Bineînțeles că în scurtul răgaz care ne stă la dispoziție tocmai pentru această ramură a acțiunilor organizate de noi care a fost dedicată terapeuticii, nu vom putea decât să oferim câteva considerații generale în legătură cu procedeele terapeutice speciale. De altfel, este – aș zice – o încercare îndoielnică aceea de a oferi date de strictă specialitate tocmai din domeniul medicinei, dacă nu te afli, așa cum s-a întâmplat aici în primăvară, în fața unui public format în exclusivitate din specialiști. Căci, oricât de necesar va fi, pe de o parte, pentru viitorul evoluției omenirii, ca cercurile cele mai largi să ajungă a înțelege, pornind de la factorii determinanți, general valabili, ai vindecării, concluziile pe care trebuie să le tragă de aici medicina, pentru ca între medici și pacienți să poată lua naștere o legătură bazată pe încredere, care să aibă însă ca suport real înțelegerea problemelor; și oricât de necesar va fi să cucerim, în cercurile cele mai largi, o astfel de înțelegere a liniilor directoare pe care medicina le poate da unei viitoare igiene sociale, totuși, pe de altă parte, nu este nicidecum de dorit ca în sfera medicinei să se amestece prea mult diletantism și prea multe păreri ale necunoscătorilor; lucru care, din păcate, s-a întâmplat de nenumărate ori din cauza situației în care se află medicina modernă.
Trebuie să subliniem neapărat că, cel puțin în ceea ce mă privește, nu poate sta în intențiile mele să stimulez într-un fel sau altul metodele băbești de lecuire, ci că în cadrul științei noastre spirituale antroposofic orientate trebuie să existe străduința nezdruncinată de a stimula știința medicală veritabilă, bazată pe un studiu metodic serios, de a o practica drept artă medicală și de a introduce în această veritabilă artă medicală cunoștințele spiritual-științifice. Așa că noi nu vrem să ne alăturăm nicidecum acelora care, dintr-o – aș zice – nelimitată ignoranță a lucrurilor despre care vorbesc, de fapt, se năpustesc împotriva a tot ceea ce ei numesc medicină de școală sau alte asemenea lucruri. Noi, cei de aici, nu intenționăm câtuși de puțin să ne alăturăm acestui fel de oameni. Trebuie apoi să mai ținem seama și de altceva, atunci când ne ocupăm de lucruri care intră în discuție, de pildă, astăzi. În epoca modernă, pe tărâmul medicinei s-a strecurat o tendință, de altfel, într-un anumit sens, ea exista deja de mai multă vreme, dar în epoca modernă ea s-a manifestat cu toată vehemența cu care se manifestă în genere lucrurile în haotica noastră orânduire socială: tendința, care a apărut până și în medicină, a sectarismului. Și partidele adverse se luptă între ele, pe acest tărâm, aproape cu aceeași violență – să zicem – ca partidele politice. Că acest lucru nu e de natură să stimuleze dezvoltarea medicinei, este, în general, ușor de constatat. Iar disputa dintre adepții alopatiei și cei ai homeopatiei, adică dintre partizanii așa-numitei medicine de școală și partizanii vindecărilor lăsate în seama naturii etc., a stârnit deja destule confuzii în ceea ce privește înțelegerea problemelor medicale, care este necesară unor cercuri mai largi de oameni. Am considerat că trebuie să fac, pentru început, aceste observații preliminare, ca să nu înțelegeți cumva într-o lumină greșită cele ce am a vă spune astăzi.
V-am arătat că, pe de o parte, în interiorul procesului organizării umane se află elementul spiritual-sufletesc, care, în cazul îmbolnăvirilor fizice, acționează cu o intensitate care depășește măsura normală, astfel că acest element spiritual-sufletesc nu acționează izolat, așa cum trebuie, de organul fizic și, din această cauză, proliferează în el. Avem de-a face atunci cu toate acele boli care tind să creeze în organism corpuri străine. Avem de-a face, pe de altă parte, cu îmbolnăviri în cazul cărora spiritual-sufletescul se dezvoltă în așa fel încât acționează cu prea mică intensitate asupra organismului fizic, motiv pentru care lasă anumite părți ale organismului fizic – ca să spunem așa – în seama proceselor neinfluențate de organizația umană, proceselor subordonate ale existenței naturale. Astfel că unele organe devin – dacă mă pot exprima astfel – mult prea fizice, în loc să se impregneze cu spiritual-sufletesc. În acest caz, spiritual-sufletescul se revarsă în afară, fără a putea fi pus în legătură justă cu conștiența Eului, și astfel iau naștere toate acele boli pentru care se folosește termenul impropriu de boli spirituale.
Dar în momentul în care înaintăm de la o fiziologie sănătoasă spre o patologie și spre o terapeutică sănătoasă, această concepție trebuie să se modifice, adică – aș zice – să se dezvolte într-un mod și mai precis. Căci ea trebuie să intre în acord cu acea concepție despre ființa umană care a fost prezentată aici în repetate rânduri, dar în cu totul alt context decât cel de care avem nevoie astăzi. Este vorba de structura tripartită a organismului uman. Știm doar că avem de-a face, pe de o parte, cu o structură tripartită a sufletului, constituită din facultăți de reprezentare, simțire și impulsuri volitive. Dar această structură tripartită a sufletului corespunde cu precizie unei tripartiții a ființei fizic-corporale, constituită din sistemul capului sau sistemul neuro-senzorial, sistemul ritmic și sistemul metabolismului și al membrelor. Subliniez cu insistență că această împărțire a organismului uman nu trebuie să fie pentru noi o reprezentare rațională, ci una plastică. Fiindcă cel care ar înțelege prin sistem al capului acea parte din om care ține până la gât, prin sistem circulator sau ritmic ceea ce cuprinde trunchiul, urmat apoi de sistemul digestiv împreună cu sistemul membrelor și cel sexual, așadar, cel care ar porni de la o astfel de împărțire exterioară n-ar ajunge la o imagine a omului așa cum este el în realitate. De fapt, sistemul neuro-senzorial este localizat în principal în cap, dar el se întinde ca atare în întreg restul organismului. Astfel, dacă vorbim aici în sens antroposofic de sistemul neuro-senzorial, trebuie să spunem, într-un anumit sens, că el este acel sistem de funcțiuni – fiindcă nu avem de-a face aici cu delimitări spațiale, ci cu delimitări funcționale – din organismul uman, care este localizat, în principal, în cap; numai că activitatea localizată în cap se extinde la omul întreg, așa că, într-un anumit sens, la rândul lui, omul întreg este cap. Tot așa stau lucrurile și cu celelalte sisteme. Veți înțelege, așadar, că a fost o simplă aberație când un profesor de medicină aiurit, care nu avea intenția să se ocupe cu seriozitate de aceste lucruri, dar avea, desigur, intenția de a le ponegri în fața lumii, a vorbit de „sistem abdominal”, pentru a discredita ceea ce vrem să spunem, de fapt, când vorbim de sistem metabolic. El nu a făcut decât să dovedească faptul că nu înțelege deloc că această împărțire se bazează pe unitatea funcțională a diferitelor organe, nu pe cea spațială.
Dacă ajungi să înțelegi această împărțire a omului, despre care s-ar putea ține multe conferințe ca s-o descrii în toate detaliile, dacă ajungi, așadar, să înțelegi această împărțire a omului, ajungi și să poți distinge, să poți vedea ce legătură există între sistemul capului, adică sistemul neuro-senzorial, pe de o parte, sistemul metabolismului și al membrelor, pe de alta, și sistemul median, adică sistemul ritmic, care, în esență, are menirea de a realiza echilibrul dintre celelalte două sisteme.
Apoi, dacă vrem să avem o imagine a întregii entități umane, iată ce observăm: Activitatea propriu-zisă de reprezentare și percepție umană are drept suport material – nici măcar nu-l putem numi instrument –, are drept suport material toate procesele fizice care au loc în sistemul neuro-senzorial. Nu este adevărat, așa cum afirmă psihologia și fiziologia modernă, că tot în sistemul neuro-senzorial au loc și acele procese primare ale simțirii și voinței. Nu, această afirmație nu rezistă unei examinări mai precise. Această examinare mai precisă o găsiți, sugerată în liniile ei, în cartea mea Despre enigmele sufletului [Nota 11]. Dar în această direcție se mai cere depusă multă muncă de amănunt. Și atunci se va constata, fără îndoială, cât este de adevărat ceea ce știința spirituală trebuie să spună, atât de pe propriile ei poziții, cât și de pe pozițiile empirismului. Se va adeveri atunci afirmația că simțirea umană nu este legată în mod primar de sistemul neuro-senzorial, ci de sistemul ritmic. Că, exact așa cum sistemul neuro-senzorial corespunde activității de percepție-reprezentare, tot așa, sistemul ritmic corespunde simțirii și că de-abia prin colaborarea sistemului ritmic cu cel neuro-senzorial devine sistemul neuro-senzorial purtător al vieții de reprezentare – atunci când ne înălțăm sentimentele pe treapta de reprezentări, proces grație căruia viața de simțire inconștientă, ca de vis, este percepută interior și reprezentată de noi înșine. Și, exact așa cum viața de simțire este direct legată și transmisă de către sistemul ritmic, tot așa viața volițională este nemijlocit legată de sistemul metabolic. Iar această legătură este, la rândul ei, astfel constituită încât sistemul metabolismului, dat fiind faptul că metabolismul are loc, bineînțeles, și în creier, sistemul metabolismului își exercită influența, ca proces secundar, derivat, asupra sistemului neuro-senzorial, și în acest fel noi creăm în interiorul nostru reprezentările impulsurilor noastre de voință, care, altfel, ar avea loc într-o viață de somn inconștientă, în adâncul organizării noastre.
Vedeți, așadar, că în organismul uman avem trei sisteme diferite, care e fiecare purtătorul unei alte părți a vieții sufletești. Numai că aceste sisteme nu sunt doar trei entități distincte, ci ele sunt și opuse, astfel că – după cum am spus, azi nu pot prezenta aceste lucruri decât în mod sumar – astfel că, pe de o parte, avem sistemul neuro-senzorial, pe de altă parte, tot ceea ce e funcțiune a sistemului metabolismului și al membrelor.
Vă puteți reprezenta legătura dintre metabolism și membre dacă luați seama, pur și simplu, la influența pe care le au asupra metabolismului membrele puse în mișcare. Această influență este mult mai puternică decât crede conștiența obișnuită. Dar aceste două sisteme, cel neuro-senzorial și cel al metabolismului și al membrelor, se află, oarecum, într-o opoziție polară. Iar această opoziție polară trebuie să fie cercetată temeinic și studiată cu grijă în toate detaliile, bineînțeles, foarte numeroase, ale ei, dacă vrem să avem o patologie just întemeiată și o terapeutică sănătoasă, adică o patologie care se transformă în mod firesc, organic, în terapeutică.
(Tabla 3)Fiindcă, dacă ne adâncim în studiul efectelor de amănunt, constatăm următorul lucru. Constatăm existența, într-o foarte largă măsură, a ceea ce am explicat ieri. În intimitatea a tot ceea ce are legătură cu sistemul capului, numit și sistem neuro-senzorial, avem procese de descompunere; astfel că, atunci când activitatea noastră de reprezentare are loc, în stare de veghe, în timp ce ne desfășurăm activitatea de percepție și reprezentare, această activitate nu implică niște procese de creștere, constructive, ci niște procese de descompunere, deconstructive. Și vom constata, de fapt, acest lucru, dacă vom privi cu simțurile noastre sănătoase ceea ce ne oferă, încă de pe acum, în această privință, știința fiziologiei empirice. În principiu, există încă de pe acum dovada empirică pentru ceea ce știința spirituală afirmă, datorită cercetărilor în suprasensibil. Încercați să urmăriți ceea ce ne pot spune anumiți fiziologi inteligenți despre procesele fizice care au loc în sistemul nervos, care au loc ca fenomene însoțitoare ale reprezentării și percepției. Vă veți da seama atunci că această afirmație: când gândim, când gândim și percepem în stare de veghe, avem de-a face cu procese de dezintegrare, de descompunere, nu cu procese constructive – această afirmație este încă de pe acum foarte bine fundamentată. Dimpotrivă, acolo unde, în om, prin sistemul metabolismului și al membrelor, au loc procesele voliționale, avem de-a face cu procese constructive. Dar toate funcțiunile izolate din om colaborează foarte strâns între ele. Și dacă cercetăm temeinic această problemă, trebuie să spunem: Procesele constructive de jos, din organism, influențează procesele de descompunere de sus, iar procesele distructive de sus își îndreaptă influențele în jos, spre procesele constructive. Și, dacă urmăriți mai departe logica acestor constatări, veți avea apoi, ca sistem nivelator, ca sistem de funcțiuni care realizează un echilibru între aceste procese distructive și procesele constructive, aveți procesele sistemului ritmic, acele procese care fac ca procesele distructive să le influențeze pe cele constructive și invers.
Și dacă studiem lucrurile conform cu realitatea, nu în mod pur exterior, dacă studiem, așadar, conform cu realitatea ceea ce se petrece în așa-numita circulație sanguină a inimii, în impregnarea trupului uman cu aerul inspirat, peste tot aici avem – aș zice – niște procese speciale, întrerupte oarecum. Nu mă pot referi mai pe larg la acest fenomen al întreruperii proceselor, acest lucru își are sensul său bine întemeiat, dar esențialul e că pretutindeni avem o specializare a acestei curbe a ritmurilor pe care am desenat-o aici.
 |
 [mărește imaginea] |
Tabla 3 |
Procesul respirator este un caz special al acestei curbe a ritmurilor, iar ceea ce desenați atunci când desenați drumul sângelui de la inimă în sus, spre cap, sau, respectiv, spre plămâni, și în jos, în corp, este un alt caz. Într-un cuvânt, dacă transformați în gând viu ceea ce explicăm aici, veți pătrunde, nu în modul acela lipsit de viață, cum se întâmplă de obicei când este descrisă țesătura de funcțiuni a organismului, ci pătrundeți în mod viu în această țesătură de funcțiuni a organismului uman. Numai că, pentru aceasta, dvs. înșivă sunteți aceia care trebuie să dați viață reprezentărilor pe care vi le faceți. E necesar să vă puteți reprezenta aici o imagine plastică a organismului uman. Organismul uman nu poate fi cuprins în reprezentările abstract-statice cu care vor să-l cuprindă fiziologia și patologia actuale, ci el trebuie cuprins în reprezentări conștiente, în reprezentări care, la rândul lor, influențează cu adevărat activitatea a tot ceea ce este înzestrat cu mișcare interioară și care, în orice caz, nu sunt niște simple interacțiuni mecanice ale unor organe aflate în stare de repaos. Noi descoperim atunci că, în general, în organismul uman are loc necontenit un schimb de influențe între procesele distructive, aducătoare de moarte, și procesele constructive, de creștere, proliferare etc. Organizarea umană nu poate fi înțeleasă fără a ține seama de această activitate (desen).
Dar cu ce avem, de fapt, de-a face aici? – Încercați să priviți mai exact aceste lucruri. Cu ce avem de-a face aici? Atunci când procesul distructiv din organizarea neuro-senzorială acționează, prin intermediul ritmului, asupra sistemului metabolismului și al membrelor, avem de-a face cu ceva care acționează împotriva a ceea ce face sistemul metabolismului și al membrelor, avem de-a face cu ceva care este o otravă pentru acest sistem al metabolismului și al membrelor. Și invers, ceea ce se petrece în sistemul constructiv: dacă acționează, prin intermediul ritmului, asupra sistemului capului, acest lucru e ca o otravă pentru sistemul capului. Și pentru că, așa cum am arătat, sistemele se extind asupra întregului rest al organismului, peste tot în organismul uman avem o necontenită intoxicare și dezintoxicare, echilibrul fiind stabilit de către procesul ritmic. Nu, noi nu privim în intimitatea unui proces natural așa cum ar vrea să și-l imagineze oamenii de obicei, a unui proces cu o desfășurare – ca să spunem așa – unilaterală, în așa fel încât procesele să poată fi considerate, pur și simplu, sănătoase, normale, ci privim în intimitatea a două procese care acționează în direcții exact opuse, dintre care unul este aducător de boală pentru celălalt și noi nici nu putem trăi în organismul fizic fără a fi expuși în permanență, în sistemul metabolismului și al schimburilor, influențelor aducătoare de boală ale sistemului capului, iar în sistemul capului, influențelor aducătoare de boală ale sistemului metabolic. Și, exact așa cum la balanță, dacă nu are aceleași greutăți de ambele părți, brațul nu stă orizontal, tot așa, pur și simplu, pentru că viața ca atare este ceva în continuă mișcare, noi nu avem de-a face cu o stare de echilibru imobil, ci cu o stare de echilibru care poate înclina, fără a urma un ritm precis, într-o parte sau în cealaltă. Iar a vindeca nu înseamnă altceva decât, în cazul că sistemul capului, de pildă, are o acțiune prea toxică asupra sistemului metabolic, a descărca acest sistem al capului de activitatea sa otrăvitoare, de a-i lua posibilitatea de a-și desfășura activitatea de otrăvire. Sau invers, dacă sistemul metabolismului și al membrelor are o acțiune prea toxică asupra sistemului capului, stimulând proliferarea, trebuie să i se ia posibilitatea de a-și mai exercita influențele toxice. Dar nu ajungem la o înțelegere completă a acestei probleme decât dacă extindem ceea ce am reușit să observăm la om asupra observării întregii naturi din afară, dacă reușim să înțelegem această întreagă natură în lumina științei spirituale. Dacă vă îndreptați atenția, de pildă, asupra procesului de formare a plantelor, aveți în mod absolut clar, în forma cea mai macroscopică posibilă – aș zice –, o tendință foarte clară de înălțare pe verticală a procesului de formare a plantelor, o tendință de a se îndepărta de centrul Pământului și puteți face studii încântătoare asupra acestei tendințe, în continuă metamorfozare, a procesului de formare a plantelor, cel puțin în liniile lui elementare, în liniile lui fundamentale, așa cum le-a schițat Goethe.
„Metamorfoza plantelor” [Nota 16] a lui Goethe conține, în primă analiză, numai o primă împărțire sumară, numai cele dintâi elemente a ceea ce trebuie să fie studiat în acest sens la plante. Dar direcția inaugurată de el trebuie continuată. Va trebui să-i urmărim liniile fundamentale și de aici vom dobândi apoi o concepție vie despre tot ceea ce se petrece în intimitatea procesului de creștere și dezvoltare a plantelor, când, prinzând rădăcini în sol, dezvoltând, prin rădăcină, am putea spune, în sens negativ, tendința de înălțare pe verticală, când planta, prinzând rădăcini în sol, începe să crească, crește, învingând forța de atracție a Pământului, care, în rădăcină, mai este încă precumpănitoare, când reușește, cu ajutorul altor forțe, să se înalțe, pentru a ajunge, în cele din urmă, să dea flori, fructe și semințe. Pe tot parcursul acestui drum se întâmplă foarte multe lucruri.
Se întâmplă, de pildă, să intervină iarăși o forță opusă. Puteți observa această forță opusă, care intervine astfel, dacă, de pildă – puteți lua, să zicem, un exemplu oarecare –, luați mesteacănul alb, Betula alba, și urmăriți cu mai multă atenție procesul care are loc începând cu formarea rădăcinilor, trecând pe la formarea tulpinii, mai bine zis, a scoarței, faptul că, pe baza a tot ceea ce colaborează la formarea tulpinii și a scoarței, se dezvoltă ceea ce apare apoi sub formă de frunze. Acest lucru poate fi bine studiat, din punct de vedere spiritual-științific, dacă studiezi primăvara frunzele tinere de mesteacăn care mai sunt încă brune atunci când își fac apariția. Dacă studiezi toate acestea în mod viu, îți formezi o idee și despre existența unui proces de metamorfozare și a forțelor care intră în joc aici, a forțelor care lucrează în interiorul plantelor și ne facem o idee vie și despre faptul că, pe de o parte, paralel cu procesul de formare a plantelor, avem și o grupare de forțe de jos în sus. Mai observăm însă și ceea ce tinde să întârzie acest proces, forța care a acționat mai întâi în rădăcină – aș zice – încă destul de puternic, sub formă de forță gravitațională, dar care, apoi, după ce planta se eliberează de substanța pământească, acționează din aer, colaborează în alt fel cu forța care tinde în sus pe verticală. Și avem atunci o etapă interesantă, dar și de data aceasta o etapă concretă a acestui proces ce tinde în sus, pe verticală, al formării plantei, când observăm că în scoarța mesteacănului se sedimentează anumite săruri, săruri de potasiu, care se formează, pur și simplu, ca rezultat al unor forțe care merg în jos, acestea interacționând cu niște forțe care merg în sus, niște forțe care – aș zice – tind să formeze albumină, forțe pe care le-aș numi forțe albuminizante. Pătrundem în acest fel în intimitatea procesului de dezvoltare a plantelor. Aici nu pot decât schița aceste lucruri. Vedem, simțind, ca să spunem așa, cum în scoarța mesteacănului se depun sărurile de potasiu, percepem în mod viu cum ceva prinde contur desprinzându-se din această forță orientată în jos – a procesului, aș zice, care ar putea fi comparat oarecum cu separarea unei sări într-o soluție –, ajungem atunci la procesul care ia naștere atunci când soluția se separă de sare, ajungem, dacă realizăm o înțelegere vie a acestor lucruri, la procesul de formare a albuminei, la ceea ce aș numi proces de albuminizare. Iată o cale de a studia, de a studia în mod viu, plastic, lumea exterioară, care îl înconjoară pe om.
Și apoi, apoi privim iar la om, și vedem că, în principiu – să zicem –, dacă observăm procesul distructiv din el, care acționează de sus în jos, în acest proces se manifestă același tip de forțe care în plante acționează de jos în sus. Vedem că forțele care acționează din sistemul capului în jos, asupra sistemului metabolismului și al membrelor, vedem că ele acționează exact invers decât în plante, vedem că forțele pe care, în cazul creșterii plantelor, le vedem trimise în sus, la om își îndreaptă, într-adevăr, acțiunea în jos. Și dacă omul, de pildă, face în așa fel încât – aș zice – procesul vegetal care acționează în interiorul său să nu se desfășoare în mod normal, dacă ceea ce acționează în cap – astralul, Eul – nu pătrunde în mod corect elementul trupesc, această penetrare manifestându-se, totuși, în interiorul trupului, atunci avem de-a face cu un proces care este reținut, cu un proces care ar trebui să se reverse asupra organismului uman, și atunci avem de-a face, așadar, cu un fenomen patologic care ni se înfățișează, de pildă, în cazurile de reumatism, de artrită. Când acest proces distructiv, zăgăzuit, într-un anumit sens, apare în organismul uman, noi îl studiem și îl regăsim în procesul apariției reumatismului, în procesul apariției artritei etc. Acum ne îndreptăm din nou atenția de la interiorul organismului – aș zice – spre un proces de creștere vegetală, așa cum este cel care ne întâmpină la Betula alba, și atunci aflăm următoarele. Privim atunci, pe de o parte, în intimitatea procesului care are loc aici atunci când se formează sarea și, pe de altă parte, în intimitatea procesului de formare a albuminei. Și, dacă înțelegem în mod just acest proces de formare a albuminei, constatăm că el e procesul contrar celui care este reținut aici. Procesul reținut în organism este acela care ar trebui să aibă loc în mod asemănător aceluia care are loc, ca proces albuminizant, în frunzele de mesteacăn. Și găsim, prin aceasta, o legătură existentă între acele procese care au loc, de pildă, în frunzele de mesteacăn, și procesele din organism, preparând din ceea ce există în frunzele de mesteacăn un medicament, cu ajutorul căruia, dat fiind faptul că procesele respective sunt opuse acestui proces de zăgăzuire care apare în reumatism, în artrită, noi acționăm vindecător asupra lor. Cu alte cuvinte, în acest fel noi privim ceea ce are loc afară, în natură, în strânsă legătură cu ceea ce se petrece în interiorul organismului, și ne facem o idee despre felul cum trebuie să dirijăm forțele vindecătoare. Vedem, pe de altă parte, că atunci când procesele distructive au loc în așa fel încât organismul nu le mai poate opri, ele răspândindu-se în partea de jos a corpului, când sistemul ritmic nu le mai poate aduce la echilibrul normal, aceste procese își îndreaptă acțiunea înspre periferia corpului, tind să iasă afară prin piele. Și atunci, în ființa exterioară a omului apar inflamații, erupții ale pielii etc. Și ne întoarcem din nou cu gândul la planta noastră, Betula alba, și găsim procesul contrar în sedimentarea sărurilor de potasiu în coaja de mesteacăn, și aceasta ne dă posibilitatea de a înțelege cum putem combate, printr-un medicament preparat din coajă de mesteacăn, acest proces de erupție a pielii care duce la o activitate excesiv de intensă, în organismul uman, a unei anumite funcțiuni.
Putem astfel studia felul cum au loc procesele vegetale, procesele minerale și ne dăm seama ce legătură există între ceea ce se petrece în natura exterioară și ceea ce se petrece în interiorul omului. Cu alte cuvinte, facem ca medicina empirică, terapeutica empirică, să se înalțe la nivelul a ceea ce Goethe numește, în accepțiunea dată de el cuvântului, nu știință rațională, ci, în sensul dat de el cuvântului, treapta rațională a științei; terapeutica devine o știință care sesizează cu adevărat legăturile dintre lucruri. Toate acestea nu sunt chiar atât de simple, pentru că lucrurile trebuie studiate, într-adevăr, în mod individual, ținând seama de anumite tipuri de personalitate umană, de tainele personalității umane, și de tainele vieții naturii. Și nu trebuie să credeți cumva că, dacă ai studiat acest proces cu ajutorul unui exemplu cum a fost Betula alba, ești deja în măsură să-ți dai seama de toate câte sunt implicate aici. În cazul proceselor de dezvoltare ale altor plante – la castanul indian, să zicem – aceste procese au loc într-un mod esențial diferit. Și ceea ce explicăm noi aici nu duce nicidecum la un fel de vorbărie, de flecăreală, despre toate și despre nimic, ci la un studiu foarte serios și foarte vast.
Dar – și aceste cuvinte le-aș adresa în special stimatei studențimi – acest studiu, dacă este făcut în mod rațional, nu va trebui să trezească în dvs. teama în fața vastității lui. Căci vă pot asigura că dacă se va renunța la tot ceea ce constituie balastul examenelor, la tot ceea ce este – ca să vorbim în limbaj studențesc – infernul examenelor, dacă se renunță la toate acestea și dacă în locul lor se face tot ceea ce poate duce, în acest fel, la o concepție rațională a unei patologii terapeutice și a unei terapeutici patologice, studenții în medicină nu vor avea de studiat mai mult, ci mai puțin. Iar acest studiu, pentru că el va avea darul să le dea forțe de viață, va trezi în ei un entuziasm mai mare decât motivele care-i îndeamnă acum să se ocupe cu studiul omului și care nu le oferă, în esență, altceva decât posibilitatea de a vedea niște organe – care nu sunt nicidecum imobile, ci care pot fi înțelese numai dacă sunt studiate în funcțiunea lor vie și în cadrul colaborării cu celelalte organe, numai dacă e studiată această organizare, dacă știm să vedem totul prin prisma funcționalității și dacă avem, în acest scop, o știință exterioară despre natură care vede și ea totul prin prisma funcționalității. De altfel, va fi absolut necesar să se studieze mereu în paralel acel proces interior din om, acel fenomen specific care are loc sub forma otrăvirilor și a acțiunii otrăvurilor, care au ieșit din starea de echilibru, și acele procese care au loc în însăși ordinea naturii și care, pentru că între exterior și interior există un raport de polaritate, pot fi folosite oarecum complementar și care, din această cauză, ne pot duce la patologie sau, mai bine zis, la o patologie terapeutică și la o terapeutică patologică.
Iată, stimată asistență, n-am putut decât să expun în linii mari ceea ce – aș zice – trebuie să îndrume pașii în direcția spre care trebuie s-o ia o acțiune menită a însănătoși studiul medicinei și nu am putut decât să vă sugerez felul în care știința spirituală va influența acest studiu al medicinei. Încă această seară, când, după terminarea reprezentației de euritmie, voi mai vorbi aici încă o jumătate de oră, pentru toți cei prezenți, voi mai da alte câteva exemple care vă vor arăta că această observare intuitivă combinată a proceselor din natura exterioară și a proceselor din interiorul organismului poate duce tocmai la terapeutică și la înțelegerea fenomenelor patologice. Aș vrea să mă ocup mai pe larg, cu acel prilej, de câteva substanțe în parte.
În acest scurt răstimp pe care l-am avut la dispoziție, n-am putut face altceva decât să vă explic, cu ajutorul exemplului oferit de Betula alba, principiul, dar în această seară voi mai da alte câteva, pretutindeni scopul meu va fi însă acela de a explica tocmai ceea ce trebuie să intre în conștiența generală a oamenilor. Căci pornind de aici va trebui să clădească mai departe cercetătorul în domeniul medicinei. El trebuie să intre în problemele speciale. Căci, pentru a te ocupa de problemele speciale e necesară și o apreciere individuală a faptelor, și e nevoie ca acele cunoștințe care pot fi accesibile tuturor profanilor cu privire la diferitele orientări din medicină, cu privire la principiile medicinei, să conducă la o înțelegere, la o atitudine plină de înțelegere pentru ceea ce trebuie să facă medicul pe tărâmul lumii exterioare.
Și, dacă studiați în mod just drumul pe care vrea s-o ia, în ceea ce privește medicina, știința spirituală antroposofic orientată – voi mai vorbi încă în cursul acestei seri despre aceasta – dacă studiați acest drum, vă veți spune, fără îndoială: Într-adevăr, această știință spirituală antroposofic orientată nu vrea să ne ducă la șarlatanie, la diletantism, ci vrea, înainte de toate, să realizeze o însănătoșire a științei însăși, a științei veritabile, serioase, care, la rândul ei, își va exercita influența asupra vieții sociale.
