Ieri v-am spus că atenția noastră se va îndrepta spre explicarea naturii acelor medicamente pe care noi tocmai le-am propus aici. Iată, așadar, intenția care va da formă studiului nostru. Dar, pentru început, aș dori să fac o remarcă susceptibilă, poate, să vă atragă atenția asupra mai multor aspecte metodologice.
Se întâmplă foarte adesea ca la o examinare, să spunem, imaginativă, a unui anumit tablou clinic, și mai ales a unui anumit sindrom, să dobândim cunoașterea imediată, intuitivă a remediului. Apoi, tentați, evident, să reflectăm asupra problemei în funcție de criteriile de care dispunem pe această temă conform cunoștințelor științifice exterioare, aflăm că nu se poate să fie așa, că este o greșeală. Aici este vorba de un fenomen absolut curent, pe care facultatea de a face investigații oculte nu-l întâlnește numai în domeniul terapeuticii. Doar circumscriind mai îndeaproape subiectul, aprofundându-l în continuare, putem vedea în ce măsură lucrurile sunt, totuși, juste. Rezultatele cercetării imaginative urmate de intuiție sunt, desigur, întotdeauna juste, în măsura în care cercetările se întemeiază pe niște forțe suficiente de cunoaștere. Dar eu aș spune că aprecierea trebuie să se înalțe întotdeauna la nivelul cunoștințelor astfel dobândite. Așadar, trebuie să ne familiarizăm cu complexitatea atât de mare a organismului uman. Astfel, vederea de ansamblu, practicată din punct de vedere rațional, întâlnește niște dificultăți extreme, mai ales când încearcă apoi să stabilească o legătură între acest organism și lumea exterioară. Această dificultate apare în mod cu totul deosebit atunci când privim puțin mai îndeaproape ceea ce am menționat deja în cursul acestor conferințe, și anume rolul Azotului în organismul uman. Am spus că procentul de Azot din aerul expirat este mai ridicat decât cel din aerul la inspirat. Gândirea materialistă nu ajunge deloc la altă idee decât la a considera acest fapt neglijabil. Motivul acestei opinii este că viziunea materialistă despre om este incapabilă, prin natura ei, să descopere rolul Azotului. Acesta nu apare decât cu ajutorul a ceea ce urmează.
Știți că există teoriile cele mai diverse despre alimentație. Aș spune că, în materie de interpretare a alimentației, cercetătorii se opun diametral unii altora în ceea ce privește rolul albuminei în organismul uman. De ce are nevoie organismul uman de proteine? Cum am spus, pentru a răspunde la această întrebare cercetătorii se situează pe poziții diametral opuse. Unii ne spun mai curând că întreaga structură a organismului proteinic din om este constantă, că suntem în prezența unei constante sau, cel puțin, a unei constante relative, că proteinele ingerate se descompun rapid și că, în fond, importanța lor este neglijabilă în raport cu forțele constructive, plastice, ale albuminei din organismul uman. Alții sunt de o părere, considerată cam depășită în prezent, conform căreia corpurile proteinice din om se destructurează în permanență și trebuie să fie mereu restructurate cu ajutorul albuminei ingerate. Cele două teorii apar în formele cele mai diverse și formează un fel de opoziție diametrală. Dar nici una dintre ele nu sesizează despre ce este vorba, pentru că ele nu țin seama decât de confruntarea unei albumine cu cealaltă, fără să aibă în vedere întregul organism uman.
În acest organism avem de-a face, în primul rând, cu antagonismul dintre formațiunea cefalică, așadar, aceea a sistemului neuro-senzorial, și formațiunea care ia naștere din sistemul metabolismului și al membrelor. Este vorba de o opoziție diametrală, proprie naturii umane. Importanța ei nu trebuie să fie subestimată. Căci ierarhia structurală a omului, atât de importantă în domeniul terapeuticii, rămâne de neînțeles dacă nu se ține seama de ceea ce am spus adineaori. Astfel, de exemplu, nu putem înțelege deloc cum se comportă în realitate plămânul în organismul uman dacă nu pornim, pentru aceasta, de la o cercetare care să ne conducă la reflecțiile următoare. Când avem de-a face cu organismul cefalic, suntem confruntați cu predominanța indiscutabilă a anumitor forțe. Apoi, avem de-a face cu organismul toracic, în care se află plămânul. Deoarece organismul uman conține peste tot aceleași forțe în grade diferite, plămânul este un organ care conține și el, dar în mod atenuat, mai puțin intens, forțele formațiunii cefalice. Iar când cercetarea are în vedere participarea Eului, a corpului astral și a corpului eteric la întreaga modelare plastică a organelor și la destructurarea lor, ea ajunge la o formulare paradoxală, conform căreia formațiunea pulmonară este o metamorfoză a formațiunii cefalice, doar că formațiunea pulmonară reprezintă un stadiu anterior al formațiunii cefalice. Capul se dezvoltă datorită acelorași forțe formatoare cum sunt acelea care acționează în plămân, unde acestea se opresc la un stadiu mai primitiv.
Astfel, plămânul este o metamorfoză a formațiunii cefalice, și el este capabil să asigure funcția respiratorie tocmai datorită întârzierii metamorfozei sale față de structurile cefalice. Dacă forțele rămase în urmă în plămân, pentru a-i conferi funcția respiratorie, ar progresa, plămânul ar semăna din ce în ce mai mult cu un cap. Consecința acestei asemănări din ce în ce mai mari cu capul va fi că plămânul va tinde, așadar, să devină un organ de gândire. Făcând acest lucru, căutând să devină un organ de gândire prin asimilarea forțelor care sunt la locul lor în cap, plămânul se pregătește pentru ceea ce se numește tuberculoza pulmonară.
Tuberculoza pulmonară nu poate fi înțeleasă decât în acest fel, în funcție de întregul om. Trebuie s-o înțelegem spunându-ne că în plămânul ftizic respirația tinde să devină gânditoare. În cap, respirația a suferit, într-adevăr, o metamorfoză, și toate funcțiile gândirii, până la asimilarea percepțiilor, nu sunt nimic altceva decât o respirație transformată în cursul evoluției. Capul este un organ evoluat, un organ respirator care a depășit stadiul pulmonar. Este un organ care reține respirația, pentru a înlocui respirația atmosferică cu asimilarea forțelor eterice prin intermediul simțurilor. Percepția senzorială nu este nimic altceva decât un proces respirator mai fin, adică deplasat în eteric. Capul respiră, plămânul respiră. Dar în om mai există și o altă respirație. Ea se află la un nivel de metamorfoză cu o treaptă mai jos. Este respirația ficatului. Ficatul este un plămân neterminat, un cap neterminat. Și el respiră. Tot ceea ce predomină în acest organ este cealaltă metamorfoză, care se află la polul opus percepțiilor senzoriale, adică absorbirea și asimilarea alimentelor. Din acest motiv, formațiunea pulmonară și formațiunea hepatică se află la mijloc, între formațiunea gastrică și formațiunea cerebrală, adică cefalică.
Sprijinindu-vă pe aceste reflecții, nu veți fi departe de a înțelege faptul că trebuie să spunem despre organele omului, despre unele dintre organele sale, că ele sunt, la urma urmei, niște organe respiratorii. Toate organele care sunt conformate asemenea creierului, plămânul și ficatul, sunt, totodată, niște organe respiratorii. Ca atare, ele au impulsul exterior de a respira. Așadar, ele elimină spre exterior acidul carbonic. Această eliminare este fenomenul esențial al respirației. Dvs. absorbiți Oxigenul; absorbirea de Oxigen și eliminarea de acid carbonic nu sunt doar o acțiune a plămânului, ci a întregului organism, a fiecărui organ. Ea rezultă, în esență, din activitatea corpului astral, care își desfășoară activitatea prin simpatie și antipatie. Simpatia corespunde forței de a inspira a corpului astral, iar antipatia forței acestuia de a expira. Și, descoperind în cartea mea numită Teosofia [Nota 15] descrierea corpului astral, îl veți vedea descris ca impregnat de forțele simpatiei și antipatiei. El lucrează în respirația generală a omului conform principiilor antipatiei și simpatiei. Aici trebuie să vedem activitatea internă a corpului astral.
Și acum ajungem la ultimul aspect, aș spune, al acestor reflecții. Este momentul să menționăm că ansamblul acestor corpuri proteinice prezente la om este constituit în vederea respirației, că el se exprimă spre exterior prin respirație, în măsura în care aceste proteine fac parte din organele pe care le-am descris. Dar tot ceea ce se exprimă spre exterior se exprimă și spre interior. Iată o schemă care ar putea ilustra acest fapt. Dacă aveți un anumit organ uman care conține albumină și care aparține grupului de organe pe care le-am amintit, acest organ este condus spre o activitate respiratorie exterioară (vezi, cu roșu, pe schița următoare). Dar, desfășurând o activitate respiratorie exterioară, el mai exercită și o alta, interioară, la polul opus al respirației.
Această activitate eliberează spirit, eliberează suflet. În timp ce activitatea care eliberează suflet intervine respirând (în roșu) spre exterior, în cursul respirației externe, în interior se desfășoară, în același timp, o activitate sufletesc-spirituală. Aceasta, evident, nu are nevoie de spațiu, ci, dimpotrivă, am putea spune că dispare din spațiu tot timpul, că iese tot timpul din spațiul tridimensional. Dar această activitate acționează spre interior și este proprietatea albuminei să desfășoare această activitate spre interior. Ceea ce funcționează în cap drept activitate interioară este condus aici prin organele de simț. De aceea, organele capului sunt organele care conțin cel mai puțin spirit. Ele absorb spiritul din exterior, asimilându-l prin organele de simț. Capul este organul cel mai puțin spiritual al omului.
 |
 [mărește imaginea] |
Tabla 5 |
Dimpotrivă, spiritualitatea umană, în special la începutul evoluției sale în corp, dezvoltarea spiritului, care este real, nu abstract, începe în plămân și lucrează din exterior spre interior, în sens invers față de respirație. Iar organele sale cele mai spirituale sunt cele care fac parte din sistemul hepatic. Sunt organele care desfășoară cea mai multă activitate spirituală spre interior. Aceasta explică și de ce oamenii la care domină capul devin materialiști. Căci prin intermediul capului nu putem asimila decât spiritualitate exterioară, astfel încât ajungem să credem că dezvoltarea spirituală rezultă din ceea ce am luat cu ajutorul simțurilor din lumea exterioară. Astfel că un intelectual veritabil devine, totodată, prin forța împrejurărilor, materialist. Cu cât gândim mai mult cu capul, cu atât tindem mai mult spre materialism. Dimpotrivă, materialismul încetează să aibă drepturi asupra conștienței atunci când omul complet, omul întreg, ajunge să devină conștient de faptul că întreaga sa ființă gândește cu organele care își îndreaptă activitatea spre interior.
Activitatea care se manifestă în respirație se revelează spre exterior, și anume în eliminarea Carbonului în acidul carbonic. Dar activitatea desfășurată spre interior, spiritualizarea, este legată de Azot. Și, odată consumat, Azotul este eliminat în vederea spiritualizării. Procentul de eliminare a Azotului ne dă măsura activității interioare a organelor interne ale omului în vederea spiritualizării. Puteți deduce de aici că cel care nu crede într-o spiritualitate de acest fel nu cunoaște altceva decât îndoiala, bineînțeles, în privința asimilării Azotului de către organismul uman. Doar știind cum în fiecare funcțiune proteinică se desfășoară o activitate care merge spre exterior și o activitate care merge spre interior, doar în acest fel putem înțelege, de fapt, rolul nutriției. Examinați acest proces, care, în esență, este un proces respirator cu polarități opuse, și veți spune că pretutindeni hrănirea și digestia se întâlnesc cu procesele respiratorii, că pretutindeni hrănirea și digestia sunt confruntate cu procesele respirației și ale spiritualizării. În acest proces de spiritualizare, așadar, pe fața cealaltă a respirației, se află forțele cu adevărat formatoare și modelatoare ale constituției albuminei. În aceasta constă tot ceea ce îl configurează pe om. Mai deduceți de aici că activitatea respectivă atrage atenția asupra unei interacțiuni dintre corpul astral și corpul eteric. Corpul astral este activ în respirație prin simpatie și antipatie. Corpul eteric este activ ciocnindu-se prin activitatea sa de simpatiile și antipatiile corpului astral. Pretutindeni în organismul uman activitatea corpului eteric întâlnește respirația. Impactul principal al acțiunilor eterice se găsește în părțile lichide ale omului. Căci omul este compus cel puțin două treimi din apă. În acest organism lichid activează de preferință corpul eteric, aici se manifestă în mod fizic forțele eterice. Forțele respirației se manifestă în celălalt organism, care este un organism atmosferic, încorporat omului prin intermediul aerului. Astfel, putem considera ceea ce se petrece în corpul astral și corpul eteric ca fiind o interacțiune între forțele apei și cele ale aerului. Această interacțiune se produce în permanență în om. Bineînțeles, nici una dintre aceste acțiuni nu este anulată complet prin opusul ei. De aceea, o dată cu aerul, omul inspiră întotdeauna niște urme de vapori de apă. Astfel, etericitatea se întinde până la respirație. Activitatea respiratorie se întinde până la organele înseși ale digestiei și ale nutriției. Și ele respiră, în măsura în care sunt formate din proteine. Așadar, întotdeauna fiecare dintre aceste activități înclină spre cealaltă și, în fond, avem mereu de-a face doar cu predominanța uneia sau alteia într-un anumit organ. Nu avem niciodată de-a face cu ceva ce poate fi descris doar într-un singur fel. Când spunem, de exemplu, că un organ este doar respirație, când vorbim astfel despre plămân, comitem o eroare. Deși atenuată, întâlnim aici întotdeauna și cealaltă activitate. Digestia se face, în principal, printr-o singură activitate, care se realizează în mediul eteric-lichid și în mediul fizic-solid. În esență, fenomenele digestive și nutritive se desfășoară în mediul eteric-lichid și în cel fizic-solid, iar respirația se desfășoară, în principal, în mediul astral-atmosferic, iar activitatea Eului, o activitate esențialmente spirituală, se desfășoară în stările termice care corespund tocmai Eului. Activitatea spirituală din organismul fizic constă în sinergia care asociază Eul și stările termice din toate organizările în care fizicul este accesibil căldurii. Eul trebuie să se alieze întotdeauna cu căldura, trebuie să acționeze întotdeauna pornind de la căldură. Când punem un bolnav în pat și îl acoperim, nu facem nimic altceva decât să facem apel la Eul său, solicitându-l să se folosească în mod adecvat de căldura realizată în acest fel.
Aceasta situează în plină lumină hrănirea omului. Ea constă în interacțiunea dintre lichidul tisular, așadar, dintre mediul apos, în care se realizează, în esență, nutriția și excreția, și organismul proteinic al omului, un organism care nu este labil, întru câtva, decât în timpul creșterii, și care se stabilizează apoi, pentru a suferi, mai mult în decursul celei de a doua jumătăți a vieții, un fel de destructurare. În lichidul tisular se produce în permanență absorbția și distrugerea albuminei conținute în hrană. Și în această activitate constau atacurile îndreptate împotriva a ceea ce vrea să rămână stabil în formațiunea proteinică, și anume în organele proteinice interne înseși. Ele vor să rămână stabile, și aceasta pentru a degaja, pentru a pune în libertate spre interior activitate spirituală. Efectele procesului nutritiv constau, la urma urmei, în această interacțiune permanentă dintre fenomenul intens al absorbției și cel al destructurării substanței proteinice, precum și în jocul de forțe ce rezultă de aici, așadar, în această interferență din sânul proteinelor umane între acțiunea unora din aceste forțe, care sunt extraordinar de mobile, și acțiunea altor forțe, care tind spre stabilitate. Există, așadar, o parte de superstiție și o parte adevăr în ideea că omul se construiește pe baza substanțelor absorbite pentru a se hrăni. Este o superstiție pentru că, oricum, forțele constructive sunt conținute în proteinele ființei umane, prin însăși natura sa umană, în timp ce, pe de altă parte, la polul opus, omul desfășoară o activitate care realizează un atac permanent împotriva stabilității propriei constituții proteinice. Putem afirma, așadar, că este eronat să credem că ingerarea alimentelor întreține, ea singură, viața omului. Este ceva complet eronat. Dar este just să spunem că întreținerea vieții este asigurată prin activitatea intensă a forțelor din lichidul tisular. Așadar, dacă vă preparați niște meniuri care stimulează această activitate din lichidul tisular, dvs. prin aceasta întrețineți, de fapt, viața, și nu administrând corpului substanțe nutritive, ci provocând ciocnirea lor cu forțele stabile din proteinele corpului. Procesul pe care îl stimulați prin absorbirea alimentelor vehiculează cu adevărat esențialul pentru întreținerea vieții. Aici trebuie să fim atenți la procesul însuși. De exemplu, se poate întâmpla ca la un adult, a cărui dezvoltare este încheiată, niște substanțe să rămână fără efect, în timp ce noi știm că ele sunt foarte eficace la copil. Dar copilul se află în curs de dezvoltare plastică și cere, astfel, absorbirea acestor substanțe, interiorizarea lor, desfășurarea internă a forțelor lor. De departe, nu este sigur că o anumită substanță, cunoscută pentru eficacitatea ei în cazul copilului, va acționa și în cazul adultului, care are dezvoltarea încheiată. Adultul poate avea nevoie doar de întreținerea forțelor care tind spre stabilitatea umorilor sale tisulare, de absorbirea stimulatorilor respectivi. Studiați tot ceea ce se petrece în organele umane orientate spre interior: plămânul, ficatul și chiar capul, organizat și el conform acestui principiu. Apoi, îndreptați-vă atenția spre organele despre care aș spune că sunt inserate mai curând pe lângă niște umori tisulare în realizarea acestei activități. Aici veți descoperi, ca pe un organ primordial, inima, înconjurată de plămâni. Inima este un organ format în întregime pe baza activității lichidelor tisulare, iar funcția acestui organ nu este altceva decât reflectarea activității interne a lichidelor tisulare.
Inima nu este o pompă, am spus adesea. Inima este mai curând ceea ce aș numi un aparat de citire a ceea ce se petrece în lichidele tisulare. Ea este pusă în mișcare de circulația sanguină și aceasta din urmă nu rezultă dintr-o inimă care funcționează ca o pompă. Inima este tot atât de puțin implicată în funcția circulatorie, la om, pe cât este de implicat termometrul în nașterea căldurii sau a frigului, afară. Termometrul nu este altceva decât un aparat care citește căldura și frigul, și, tot așa, inima nu este altceva decât un aparat de citire, pentru a citi circulația umană și pentru a descifra ce varsă în ea sistemul metabolic al sângelui. Aceasta este o regulă de aur pe care trebuie să o respectăm neapărat pentru a-l înțelege pe om. Credința conform căreia inima este o pompă care împinge sângele în artere este, de fapt, un anti-adevăr din domeniul științelor actuale ale naturii. Un om care ar crede așa ceva ar trebui să creadă, de asemenea, că odaia sa a devenit mai caldă pentru că termometrul a urcat. Căci, conform logicii, este același raționament.
Acestea sunt consecințele unui mod de a vedea care nu ține seama deloc de partea preponderentă, în cea mai largă măsură, a naturii umane, de partea sa sufletesc-spirituală, de ceea ce este mobil, de ceea ce este dinamic. Este un mod de a vedea care nu se sprijină decât pe aspectul material, din care vrea să facă să Ia naștere forțele pe care materia nu le-a primit decât ca amprentă. Acest mod de a vedea vrea să atribuie inimii niște forțe pe care inima nu le-a primit, în fond, decât din dinamica, din jocul forțelor.
Așadar, putem spune că în activitatea inimii și în organul cardiac avem organizarea cea mai evoluată a ceea ce se opune, la om, respirației și degajării de spirit. Este vorba despre ceea ce am putea numi metamorfoza prin polaritate, contrară aceleia produse numai prin transformare. Studiind capul, plămânul, ficatul, vedem niște trepte diferite ale metamorfozei prin transformare. Dar, de îndată ce studiem inima în comparație cu plămânul, trebuie să vorbim de metamorfoză prin polaritate. Trebuie să spunem că structura inimii se află la polul opus față de cea a plămânului. Și toate organele orientate mai curând spre înainte sunt atunci transformări ale structurii cardiace. Uterul feminin se află, în mod absolut evident, în această situație. Eu vorbesc despre uter, pentru că există și un uter masculin, dar acesta nu există, la bărbați, decât sub formă eterică. Uterul nu este altceva decât o inimă transformată. Și tot ceea ce trebuie să asimilăm pentru a înțelege această organizare a omului provine din acest mod de a vedea lucrurile.
La om, mai ales grăsimile și hidrații de carbon intervin în această altă activitate care are drept centru activitatea inimii, unde ea ajunge la capăt. Aici își desfășoară activitatea grăsimile și hidrații de carbon. Bineînțeles, această activitate se extinde la întregul corp. Căci, așa cum întregul corp respiră și dezvoltă spirit, el este ocupat, pe de altă parte, să dispună de materie și să finiseze din punct de vedere funcțional niște sisteme dinamice, în vederea combustiei. Acest fapt ne va arăta cum, pornind de la o viziune cu adevărat interioară asupra organismului uman, putem trece întotdeauna la faptele terapeutice. Căci acest fapt situează într-o anumită lumină cazul bolii numite odinioară tuberculoză pulmonară, fără a mai aminti și alte nume pe care le-a mai primit din motive pur teoretice. Această afecțiune rezultă din diferitele influențe care au în comun faptul că îl sustrag pe om de la ceea ce este extrapământesc pentru a-l împinge spre ceea ce este pământesc, viața, de exemplu, în niște locuințe insalubre, ș.a.m.d. Toate descrierile tuberculozei pulmonare se rezumă la faptul că bolnavul este sustras influenței Soarelui și Universului, pentru a fi împins spre ceea ce-l separă de acestea, spre ceea ce paralizează plăcerea pe care el o resimte în contact cu influențele extrapământești, mai ales în percepțiile senzoriale. Sufletul său, sensibilitatea sa, sunt împiedicate să pătrundă în organele de simț, astfel încât ele coboară în plămân, care tinde să devină un organ de gândire, să devină cap. Și, într-adevăr, plămânul merge până la a ilustra prin forma sa exterioară faptul că vrea să devină cap, că vrea să ia o formă care dă la iveală forțele osificante ale capului în plămân, astfel încât de aici rezultă scleroza ș.a.m.d. Ce-i de făcut pentru a contracara această tendință?
Pentru a contracara cefalizarea plămânului, trebuie să ne gândim, înainte de toate, că aici este vorba de o slăbire a activității astrale normale, în timp ce activitatea Eului este prea puternică. Activitatea Eului începe să domine activitatea astrală. Acest lucru trebuie să-l oprim. Tocmai percepția senzorială exterioară este ceea ce stimulează îndeosebi activitatea Eului. Iar tot ceea ce este percepție senzorială exterioară se continuă în sânul organismului uman în depunerile de sare. Acestea sunt dereglate la cel care are o tendință spre tuberculoza pulmonară. Pornind de la acest aspect, trebuie să-i venim în ajutor prin fricțiuni cu sare, pentru a ajuta plămânul să nu mai cadă în prada proceselor dereglate. Fricțiunile cu sare, în aplicare externă, vor contracara procesele de scleroză care se produc din interior.
Bineînțeles, o influență ca aceea pe care o exercită din exterior efectul sării trebuie să fie realizată în scopul de a face ca organismul să admită ceea ce vrea să intre din exterior. De asemenea, se pot face băi sărate, băi foarte sărate, dar trebuie să procedăm în așa fel încât organismul să fie înclinat să asimileze ceea ce-i vine din exterior, să răspundă, așadar, din interior. Pe această temă puteți face următoarea reflecție, care rezultă, în parte, din ceea ce a fost discutat aici deja anul trecut [Nota 16].
Dacă vrem să stimulăm organismul pentru ca el să desfășoare o activitate, pornind din interior, care să regleze prin interacțiune anumite forțe exterioare de organizare, se pune problema să-i administrăm Mercur, în doze mici, așadar, în sens homeopatic. În această privință, Mercurul este un remediu interesant, un remediu important. Trebuie să ținem seama neapărat tocmai de ceea ce este important să respectăm în materie de dozaj. Și iată ce vă puteți spune, rezumând tot ceea ce am expus pe această temă. Sistemul metabolismului și al membrelor seamănă cel mai mult cu natura exterioară. Dacă el este acela care se află în dificultate și trebuie să acționăm asupra lui, vom folosi niște dinamizări joase. De îndată ce ajungem la omul median, vom folosi niște dinamizări medii. Iar când vrem să acționăm pornind din cap, când vrem să acționăm pornind de la ceea ce are legătură cu spiritualitatea din cap, trebuie să folosim dinamizările mai înalte. În cazul de față, este vorba despre activitatea pulmonară care aparține omului median. Dozajul Mercurului trebuie să fie aici o dinamizare medie. Când ne așteptăm la o influență asupra capului, care să se răsfrângă asupra întregului organism, se cer dinamizările cele mai înalte. Prin aceasta, acțiunea lor este deosebit de benefică peste tot acolo unde credem că trebuie să acționăm cu ajutorul unor compuși ai Siliciului. Aceștia cer, prin natura lor, să fie folosiți în diluțiile cele mai înalte, deoarece ei tind întotdeauna spre cap și spre periferia corpului, ceea ce este, în mod evident, just în raport cu formațiunea cefalică. Dimpotrivă, când, din motive diferite, e cazul să folosim compușii Calciului, vom proceda just dacă nu vom urca până la dinamizările cele mai înalte, ci folosind mai curând niște dinamizări inferioare. Pe scurt, criteriul în materie de dinamizare este în funcție de necesitatea de a interveni în sistemul metabolismului și al membrelor, sau în organismul median al sistemului ritmic, sau în organizarea cefalică. Aici trebuie să ținem seama, bineînțeles, de faptul că, pe de altă parte, organismul cefalic își extinde forțele asupra întregului organism. Astfel, putem ajunge, de exemplu, la concluzia că un om bolnav la picior este atins, de fapt, de o boală ascunsă a capului, cauza bolii avându-și sediul în cap. Atunci nu va mai fi vorba să vindecăm pornind de la metabolism, ci pornind de la cap. Va trebui să alegem niște dinamizări ridicate, totuși, nu prea înalte, ale remediului, care, desigur, ar acționa bine în dinamizări joase, dacă ar trebui să vindecăm pornind de la metabolism. Aceste noțiuni pot fi rezumate foarte bine într-un principiu: va trebui să acționăm treptat. Detaliul nu se va clarifica decât dacă vom observa exact rezultatul experiențelor. Trebuie să încercăm să ne orientăm așa cum am indicat.
Într-adevăr, nu putem vorbi cu adevărat de vindecare decât reținând cu grijă faptele experienței. Căci, bineînțeles, fiecare experiență particulară este instructivă și își aduce roadele mai târziu. Dacă țineți seama de ceea ce am spus, veți vedea că nu mai există nici un mister în faptul că pot apărea, de exemplu, niște boli care afectează împreună creierul și ficatul. Căci ficatul nu este altceva decât un creier metamorfozat. Degenerescența simultană a ficatului și a ganglionilor cerebrali pe care o observăm se înscrie tocmai în această linie: suntem în prezența unei stări patologice care accentuează și mai mult starea care provoacă tuberculoza pulmonară. Aceasta nu este altceva decât metamorfoza accentuată a tuberculozei pulmonare; de aceea va trebui să folosim un dozaj mai grosier în uzajul intern al Mercurului, iar în uzaj extern nu vom prescrie fricțiuni cu sare ș.a.m.d., băi cu clorură de Sodiu, cu sare de bucătărie obișnuită. Va trebui să trecem la sărurile de Calciu. Asta trebuie să spunem în legătură cu acest subiect.
Acum vedeți unde se află pretutindeni cauzele unor erori și unde putem descoperi ce este just, dacă examinăm organismul uman pornind din interior. Imaginați-vă că cineva vine și declară că aici este vorba de o boală pe care el o va vindeca prin Mercur. Și, de fapt, el obține un rezultat. Totuși, boala în cauză nu este neapărat în raport cu sifilisul, dar omul nostru este de părere că vindecarea cu Mercur semnalează relația cu fenomenele sifilitice. Totuși, lucrurile nu stau neapărat așa. La fel, veți înțelege acum mai bine ceea ce am spus anul trecut [Nota 17] referitor la bolile mintale. Este de la sine înțeles că, vorbindu-vă acum câteva zile despre ramolismentul cerebral, am făcut aluzie la boala paralitică. Dar, spunând „paralizie”, nu ne exprimăm, de fapt, foarte exact. Am mereu impresia că expresiile au deviat deja spre sindromul exterior. Dar acum se pune întrebarea de a ști ce am vrut să spun anul trecut când am afirmat că adevăratele cauze ale bolilor mintale trebuie căutate, în fond, în deformările de organe. Tocmai acest lucru se întâmplă, și de aici învățăm că nu ajungem la nimic dacă studiem doar simptomele psihice. Rezultatul este, practic, nul. Putem spune, totuși, că anumite complexe psihice par să țină de niște cauze patologice absolut diferite. În așa-numitele boli mintale, trebuie să căutăm întotdeauna deformarea organelor, să găsim un organ care nu funcționează bine, pentru a ne întreba apoi asupra cauzei tulburării funcționale. Cauza acesteia este deficiența forțelor avându-și sediul, propriu-zis, în formațiunile proteinice stabile și nu în cele variabile. Așadar, la bolnav există tendința permanentă de a distruge structura plastică și primară a unui organ. Astfel, vom face bine să nu ne uităm prea chiorâș spre ceea ce, la polul celălalt, corespunde proceselor metabolice din lichidele tisulare. Așadar, când pornim de la simptome, aici nu se vede nimic din ceea ce reprezintă metabolismul în organism. În schimb, pentru cunoașterea bolilor mintale este foarte important să se studieze excrețiile. Vom găsi aici niște repere foarte importante. Examinarea naturii excrețiilor la bolnavul mintal este extrem de importantă. Căci am spus anul trecut că, în anumite forme de boli mintale, există mania de a forma niște viziuni, niște halucinații auditive. Tocmai acesta este semnul degajării de spirit în interiorul omului.
Așadar, dacă există această manie, cauza ei este o defecțiune survenită într-un organ. Când organul nu este defectuos, când constituția sa este normală, atunci el formează imaginațiuni, dar acestea rămân inconștiente. Devenit defectuos, el nu ajunge să formeze corect aceste imaginațiuni și de aici rezultă mania de a forma imaginațiuni, dar, pe de altă parte, imaginațiunile nu sunt acoperite de organ și apar sub formă de halucinații ș.a.m.d. Astfel, aș vrea să spun că dacă avem de-a face cu un organ în interiorul căruia se formează imaginațiuni (vezi schița, cu roșu, și tabla 5), dacă efectul lor radiant se extinde asupra întregului organism (pe schiță, luminos) și dacă el este străpuns, atunci avem de-a face cu un organ deformat.
Acesta nu poate realiza corect formarea organică de imaginațiuni (roșu) și, cum ea este anormală, această formațiune se impune, pe de o parte, conștienței. De unde halucinațiile și viziunile. Pe de altă parte, organul este distrus și se produce nevoia de adevărate imaginațiuni. Doar viziunea interioară a acestor fapte ni le poate explica.
Vom continua, pe de o parte, răspunzând la întrebările care au fost puse, și, pe de altă parte, explicând remediile noastre. Încheiem acum și vom asculta conferința doctorului Scheidegger.
