Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ARTA DE A VINDECA APROFUNDATĂ PRIN MEDITAŢIE

GA 316


CURSUL DE CRĂCIUN


PRIMA CONFERINŢĂ

Dornach, 2 ianuarie 1924

Dragi prieteni,

Mai întâi aş dori să discutăm despre studiile medicale. În prezent, acestea se bazează pe o concepţie despre lume care derivă din ştiinţele naturii, sau, mai exact, pe o interpretare ştiinţifică ce nu se ridică la nivel uman, improprie pentru înfăţişarea naturii omului. Astfel, tinerii medici abordează bolnavii fără a avea o reprezentare adevărată despre omul sănătos. Căci, vedeţi dvs., când studiem anatomia, fiziologia, considerând organele trupului ca pe nişte sisteme precis delimitate, aşa cum sunt ele desenate de obicei, când concepem, aşa cum se obişnuieşte, organele şi aparatele, sistemul osos, sistemul muscular, în contururile lor rigide, ne facem o reprezentare falsă despre om. Căci ceea ce desenăm şi ne reprezentăm astfel, ceea ce pătrunde astfel în cunoaşterea noastră, se află, în realitate, în perpetuă devenire, se elaborează şi se degradează, se naşte şi dispare. Iar dacă luăm în considerare aceste procese de formare şi descompunere, ajungem să trecem de structurile organice precis delimitate spre un aspect fluid, fără contururi rigide. Devine atunci necesar să concepem omul întru câtva drept rezultatul unui curent care întârzie în anumite puncte şi să adăugăm la ceea ce este, la urma urmei, doar partea cea mai redusă, să adăugăm omul-apă, omul-fluid – dacă-mi este permis să mă exprim astfel –, acest om care nu este supus acelor legi cărora li se supun corpurile clar delimitate. Vedeţi dvs., noi credem de obicei, în virtutea concepţiilor noastre anatomo-fiziologice, că atunci când bem unul, două, trei, patru şi cinci pahare din acelaşi lichid, ca să ne potolim setea, credem că al patrulea şi al cincilea pahar suferă în organism acelaşi proces ca şi primul. Dar lucrurile nu stau deloc aşa. Primul pahar e supus în organism unui proces complicat, care tinde să potolească setea. Al doilea pahar, setea fiind mai puţin intensă, scapă acestui proces şi traversează organismul mai rapid decât primul; el nu parcurge procesul complicat pe care l-a urmat primul. Al doilea pahar, am putea spune într-un mod cam simplist, se scurge, pur şi simplu, în “omul-apă”.

Astfel, o adevărată ştiinţă despre om trebuie să ţină seama, în primul rând, de nişte organe precis delimitate, dar şi de tot ceea ce este fluid în organism. Desigur, ştiinţa actuală se interesează şi de ceea ce circulă, de ceea ce curge în organism, dar nu încercând să sesizeze altceva decât legile dinamice, mecanice, ale scurgerii umorilor sau, în general, a tot ceea ce este lichid în om. Dar, de îndată ce luăm în considerare “omul-apă”, intră în joc funcţiile a ceea ce noi numim de obicei corp eteric.

Corpul fizic al omului, dragi prieteni, este, pur şi simplu, ceea ce apare reprezentat în atlasele, în cărţile de anatomie. Acolo, trebuie să faceţi abstracţie de toţi curenţii lichizi din organism, căci aceştia nu ascultă de forţele pământeşti. Forţele pământeşti intervin şi ele, dar, în esenţa lor, curenţii lichizi nu depind de acestea; ei depind de forţele planetare despre care am vorbit în conferinţa mea [ Nota 1 ]. Trebuie să spunem: Când e vorba de tot ceea ce se referă la organele precis delimitate, atunci intră în joc, pur şi simplu, doar forţele terestre. (planșa 1 stânga) Începând din momentul în care studiem ceea ce circulă – fie curentul alimentar, fie ceea ce devine acesta când trece în sânge –, noi nu mai avem de-a face cu nişte forţe terestre, ci cu nişte forţe planetare. Aceasta, în principiu – mai târziu vom examina problema mai în detaliu.

Planșa 1   plansa 1

[măreşte imaginea]

Astfel, noi atribuim corpul fizic omului solid, iar corpul eteric “omului-apă”. Dar organismul uman mai participă şi la procesele gazoase, la elementul AER, şi aceasta într-o măsură mult mai mare decât se crede. În calitate de element constitutiv al organismului nostru, pe care îl însufleţeşte, elementul gazos este absolut dependent de corpul astral. Astfel, respiraţia, în manifestarea ei fizică, trebuie să fie înţeleasă ca o funcţie a corpului astral.

Omului fizic i-am atribuit corpul fizic, omului-apă, corpul eteric, omului-aer – adică omului care este constituit din procesele gazoase, aeriene –, corpul astral; vom concepe, deci, cu uşurinţă că există un al patrulea organism: omul-căldură, căci nu ne îndoim nici o clipă că în spaţiul ocupat de omul fizic, şi chiar dincolo de el, există o diferenţiere termică. Dacă măsuraţi temperatura în dosul urechii şi la subţioară, veţi găsi un organism de căldură diferenţiat; temperaturile sunt peste tot diferite; tot aşa cum găsim ficatul într-un anumit loc al corpului, intestinul în altul, aceste două organe au temperaturi diferite. (planșa 1 dreapta) Aceea a ficatului este cu totul alta, căci acest organ are o organizare termică foarte specială. Organismul de căldură este atribuit în mod primar organizării Eului. Acum sunteţi în măsură să vă reprezentaţi omul drept purtător al elementelor pe care le întâlnim pe Pământ: solid, lichid, gazos şi caloric. Elementul căldură este condus pornind din organizarea Eului. Ei bine, dacă un corp se află într-o anumită stare de căldură, această căldură acţionează asupra corpului pe care ea îl pătrunde. Sesizăm în acest fel adevărata situaţie a organizării Eului: ceea ce îndeplineşte ea în organism se efectuează prin intermediul organismului de căldură. Presupuneţi acum că eu merg; în timp ce merg, eu intervin asupra organismului meu de căldură pornind din organizarea Eului. Ceea ce exercită căldura asupra elementelor lichid şi solid ale picioarelor mele este, de fapt, o consecinţă indirectă a organizării Eului, căci aceasta nu acţionează în mod direct decât asupra organismului de căldură. Astfel, organizarea Eului îşi exercită influenţa asupra întregului organism, asupra elementelor solid, lichid şi gazos şi asupra organismului de căldură, dar întotdeauna prin intermediul acestuia din urmă. La fel, corpul astral acţionează asupra întregului organism, dar îşi exercită influenţa în mod direct doar asupra organismului-aer ş.a.m.d. Puteţi să vă imaginaţi restul.

Acest fapt deschide multe perspective. Dacă studiaţi ceea ce vă oferă astăzi anatomia şi fiziologia, ceea ce se poate desena atât de clar şi este considerat a fi omul întreg, nu veţi putea trece niciodată de la acest om – care, în realitate, nici nu poate exista – la ceea ce are legătură cu sufletul şi, cu atât mai puţin, la spirit. Adică, ce legătură ar putea oare să aibă sufletul sau spiritul cu ceea ce desenează astăzi anatomia sau fiziologia? De unde, teoriile, în mod savant elaborate, despre relaţiile dintre sufletesc-spiritual şi trup. Cea mai ingenioasă şi totodată cea mai subtilă dintre teoriile respective – aceste două calificative merg astăzi aproape întotdeauna împreună – este aceea a paralelismului psiho-fizic. Se spune că cele două aspecte se desfăşoară simultan şi paralel, dar nu se încearcă deloc să se realizeze o punte de legătură între ele. Dar, de îndată ce mergeţi până la originea unei diferenţieri termice organizate, în care organizarea Eului îşi poate exercita influenţa, ajungeţi să vă spuneţi: într-adevăr, este perfect admisibil ca organizarea Eului să-şi exercite influenţa asupra eterului căldurii şi, prin intermediul acestuia, asupra întregului om, inclusiv asupra organizării fizice cu contururi precise. Puntea de legătură dintre fizicul şi sufletescul omului n-a putut fi găsită pentru că nu s-a ţinut seama de această serie de organizări asupra cărora sufletesc-spiritualul îşi exercită, la rândul său, influenţa. Efectiv, atunci când vă este frică, starea sufletească poate avea influenţă asupra naturii dvs. calorice. Deoarece era ceva imposibil de gândit cum starea sufletească a fricii pe care o simte cineva poate face să-i tremure mâinile şi picioarele, a trebuit să fie creată imaginea acestui paralelism psiho-fizic. Dar puteţi admite că organizarea dvs. spirituală, care este ancorată în eterul căldurii, este cuprinsă de frică, şi acest lucru se manifestă atunci printr-o modificare a stării calorice. Starea organismului de căldură are influenţă asupra respiraţiei, asupra lichidelor şi chiar asupra omului solid. Numai astfel poate fi creată o punte de legătură între fizic şi sufletesc.

Fără aceste noţiuni, nu veţi putea să vă faceţi vreodată o idee despre omul sănătos şi, pornind de la acesta, despre omul bolnav. Să considerăm un organ oarecare, ficatul sau rinichiul, de exemplu, care, în starea aşa-zis normală, primeşte, într-un anumit fel, impulsurile organizării Eului, impulsuri care se exercită în primul rând asupra organismului de căldură, pentru a ajunge apoi la un organ cu contururi precise, ficatul sau rinichiul etc. Această influenţă a organizării Eului, prin intermediul organismului de căldură, poate devia de la comportamentul său obişnuit, se poate intensifica, supunând atunci prea puternic ficatul sau rinichiul influenţei sale. Atunci când acest dispozitiv, necesar organismului pentru ca organizarea Eului să se poată manifesta în el, funcţionează prost, atunci când el este, dacă vreţi, dislocat, e posibil să apară îmbolnăvirea. Dacă vă reprezentaţi organismul aşa cum şi-l reprezintă anatomiştii şi fiziologii, el nu s-ar putea îmbolnăvi, căci de unde ar veni atunci boala? E necesar să existe, undeva în organism, o posibilitate pentru boală, pentru ca ea să se poată instala aici. Ei bine, organizarea Eului trebuie să-şi exercite în mod intens influenţa sa asupra inimii, desigur, prin intermediul organismului de căldură. Dacă, din cauza unei anumite împrejurări, ceea ce ar trebui să acţioneze prin intermediul organismului de căldură asupra inimii îşi transferă activitatea asupra rinichiului sau asupra ficatului, vom constata atunci că ceea ce trebuie să se desfăşoare în mod normal este deviat, deplasat, deschizând calea bolii. Să reţinem că putem observa asemenea devieri ale căldurii şi în natura exterioară.

Boala nu poate fi înţeleasă decât dacă ţinem seama de aceste fapte. Vă puteţi tot spune că ceea ce se petrece în organism este un proces natural. Şi boala este un proces natural; unde încetează atunci procesul sănătos? Unde începe procesul maladiv? Cum se transformă un proces sănătos într-unul maladiv? Pur şi simplu, nu există răspuns la aceste întrebări, dacă luăm în considerare doar ceea ce ne învaţă fiziologia şi patologia din zilele noastre. Nu veţi înţelege cum e posibilă boala decât dacă ştiţi că ceea ce este boală în ficat, în inimă este sănătate şi trebuie să existe acolo. Dacă organismul uman nu ar putea da naştere, datorită organizării Eului, organismului de căldură care trebuie să existe la nivelul inimii, omul ar fi incapabil să gândească, să simtă. Dar dacă această influenţă se exercită la nivelul ficatului sau al rinichiului, ea va trebui să fie expulzată, să fie recondusă între limitele ei iniţiale. În acest sens, există în natura exterioară nişte substanţe, nişte procese materiale care au proprietatea de a se substitui, organ cu organ, activităţii corpului eteric, activităţii corpului astral şi activităţii organizării Eului.

Să presupunem că organizarea Eului proprie rinichiului exercită o influenţă prea puternică asupra acestui organ. Administrând o anumită formă de Equisetum arvense, noi dăm rinichiului posibilitatea de a îndeplini ceea ce efectuează, de altfel, organizarea Eului în această stare anormală, patologică. Astfel, în această stare patologică, organizarea Eului îşi exercită influenţa aşa cum ar trebui s-o facă doar la nivelul inimii, şi nu în rinichi. În acest organ se exercită o activitate ilegitimă, o activitate prea intensă, pe care nu o putem expulza decât introducând în mod artificial în rinichi o activitate similară cu aceea a organizării Eului. Rinichiul are o mare afinitate pentru Equisetum arvense, a cărui activitate se agaţă instantaneu de acest organ şi retrage din el organizarea Eului. Atunci când organul îşi poate desfăşura activitatea patologică în alt mod, iar organizarea Eului e restabilită în funcţiile sale, aceasta îşi poate exercita activitatea în sensul vindecării. Astfel, dvs. determinaţi părţile constitutive superioare să exercite o activitate sănătoasă prin faptul că le expulzaţi din organ şi le trimiteţi să-şi îndeplinească iarăşi sarcinile lor. Aceste părţi constitutive exercită atunci o activitate reactivă asupra organului bolnav, în sensul vindecării.

Dacă vrem să pătrundem secretul unor asemenea forţe şi să cunoaştem organizarea umană în raporturile ei cu organizarea Cosmosului, cu cele trei regnuri ale naturii, atunci trebuie să elaborăm o ştiinţă a naturii diferită de aceea care există astăzi. Iată un exemplu în acest sens:

Cunoaşteţi cu toţii muşuroaiele de furnici, dvs. ştiţi că furnicile produc acid formic. Astăzi, când oamenii vorbesc despre acidul formic, în calitate de chimişti sau de farmacişti, ei nu cunosc faptul că o pădure în care furnicile nu şi-ar desfăşura activitatea ar suferi nişte stricăciuni îngrozitoare, din cauza descompunerii care s-ar efectua la nivelul rădăcinilor. Pământul este întru câtva ruinat prin descompunerea rămăşiţelor sale organice. Imaginaţi-vă – aproximativ – o pădure din care s-a retras vegetaţia, ajunsă într-o stare cvasiminerală, devenită pulbere, descompusă. Prin activitatea furnicilor, în solul şi aerul pădurii există întotdeauna acidul formic, într-o foarte înaltă dinamizare. Acesta impregnează substanţele în descompunere. Rezultatul acestei interacţiuni dintre acidul formic şi substanţele în descompunere asigură evoluţia ulterioară, împiedicând ca în Univers să se răspândească praful, furnizând materialul necesar evoluţiei ulterioare a Pământului. Astfel, asemenea substanţe, în aparenţă nişte simple secreţii ale unor insecte sau ale altor animale, se dovedesc a fi – pentru cel care e în stare să le sesizeze cu claritate funcţiile – salvatorii evoluţiei pământeşti. Dacă ne mulţumim doar să analizăm substanţele în calitate de chimişti, nu vom putea recunoaşte vreodată rolul lor în lume. Şi dacă nu cunoaştem acest rol, e imposibil să înţelegem rolul pe care îl vor juca aceste substanţe în momentul când vor fi introduse în organismul omului.

Acelaşi lucru care se petrece fără ştirea noastră cu acidul formic în natură, se petrece în permanenţă şi în organismul uman. Aşa cum am arătat într-o conferinţă precedentă [ Nota 2 ], organismul uman trebuie să conţină o anumită cantitate de acid formic, acesta regenerând substanţele umane, care, altfel, ar cădea în prada procesului de îmbătrânire. Ei bine, noi putem constata, în anumite cazuri, o insuficienţă de acid formic în organism. Trebuie să ştim că diferitele organe conţin cantităţi diferite de acid formic, se pune atunci problema să detectăm carenţa lui într-un organ şi să furnizăm organismului acest acid formic. În anumite cazuri, acest aport va rămâne fără efect, în altele el va fi foarte util. Se poate întâmpla ca organismul să se apere împotriva introducerii directe a acidului formic, dar să aibă o puternică tendinţă de a elabora el însuşi acidul formic, pornind de la acidul oxalic, al cărui conţinut l-am sporit în acest organism. Când nu ne atingem scopul cu acidul formic, este adesea necesar să instituim o cură de acid oxalic, care se transformă în organism în acid formic.

Acest lucru vă arată că nu e suficient să învăţăm să cunoaştem organele cu contururi precise, ci şi procesele umorale, atât în exterior, în Cosmos, cât şi în interiorul omului, şi aceasta în cele mai mici detalii. Omul poate observa anumite procese pe care el le provoacă în natură, dar semnificaţia lor scapă interpretării ştiinţifice. Să examinăm un fenomen foarte simplu: În regiunile meridionale cresc smochinii; există unii sălbatici şi alţii cultivaţi într-un mod deosebit de rafinat [ Nota 3 ], pentru ca ei să producă nişte smochine dulci. Iată cum se procedează: Cultivatorii aduc o anumită specie de viespi să-şi depună ouăle într-o smochină obişnuită. Se dezvoltă astfel o larvă care se transformă în crisalidă. Acest proces este atunci accelerat de către cultivator şi tânăra generaţie de viespi este făcută să depună în acelaşi an ouă. Smochinele în care au fost depuse ouăle devin în mod evident mai dulci. Pentru a obţine acest rezultat, meridionalii iau două smochine aproape coapte, smochine pe care le fac să fie înţepate de viespi, şi le leagă în ramurile smochinului pe care vor să-l amelioreze. Prin faptul că sunt tăiate, coacerea este accelerată şi prima generaţie de viespi se dezvoltă foarte rapid. După ieşirea din crisalidă, aceste viespi vor depune ouă în alte smochine, care devin mai dulci. Acesta, dragi prieteni, este un proces foarte important, căci în substanţa pe cale de transformare a smochinei se produce, în mic, acelaşi lucru ca atunci când albina culege nectarul din floare şi adună mierea în stup. Efectiv, activitatea pe care o desfăşoară albina în spaţiu, începând de la floarea din care suge nectarul, până la elaborarea mierii în stup, este identică aceleia care se desfăşoară în mod concentrat în smochină. Făcând ca smochina să fie înţepată de tânăra generaţie de viespi, meridionalul suscită un proces melifer. Vă aflaţi astfel în prezenţa unei metamorfoze a două procese naturale, dintre care unul se desfăşoară extins în spaţiu, iar altul în pomul în care au fost agăţate smochinele care s-au copt mai repede şi care dau naştere celei de-a doua generaţii de viespi, a căror înţepătură face smochinele mai dulci. Asemenea procese trebuie să fie studiate, căci ele intră în considerare. În om se desfăşoară nişte procese, dar anatomia şi fiziologia din zilele noastre nu au nici cea mai mică idee despre ele, pentru că nu îşi extind consideraţiile la aceste procese din natură pe care le-am dat ca exemple. Pentru a ajunge la o reală cunoaştere a omului, este important să observăm asemenea procese subtile din natură.

Acest lucru, dragi prieteni, nu e posibil decât dacă posedăm un veritabil simţ interior faţă de natură, o vedere de ansamblu asupra fenomenelor care sunt căldura, curenţii de aer, încălzirea şi răcirea aerului, jocul razelor solare în această încălzire şi răcire a aerului, vaporii de apă din atmosferă, jocul minunat pe care îl are roua dimineţii pe flori şi pe toate plantele, admirabilele procese care se desfăşoară, de exemplu, în gogoaşa de ristic, provenind din introducerea unui ou prin înţepătură. Toate acestea trebuie să fie îmbrăţişate într-o privire macroscopică [ Nota 4 ], ceea ce pretinde să avem un simţ al naturii. Acesta este, fără putinţă de tăgadă, absent, atunci când totul depinde, cum e cazul în zilele noastre, de ceea ce este circumscris în preparatul observat la microscop. În acest caz, noi izolăm obiectul din natură, ceea ce creează o teribilă iluzie. Ce se cercetează cu ajutorul microscopului? Omul vrea să vadă ceea ce pentru ochiul liber este invizibil. Mărind enorm un obiect, se crede că el va avea efectul pe care îl are la scară mai mică, dar ceea ce se observă este un obiect factice, un obiect mincinos. Microscopia nu are sens decât dacă simţul pe care îl aveţi pentru natură este destul de ager pentru a vă permite să readuceţi în mod interior respectivul obiect la dimensiunea sa normală. Atunci lucrurile sunt absolut diferite, dvs. vedeţi deja altceva. Când observaţi un obiect mărit, trebuie să-l puteţi micşora printr-o operaţie pe care să o efectuaţi în forul dvs. interior, fapt care de obicei e neglijat.

În general, nu se realizează faptul că raporturile dimensionale ale obiectelor din natură nu au nimic relativ. Teoria relativităţii este, desigur, un lucru mare şi frumos, în multe domenii este, pur şi simplu, inatacabilă, dar ea nu are nici o legătură cu organismul uman. Acum trei ani am participat la o discuţie cu nişte profesori; ei, pur şi simplu, nu înţelegeau nimic, de exemplu, atunci când li se spunea că organismul uman nu poate fi de două ori mai mare decât este, că el nu ar putea rezista să fie aşa şi că statura lui e determinată în mod absolut, şi nu relativ, din Cosmos. Cu gigantismul şi cu piticismul, ne aflăm deja în domeniul patologiei. Astfel, suntem obligaţi să spunem: Ceea ce vedem la microscop este o minciună, pe care trebuie să ştim să o readucem la adevăr. Acest lucru nu e posibil dacă nu posedăm un simţ al naturii, un simţ pentru ceea ce se desfăşoară în natura exterioară.

Vedeţi dvs., este important să învăţăm să observăm nişte fenomene cum este acela al stupului; trebuie să ştim că albina e proastă, deşi ea este înzestrată cu instinct, că, în schimb, roiul în ansamblul său este extraordinar de înţelept. Cu lucrătorii cu care ţin, acolo sus, când e posibil, două conferinţe pe săptămână, am avut nişte discuţii foarte interesante despre albine [ Nota 2 ]. Cineva a pus o întrebare de mare interes, a cărei semnificaţie e perfect cunoscută apicultorului: Când un apicultor iubit de albine se îmbolnăveşte sau a murit, în stup se instalează, cu adevărat, dezordinea. Un auditor solid ancorat în modul de gândire actual a făcut atunci observaţia că albina nu are o vedere prea clară şi nu ar putea avea reprezentarea apicultorului; atunci cum se poate stabili un sentiment de solidaritate? Dar e vorba de ceva mai mult: Apicultorul îngrijeşte un roi timp de un an, dar în anul următor toate albinele, inclusiv regina, au părăsit stupul, ocupat acum de o colonie de albine tinere. În acest caz, cum poate exista un sentiment de solidaritate? Iată ce am răspuns: Cel care cunoaşte organismul uman ştie că, în decursul unei anumite perioade, toate substanţele sale sunt reînnoite. Presupuneţi că astăzi faceţi cunoştinţă cu cineva, această persoană pleacă în America şi revine după zece ani. Veţi regăsi atunci un cu totul alt om decât cel de acum zece ani, întreaga sa substanţă fiind reînnoită, şi vă veţi găsi în faţa unei combinaţii absolut diferite. E la fel şi cu roiul: albinele s-au reînnoit, dar solidaritatea dintre roi şi apicultor se menţine. Roiul nu este o simplă îngrămădire de albine izolate, el posedă în mod real un suflet propriu, foarte concret.

Acest mod de a vedea, care ne revelează faptul că roiul are un suflet, trebuie să-l reintroducem în simţul nostru pentru natură, mod de a vedea care, susţinut de un adevărat simţ al naturii, poate fi atunci aplicat multor alte fapte. Doar acest mod de a vedea ne permite să abordăm, să pătrundem în omul sănătos sau bolnav, datorită unei viziuni macroscopice asupra faptelor. E ceea ce vom face în zilele următoare, dragii mei prieteni, ţinând seama de ceea ce aş dori să calific drept morală a studiilor şi a ştiinţei medicale.