Dragi prieteni,
Aș dori să vă prezint astăzi, pentru a continua tema de ieri, câteva particularități ale părților constitutive ale omului. Ieri v-am arătat că trebuie să considerăm omul ca fiind alcătuit în primul rând dintr-un corp fizic, care se leagă de tot ceea ce apare în contururi precise. El conține apoi ceea ce voi numi un „organism-apă”, acesta fiind impregnat de forțele eterice. Sunt niște forțe care acționează pretutindeni, care iau naștere la periferie [Nota 5]. Avem apoi corpul astral, despre care este imposibil să avem o reprezentare spațială, și pe care trebuie să-l considerăm sub un aspect pur calitativ; a-l concepe în mod cantitativ nu ar duce la nimic. Trebuie să ni-l reprezentăm ca aparținând unei lumi care nu e lumea noastră spațială așa cum o cunoaștem noi, el aparține unei lumi exterioare în raport cu lumea noastră. Acest lucru este încă și mai adevărat în privința organizării Eului.
Ce reprezintă, așadar, această organizare a Eului? Noi o percepem în lumea fizică în forma corpului nostru fizic. Ea nu poate fi percepută, bineînțeles, în lumea fizică decât prin intermediul structurii externe și interne a corpului fizic. Dar când examinăm corpul fizic, noi trebuie să fim perfect conștienți că, așa cum se prezintă el, drept corp fizic în lumea fizică, el nu are nimic comun cu forțele care acționează în lumea fizică. Pentru că, exact în clipa în care omul trece pragul morții, când organizarea Eului părăsește corpul fizic, acesta e lăsat în seama forțelor lumii exterioare, ceea ce duce la distrugerea lui, la pierderea structurilor sale. Dacă reflectați la faptul că forțele naturii exterioare distrug corpul fizic, realizați, în mod necesar, faptul că structurile sale nu pot depinde, în nici un fel, de forțele lumii fizice. Dacă organizarea Eului este aceea care structurează, formează corpul fizic, aceasta înseamnă, deci, că ea îl smulge forțelor care se află în ambianța omului. Cu alte cuvinte, organizarea Eului este ceva absolut diferit de ceea ce se află în lumea fizică.
Ei bine, această organizare a Eului este înrudită, este în mod real înrudită cu moartea. Aceasta înseamnă că ceea ce se manifestă o singură dată în moarte, se petrece în mod continuu, de-a lungul întregii existențe, sub influența organizării Eului. Omul moare, întru câtva, în permanență, totuși, această moarte este compensată.
Pentru a vă oferi o imagine a acestui fapt, reprezentați-vă mitul Penelopei, inversat. Presupuneți că dvs. lucrați zilnic, cărând o cantitate de pământ din fața casei, care va fi pusă la loc în fiecare noapte, în absența dvs. Atâta timp cât va fi pământ, veți fi obligat să-l luați pentru a-l duce de acolo. Doar atunci când cantitatea va începe să se micșoreze, pentru că activitatea celui care pune pământul la loc se reduce, doar atunci nu veți mai avea nimic de făcut. Aceasta este, cu aproximație, relația dintre organizarea Eului și corpul fizic. Când vă hrăniți corpul fizic, îi aduceți niște substanțe luate din ambianța terestră. Aceste substanțe pe care i le aduceți au niște forțe interne, își au dinamismul lor propriu. Astfel, când luați și înghițiți sare de bucătărie drept condiment, această sare de bucătărie ar vrea să-și manifeste tendința proprie așa cum este ea în exterior. Din momentul în care intră în gură, dvs. începeți să privați această sare de bucătărie de proprietățile sale și faceți acest lucru în continuare tot mai mult, astfel că, dacă organizarea Eului acționează suficient de intens, în interiorul dvs. nu va rămâne în final nimic din ceea ce era sarea în exterior. Sarea va fi devenit ceva complet diferit. Rolul organizării Eului constă tocmai în transformarea alimentelor pe care le înghițiți. Când corpul fizic nu mai poate absorbi alimente, Eul nu mai are nimic de făcut, tot așa cum dvs. nu mai aveți nimic de făcut atunci când nu se mai aduce pământ în fața casei dvs. Ca urmare a incapacității de a absorbi alimente, apare pentru Eu imposibilitatea de a lucra în corpul fizic prin intermediul căldurii. Și putem spune: Această incapacitate de a transforma substanțele exterioare, de a le despuia de tot ceea ce au ele exterior, de a le pune în întregime în slujba organizării Eului, această incapacitate conduce la moarte.
De fapt, ce face din corpul fizic organizarea Eului? Ea îl distruge în mod constant, ea face ceea ce face moartea, dar acest lucru este compensat mereu de posibilitatea pe care o are corpul fizic de a absorbi hrană. Există, așadar, un antagonism, o polaritate, între organizarea Eului și hrănire. Organizarea Eului are pentru om aceeași semnificație ca moartea, dar ea face în mod continuu ceea ce moartea realizează dintr-o dată, în mod condensat. Prin organizarea Eului, dvs. muriți în permanență, vă distrugeți corpul fizic din interior, în timp ce natura exterioară îl distruge din exterior, atunci când muriți. Corpul fizic poate fi distrus din două direcții și organizarea Eului este, pur și simplu, suma forțelor de distrugere din interior. Putem spune, cu adevărat – vom vedea ulterior de ce este așa –, că organizarea Eului nu are altă sarcină decât aceea de a induce în permanență moartea în ființa umană, această moarte care nu este împiedicată decât prin aportul de substanțe, acest proces de moarte rămânând mereu într-un stadiu incipient.
Astfel, noi putem identifica, în mod schematic – vom aborda detaliile mai târziu –, organizarea Eului cu moartea și organizarea fizică, așa cum am sugerat, cu hrănirea.
| Organizare a Eului = moarte Organizare fizică = hrănire |
(Tabla 2) |
Între aceste două procese polare din om se inserează corpul astral și corpul eteric. Corpul astral, vedeți dvs., nu acționează în mod direct asupra organismului uman decât în elementul său gazos și, de aici, prin intermediul corpului eteric, asupra organismului-apă și asupra organismului fizic sau de hrănire.
În fiecare organ uman lucrează atât organizarea astrală, cât și cea eterică. Efectul organizării eterice asupra unui organ oarecare se manifestă printr-un impuls vital, printr-un imbold de creștere. Tot ceea ce este forță de viață, atât într-un organ izolat, cât și în organismul global, provine de la organizarea eterică.
Organizarea astrală, dimpotrivă, este aceea care, în orice clipă, tinde să paralizeze, să paralizeze, nu să ucidă, această viață, această creștere. Organizarea Eului ar vrea neîncetat să ucidă organismul și organele și trebuie să-i opunem substanțele nutritive exterioare ca pe un stimulent care să le revitalizeze, proces deosebit de activ în copilărie și tinerețe.
Impulsurilor eterice li se opune activitatea corpului astral, care le paralizează fără încetare. Presupuneți că nu ați avea în organismul dvs. decât activitate eterică, viață și creștere, atunci nu ați ajunge niciodată la viață sufletească, conștiența dvs. nu s-ar putea dezvolta și ați fi condamnați la o viață pur vegetativă. În tot ceea ce vrea să crească, să se înalțe, să înmugurească, nu apare nici un fel de conștiență; pentru ca aceasta să se dezvolte, viața vegetativă a etericului trebuie să fie inhibată. Iar într-un organ inhibat se află în permanență, chiar într-o viață normală, ceva ca un început de boală. Nu ați putea face să se nască în dvs. [Nota 6] conștiență, fără a suscita în mod continuu o tendință spre boală. Desigur, ați putea căuta doar sănătatea, dar atunci v-ați condamna la o viață pur vegetativă; dacă vreți să desfășurați o activitate sufletească, să ajungeți la conștiență, începeți prin a avea o viață vegetativă, apoi o paralizați. În acest fel se opun organizarea eterică și organizarea astrală, dar într-o polaritate atenuată, mai puțin radicală decât aceea dintre organizarea fizică și organizarea Eului, astralul având sarcina să inhibe în mod constant ceea ce face organizarea eterică. Prin aceasta, ceea ce realizează, zi de zi, organizarea astrală în viața umană constituie o tendință permanentă spre boală; activitatea eterică, dimpotrivă, duce la o sănătate debordantă. Tot așa cum puteți spune, într-un mod cam abstract, că omul este alcătuit dintr-un corp fizic, un corp eteric, un corp astral și o organizare Eului, puteți spune că omul se compune din procese nutritive, dintr-un proces de sănătate debordantă, procese în care se amestecă în permanență un proces de boală și un proces de moarte, ținute tot timpul în frâu, până în momentul în care însumarea tuturor acestor morți parțiale conduce la moartea efectivă.
Să luăm în considerare acest organism astral, cu tendința lui de a face bolnav un anumit organ sau întregul om; exersați-vă în autoobservare; veți constata că nici un sentiment nu ar putea lua naștere în interiorul dvs. în absența organizării astrale. Reprezentați-vă organizarea eterică trezind viața, această viață pe care organizarea astrală o inhibă.
În starea de veghe – voi ajunge și la somn – există în mod necesar un echilibru labil, o oscilare constantă între eteric și astral, care dă naștere sentimentelor. În absența acestui du-te-vino, omul nu ar simți nimic. Refularea acestei activități astrale în status nascendi dă naștere sentimentului normal, dar imaginați-vă că această refulare nu se face imediat, că organizarea astrală devine prea puternică și nu poate fi suficient compensată de activitatea eterică, activitatea astrală va exercita atunci o influență prea puternică asupra organului și, în locul unei oscilări, va apărea o deformare a organului. Când organizarea astrală inhibă dincolo de măsura permisă și când activitatea sa nu mai poate fi compensată în status nascendi, această activitate devine sediul unor factori de boală. Boala este în mod efectiv legată de sentiment și putem spune că viața afectivă este reflexul sufletesc al patologiei. Când oscilarea se face la timp, viața afectivă ce rezultă de aici este datorată aceluiași proces care, în caz de predominanță a astralului, conduce la boală.
Dar se poate întâmpla, de asemenea, ca astralul să bată în retragere și să predomine etericul, trezind un alt gen de boală: proliferarea, expansiunea. Dacă trebuie să vedem în predominanța astralului tendința spre inflamație, predominanța etericului este răspunzătoare în caz de proliferări. Astfel, în viața afectivă absolut normală se stabilește un echilibru labil între procesele inflamatorii și cele de proliferare. Viața umană normală implică posibilitatea bolii, dar trebuie să se stabilească un echilibru permanent. Astfel, viața afectivă, dacă știm să o observăm în mod corect, revelează multe procese maladive. O bună observare a acestor tendințe permite să se prevadă anumite boli, prin intermediul dezordinilor vieții afective, cu mult înainte ca ele să fie în mod fizic decelabile. Boala nu este altceva decât o viață afectivă anormală. Viața afectivă rămâne pe planul sufletesc pentru că există o compensare eterică. Dacă această compensare nu se realizează, viața afectivă se cufundă în corpul fizic, se leagă de corp și provoacă boala. Atâta timp cât omul este capabil să rețină într-o măsură normală viața sentimentelor în suflet, el rămâne sănătos; dacă nu este capabil de acest lucru, sentimentul se cufundă într-un organ oarecare și apare boala.
Spun toate acestea în chip de introducere, pentru ca să înțelegeți cât este de necesar ca medicul să aibă o sensibilitate deosebit de fină în special pentru viața afectivă. Nu putem dezvolta cu adevărat un simț al diagnosticului fără această sensibilitate subtilă pentru viața afectivă. Acest lucru va deveni mai clar în lumina unor detalii.
Să vedem acum ce se întâmplă când ținem seama de organizarea fizică și de organizarea Eului. Să începem cu procesul nutritiv. Acesta constă în distrugerea permanentă a ceea ce, în substanțe, este propriu lumii exterioare. Organizarea astrală inhibă ceea ce este omul în interiorul său prin organizarea sa eterică; între organizarea astrală și organizarea eterică se stabilește un echilibru intern. Echilibrul dintre organizarea fizică și organizarea Eului se situează între lumea exterioară și lumea interioară. Astfel, putem spune: Sarea, așa cum o cunoaștem, este lume exterioară; când procesul nutritiv și organizarea Eului o iau în stăpânire, această organizare a Eului trebuie să fie în măsură să nu lase să subziste nimic din ceea ce este sarea în lumea exterioară, să o transforme complet. Dacă rămâne un rest, acesta constituie pentru organism un corp străin. Nu vă reprezentați acest corp străin doar ca pe un obiect cu contururi precise: rareori lucrurile stau în acest fel. Un asemenea corp străin poate fi constituit chiar din căldură exterioară, căci corpul dvs. nu trebuie să conțină nici o căldură care să nu fi fost elaborată de organizarea Eului. Imaginați-vă o ființă umană în care pătrunde căldură exterioară pe care nu o elaborează ea însăși, că ar fi ca o bucată de lemn expusă căldurii. Această căldură exterioară nu se comportă ca un simplu stimulent care îl incită pe om să-și producă propria căldură, ci se comportă ca un corp străin. La fel, frigul care pătrunde în organism se comportă ca un corp străin. Iar noi vom spune: Echilibrul intern dintre boală și sănătate este rezultatul interacțiunii dintre organizarea astrală și organizarea eterică, în timp ce echilibrul dintre om și lumea exterioară rezultă din polaritatea care există între corpul fizic și organizarea Eului. Trebuie să învățăm a vedea efectele acestor patru părți constitutive ale organismului uman; boala nu se recunoaște după organismul fizic exterior. Ceea ce constituie boala se desfășoară în întregime în planul suprasensibil și rămâne de neînțeles pentru cel care este incapabil să-și facă o idee despre organizarea astrală. Veți înțelege acest lucru și pornind de la un alt fapt. Durerea apare într-un organ atunci când corpul astral exercită asupra lui o influență prea puternică și îl deformează. Dacă organul compensează imediat această influență, dacă o compensează în status nascendi, atunci apare o senzație. Durerea nu este, de fapt, altceva decât o senzație accentuată care provine din deformare, ceea ce explică faptul că boala este însoțită de durere, altfel durerea rămâne o enigmă. Dar înțelegem cu ușurință cauza durerii atunci când știm că boala nu apare decât ca urmare a unui sentiment destul de intens pentru a provoca o deformare a organului. După cum vedeți, manifestările afective nu pot fi înțelese decât dacă pătrundem în profunzime viața sufletului uman.
Dar nu vom avea o viziune justă asupra lucrurilor decât dacă ne spunem: Nu este indiferent faptul că acțiunea stânjenitoare a astralului se exercită asupra unui organ sau asupra altuia. Presupuneți că astralul atacă ficatul. Acest organ se comportă foarte diferit de celelalte, el poate fi în mod considerabil deformat, fără să trezească durere. De aceea afecțiunile hepatice trec neobservate, sunt atât de disimulate. Căci ficatul este, de fapt, prin constituția lui, o enclavă în organizarea umană. Dintre toate procesele care se desfășoară în organismul uman, cele din ficat sunt cele mai asemănătoare celor din lumea exterioară. În ficat, omul este cel mai puțin uman.
 |
 [mărește imaginea] |
Tabla 2 |
Pe de-o parte, aveți lumea exterioară, pe de altă parte, omul, iar în el această porțiune de lume exterioară care este ficatul. E ca și cum ar exista o gaură în organizarea umană, iar pătrunderea corpului astral în ficat nu ar provoca mai mult rău decât pătrunderea lui în această pânză. Corpul astral poate leza ficatul, dar el nu poate provoca în el durere, căci acest organ este o enclavă, o bucată de lume exterioară în organism.
Acestea sunt niște fapte de care trebuie să ținem seama, dacă vrem să înțelegem organismul uman. Veți găsi multe informații despre ficat în tratatele de anatomie și fiziologie, dar veți înțelege acest organ dacă știți că el este în om organul cel mai străin. Și de ce este așa? Examinați un ochi – sau orice alt organ de simț [Nota 7] –, el este ca un fel de golf care se afundă în interiorul omului. În ochi se desfășoară niște procese pe care fizica aproape că ne permite să le înțelegem. În ceea ce privește ochiul, este ușor să vedem omul din punctul de vedere al fizicianului. Trasați o imagine, îi adăugați câteva linii, care sunt, în realitate, o absurditate îngrozitoare ce reprezintă refracția luminii și formarea imaginii cu ajutorul unei simple lentile. La fel se procedează și cu ochiul, el este examinat din punctul de vedere al fizicianului. Urechea însăși aproape că devenise un pian, pe vremea lui Helmholz. Organelor de simț li se aplică, în mare măsură, considerațiile valabile pentru lumea exterioară. La nivelul acestor organe, o porțiune a lumii exterioare s-a adâncit în interior. Acest lucru se verifică, propriu-zis, chiar prin filogeneză. La anumite animale inferioare, vedeți formându-se ochiul prin crearea unui intrând și umplerea lui din exterior. Astfel, ochiul se formează din exterior spre interior și nu invers. Un organ de simț este o porțiune de lume exterioară în organism, dar aceste organe sunt deschise și se insinuează ca niște golfuri în organism. Ei bine, ficatul, deși închis din toate părțile, este ca un organ de simț, înzestrat, într-adevăr, cu o mare sensibilitate pentru valoarea nutritivă a diferitelor substanțe pe care le ingerăm. Nu putem înțelege cu adevărat ce sunt digestia și hrănirea decât dacă atribuim ficatului acest rol de organ de simț, pe lângă procesele fizice care îi sunt atribuite de obicei și care nu sunt altceva decât expresia sufletesc-spiritualului. Ficatul este cu mult mai apropiat de substanțele pământești decât organele noastre de simț obișnuite. Ochiul nostru este expus, în primul rând, eterului în efectele sale, urechea noastră, aerului. Ficatul nostru este în relație directă cu calitățile materiale ale lumii exterioare pe care trebuie să le perceapă.
Inima este un alt organ de simț, dar în timp ce ficatul, cu facultățile sale de percepție, este confruntat cu substanțele exterioare care pătrund în om, inima este un organ de percepție a interiorului său. Este o absurditate – cum v-ați putut da seama din unele dintre descrierile mele –, este o absurditate să considerăm că inima este o pompă care trimite sângele în artere [Nota 8]. Mișcarea sângelui rezultă din Eu și din corpul astral, iar inima este, pur și simplu, un organ de simț pentru perceperea circulației, în special a circulației care urcă de la omul polului inferior spre omul polului superior.
Ficatul trebuie să aibă grijă de digestie, el trebuie, de exemplu, să aprecieze valoarea unui hidrat de carbon. Inima trebuie să supravegheze activitatea corpului astral și a Eului din om. Inima este un organ de simț spiritual, ficatul, un organ de simț absolut material. Este o distincție pe care trebuie să o facem. Trebuie să ajungem la o cunoaștere calitativă a organelor. Cum procedează astăzi medicina bazată pe științele naturii? Ea extrage cu o perfectă indiferență țesutul dintr-un organ, din inimă sau ficat, de exemplu, și ea examinează structura fizică exterioară a acestuia, dar acest lucru nu ne învață nimic despre rolul pe care îl joacă organul respectiv în organism.
Dacă examinez două cuțite, constat că ele au, amândouă, un opritor, un tăiș și un mâner. Această examinare îmi spune doar că ambele sunt niște cuțite. Trebuie să depășesc acest mod exterior de a examina lucrurile, să mă refer la un tot, dacă vreau să înțeleg că unul este un cuțit de masă, celălalt, un „cuțit de ras”, un brici. Din punct de vedere exterior, un brici ar putea fi și un cuțit de masă. O considerare exterioară nu e suficientă pentru a le deosebi unul de altul, eu trebuie să pun fiecare obiect în relație cu un întreg. La fel, simpla examinare exterioară a unui organ, așa cum se practică ea de obicei, nu mă învață nimic. E necesar să studiez legăturile sale cu întregul. Structura unui organ, luată izolat, nu-mi spune nimic. Cunoașterea omului necesită niște baze absolut diferite decât cele pe care le oferă chimia, examinarea afinităților chimice.
Vedeți dvs., în acest domeniu oamenii sunt astăzi extrem de naivi. Într-un anumit institut de fiziologie se fac niște cercetări asupra modului în care pot fi hrăniți niște șoareci cu lapte. Experimentul reușește perfect, șoarecii prosperă, devin mari și grași. Pentru a dovedi că laptele mai conține și altceva decât elementele sale componente cunoscute, au fost hrăniți alți șoareci cu aceste elemente componente și șoarecii au pierit în trei-patru zile. Nu au putut fi ținuți în viață. Experimentatorii au conchis că laptele conține în plus față de elementele componente cunoscute o altă substanță: vitamina. A fost descoperită această substanță subtilă, vitamina.
Dar nu acest lucru este important. Inventariind elementele componente ale laptelui, procedăm ca un om care își examinează ceasul și lanțul acestuia și spune: Eu cunosc aurul, argintul, celelalte metale, sticla etc., din care este făcut ceasul. – Dar toate acestea încă nu înseamnă un ceas. Ceasul înseamnă ceea ce a făcut din materialele respective mintea ceasornicarului. În lapte, ceea ce corespunde gândirii ceasornicarului sunt calitățile pământești pe care le conțin diferitele elemente componente, calitățile pe care fiecare dintre aceste elemente componente le-a primit de la Pământ. Pe lângă acestea, mai există, pentru un anumit timp, niște forțe periferice provenind din corpul eteric. Trebuie să se instaureze un nou mod de a înfățișa lucrurile.
Vedeți dvs., când mâncați prea mulți cartofi, faptul de a constata că ați înghițit o anumită cantitate de hidrați de carbon nu o să vă spună nimic despre efectul cartofului. Ceilalți hidrați de carbon, aceia pe care îi găsiți nu în rizomi, ci în frunzele sau în fructele plantelor, sunt transformați în traiectul digestiv. Cartoful este cu adevărat foarte ciudat. El pătrunde în așa fel cu forțele lui în organism, încât ceea ce se îndeplinește încă în traiectul digestiv cu fasolea, de exemplu, în cazul cartofului nu se îndeplinește decât în creier. Trebuie să știm că și în creier se desfășoară în permanență niște procese nutritive. Acestea sunt niște lucruri pe care mă limitez să le schițez doar, pentru moment, și asupra cărora voi reveni. Așadar, cel care mănâncă prea mulți cartofi poate că cere un efort prea mare din partea creierului său. El transferă înspre creier niște procese care ar trebui să se desfășoare mai jos. Astfel, o medicină care ține seama nu de compoziția chimică, ci de raporturile dintre om și substanțe în economia universală, deschide niște perspective noi în domeniul igienei și în întreaga viață socială.
O substanță este fundamental diferită, după cum ea se află în frunză sau în rizom. Este mult mai important să cunoaștem partea plantei din care provine această substanță, decât să știm dacă ea conține hidrați de carbon. Rizomii corespund mai mult regiunii cefalice a omului, florile și frunzele, regiunii inferioare. Compoziția chimică nu joacă un rol determinant. Altundeva trebuie să căutăm raporturile dintre om și mediul său înconjurător, atunci când vrem să știm ce îl face pe om să fie sănătos sau bolnav și să apreciem la justa lor valoare substanțele patogene și remediile. Referindu-se doar la caracteristicile oferite de chimia abstractă, știința a înăbușit treptat ceea ce se știa despre ființa umană, căci compoziția chimică nu ne învață nimic despre relațiile omului cu mediul său înconjurător.
Iată un alt exemplu: Un mod de a vedea pur chimic arată că prezența oxigenului în aer este indispensabilă și că aceea a azotului este cu mult mai puțin indispensabilă. S-ar putea considera, în virtutea a ceea ce se crede de obicei despre oxigen și despre azot, în ceea ce privește respirația, că o insuficiență a azotului ar fi de mică importanță, numai să fie suficient oxigen. Totuși, se constată că atunci când aerul nu mai conține destul azot, omul elimină mai mult azot, pentru a remedia insuficiența [Nota 9].
Omul este supus unui anumit raport între propriul său conținut de azot și acela al aerului înconjurător, independent de respirația sa.
Toate acestea sunt de o importanță extremă pentru cunoașterea omului, dar, deși descoperite sau recunoscute de unii sau de alții, ele rămân infecunde pentru lumea științifică actuală, deoarece nu există bazele care să permită integrarea omului în mediul său înconjurător. Despre aceste lucruri ne vom ocupa noi, pentru a aduce clarificări în privința omului sănătos și a celui bolnav.
| Organizare a Eului = moarte Organizare astrală = boală Organizare eterică = sănătate Organizare fizică = hrănire |
(Tabla 2) |
