Astăzi aș dori să închei aceste discuții referitoare la o pedagogie întemeiată pe antroposofie sau, mai bine zis, pe cunoașterea antroposofică a omului, prin câteva aforisme despre educația morală și educația religioasă, care, în special în cadrul școlii și al pedagogiei în general, merg mână în mână. Dar atunci când vorbești despre acest aspect te simți îndemnat, ca nicăieri în alt domeniu, să subliniezi, sprijinindu-te tocmai pe o reală cunoaștere a omului, spiritul unitar care trebuie să inspire întreaga educație. Ieri am vorbit despre educația fizică; astăzi, eu voi vorbi despre un domeniu educativ care, chiar în spiritul culturii și civilizației noastre, trebuie să fie numit domeniul spiritual prin excelență. În chip de introducere, aș dori să insist asupra faptului că aceste două domenii care, în cultura și civilizația noastră modernă, sunt mai mult sau mai puțin despărțite, în pedagogia despre care este vorba aici se vor contopi în mod intim.
Realizarea deplină a acestei contopiri intime va mai dura, fără îndoială, încă nu puțină vreme; dar noi am contribuit întru câtva la aceasta, înscriind euritmia, un fel de gimnastică sufletesc-spirituală, în programul Școlii Waldorf, ca materie obligatorie. Tot ceea ce face ea, această euritmie, o face în elementul corporal-fizic; dar, totodată, în tot ceea ce face, până în cele mai mărunte detalii, ea este pătrunsă de elementul sufletesc-spiritual; este exact ca limbajul uman, pentru care noi folosim un organ fizic și în cazul căruia tot ceea ce se poate exprima din acest limbaj în lumea fizică depinde de acest organ, dar în cazul căruia, totodată, totul este pătruns de suflet și de spirit.
Și, tot așa cum studierea spiritualului din limbaj poate să ajungă, atunci când este suficient de fin și de nuanțat, în domeniul moral și chiar în cel religios – căci nu fără motiv Evanghelia lui Ioan începe cu „La început a fost Cuvântul” –, tot astfel, putem spune: Chiar dacă acesta este încă un domeniu prea puțin spectaculos, chiar dacă se petrece într-o bună măsură pe cale instinctivă, această contopire dintre spirit, suflet și trup își are locul său în cadrul educației datorită practicării euritmiei, și aceasta de-a lungul întregii perioade a școlarității. Astfel încât euritmia este unul dintre elementele – elemente, ce-i drept, orientate spre trupesc – care arată cel mai bine, poate începând deja de pe-acum, cum să se lucreze, mergând până la realizarea practică, la această unire din cadrul instruirii și educației despre care vorbim noi aici. Mai târziu, vor exista multe alte lucruri care vor veni să secondeze euritmia. Lucruri care, în anumite direcții, vor duce euritmia mai departe în sensul sufletesc-spiritualului și despre care omenirea nu are astăzi nici cea mai mică idee, dar care sunt o continuare directă a drumului care tocmai a fost indicat. Acest drum există. Oricât de imperfecți ar fi pașii noștri în ceea ce privește euritmia pe care o putem oferi, toate aceste specializări la care sunt expuse curentele materialiste din domeniul gimnasticii vor fi cândva depășite de către principiul euritmiei, chiar dacă atunci nu va mai fi vorba de euritmia de astăzi, care se află încă la începuturile ei, care se află în plină evoluție.
Ne simțim atunci îndemnați să vorbim, fie și sub formă de aforisme, despre arta educației etice, despre educația morală și religioasă; pe de-o parte, ne simțim îndemnați să facem apel la ceea ce este universal uman, la acest omenesc comun tuturor, care, ca atare, este răspândit pe întreg Pământul și nu cunoaște deosebiri de popoare și de rase. Dar, pe de altă parte, mai știm că este aproape imposibil, tocmai în aceste domenii care au atât de mult de-a face cu viața interioară, să vorbim deja începând de astăzi situându-ne pe un punct de vedere universal uman, astfel încât să putem fi înțeleși pe deplin de cetățenii tuturor națiunilor. Căci un singur exemplu poate fi suficient pentru a arăta cât sunt de diferiți unii de alții oamenii de pe Pământ, în ceea ce privește sentimentele lor morale și concepțiile lor religioase, și vom putea vedea cât de stânjeniți se simt când vrei să vorbești despre domeniul etic și religios într-un anumit loc de pe planetă, prin simplul fapt că acest domeniu, care este atât de intim legat de străfundurile sufletului uman, nu poate fi înțeles în mod just decât dacă îmbracă trăsăturile caracteristice ale unui popor și ale unei confesiuni religioase.
În legătură cu tot ceea ce am expus deja până aici am putut spune niște lucruri mult mai universal umane decât aș putea-o face astăzi. Viziunea antroposofică asupra lumii are menirea de a crea punți de legătură dintre cele mai diverse peste tot ceea ce-i separă pe oameni în națiuni, rase etc. Conform vocației sale celei mai profunde, ea se simte chemată să vorbească într-un mod absolut internațional. Dar ea simte, așadar, în mod cu totul deosebit, și cât este de dificil să vorbești despre domeniile cele mai intime ale vieții umane în spiritul civilizației și culturii moderne de pe planeta noastră – și aceasta este, la urma urmei, realitatea cu care avem de-a face la ora actuală –, să vorbești tocmai în spiritul civilizației și culturii moderne răspândite pe toată planeta. De aceea, vă rog să considerați ceea ce voi expune astăzi ținând seama, în mod absolut, de punctul de vedere pe care l-am caracterizat. Căci, așa cum am spus, e suficient un exemplu pentru a vedea clar cât sunt de diferiți oamenii în această privință.
L-am menționat deja, în cursul acestor conferințe, pe Herbert Spencer [ Nota 46 ] , care este, cu siguranță – oricare ar fi astăzi poziția noastră față de el –, o personalitate reprezentativă a Occidentului, și am indicat, de asemenea, că Herbert Spencer susține niște obiective pedagogice foarte precise. Unul din aceste obiective este formulat de el aproximativ cu aceste cuvinte: Pentru om, scopul fizic al vieții pe Pământ este acela de a avea urmași. Astfel, țelul său moral în domeniul pedagogic este acela de a putea educa această progenitură așa cum trebuie, de a forma niște buni părinți, niște buni educatori. Ceea ce afirmă aici Herbert Spencer este în acel spirit care se bazează pe studierea fizică a omului și are în vedere această studiere fizică omului. El urmărește evoluția omenirii, evoluția omului, până la nașterea unor urmași și tocmai în acest fapt, de a da naștere unor urmași, caută el ceea ce poate aduce lumină și cu privire la adevăratele obiective ale educației.
Să vedem acum un om din Orient, care a trăit puțin mai târziu, dar care nu este prin aceasta mai puțin caracteristic: să-l vedem pe Vladimir Soloviov [ Nota 47 ] . Ceea ce susține Vladimir Soloviov este exprimat într-o terminologie occidentală, dar concepția sa despre viață revelează în întregime sufletul poporului rus. Și vedem că lucrurile sună cu totul altfel, când țelul moral și religios al omenirii poartă marca spiritului oriental. Vladimir Soloviov spune: Pe de-o parte, omul trebuie să aspire la perfecțiune în adevăr; pe de altă parte, el trebuie să ajungă la nemurire. El înțelege prin aceasta nu nemurirea pământească pe care ți-o conferă gloria, ci veritabila nemurire a sufletului, aceea pe care omul și-o atribuie lui însuși. El spune: Fără aspirația spre perfecțiune în adevăr, așadar, fără un real acces la cunoaștere, viața umană n-ar merita să fie trăită. Viața dobândește un sens numai dacă ne putem perfecționa tot mai mult. Dar dacă omul n-ar fi nemuritor, întreaga perfecțiune, întreaga aspirație spre perfecțiune ar fi o mare impostură cosmică; căci atunci această perfecțiune ar dispărea și oamenii ar fi înșelați, de către temeiul Universului, cu privire la obiectul spre care ei ar trebui să aspire ca spre bunul lor cel mai prețios. Dar, gândește Soloviov, așa s-ar întâmpla dacă în evoluția pământească a omenirii am avea drept scop doar procrearea unor urmași. Căci atunci ar trebui să concepem evoluția în felul următor: oamenii au drept scop procrearea generației următoare, această generație, la rândul ei, are drept scop procrearea unei alte generații și așa mai departe. Cât despre sensul Universului, am ajunge la rostogolirea fără sfârșit a unei roți monotone. Într-un cuvânt, Soloviov respinge într-un mod cât se poate de clar și radical, în spirit oriental, ideea occidentală a lui Herbert Spencer.
Tot ceea ce împarte omenirea în două, cu privire la domeniul etic și religios, are coloratura acestei nuanțe de sentiment. Și dacă vrem să înțelegem omenirea de pe Pământ în ceea ce privește obiectivele ei etice și religioase, atunci trebuie, pe de-o parte, să fim lipsiți de prejudecată, să nu considerăm că un ideal e mai valabil decât celălalt, ci să ne mulțumim a voi să le înțelegem pe toate. Pe de altă parte, trebuie, de asemenea, să încercăm să-l înțelegem pe fiecare dintre ele. Exemplul concret al acestor două personalități reprezentative ne va putea arăta, efectiv, cât de mult diferă omenirea de la o regiune la alta în domeniul intim despre care urmează să vorbim astăzi. Dar viziunea antroposofică despre lume vrea tocmai ca oamenii să-și cucerească posibilitatea de a se înțelege pe întreaga planetă. Ea vrea, așadar, să vorbească un limbaj, nu în sens fizic, desigur, ci, totuși, un limbaj care să poată fi înțeles pretutindeni, chiar în legătură cu civilizația noastră actuală. Bineînțeles, astăzi acest lucru va putea fi realizat doar într-o foarte mică măsură. Dar dacă vrem să observăm această mică măsură, atunci vom putea descoperi un lucru care ne va face să simțim problema dintr-un punct de vedere mai vast. Căci, oricât de puțin își dau seama oamenii de ceea ce am spus adineaori, un lucru sare în ochi imediat: noi nu vom putea realiza mare lucru pe plan etic și religios, dacă le predăm copiilor anumite doctrine religioase sau chiar și niște idei morale. Am putea face din ei cel mult niște creștini sau evrei sau catolici și protestanți ca noi. Dar noi trebuie să excludem din întreaga artă a educației tendința de a educa ființele în așa fel încât ele să devină ca noi.
Pentru a ne face o idee clară asupra acestui lucru, e suficient să observăm un anumit fapt, care, ne incită foarte, foarte mult să respectăm în om, încă din copilărie, libertatea autentică, în sensul deplin al cuvântului. Ideea va apărea de la sine dacă ne spunem: La școală, noi trebuie să ne ocupăm și de cel slab de minte, ființa atinsă de idiotism, precum și de geniu. Dacă am voi să avem drept maximă ideea de a proceda în așa fel încât fiecare copil să primească în sufletul lui ceea ce avem noi în sufletul nostru, ce principiu educativ ar mai fi acesta! Cel slab de minte, ființa atinsă de idiotism se naște cu o tară, corporalitatea lui îi este o povară; geniul se naște cu aripi, cu aripile sufletului. Trebuie să admitem că noi trebuie să-l ajutăm pe cel slab de minte să-și poarte crucea. Dar trebuie să admitem, de asemenea, că poate nu suntem deloc în stare, noi, profesorii, să urmărim evoluția aripilor geniului, căci altfel toate școlile ar trebui să fie dotate cu cele mai mari genii. Ceea ce este, la drept vorbind, imposibil. Așadar, noi trebuie să avem posibilitatea de a educa în mod just, în așa fel încât să nu așezăm nici cel mai mic obstacol în calea geniului, să nu-i retezăm, pentru nimic în lume, aripile. Vom proceda în mod just numai dacă vom practica o artă a educației care să nu aducă absolut nici un prejudiciu facultăților care trebuie să înflorească în mod liber în ființa umană.
Toate expunerile care au fost făcute aici, în aceste zile, s-au preocupat de această idee. Și, dacă veți examina mai îndeaproape aceste expuneri, veți vedea că toate au fost făcute și pot fi puse în practică în așa fel încât educația să nu aibă, propriu-zis, de-a face decât cu ceea ce poate fi dezvoltat în copil și de către copilul însuși, chiar și atunci când acest copil e chemat să devină mai târziu cel mai mare geniu. Dacă eu, fiind profesor la o școală, sunt pitic, n-aș putea, prin simplul fapt că sunt pitic, să-l împiedic pe un copil sau altul din clasa mea să devină uriaș, pe plan corporal; dar, așa cum faptul că sunt pitic nu prejudiciază principiilor libere de creștere a ființei fizice, la fel, eu nu trebuie să impietez, prin ființa mea sufletesc-spirituală, asupra principiilor de creștere a ființei sufletesc-spirituale a copilului. La școală, eu însumi sunt pitic, dar nu formez pitici; la școală, dacă eu sunt, într-un anumit sens, o ființă cu capacități limitate, eu nu formez doar ființe cu capacități limitate; dacă am principiile educative juste, mai târziu viața elevilor va fi independentă de propriile mele aptitudini, pentru simplul motiv că acea cunoaștere a omului pe care mă sprijin provine din ființa luată ca întreg, totală, la fel ca înseși principiile de creștere.
De aceea, eu salut ca fiind deosebit de încurajator faptul că la Școala Waldorf din Stuttgart s-a format ceva care, poate, nu va fi observat imediat de cineva care o va vizita astăzi, dar care există, totuși, cu adevărat, și care s-a dezvoltat ca ceva absolut concret: e vorba de spiritul Școlii Waldorf, care este ceva foarte real, existând independent de aptitudinile individuale ale diferiților profesori. Aptitudinile individuale ale sufletului se fac simțite, poate, cel mai bine atunci când ele continuă să fie cultivate în acest spirit comun oricărei Școli Waldorf. Așadar, acest spirit al Școlii Waldorf este acela care va încerca tot mai mult să educe și să instruiască ființa umană în așa fel încât, într-un anumit sens, ea să primească o educație, chiar dacă, fiind atinsă de idiotism, ea are de purtat niște tare grave; vom învăța, sprijinindu-ne pe cunoașterea generală a omului, să educăm ținând seama de aceste tare grave; dar, în același timp, nu vom dori să păcătuim vreodată împotriva liberei înfloriri a aripilor sufletului, nici măcar în cazul ființei celei mai înzestrate. Acesta este idealul; dar nu un ideal care se află în niște depărtări nebuloase; este un ideal pe care încercăm să-l realizăm, zi de zi.
Dacă vrem să trezim cu adevărat o viață morală și religioasă, nu vom putea, așadar, să ne oprim la conținutul concepțiilor despre lume, al confesiunilor religioase, al impulsurilor etice. Noi va trebui mai curând să atingem interiorul ființei în așa fel încât, conform cu ceea ce îi este dat, în situația sa, aș zice, prin destin, să se poată familiariza în mod liber cu ceea ce trebuie să aibă ea în comun, în acest domeniu, cu semenii săi, pentru a putea acționa împreună cu ei pe plan social. Dacă vrem să dăm o educație religioasă și morală, noi va trebui, așadar, la început, să nu facem apel la cunoaștere; căci cunoașterea este, cu siguranță, cea care ne transmite idei, dar ea nu ne dă nici o posibilitate de a trăi o experiență intimă a sufletului. Totuși, când la școală trebuie să cultivăm cunoașterea, când, dintre cele trei forțe ale sufletului (gândirea, simțirea și voința), trebuie să cultivăm gândirea, atunci noi trebuie să vedem, de asemenea, că această gândire ajunge să se reverse într-un țel religios, într-un țel etic și moral. Prin educația morală și religioasă, noi trebuie să cultivăm simțirea. Nici la voință nu putem apela în mod direct; căci, în ceea ce privește voința, omul este integrat în societate și ceea ce trebuie să îndeplinească pe planul voinței este adesea determinat de către societate și cerințele acesteia.
Nu ne putem îndrepta nici spre gândire, care vrea să indice direcția fără nici un echivoc, nici spre voință, care trebuie să-și primească impulsurile de la societate, ci tocmai spre simțirea pe care orice om o are, într-un fel sau altul, în sine. Și dacă în procesul de instruire și educație vom face apel la simțire, atunci vom atinge în suflet acele forțe la care trebuie să facem apel pe plan moral și religios. Dar noi trebuie să înțelegem, totuși, învățământul dincolo de gândire, simțire și voință. Noi trebuie să dezvoltăm în mod armonios toate forțele sufletului. Nu vom putea, bineînțeles, să ne limităm la a dezvolta gândirea ca pe ceva izolat, să ne limităm la a dezvolta simțirea ca pe ceva izolat, ci noi va trebui să facem ca în gândire și în voință să pătrundă viața sentimentului: tocmai acesta este țelul educației și al instruirii.
Iar în ceea ce privește gândirea, poate fi adecvată doar o cunoaștere a omului și a Universului care se întemeiază pe antroposofie; căci o asemenea cunoaștere poate să construiască foarte bine pe o bază fizică. Ea poate să se consacre fără prejudecăți fizicii, chimiei etc., fără ca omul care cultivă aceste lucruri să riște, adâncindu-se în gândurile la care ajunge pornind de la lume, să nu se mai poată înălța, de la ele, spre lumea spirituală, suprasensibilă. Și ajungând, pe baza cunoașterii, la lumea spirituală suprasensibilă, el își mobilizează nu numai gândirea, ci și simțirea; căci din momentul în care ducem cunoașterea în acest fel mai departe, până în lumea suprasensibilă, începem să avem o relație morală cu temeiurile Universului, cu entitățile suprasensibile.
Iar, în ceea ce privește educația morală și religioasă, primul din cele trei elemente sufletești la care trebuie să facem apel este sentimentul. E vorba de sentimentul recunoștinței. Sentimentul recunoștinței care, în anumite privințe, joacă în educația noastră modernă un rol mai curând inconștient, e sentimentul pe care trebuie să-l dezvoltăm, încă de la începutul perioadei școlarității, în mod sistematic, în toate formele lui, în diferitele domenii ale vieții concrete, prin care trebuie să încercăm să trezim în copil, încă din cea mai fragedă copilărie, recunoștința pentru tot ce i se dăruiește.
Și dacă acest sentiment de recunoștință este dezvoltat în mod just, atunci el se poate ridica până în cele mai înalte sfere ale legilor universale pe care noi ni le cucerim prin cunoaștere. Atunci copilul simte natura din jurul lui, învață să-i cunoască legile, se vede integrat ca ființă umană în această natură, descoperă că ceea ce învață el să cunoască din această natură cu ajutorul simțurilor nu poate face din el un om; el învață să cunoască o știință despre om care îi vorbește despre ceea ce merge dincolo de natură și rămâne totuși accesibil cunoașterii. El nu numai că simte în sine, ca ființă umană, niște legi universale ale lumii, ci el simte în spirit un element esențial al lumii, și cunoașterea sa începe să se transforme de la sine într-un sentiment de recunoștință față de entitățile care l-au trimis în această lume, față de ființele suprasensibile; cunoașterea se extinde, devenind recunoștință față de ființa divină. Și nu există cunoaștere predată în mod just tinerilor care să nu ajungă să se reverse în sentimente de recunoștință față de lumea suprasensibilă.
Astfel, primul lucru, dintre cele trei elemente ale sufletului uman, care ne conduce spre domeniul etic și religios pe care trebuie să-l abordăm în educație este recunoștința; în viață, aceasta presupune, în mod normal, să avem deja cunoașterea; căci noi trebuie să avem o anumită reprezentare despre lucruri, înainte de a fi recunoscători pentru ele. În re-cunoștință, sentimentul implică, deja în viața practică exterioară, cunoașterea. Astfel, noi vom apela nu la transmiterea unor lucruri care țin de o anumită confesiune religioasă tradițională – acest lucru îl vom lăsa în seama orei de religie, care, și ea, va putea fi integrată în mod just vieții, dacă e pregătită în acest fel –, noi vom apela, înainte de toate, în ceea ce privește gândirea, la sentimentul de recunoștință.
Și când, apoi, vom aborda viața de simțire propriu-zisă, atunci vom descoperi aici în mod just ceea ce te face să ieși din sine, ceea ce îți conduce viața interioară spre lumea exterioară. În recunoștință, noi ne situăm în fața celuilalt. Dar dacă vom pătrunde în celălalt, cu propria noastră viață, în așa fel încât, într-un anumit sens, să-i împărtășim trăirea, atunci pentru simțire se dezvoltă ceea ce numim iubire. Al doilea element care vrea să fie cultivat, în privința vieții morale și religioase, este iubirea: iubirea pe care o putem cultiva în școală, făcând totul pentru ca, pe de-o parte, copiii să se iubească unii pe alții; iubirea, căreia îi vom crea o bază solidă dacă vom putea, pe de altă parte, prin întregul nostru comportament în școală, să facem ca principiul imitației, devenit principiul autorității între 9 și 10 ani, să se transforme în așa fel încât sentimentul autorității să devină sentiment de iubire, iubire adevărată, unită cu un mare respect, față de dascăl și de educator.
Atunci vom așeza, ca temelie pentru întreaga viață, două lucruri. Vom așeza ca temelie pentru viață ceea ce spune un vechi cuvânt de adevăr: „Tu îți vei iubi aproapele ca pe tine însuți.” [ Nota 48 ] Dar cum noi dezvoltăm, în același timp, recunoștința, și această recunoștință ne conduce spre cunoașterea Universului, atunci la „Tu îți vei iubi aproapele ca pe tine însuți” se adaugă „Tu îl vei iubi pe Dumnezeu mai presus de orice.”
Bineînțeles, aceste cuvinte de adevăr sunt astăzi cunoscute de toată lumea, căci ele vin din adâncul erelor; dar important nu e să le repetăm, ca gânduri teoretice; ci trebuie să găsim mijloacele, pornind de la prezentul nemijlocit – și în fiecare epocă, viața omenirii este ceva nou –, să găsim mijloacele de a le integra în mod practic în viață. Viața actuală propovăduiește mereu: „Tu îți vei iubi aproapele ca pe tine însuți și pe Dumnezeu mai presus de orice.” Dar nu putem spune că acest lucru se vede prea mult! Ar fi tocmai sarcina școlii să procedeze în așa fel încât aceste lucruri să nu fie propriu-zis comentate, ci să prindă iarăși viață.
Această evoluție absolut nouă a imitației, transformarea ei în iubire, trecând prin sentimentul autorității, este singura, în lume, care creează o bază sigură pentru o iubire pe deplin matură. Iar când lucrăm astfel, pe întreg parcursul evoluției unei ființe, asupra acestei iubiri care, în acest context, se dezvoltă de la sine, prin natura ei, atunci noi vom fi luat, prin aceasta, precauțiile necesare pentru a nu fi nevoiți să imaginăm niște teorii teribil de amănunțite, așa cum sunt acelea pe care le fabricăm astăzi, cu spiritul nostru materialist, pentru a-i învăța pe copii, atunci când ajung la pubertate, arta de a iubi. Există astăzi o întreagă literatură pe această temă. Toată această literatură păcătuiește prin faptul că ea nu știe cum să procedeze cu copiii în momentul pubertății, pentru că nu i-a pregătit așa cum ar fi trebuit; se ignoră ce trebuie să se facă în fiecare perioadă a vieții. La pubertate, nu vom avea dificultăți cu tânărul, dacă el a primit până la această vârstă educația justă.
Cât despre voință, și în această privință va trebui să conducem evoluția sufletească a copilului pe calea cea bună, făcând ca simțirea să treacă în mod corect în voință. Copilul își va exprima tot felul de impulsuri de voință. Dar ce se petrece când copilul voiește? Noi nu am fi niște ființe fizice dacă, în momentul în care intervine voința, și mai ales acea voință care trebuie să fie pusă în lumina moralității, în lumina religiei, n-am fi obligați să ne punem în acțiune trupul. Când iubim, noi ne revărsăm întru câtva în lume. Când voim, noi revenim la noi înșine. Și cum, în viață, suntem, desigur, obligați să voim, atunci noi ne găsim în noi înșine instinctele, ne găsim aici imboldurile, emoțiile. Iar în momentul în care vrem să trecem la etică și la religie, noi trebuie, desigur, să vedem că în instincte, în imbolduri, în emoții, trebuie să pătrundă ceea ce face din noi oameni în sensul adevărat al cuvântului, ceea ce, în sfârșit, găsim atunci când studiem Universul și în el găsim Omul, ceea ce o veche tradiție exprimă în cuvintele: „Omul este creat după imaginea lui Dumnezeu.” [ Nota 49 ] Doar dacă ne putem pătrunde voința cu un asemenea spirit care să mai poată percepe, până în instinctele noastre, că omul este creat după imaginea lui Dumnezeu, va exista aici o voință care are un caracter etic și, de asemenea, o coloratură religioasă. Atunci, omul poate avea conștiența faptului că, în voința sa, el rămâne cu adevărat om.
Iar când omul își manifestă impulsurile de voință în lume în așa fel încât, până în viața sa de instinct, el apare în fața omenirii astfel încât ea să poată vedea în el o ființă umană, ce face el atunci? Ce realizează el atunci? El realizează ceea ce este, propriu-zis, al treilea element. El dezvoltă față de calitatea sa de om un sentiment cu care își impregnează acțiunea, voința. Nu găsesc nici un cuvânt german care să exprime acest lucru. Ca să mă fac înțeles, trebuie să folosesc aici, așadar, cuvântul „duty” (datorie). Nu există traducerea germană pentru „duty”. Ar trebui să simțim acest lucru, dacă putem percepe câtuși de puțin faptul că, la urma urmei, cuvintele, în sensul în care am vorbit eu despre ele în aceste zile, provin din spiritul poporului. Căci dacă aș vrea să trec la acest element pe baza spiritului poporului german, ar trebui să spun, în realitate: ceea ce ar scrie cineva care traduce după dicționar, rămânând la suprafața lucrurilor, dacă ar găsi cuvântul englez „duty”, ar fi „Pflicht”; dar „Pflicht” are o încărcătură afectivă care nu are nimic de-a face cu ceea ce am expus adineaori pentru a ajunge la „duty”. Căci „Pflicht” este substantivul format de la verbul „pflegen” (a îngriji, a cultiva, a practica) și provine dintr-un cu totul alt domeniu al vieții, astfel încât acum, dacă am vrea să exprimăm ce se află în cuvântul „Pflicht”, ar trebui să dăm expunerii o formă diferită de aceea pe care i-am dat-o adineaori.
Aici, aveți iarăși un exemplu pentru aceste deosebiri care împart omenirea de pe întreg Pământul. Cine vorbește în mod conștient și cu precizie, nu ar putea, în contextul expunerii mele, să pună „Pflicht” în loc de „duty”, căci el al minți, fie și numai în teorie, dacă pentru al treilea element ar scrie aici „Pflicht”.
| 1. Dankbarkeit (recunoștință) 2. Liebe (iubire) 3. Duty (datorie) |
 [mărește imaginea] |
Tabla 9 |
Încă o dată, e caracteristic să constatăm că eu pot nota în germană „Dankbarkeit” și „Liebe”, dar nu am un cuvânt german pentru a desemna al treilea element. Nu am unul. Și acest fapt este caracteristic pentru că, în momentul în care ieșim din ceea ce, în actul cunoașterii, unește întreaga omenire – căci fiecare simte, desigur, că, într-un anumit sens, cunoașterea este un lucru universal uman –, în momentul în care ieșim din cunoaștere și iubire, care, de asemenea, este un lucru universal uman, pentru a trece la conduita individuală, și din cauză că suntem situați în lume într-un anumit loc, noi trebuie să ne ducem viața în funcție de acest loc și să devenim conștienți de individualitatea care se formează în noi în timp ce suntem situați într-un anumit loc în lume.
Dar, adresându-ne în acest fel vieții afective a copilului și trecând în acest fel de toate principiile pe care le-am studiat – imitație, sentiment al autorității – la ceea ce apare, între 9 și 10 ani, prin metamorfozarea sentimentului autorității, construind pe aceste baze care, firește, s-au dezvoltat dintr-o cunoaștere antroposofică despre lume, noi transformăm învățământul general în experiență morală și religioasă. Căci atunci când ființa umană simte că trebuie să fie în mod total umană, că trebuie să se integreze în lume în așa fel încât, până în viața sa de instinct, semenul său să recunoască în el o ființă umană și el însuși să poată recunoaște în sine o ființă umană, în acest moment el este un mesager, un „angelos”, al Ființei divine în lume. Iar moralitatea va fi pătrunsă de aceste sentimente religioase. Dacă ne apropiem de copil în mod just, în acest moment al vieții – situat între cel de-al 11-lea și cel de-al 12-lea an de viață – în care ființa umană este introdusă, prin procesul de instruire și educație, în ceea ce se află dincolo de elementul uman, în acest moment, dacă este educat în mod corect, copilul va percepe cu precizie această evoluție: „Da, studiind natura exterioară care este dată simțurilor tale prin legile lumii neînsuflețite, anorganice, tu pătrunzi în ceea ce se află dincolo de elementul uman.” Am caracterizat acest moment al vieții, forma pe care trebuie s-o ia acesta în cadrul unei instruiri și educații bine conduse. Dar, dacă l-am educat pe copil așa cum trebuie, în acest moment al vieții apare, încă și mai profund, următorul fenomen: el vrea să fie o ființă umană până în natură. El vrea să fie o ființă umană până în această natură, care, în el însuși, devine viață a instinctelor și imboldurilor. Atunci ia naștere acest al treilea element: „duty”. În acest moment, noi am condus educația pornind de la însăși esența omului, trecând prin cele trei elemente, pe care a trebuit, firește, să le pregătim ca predispoziții deja mai înainte, îndrumând ființa umană în permanență spre o viață morală și religioasă.
Când, în evoluția copilului, se apropie acest punct care este situat în preajma vârstei de 12 ani, atunci vine momentul în care, în anumite privințe, viața religioasă dobândește o actualitate imediată. Vreau să spun că acesta este momentul pe care trebuie să-l considerăm cel mai important pentru viața religioasă. Bineînțeles, trebuie să facem deja mai înainte tot ceea ce ne stă în putere pentru ca, tocmai din punct de vedere religios, acest moment al vieții să fie trăit în mod just. În orice caz, noi nu trebuie să ne spunem, în legătură cu acest moment: e specific civilizației moderne să fie pentru om sursă de conflicte. În zilele noastre, în această civilizație, avem, pe de-o parte, viața morală, etică; ea este atât de înrădăcinată în sufletul uman, încât omul își spune că el nu-și poate simți pe deplin demnitatea sa de om, valoarea sa de om, dacă nu are idealurile sale etice, idealurile sale morale. Dar noi mai avem, pe de altă parte, legile naturii, care sunt absolut neutre față de o viziune morală asupra lumii, care acționează fără nici o legătură de cauză-efect cu această lume și care, cer, de asemenea, să nu introducem în ele nimic moral.
De fapt, există astăzi o tendință foarte răspândită care ar voi să-l educăm pe copil în așa fel încât el să se consoleze cu acest conflict într-un mod cât mai comod. În civilizația modernă, acest conflict are o influență profundă și tragică. Dacă acest conflict nu este rezolvat cumva, în mod practic, pentru mai târziu, pentru viața adultului, în așa fel încât să găsim, într-un anumit fel, o cale de trecere de la legile naturii, neutre din punct de vedere moral, la lumea moralității, la ideile morale, dacă nu putem contopi ordinea naturală și ordinea morală a Universului, atunci intrăm în conflicte care ne sfâșie viața. În zilele noastre, aceste conflicte există aproape la toate ființele gânditoare; numai că ele rămân în subconștient. Oamenii nu și le mărturisesc; ei adoptă niște confesiuni religioase tradiționale și conciliază lăuntric ceea ce este cât se poate de ireconciliabil, atâta timp cât nu te ridici, așa cum încercăm noi s-o facem cu ajutorul antroposofiei, de la lumea naturii la lumea spiritului. Pentru vârsta adultă viitoare, acest conflict este de un tragism profund. Iar dacă el intervine înainte de vârsta de 11 ani, atunci el se dovedește în mod clar a fi chiar distructiv pentru viața sufletească. El nu trebuie să apară în copilărie, copilul nu trebuie să ajungă să-și spună: „Da, eu învăț zoologia; aici, nu găsesc nimic din Dumnezeu; învăț religia; aici, eu găsesc un Dumnezeu prin care nu-mi pot explica zoologia.” A face să intervină acest conflict încă din copilărie, ar fi ceva catastrofal, căci așa ceva l-ar împiedica pe copil să intre în viață.
Dar o educație de felul celei descrise de mine aici în aceste zile nu are deloc de gând să provoace un asemenea conflict la această vârstă. O astfel de educație ține seama de acest moment important al vieții situat între 11 și 12 ani și de tot ceea ce începe atunci și se continuă după aceea. La această vârstă, ființa umană poate începe să simtă dizarmonia dintre ceea ce este conceput într-un mod pur naturalist și ceea ce este conceput într-un mod etic, moral. Iar noi trebuie să educăm ființa umană în așa fel încât ea să simtă, cel puțin în viața sa afectivă, nu numai recunoștință, iubire, „duty”, ci și puțin din acest conflict răspândit în lume. Dacă îl educăm în felul descris aici, atunci, tocmai în această perioadă a vieții, el va ajunge, încetul cu încetul, într-un mod just, simțind această dizarmonie, să o transforme în armonie. Acest lucru face parte din viața religioasă; ceea ce aprofundează sentimentul religios e faptul de a nu te mulțumi să-i transmiți omului, pe cale tradițională, un articol de credință în care el trebuie să creadă, ci să-i oferi o comoară adevărată, care să acționeze în sufletul lui, astfel încât el să știe că această comoară rezolvă un conflict pe care el l-a putut trăi, deoarece acest conflict există.
Civilizația noastră modernă cere ca, tocmai din punct de vedere etic și religios, să transpunem în viață acest lucru. Căci, în ceea ce privește educația etică și religioasă, trebuie să ținem seama de etapele de evoluție ale sentimentului. Altfel, nu vom putea crea deloc acea punte de legătură de care vorbeam adineaori; acest lucru vi-l poate demonstra exemplul evocator al unei lucrări apărute la sfârșitul anilor ‘80, „Lux mundi”, la care au colaborat chiar un număr însemnat de membri ai Bisericii anglicane și în care s-a încercat să se expună cele ce s-au cristalizat în Biserică, în așa fel încât acestea să se integreze în viața socială a prezentului. Și, într-adevăr, chiar membrii Bisericii episcopale – High Church – care au colaborat la „Lux mundi” [ Nota 50 ] , această lucrare apărută la Londra la sfârșitul anilor ‘80, chiar ei se străduiesc să creeze o punte de legătură între punctul lor de vedere și civilizația modernă. Pretutindeni, vedem acest lucru, astăzi oamenii discută despre ceea ce poate deveni conținutul religios al vieții.
Dar suntem noi oare în stare să oferim copilului în curs de dezvoltare ceva solid, într-un domeniu în care se discută atâta? Suntem noi în stare măcar să facem din el un creștin, când îi vedem pe acești teologi discutând care mai de care despre ființa adevărată a lui Christos? N-ar trebuie oare ca tocmai astăzi să căutăm o cale care să apeleze în mod direct la omul însuși, pentru ca el să se poată integra apoi creștinismului în toată libertatea? În zilele noastre, noi nu trebuie să realizăm educația etică și religioasă introducând deja în procesul general de învățământ niște formule sau dogme, oricare ar fi ele; noi trebuie să învățăm să dezvoltăm divin-spiritualul care trăiește în ființa umană; apoi îl vom conduce pe copil, într-un mod liber și adecvat, spre confesiunea sa religioasă. Atunci, el nu va fi sfâșiat interior când va vedea că unul se atașează de Biserica episcopală, altul de puritanism ș.a.m.d. Noi trebuie să-l conducem în așa fel pe copil, încât el să conceapă elementul religios real. Tot așa, noi trebuie să facem în așa fel încât prin intermediul celor trei elemente ale vieții afective – recunoștință, iubire, „duty” – el să ajungă ca eticul să izvorască din sufletul său, nu ca fiind grefat din afară prin niște prescripții morale.
Totodată, aceasta este, la ora actuală, sarcina cea mai importantă, și tot ceea ce se spune și se face, de altminteri, în domeniul problemei sociale depinde de un lucru, și anume ca noi să putem crea o bază justă în acest domeniu al pedagogiei.
Aici n-am putut oferi decât câteva indicații, cel puțin în maximele în care se găsește concentrat, referitor la viața etică și religioasă, ceea ce am spus în aceste zile despre instruire și educație în general. Vom putea avea drept bază a vieții morale și religioase tot ceea ce îi oferim, de altfel, copilului, în felul descris, dacă, pe de-o parte, educăm și instruim întemeindu-ne în mod real pe o pură cunoaștere a omului și, pe de altă parte, dacă știm că nu trebuie să facem să intre în viața etică și religioasă nici dogmă, nici teorie, nici poruncă.
Trebuie, așadar, să găsim căile unei arte reale a educației și instruirii, acea artă a educației și instruirii de care are nevoie civilizația contemporană. Poate pot spera că expunerile mele au putut arăta în mod clar că aici nu e vorba, în nici un caz, de o opoziție radicală față de tot ceea ce s-a realizat până acum în materie de educație și instruire. În acest domeniu, nu putem spune că, în general, în civilizația întregii omeniri, nu s-ar cunoaște care sunt adevăratele obiective ale educației și instruirii. Acestea au fost formulate în termeni abstracți cât se poate de corect de către marii pedagogi ai secolului al XIX-lea, în toate zonele lumii, în toate statele sau țările. Pedagogia de orientare antroposofică nu vrea, în nici un caz, să se opună acestor căutări. Dar ea crede că știe că aceste căutări necesită niște mijloace adecvate, și că aceste mijloace adecvate nu pot proveni decât dintr-o experiență autentică, aprofundată, despre om și Univers. Ea ar dori, în fond, să contribuie la realizarea, cu mijloacele adecvate, a ceea ce, în zilele noastre, toată lumea dorește, într-un mod mai mult sau mai puțin vag și abstract. Și dacă, ascultând și privind ce își propune pedagogia antroposofică prin Școala Waldorf, poți avea acest sentiment: „Aici se caută niște mijloace pentru a se realiza ceea ce dorim noi toți”, atunci vei fi avut pentru această problemă, în linii mari, sentimentul just.
Faptul de a-mi fi fost îngăduit să vorbesc în acest spirit în fața dvs., Doamnelor și Domnilor, are pentru mine o valoare deosebită. Căci dacă dvs. ați înțeles ceea ce am dorit să spun în acest spirit, acest lucru mi se pare și mai important decât faptul de a fi ascultat în amănunt ceea ce am avut de spus. S-ar putea, eventual, să fie necesar ca amănuntele să fie modificate, într-un sens sau altul. Esențialul nu sunt aceste amănunte. Esențialul este spiritul care mi-a inspirat cuvintele. Și dacă am reușit să trezesc într-o măsură cât de mică sentimentul a ceea ce este acest spirit, uman și tolerant – nu în sens pasiv, ci în sens activ –, în care trebuie să vorbești tocmai când te inspiri din pedagogia de orientare antroposofică, atunci am realizat, poate nu atât de mult în ansamblu, dar, totuși, măcar puțin, din ceea ce am vrut să expun în fața dvs. în aceste conferințe.
Exprimându-mi, din nou, în încheiere, convingerea că într-o bună zi trebuie să i se vorbească civilizației moderne în acest spirit, vă mulțumesc pentru interesul manifestat față de aceste conferințe; vă mulțumesc că ați binevoit să petreceți acest timp – și, ceea ce înseamnă mai mult, timpul vacanței – aici, pentru a asculta aceste conferințe, și sper că plecați cu sentimentul că poate a existat cel puțin un lucru pentru care a meritat să faceți această călătorie.
Dacă așa stau lucrurile, fie-mi permis acum, în încheierea acestui ciclu de conferințe, să vă salut cordial, în speranța de a vă revedea, așa cum v-am salutat la deschiderea acestor conferințe.
