Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ARTA DE A VINDECA APROFUNDATĂ PRIN MEDITAŢIE

GA 316


CURSUL DE CRĂCIUN


CONFERINŢA A DOUA

Stuttgart, 3 ianuarie 1924

Dragi prieteni,

Aş dori să vă prezint astăzi, pentru a continua tema de ieri, câteva particularităţi ale părţilor constitutive ale omului. Ieri v-am arătat că trebuie să considerăm omul ca fiind alcătuit în primul rând dintr-un corp fizic, care se leagă de tot ceea ce apare în contururi precise. El conţine apoi ceea ce voi numi un “organism-apă”, acesta fiind impregnat de forţele eterice. Sunt nişte forţe care acţionează pretutindeni, care iau naştere la periferie [ Nota 5 ]. Avem apoi corpul astral, despre care este imposibil să avem o reprezentare spaţială, şi pe care trebuie să-l considerăm sub un aspect pur calitativ; a-l concepe în mod cantitativ nu ar duce la nimic. Trebuie să ni-l reprezentăm ca aparţinând unei lumi care nu e lumea noastră spaţială aşa cum o cunoaştem noi, el aparţine unei lumi exterioare în raport cu lumea noastră. Acest lucru este încă şi mai adevărat în privinţa organizării Eului.

Ce reprezintă, aşadar, această organizare a Eului? Noi o percepem în lumea fizică în forma corpului nostru fizic. Ea nu poate fi percepută, bineînţeles, în lumea fizică decât prin intermediul structurii externe şi interne a corpului fizic. Dar când examinăm corpul fizic, noi trebuie să fim perfect conştienţi că, aşa cum se prezintă el, drept corp fizic în lumea fizică, el nu are nimic comun cu forţele care acţionează în lumea fizică. Pentru că, exact în clipa în care omul trece pragul morţii, când organizarea Eului părăseşte corpul fizic, acesta e lăsat în seama forţelor lumii exterioare, ceea ce duce la distrugerea lui, la pierderea structurilor sale. Dacă reflectaţi la faptul că forţele naturii exterioare distrug corpul fizic, realizaţi, în mod necesar, faptul că structurile sale nu pot depinde, în nici un fel, de forţele lumii fizice. Dacă organizarea Eului este aceea care structurează, formează corpul fizic, aceasta înseamnă, deci, că ea îl smulge forţelor care se află în ambianţa omului. Cu alte cuvinte, organizarea Eului este ceva absolut diferit de ceea ce se află în lumea fizică.

Ei bine, această organizare a Eului este înrudită, este în mod real înrudită cu moartea. Aceasta înseamnă că ceea ce se manifestă o singură dată în moarte, se petrece în mod continuu, de-a lungul întregii existenţe, sub influenţa organizării Eului. Omul moare, întru câtva, în permanenţă, totuşi, această moarte este compensată.

Pentru a vă oferi o imagine a acestui fapt, reprezentaţi-vă mitul Penelopei, inversat. Presupuneţi că dvs. lucraţi zilnic, cărând o cantitate de pământ din faţa casei, care va fi pusă la loc în fiecare noapte, în absenţa dvs. Atâta timp cât va fi pământ, veţi fi obligat să-l luaţi pentru a-l duce de acolo. Doar atunci când cantitatea va începe să se micşoreze, pentru că activitatea celui care pune pământul la loc se reduce, doar atunci nu veţi mai avea nimic de făcut. Aceasta este, cu aproximaţie, relaţia dintre organizarea Eului şi corpul fizic. Când vă hrăniţi corpul fizic, îi aduceţi nişte substanţe luate din ambianţa terestră. Aceste substanţe pe care i le aduceţi au nişte forţe interne, îşi au dinamismul lor propriu. Astfel, când luaţi şi înghiţiţi sare de bucătărie drept condiment, această sare de bucătărie ar vrea să-şi manifeste tendinţa proprie aşa cum este ea în exterior. Din momentul în care intră în gură, dvs. începeţi să privaţi această sare de bucătărie de proprietăţile sale şi faceţi acest lucru în continuare tot mai mult, astfel că, dacă organizarea Eului acţionează suficient de intens, în interiorul dvs. nu va rămâne în final nimic din ceea ce era sarea în exterior. Sarea va fi devenit ceva complet diferit. Rolul organizării Eului constă tocmai în transformarea alimentelor pe care le înghiţiţi. Când corpul fizic nu mai poate absorbi alimente, Eul nu mai are nimic de făcut, tot aşa cum dvs. nu mai aveţi nimic de făcut atunci când nu se mai aduce pământ în faţa casei dvs. Ca urmare a incapacităţii de a absorbi alimente, apare pentru Eu imposibilitatea de a lucra în corpul fizic prin intermediul căldurii. Şi putem spune: Această incapacitate de a transforma substanţele exterioare, de a le despuia de tot ceea ce au ele exterior, de a le pune în întregime în slujba organizării Eului, această incapacitate conduce la moarte.

De fapt, ce face din corpul fizic organizarea Eului? Ea îl distruge în mod constant, ea face ceea ce face moartea, dar acest lucru este compensat mereu de posibilitatea pe care o are corpul fizic de a absorbi hrană. Există, aşadar, un antagonism, o polaritate, între organizarea Eului şi hrănire. Organizarea Eului are pentru om aceeaşi semnificaţie ca moartea, dar ea face în mod continuu ceea ce moartea realizează dintr-o dată, în mod condensat. Prin organizarea Eului, dvs. muriţi în permanenţă, vă distrugeţi corpul fizic din interior, în timp ce natura exterioară îl distruge din exterior, atunci când muriţi. Corpul fizic poate fi distrus din două direcţii şi organizarea Eului este, pur şi simplu, suma forţelor de distrugere din interior. Putem spune, cu adevărat – vom vedea ulterior de ce este aşa –, că organizarea Eului nu are altă sarcină decât aceea de a induce în permanenţă moartea în fiinţa umană, această moarte care nu este împiedicată decât prin aportul de substanţe, acest proces de moarte rămânând mereu într-un stadiu incipient.

Astfel, noi putem identifica, în mod schematic – vom aborda detaliile mai târziu –, organizarea Eului cu moartea şi organizarea fizică, aşa cum am sugerat, cu hrănirea.

Planșa 2   Organizare a Eului  = moarte 
Organizare fizică     = hrănire

Între aceste două procese polare din om se inserează corpul astral şi corpul eteric. Corpul astral, vedeţi dvs., nu acţionează în mod direct asupra organismului uman decât în elementul său gazos şi, de aici, prin intermediul corpului eteric, asupra organismului-apă şi asupra organismului fizic sau de hrănire.

În fiecare organ uman lucrează atât organizarea astrală, cât şi cea eterică. Efectul organizării eterice asupra unui organ oarecare se manifestă printr-un impuls vital, printr-un imbold de creştere. Tot ceea ce este forţă de viaţă, atât într-un organ izolat, cât şi în organismul global, provine de la organizarea eterică.

Organizarea astrală, dimpotrivă, este aceea care, în orice clipă, tinde să paralizeze, să paralizeze, nu să ucidă, această viaţă, această creştere. Organizarea Eului ar vrea neîncetat să ucidă organismul şi organele şi trebuie să-i opunem substanţele nutritive exterioare ca pe un stimulent care să le revitalizeze, proces deosebit de activ în copilărie şi tinereţe.

Impulsurilor eterice li se opune activitatea corpului astral, care le paralizează fără încetare. Presupuneţi că nu aţi avea în organismul dvs. decât activitate eterică, viaţă şi creştere, atunci nu aţi ajunge niciodată la viaţă sufletească, conştienţa dvs. nu s-ar putea dezvolta şi aţi fi condamnaţi la o viaţă pur vegetativă. În tot ceea ce vrea să crească, să se înalţe, să înmugurească, nu apare nici un fel de conştienţă; pentru ca aceasta să se dezvolte, viaţa vegetativă a etericului trebuie să fie inhibată. Iar într-un organ inhibat se află în permanenţă, chiar într-o viaţă normală, ceva ca un început de boală. Nu aţi putea face să se nască în dvs. [ Nota 6 ] conştienţă, fără a suscita în mod continuu o tendinţă spre boală. Desigur, aţi putea căuta doar sănătatea, dar atunci v-aţi condamna la o viaţă pur vegetativă; dacă vreţi să desfăşuraţi o activitate sufletească, să ajungeţi la conştienţă, începeţi prin a avea o viaţă vegetativă, apoi o paralizaţi. În acest fel se opun organizarea eterică şi organizarea astrală, dar într-o polaritate atenuată, mai puţin radicală decât aceea dintre organizarea fizică şi organizarea Eului, astralul având sarcina să inhibe în mod constant ceea ce face organizarea eterică. Prin aceasta, ceea ce realizează, zi de zi, organizarea astrală în viaţa umană constituie o tendinţă permanentă spre boală; activitatea eterică, dimpotrivă, duce la o sănătate debordantă. Tot aşa cum puteţi spune, într-un mod cam abstract, că omul este alcătuit dintr-un corp fizic, un corp eteric, un corp astral şi o organizare Eului, puteţi spune că omul se compune din procese nutritive, dintr-un proces de sănătate debordantă, procese în care se amestecă în permanenţă un proces de boală şi un proces de moarte, ţinute tot timpul în frâu, până în momentul în care însumarea tuturor acestor morţi parţiale conduce la moartea efectivă.

Să luăm în considerare acest organism astral, cu tendinţa lui de a face bolnav un anumit organ sau întregul om; exersaţi-vă în autoobservare; veţi constata că nici un sentiment nu ar putea lua naştere în interiorul dvs. în absenţa organizării astrale. Reprezentaţi-vă organizarea eterică trezind viaţa, această viaţă pe care organizarea astrală o inhibă.

În starea de veghe – voi ajunge şi la somn – există în mod necesar un echilibru labil, o oscilare constantă între eteric şi astral, care dă naştere sentimentelor. În absenţa acestui du-te-vino, omul nu ar simţi nimic. Refularea acestei activităţi astrale în status nascendi dă naştere sentimentului normal, dar imaginaţi-vă că această refulare nu se face imediat, că organizarea astrală devine prea puternică şi nu poate fi suficient compensată de activitatea eterică, activitatea astrală va exercita atunci o influenţă prea puternică asupra organului şi, în locul unei oscilări, va apărea o deformare a organului. Când organizarea astrală inhibă dincolo de măsura permisă şi când activitatea sa nu mai poate fi compensată în status nascendi, această activitate devine sediul unor factori de boală. Boala este în mod efectiv legată de sentiment şi putem spune că viaţa afectivă este reflexul sufletesc al patologiei. Când oscilarea se face la timp, viaţa afectivă ce rezultă de aici este datorată aceluiaşi proces care, în caz de predominanţă a astralului, conduce la boală.

Dar se poate întâmpla, de asemenea, ca astralul să bată în retragere şi să predomine etericul, trezind un alt gen de boală: proliferarea, expansiunea. Dacă trebuie să vedem în predominanţa astralului tendinţa spre inflamaţie, predominanţa etericului este răspunzătoare în caz de proliferări. Astfel, în viaţa afectivă absolut normală se stabileşte un echilibru labil între procesele inflamatorii şi cele de proliferare. Viaţa umană normală implică posibilitatea bolii, dar trebuie să se stabilească un echilibru permanent. Astfel, viaţa afectivă, dacă ştim să o observăm în mod corect, revelează multe procese maladive. O bună observare a acestor tendinţe permite să se prevadă anumite boli, prin intermediul dezordinilor vieţii afective, cu mult înainte ca ele să fie în mod fizic decelabile. Boala nu este altceva decât o viaţă afectivă anormală. Viaţa afectivă rămâne pe planul sufletesc pentru că există o compensare eterică. Dacă această compensare nu se realizează, viaţa afectivă se cufundă în corpul fizic, se leagă de corp şi provoacă boala. Atâta timp cât omul este capabil să reţină într-o măsură normală viaţa sentimentelor în suflet, el rămâne sănătos; dacă nu este capabil de acest lucru, sentimentul se cufundă într-un organ oarecare şi apare boala.

Spun toate acestea în chip de introducere, pentru ca să înţelegeţi cât este de necesar ca medicul să aibă o sensibilitate deosebit de fină în special pentru viaţa afectivă. Nu putem dezvolta cu adevărat un simţ al diagnosticului fără această sensibilitate subtilă pentru viaţa afectivă. Acest lucru va deveni mai clar în lumina unor detalii.

Să vedem acum ce se întâmplă când ţinem seama de organizarea fizică şi de organizarea Eului. Să începem cu procesul nutritiv. Acesta constă în distrugerea permanentă a ceea ce, în substanţe, este propriu lumii exterioare. Organizarea astrală inhibă ceea ce este omul în interiorul său prin organizarea sa eterică; între organizarea astrală şi organizarea eterică se stabileşte un echilibru intern. Echilibrul dintre organizarea fizică şi organizarea Eului se situează între lumea exterioară şi lumea interioară. Astfel, putem spune: Sarea, aşa cum o cunoaştem, este lume exterioară; când procesul nutritiv şi organizarea Eului o iau în stăpânire, această organizare a Eului trebuie să fie în măsură să nu lase să subziste nimic din ceea ce este sarea în lumea exterioară, să o transforme complet. Dacă rămâne un rest, acesta constituie pentru organism un corp străin. Nu vă reprezentaţi acest corp străin doar ca pe un obiect cu contururi precise: rareori lucrurile stau în acest fel. Un asemenea corp străin poate fi constituit chiar din căldură exterioară, căci corpul dvs. nu trebuie să conţină nici o căldură care să nu fi fost elaborată de organizarea Eului. Imaginaţi-vă o fiinţă umană în care pătrunde căldură exterioară pe care nu o elaborează ea însăşi, că ar fi ca o bucată de lemn expusă căldurii. Această căldură exterioară nu se comportă ca un simplu stimulent care îl incită pe om să-şi producă propria căldură, ci se comportă ca un corp străin. La fel, frigul care pătrunde în organism se comportă ca un corp străin. Iar noi vom spune: Echilibrul intern dintre boală şi sănătate este rezultatul interacţiunii dintre organizarea astrală şi organizarea eterică, în timp ce echilibrul dintre om şi lumea exterioară rezultă din polaritatea care există între corpul fizic şi organizarea Eului. Trebuie să învăţăm a vedea efectele acestor patru părţi constitutive ale organismului uman; boala nu se recunoaşte după organismul fizic exterior. Ceea ce constituie boala se desfăşoară în întregime în planul suprasensibil şi rămâne de neînţeles pentru cel care este incapabil să-şi facă o idee despre organizarea astrală. Veţi înţelege acest lucru şi pornind de la un alt fapt. Durerea apare într-un organ atunci când corpul astral exercită asupra lui o influenţă prea puternică şi îl deformează. Dacă organul compensează imediat această influenţă, dacă o compensează în status nascendi, atunci apare o senzaţie. Durerea nu este, de fapt, altceva decât o senzaţie accentuată care provine din deformare, ceea ce explică faptul că boala este însoţită de durere, altfel durerea rămâne o enigmă. Dar înţelegem cu uşurinţă cauza durerii atunci când ştim că boala nu apare decât ca urmare a unui sentiment destul de intens pentru a provoca o deformare a organului. După cum vedeţi, manifestările afective nu pot fi înţelese decât dacă pătrundem în profunzime viaţa sufletului uman.

Dar nu vom avea o viziune justă asupra lucrurilor decât dacă ne spunem: Nu este indiferent faptul că acţiunea stânjenitoare a astralului se exercită asupra unui organ sau asupra altuia. Presupuneţi că astralul atacă ficatul. Acest organ se comportă foarte diferit de celelalte, el poate fi în mod considerabil deformat, fără să trezească durere. De aceea afecţiunile hepatice trec neobservate, sunt atât de disimulate. Căci ficatul este, de fapt, prin constituţia lui, o enclavă în organizarea umană. Dintre toate procesele care se desfăşoară în organismul uman, cele din ficat sunt cele mai asemănătoare celor din lumea exterioară. În ficat, omul este cel mai puţin uman.

Planșa 2   desen
plansa 2


[măreşte imaginea]

Pe de-o parte, aveţi lumea exterioară, pe de altă parte, omul, iar în el această porţiune de lume exterioară care este ficatul. E ca şi cum ar exista o gaură în organizarea umană, iar pătrunderea corpului astral în ficat nu ar provoca mai mult rău decât pătrunderea lui în această pânză. Corpul astral poate leza ficatul, dar el nu poate provoca în el durere, căci acest organ este o enclavă, o bucată de lume exterioară în organism.

Acestea sunt nişte fapte de care trebuie să ţinem seama, dacă vrem să înţelegem organismul uman. Veţi găsi multe informaţii despre ficat în tratatele de anatomie şi fiziologie, dar veţi înţelege acest organ dacă ştiţi că el este în om organul cel mai străin. Şi de ce este aşa? Examinaţi un ochi – sau orice alt organ de simţ [ Nota 7 ] –, el este ca un fel de golf care se afundă în interiorul omului. În ochi se desfăşoară nişte procese pe care fizica aproape că ne permite să le înţelegem. În ceea ce priveşte ochiul, este uşor să vedem omul din punctul de vedere al fizicianului. Trasaţi o imagine, îi adăugaţi câteva linii, care sunt, în realitate, o absurditate îngrozitoare ce reprezintă refracţia luminii şi formarea imaginii cu ajutorul unei simple lentile. La fel se procedează şi cu ochiul, el este examinat din punctul de vedere al fizicianului. Urechea însăşi aproape că devenise un pian, pe vremea lui Helmholz. Organelor de simţ li se aplică, în mare măsură, consideraţiile valabile pentru lumea exterioară. La nivelul acestor organe, o porţiune a lumii exterioare s-a adâncit în interior. Acest lucru se verifică, propriu-zis, chiar prin filogeneză. La anumite animale inferioare, vedeţi formându-se ochiul prin crearea unui intrând şi umplerea lui din exterior. Astfel, ochiul se formează din exterior spre interior şi nu invers. Un organ de simţ este o porţiune de lume exterioară în organism, dar aceste organe sunt deschise şi se insinuează ca nişte golfuri în organism. Ei bine, ficatul, deşi închis din toate părţile, este ca un organ de simţ, înzestrat, într-adevăr, cu o mare sensibilitate pentru valoarea nutritivă a diferitelor substanţe pe care le ingerăm. Nu putem înţelege cu adevărat ce sunt digestia şi hrănirea decât dacă atribuim ficatului acest rol de organ de simţ, pe lângă procesele fizice care îi sunt atribuite de obicei şi care nu sunt altceva decât expresia sufletesc-spiritualului. Ficatul este cu mult mai apropiat de substanţele pământeşti decât organele noastre de simţ obişnuite. Ochiul nostru este expus, în primul rând, eterului în efectele sale, urechea noastră, aerului. Ficatul nostru este în relaţie directă cu calităţile materiale ale lumii exterioare pe care trebuie să le perceapă.

Inima este un alt organ de simţ, dar în timp ce ficatul, cu facultăţile sale de percepţie, este confruntat cu substanţele exterioare care pătrund în om, inima este un organ de percepţie a interiorului său. Este o absurditate – cum v-aţi putut da seama din unele dintre descrierile mele –, este o absurditate să considerăm că inima este o pompă care trimite sângele în artere [ Nota 8 ]. Mişcarea sângelui rezultă din Eu şi din corpul astral, iar inima este, pur şi simplu, un organ de simţ pentru perceperea circulaţiei, în special a circulaţiei care urcă de la omul polului inferior spre omul polului superior.

Ficatul trebuie să aibă grijă de digestie, el trebuie, de exemplu, să aprecieze valoarea unui hidrat de carbon. Inima trebuie să supravegheze activitatea corpului astral şi a Eului din om. Inima este un organ de simţ spiritual, ficatul, un organ de simţ absolut material. Este o distincţie pe care trebuie să o facem. Trebuie să ajungem la o cunoaştere calitativă a organelor. Cum procedează astăzi medicina bazată pe ştiinţele naturii? Ea extrage cu o perfectă indiferenţă ţesutul dintr-un organ, din inimă sau ficat, de exemplu, şi ea examinează structura fizică exterioară a acestuia, dar acest lucru nu ne învaţă nimic despre rolul pe care îl joacă organul respectiv în organism. 

Dacă examinez două cuţite, constat că ele au, amândouă, un opritor, un tăiş şi un mâner. Această examinare îmi spune doar că ambele sunt nişte cuţite. Trebuie să depăşesc acest mod exterior de a examina lucrurile, să mă refer la un tot, dacă vreau să înţeleg că unul este un cuţit de masă, celălalt, un “cuţit de ras”, un brici. Din punct de vedere exterior, un brici ar putea fi şi un cuţit de masă. O considerare exterioară nu e suficientă pentru a le deosebi unul de altul, eu trebuie să pun fiecare obiect în relaţie cu un întreg. La fel, simpla examinare exterioară a unui organ, aşa cum se practică ea de obicei, nu mă învaţă nimic. E necesar să studiez legăturile sale cu întregul. Structura unui organ, luată izolat, nu-mi spune nimic. Cunoaşterea omului necesită nişte baze absolut diferite decât cele pe care le oferă chimia, examinarea afinităţilor chimice.

Vedeţi dvs., în acest domeniu oamenii sunt astăzi extrem de naivi. Într-un anumit institut de fiziologie se fac nişte cercetări asupra modului în care pot fi hrăniţi nişte şoareci cu lapte. Experimentul reuşeşte perfect, şoarecii prosperă, devin mari şi graşi. Pentru a dovedi că laptele mai conţine şi altceva decât elementele sale componente cunoscute, au fost hrăniţi alţi şoareci cu aceste elemente componente şi şoarecii au pierit în trei-patru zile. Nu au putut fi ţinuţi în viaţă. Experimentatorii au conchis că laptele conţine în plus faţă de elementele componente cunoscute o altă substanţă: vitamina. A fost descoperită această substanţă subtilă, vitamina.

Dar nu acest lucru este important. Inventariind elementele componente ale laptelui, procedăm ca un om care îşi examinează ceasul şi lanţul acestuia şi spune: Eu cunosc aurul, argintul, celelalte metale, sticla etc., din care este făcut ceasul. – Dar toate acestea încă nu înseamnă un ceas. Ceasul înseamnă ceea ce a făcut din materialele respective mintea ceasornicarului. În lapte, ceea ce corespunde gândirii ceasornicarului sunt calităţile pământeşti pe care le conţin diferitele elemente componente, calităţile pe care fiecare dintre aceste elemente componente le-a primit de la Pământ. Pe lângă acestea, mai există, pentru un anumit timp, nişte forţe periferice provenind din corpul eteric. Trebuie să se instaureze un nou mod de a înfăţişa lucrurile.

Vedeţi dvs., când mâncaţi prea mulţi cartofi, faptul de a constata că aţi înghiţit o anumită cantitate de hidraţi de carbon nu o să vă spună nimic despre efectul cartofului. Ceilalţi hidraţi de carbon, aceia pe care îi găsiţi nu în rizomi, ci în frunzele sau în fructele plantelor, sunt transformaţi în traiectul digestiv. Cartoful este cu adevărat foarte ciudat. El pătrunde în aşa fel cu forţele lui în organism, încât ceea ce se îndeplineşte încă în traiectul digestiv cu fasolea, de exemplu, în cazul cartofului nu se îndeplineşte decât în creier. Trebuie să ştim că şi în creier se desfăşoară în permanenţă nişte procese nutritive. Acestea sunt nişte lucruri pe care mă limitez să le schiţez doar, pentru moment, şi asupra cărora voi reveni. Aşadar, cel care mănâncă prea mulţi cartofi poate că cere un efort prea mare din partea creierului său. El transferă înspre creier nişte procese care ar trebui să se desfăşoare mai jos. Astfel, o medicină care ţine seama nu de compoziţia chimică, ci de raporturile dintre om şi substanţe în economia universală, deschide nişte perspective noi în domeniul igienei şi în întreaga viaţă socială.

O substanţă este fundamental diferită, după cum ea se află în frunză sau în rizom. Este mult mai important să cunoaştem partea plantei din care provine această substanţă, decât să ştim dacă ea conţine hidraţi de carbon. Rizomii corespund mai mult regiunii cefalice a omului, florile şi frunzele, regiunii inferioare. Compoziţia chimică nu joacă un rol determinant. Altundeva trebuie să căutăm raporturile dintre om şi mediul său înconjurător, atunci când vrem să ştim ce îl face pe om să fie sănătos sau bolnav şi să apreciem la justa lor valoare substanţele patogene şi remediile. Referindu-se doar la caracteristicile oferite de chimia abstractă, ştiinţa a înăbuşit treptat ceea ce se ştia despre fiinţa umană, căci compoziţia chimică nu ne învaţă nimic despre relaţiile omului cu mediul său înconjurător.

Iată un alt exemplu: Un mod de a vedea pur chimic arată că prezenţa oxigenului în aer este indispensabilă şi că aceea a azotului este cu mult mai puţin indispensabilă. S-ar putea considera, în virtutea a ceea ce se crede de obicei despre oxigen şi despre azot, în ceea ce priveşte respiraţia, că o insuficienţă a azotului ar fi de mică importanţă, numai să fie suficient oxigen. Totuşi, se constată că atunci când aerul nu mai conţine destul azot, omul elimină mai mult azot, pentru a remedia insuficienţa [ Nota 9 ].

Omul este supus unui anumit raport între propriul său conţinut de azot şi acela al aerului înconjurător, independent de respiraţia sa.

Toate acestea sunt de o importanţă extremă pentru cunoaşterea omului, dar, deşi descoperite sau recunoscute de unii sau de alţii, ele rămân infecunde pentru lumea ştiinţifică actuală, deoarece nu există bazele care să permită integrarea omului în mediul său înconjurător. Despre aceste lucruri ne vom ocupa noi, pentru a aduce clarificări în privinţa omului sănătos şi a celui bolnav.

Planșa 2   Organizare a Eului     = moarte
Organizare astrală     = boală
Organizare eterică     = sănătate
Organizare fizică       = hrănire