstractă, prin reprezentare. De aceea, nu e just să-l punem pe copil să învețe mai întâi să citească și apoi să scrie. Cititul este deja o trecere de la elementul de voință la viziunea abstractă. La început, trebuie să-l învățăm pe copil, în mod artistic, să scrie, apoi să trecem mai întâi la cititul textelor scrise de mână și abia pe urmă, treptat – pentru că, desigur, trebuie s-o facem – la cititul textelor tipărite.
Vedeți dvs., când luptăm pentru a ajunge la o adevărată cunoaștere a ființei umane și când putem aplica această cunoaștere la evoluția copilului, atunci și putem citi din evoluția copilului cum trebuie să se succedă materiile pe care vrem sau trebuie să le facem în cadrul educației.
Când copilul ajunge la vârsta școlarității, el este deja apt pentru socotit. Numai că și la socotit trebuie să ținem seama de nevoile interioare ale ființei copilului. În acest domeniu, copilul este purtat de la natură spre ritm, spre măsură, spre sesizarea pe bază de sentiment a unui element armonizator. Nu răspundem acestei tendințe înnăscute dacă îi predăm copilului prin ceea ce eu aș numi metoda aditivă și dacă îl învățăm pe copil să socotească numărând.
Desigur, copilul trebuie să învețe să numere, dar a învăța socotitul numărând prin metoda aditivă nu este ceva care să se poată uni cu forțele care structurează ființa interioară a copilului. În decursul evoluției civilizației, am ajuns treptat să tratăm cifrele într-un anumit mod sintetic. Avem o unitate, o a doua unitate, o a treia unitate și ne străduim, numărând, prin adunare, să adăugăm o altă unitate, astfel încât, în timp ce numărăm, ele se află una alături de cealaltă. Așa cum ne putem convinge, copilul nu are nici o înțelegere interioară pentru un asemenea demers. Nu în acest fel s-a dezvoltat calculul, pe baza a ceea ce este, în esență, ființa umană. Desigur, oamenii au început să numere pornind de la unitate; totuși, doi nu era o repetare exterioară a unității, ci se afla în interiorul unității. Unu îl dă pe doi și doi este în interiorul lui unu. Dacă-l divizăm pe unu, îl obținem pe trei și trei se află în interiorul lui unu. Când începem să scriem – transpus în manieră modernă -: unu, nu ieșim din unitate când ajungem la doi. Când se ajungea la doi, era ceva care se forma în mod organic din interior, și doi se afla în interiorul unității; la fel, trei ș.a.m.d. Unitatea îngloba totul și numerele erau membre ale unității, care se formau în mod organic în ea.
Copilul are în el însuși, prin elementul muzical și ritmic al constituției sale, tendința instinctivă de a simți lucrurile în acest fel și, decât să începem în mod pedant printr-un fel de adunare, mai bine să procedăm astfel: chemăm un copil. Nu îi dăm trei mere plus patru mere făcându-l să învețe să adune lucrurile împreună, ci îi dăm o grămadă de mere – desigur, dacă n-avem mere, poate fi altceva –, îi dăm o grămadă de mere. Asta are copilul la început. Apoi, chemăm alți doi copii lângă primul și îi spunem copilului: tu ai aici o grămadă de mere, dă-i câteva primului copil, câteva celui de-al doilea și păstrează câteva pentru tine, trebuie ca fiecare din voi să aibă tot atât de multe ca celălalt. Îl facem pe copil să înțeleagă acest proces și astfel îl facem să sesizeze ce înseamnă o treime din această grămadă de mere. Pornim de la un întreg și mergem spre principiul împărțirii; nu începem prin adunare. În acest fel ajungem cu adevărat la înțelegerea copilului. La Școala Waldorf, datorită cunoașterii ființei umane, noi nu predăm mai întâi adunarea, ci predăm mai întâi împărțirea sau scăderea și doar după aceea trecem la adunare sau la înmulțire, refăcând în sens invers procesul conform naturii pe care l-am parcurs cu ceea ce putea fi împărțit sau scăzut; tot așa cum ceea ce am văzut adineaori și care este în natura împărțirii, care este conformă cu numărul, nu era ceva sintetic, ci ceva analitic, o modalitate de a merge de la întreg spre unitate.
Acestea sunt câteva exemple despre felul în care putem citi din evoluția copilului exact ceea ce trebuie să facem la o anumită vârstă a lui. Sistemul respirator și circulator, așadar, întregul sistem ritmic al ființei umane, omul median, este reprezentantul fizic-eteric al simțirii, așa cum capul este reprezentantul gândirii. Această simțire, acest element al sentimentului, se eliberează în mare măsură la copil în momentul schimbării dentiției. De aceea, și sufletul copilului ia o formă nouă, pe care n-o poate dobândi decât prin intermediul a ceea ce este de natura sentimentului. Trebuie să ne adresăm neapărat copilului de această vârstă prin intermediul unei simțiri care își primește forma sa de la artă. Putem chiar exprima acest lucru într-un mod radical spunând: oamenii ale căror mișcări, limbaj și chiar impresii interioare le imită copilul în mod imperceptibil înainte de schimbarea dentiției, nu sunt percepuți ca atare, astfel încât el să-și îndrepte privirea asupra ființei proprii a acestora, asupra ființei lor interioare. Până la șapte ani, copilul nu simte în profunzime o altă ființă umană, ci o simte ca pe ceva de care el este legat, ca să spunem așa, de mâini și de picioare. El nu se separă încă de lume. În momentul schimbării dentiției, în momentul în care sistemul simțirii începe să acționeze în mod independent, prin respirație și circulație, copilul se separă de celălalt și de aceea cealaltă ființă umană devine pentru el o ființă care are o interioritate. Atunci ia naștere în copil nevoia de a-și înălța cu venerație ochii spre adult, care este mare, de a învăța să se orienteze după el prin sentiment. Simplul principiu al imitației, care se raporta la manifestările exterioare ale ființei, se transformă, după schimbarea dentiției, în alt principiu: principiul autorității, care trebuie să se dezvolte numai pe baza nevoilor naturii umane.
Sper că nu veți presupune că eu, care am scris în tinerețe, la începutul anilor ‘90, cartea Filosofia libertății, îmbrățișez acest principiu bazat pe autoritate pentru perioada dintre schimbarea dentiției și pubertate din cauza unei simpatii deosebite pentru supunere în general. Dar trebuie să îmbrățișăm acest principiu, deoarece entitatea umană pretinde la această vârstă ca elementul autorității să joace un anumit rol.
Nu vom ajunge să ne folosim în mod just libertatea în cursul ulterior al vieții decât dacă am cunoscut venerația și respectul față de autoritate în perioada dintre schimbarea dentiției și pubertate. Acesta este iarăși un domeniu în care putem vedea cu prisosință cât de mult trebuie să ne dăm seama și să considerăm că învățământul trebuie să fie încadrat în ansamblul vieții sociale. Dacă facem astăzi o retrospectivă și constatăm cât de mândră este omenirea de învățământul ei modern, cât de mult îl laudă, ajungem uneori să avem niște sentimente ciudate. În Austria, unde mi-am petrecut jumătate din viață, am auzit adesea spunându-se, după 1866, că dascălul prusac a repurtat victoria [ Nota 35 ] . După concepțiile epocii, Austria era întârziată, cu sistemul ei școlar, și nu și-a creat decât mai târziu legislația școlară. Dascălul prusac era lăudat, ca fiind acela care repurtase, în acest timp, victoria. După 1918, eu n-am mai auzit atât de des referiri, din acest punct de vedere, la dascălul prusac! Dar acesta nu e decât un exemplu despre modul în care este lăudată instrucțiunea publică modernă, în domeniile cele mai diferite.
Ei bine, astăzi noi vedem, totuși, unele din roadele acestui învățământ: viața socială haotică, ce amenință să devină tot mai haotică, și care pune instinctul de libertate în locul voinței de libertate și a sentimentului pentru libertate și oamenii au fost dezobișnuiți să apeleze în mod just la valoarea libertății interioare. Acela care știe să observe viața poate să vadă foarte limpede legătura dintre haosul social al epocii actuale și aceste principii de educație care, desigur, pot satisface în cel mai înalt grad cerințele intelectuale care se aplică la cunoașterea naturii, dar care nu vor orienta pe calea cea bună o ființă umană luată în totalitatea entității sale. Căci trebuie să știm neapărat că viața se dezvoltă prin polarități și că ființa umană poate deveni o ființă liberă în mod just în partea ulterioară a vieții sale prin faptul că a învățat, la momentul potrivit din copilărie, să-și spună că e adevărat ceea ce dascălul sau educatorul pe care îl venerează îi arată a fi adevărat. – Sau și: acest lucru este fals, pentru că el spune că este fals. E frumos, e urât – dacă dascălul îi arată că e frumos sau urât. E bine, e rău. O dată cu schimbarea dentiției, ființa umană își cucerește un nou raport cu lumea, dar lumea trebuie să-i apară drept autoritatea care o educă, sub forma vieții sufletești pe care ea o poate simți acum ca având o existență separată de ea. Pentru această vârstă, educatorul este lumea. Trebuie să cunoască lumea în primul rând sub forma conținutului vieții educatorului, pentru a ajunge mai târziu în viață la autentica, la adevărata manifestare a libertății. De aceea, putem spune:
de la naștere până la schimbarea dentiției = instinct al imitației,
de la schimbarea dentiției până la pubertate = principiul autorității,
al autorității de la sine înțelese – nu al autorității obținute prin constrângere –, care este realizată prin imponderabilele ce creează legătura justă între copil și educator.
Și, într-adevăr, aici se manifestă niște imponderabile. Aș vrea să vă arăt, drept simptom, cu ajutorul unui exemplu, modul cum lucrează aceste imponderabile. Să presupunem că vrem să-i oferim copilului o idee, o reprezentare, despre nemurirea sufletului, ceea ce este mult mai dificil decât se crede de obicei. La această vârstă la care copilul este receptiv în special la elementul artistic al învățământului, noi nu-i putem prezenta copilului asemenea lucruri cu ajutorul unor concepte abstracte, cu ajutorul unor reprezentări sub formă de idei. Noi trebuie să i le prezentăm prin intermediul unor imagini. Și un artist în materie de educație care are o anumită slăbiciune pentru ceea ce este intelectual și orientat spre realitatea naturală, cum îi va da el copilului noțiunea de nemurire sub formă de imagini? El își va spune, dacă nu la modul explicit, cel puțin în inconștientul său: eu sunt foarte inteligent, copilul e prost; de aceea, o să inventez o imagine pentru a transmite copilului ideea de nemurire. Crisalida din care iese fluturele este o imagine potrivită. În crisalidă este ascuns fluturele. În corpul uman se află sufletul. Fluturele iese din crisalidă. În plan vizibil, e ceva similar cu ceea ce se petrece atunci când sufletul nemuritor își părăsește trupul pentru a-și lua zborul în lumea spirituală. Pot să-l învăț pe copil acest lucru sub forma următoare: ca intelectual foarte inteligent, eu îmi fac o idee clară despre acest lucru și i-o transmit apoi copilului. – Dacă mă aflu în această dispoziție, imaginea respectivă nu va face nici o impresie asupra copilului. Copilul va primi imaginea și o va uita. Această imagine nu pătrunde destul de profund în sufletul copilului. Dar eu mai pot să mă folosesc de această imagine și în alt fel.
Într-adevăr, eu n-ar trebui să spun, în ruptul capului: eu sunt teribil de inteligent, copilul e teribil de prost. Am văzut deja, în cursul considerațiilor noastre că, într-un alt domeniu, copilul este inteligent și dascălul este prost. – Așadar, îmi pot reprezenta acest lucru într-un fel sau altul și pot crede eu însumi în această imagine. Și o concepție despre lume conformă cu spiritul mă învață să cred eu însumi în această imagine și să-mi spun: ceea ce, la un nivel superior, este procesul ieșirii sufletului din organism, este, pe un plan inferior, același lucru, numai că ceva mai simplu și perceptibil cu ochii. Ceea ce se petrece în realitate în cazul crisalidei și al fluturelui nu este născocit de gândirea mea, ci este înscris în creațiune de către înțelepciunea originară a lumilor și eu trebuie să văd în zborul fluturelui afară din crisalidă, care are loc în natură, o imagine a ceea ce se petrece, de asemenea, la un nivel superior, atunci când sufletul părăsește trupul. Și ajung să cred eu însumi cu ardoare în această imagine, s-o consider adevărată. Atunci, asupra copilului acționează ceva ce trebuie să socotesc a fi de domeniul elementelor imponderabile ale sufletului. Dacă îmi permit să transmit copilului ardența și căldura propriei mele credințe în imaginea pe care i-o ofer, atunci imaginea rămâne, ea îi va modela din interior întreaga ființă. În aceeași fel putem privi acțiunea autorității care se impune de la sine. Atunci va putea fi percepută acțiunea salutară și benefică a acestei autorități, a acestei ucenicii în ascultare, în ascultarea cea mai profundă. Și această autoritate nu va mai fi contestată în numele unui fals principiu al libertății.
Și astfel, totul ne arată că dascălul, artistul-educator, trebuie să apară în fața copilului ca un adevărat artist al vieții, căci după schimbarea dentiției copilul vine la el ca un artist plastic a cărui activitate se îndreaptă spre interior, ca un muzician a cărui activitate se îndreaptă spre interior.
Apoi, aceste facultăți se dezvoltă într-un mod special la anumite ființe, care devin genii sau virtuozi. Ele rămân. Dar copilul este un mare artist plastic inconștient, a cărui activitate se îndreaptă spre interior. Este o facultate pe care el a păstrat-o din perioada ce precede schimbarea dentiției și apoi acțiunea muzicală îndreptată spre interior se unește în mod intim cu acțiunea plastică îndreptată spre interior, iar noi înșine, în calitate de profesori, de educatori, trebuie să mergem, într-un mod viu, în întâmpinarea aceste acțiuni interioare care modelează copilul în mod artistic-plastic, în mod artistic-muzical.
Numai dacă procedăm în acest fel vom fi capabili să nu-l lăsăm pe copil să lâncezească din punct de vedere interior, ci să-l formăm, sub toate aspectele, pentru a-l conduce spre o anumită perfecțiune care să corespundă aptitudinilor sale înnăscute.
