Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ARTA DE A VINDECA APROFUNDATĂ PRIN MEDITAŢIE

GA 316


CURSUL DE CRĂCIUN


CONFERINŢA A TREIA

Dornach, 4 ianuarie 1924

Dragi prieteni,

Până mâine veţi reflecta la întrebările pe care doriţi să mi le puneţi, pentru ca în cursul conferinţelor următoare să pot răspunde la ele ţinând seama de dorinţele dvs.

Aş dori astăzi să mai adaug câteva cuvinte la expunerea de ieri, referitor la om şi la relaţiile sale cu lumea. Când privim omul din punct de vedere antroposofic, nu trebuie să ne simţim stânjeniţi în faţa acelora care, vorbind de pe poziţia ştiinţei actuale, au tot felul de idei despre om, care sunt mai degrabă nişte “non-idei”. Totuşi, ne vom strădui să ne îndepărtăm cât mai puţin posibil de concepţiile obişnuite. Dar este evident că ideile curente despre problemele importante se îndepărtează în mod considerabil de adevăr. De aceea, cel care, în zilele noastre, se străduieşte să ajungă la adevăr, trebuie să aibă curajul să recunoască ceea ce, în concepţia ştiinţei, pare total absurd. Totuşi, e necesar, dragi prieteni care aveţi voinţa de a vindeca, să fiţi în mijlocul acelora care vindecă în lumea exterioară, să vă ocupaţi de această ştiinţă exterioară într-un fel pe care îl voi indica aici. Altfel, veţi merge împreună cu adevărul cu un pas nesigur în mijlocul erorilor actuale.

Lucrurile de care ne ocupăm sunt considerate astăzi ca şi cum am avea de-a face cu vreo şaptezeci sau optzeci de elemente existente pe Pământ [ Nota 10 ], cu nişte forţe care se leagă de acestea, forţe de atracţie şi de respingere etc...., cu forţele care se exprimă prin valenţe, prin numere atomice etc… Se ajunge astfel la anumite legi fizice pe baza cărora se încearcă a se desprinde o concepţie de ansamblu [ Nota 11 ]. Apoi, pornind de la aceste forţe diverse, a căror origine este căutată în substanţe, se construieşte o fantasmă despre care se crede că acesta este omul. Dar nu este deloc aşa. Atât în structura sa generală, cât şi în privinţa forţelor care îi asigură hrănirea şi creşterea, omul nu este supus doar influenţelor care izvorăsc din substanţele pământeşti. Pornind din corpul eteric, am văzut că acesta suferă neapărat influenţa unor forţe care izvorăsc de la periferia Cosmosului. Dacă luăm acum în considerare aceste două categorii de forţe, cele care iau naştere din substanţe şi cele care iau naştere din Cosmos, e necesar ca între ele să se stabilească un echilibru, o compensare, o armonizare, în privinţa fiecărui organ. Diferitele sisteme organice ale omului se deosebesc în mod efectiv după modul în care se stabileşte acest echilibru.

Planșa 3 
desen
plansa 3


[măreşte imaginea]

Examinaţi din acest punct de vedere capul omului. Aici trebuie să vă atrag atenţia – am făcut-o deja de nenumărate ori – asupra modului în care greutatea creierului – supus, ca orice corp pământesc, greutăţii – este în mare parte anihilată prin faptul că acest organ pluteşte în lichidul cefalo-rahidian. Creierul constituie masa principală a capului uman şi cântăreşte între 1.300-1.500 de grame. În virtutea prezenţei lichidului cefalo-rahidian care se scurge în canalul rahidian, el nu mai cântăreşte decât, cel mult, 20 de grame. De ce este aşa? Pentru că, în virtutea principiului lui Arhimede, creierul suferă un impuls de propulsare în sus egal cu masa lichidului dislocuit. Astfel, din greutatea sa nu mai rămân decât 20-25 de grame. Dacă creierul ar apăsa cu toată greutatea în jos, sistemul arterial situat la baza lui nu ar mai putea rezista, ar fi zdrobit. Noi nu trăim cu creierul nostru prin greutatea pământească, ci prin ceea ce ne îndepărtează de Pământ, prin forţa de ascensiune care se opune greutăţii. Creierul este supus greutăţii cel mult în măsura a 20 de grame. Cu capul nostru, noi nu suntem decât foarte puţin supuşi greutăţii.

Astfel, caracterul pământesc al creierului este în mod considerabil eliminat prin organizarea umană. Aceasta din urmă este reglată în aşa fel încât forţele pământeşti, pur şi simplu, să dispară. Forţa ascensională datorată principiului lui Arhimede este cunoscută, deşi tehnica nu ţine întotdeauna seama de ea. Altfel nu s-ar produce rupturi de baraje, cum a fost cea din Italia [ Nota 12 ]. Există aici o eroare tehnică, prin nerespectarea principiului lui Arhimede în totalitatea sa. Nu ştiu dacă s-a recunoscut acest lucru, dar reiese foarte exact din descrierile făcute. Sunt considerate juste legile care convin, iar legile care nu convin nu sunt luate în considerare.

Dar această pierdere de greutate ca urmare a organizării interioare a capului nu e totul; se mai petrece şi altceva, în virtutea anumitor condiţii statice dintre inspiraţie şi expiraţie. Este o realitate faptul că şocul inspirator rezultând din inspiraţie şi din amortizarea sa, şi şocul invers, rezultând din expiraţie, se comportă unul în raport cu celălalt la fel ca greutatea şi forţa ascensională. Astfel, e curios să constatăm că, atunci când mergem, noi, în realitate, ne lăsăm creierul în repaos, în privinţa condiţiilor lui statice. Noi nu îl lăsăm să devină greu, şi aceasta datorită propulsării în sus a lichidului, şi se întâmplă la fel, în privinţa relaţiilor sale interne, atunci când mergem. Aceasta nu se referă doar la mers, ci şi, fapt curios, la deplasarea pe care o facem împreună cu Pământul. Noi efectuăm această deplasare doar cu restul corpului, nu cu creierul. Pentru creier, această deplasare este în permanenţă anulată. Astfel, în privinţa creierului, dintr-o greutate de 1.500 de grame rămân mereu doar 20 de grame; mai mult, când ne mişcăm capul tot atât de repede ca şi restul corpului, el rămâne, de fapt, în repaos. Este mai dificil să ne reprezentăm ceea ce apare animat de mişcare ca fiind în repaos, decât să ne reprezentăm ceea ce este greu ca fiind lipsit de greutate. Pentru organizarea internă a omului, capul se comportă ca şi cum el ar fi în permanenţă în repaos, toate forţele se anulează, nu rămâne decât o infimă greutate care trage în jos, într-un raport de 20 la 1.500, şi o uşoară accelerare spre înainte. Cea mai mare parte a mişcării este compensată. Şi putem spune că, în cadrul organismului, în ceea ce priveşte impresia interioară, capul este asemeni unei persoane care stă aşezată cuminte într-o trăsură, o persoană care nu se mişcă şi care totuşi înaintează în trăsura care, aceasta, se mişcă. Acest lucru îl resimte capul, această impresie de a nu avea greutate. El îşi anulează mobilitatea atunci când omul se deplasează şi când, împreună cu omul, Pământul însuşi se deplasează.

Astfel, organul uman care este capul are ceva foarte deosebit, prin izolarea lui faţă de tot ceea ce se îndeplineşte pe Pământ. În schimb, capul întreg este conform imaginii Cosmosului, este cu adevărat o oglindă a Cosmosului, el nu are nimic de-a face, în esenţa sa, cu forţele Pământului. Structura internă a creierului este copiată după forţele cosmice şi nu poate fi explicată prin ceva pământesc, ci doar pornind din Cosmos. Pământul acţionează – vorbind la modul grosier – doar forţând în jos formaţiunea cosmică şi încorporând omului tot ceea ce tinde spre Pământ. Puteţi să vă convingeţi de aceasta privind un schelet: Daţi la o parte craniul, şi veţi fi îndepărtat tot ceea ce este conform imaginii Cosmosului. Ceea ce rămâne nu este decât pe jumătate cosmic. Deja dispunerea coastelor suferă influenţa pământească. În oasele lungi ale gambelor şi ale braţelor aveţi nişte formaţiuni pur pământeşti. Observaţi vertebrele, cu asperităţile lor, aceste vertebre de care se articulează coastele, va trebui să fiţi de acord că ele rezultă dintr-un echilibru dintre cosmic şi pământesc. Iar în calota craniană sunteţi în prezenţa unei forme în care Cosmosul smulge elementului pământesc posibilităţile sale de expresie, sunteţi în prezenţa unei forme copiate după elementul cosmic. În acest fel trebuie să studiaţi formele umane.

Studiaţi în acest fel forma umană; nu uitaţi că, în vederea funcţiilor sale interne, capul – în special părţile sale moi şi partea lichidă – este în repaos, reproducând în toată liniştea Cosmosul, şi veţi fi de acord că anatomia şi fiziologia din zilele noastre nu pot fi considerate drept expresia adevărului, pentru că cei care le profesează nu sunt conştienţi de influenţele cosmice.

V-am deja spus acest lucru, există nişte forţe provenite de la periferie. Este ca şi cum, venite din toate părţile, ele ar acţiona asupra capului uman. Dar există o mare deosebire, în funcţie de faptul că aceste forţe sunt reţinute de Lună, de Soare sau de Saturn. Prezenţa anumitor astre modifică aceste forţe periferice. Nu este indiferent din ce regiune au apărut ele. Efectul lor e considerabil modificat, în funcţie de locul în care se află o anumită constelaţie. Aceste noţiuni, care se aflau odinioară la baza unei astronomii pline de înţelepciune, nu-i mai interesează decât pe diletanţi.

Planșa 3 
desen

Aproape nimeni nu-şi mai face astăzi o reprezentare reală despre aceste lucruri. Ceea ce am spus este de o mare importanţă pentru înţelegerea felului în care este format omul. În această subordonare totală a capului faţă de Cosmos, a oaselor gambelor faţă de Pământ, se exprimă, până în substanţă, esenţa forţelor modelante. Într-un os uman găsim, după cum ştiţi, carbonat de calciu; găsim aici, de asemenea, fosfat de calciu, două substanţe de o mare importanţă pentru edificarea osului. Carbonatul de calciu conferă osului particularitatea de a fi supus Pământului; fără el, Pământul nu ar putea ajunge la os. Carbonatul de calciu constituie pentru forţele pământeşti un punct de sprijin substanţial pe baza căruia ele formează osul. Fosfatul de calciu joacă acelaşi rol pentru forţele cosmice. Astfel, un os lung, cum este femurul, nu s-ar putea întinde de sus în jos fără intervenţia carbonatului de calciu, şi ar fi lipsit de col, fără intervenţia fosfatului de calciu. Faptul că proporţia dintre carbonat şi fosfat nu variază deloc între diafiză şi col nu schimbă cu nimic problema. În realitate, o analiză precisă revelează, totuşi, nişte deosebiri. Dar, mai mult: constituţia organismului uman implică existenţa unor procese de construcţie şi de deconstrucţie, a unor procese care conduc la elaborare şi a unor procese care elimină ceea ce nu poate fi utilizat. Există între aceste forţe de construcţie şi cele de deconstrucţie o mare deosebire, pe care o putem observa chiar în substanţele înseşi, în fluor, de exemplu. Anatomistul obişnuit spune: fluorul joacă un rol în odontogeneză, el se află şi în urină; există, deci, fluor, aici, ca şi acolo. Dar nu aceasta este problema. În odontogeneză, fluorul joacă un rol pozitiv, dinţii nu se pot forma fără el. În urină se află fluorul care trebuie eliminat, deconstruit. Important este să distingem dacă, într-un anumit loc, o substanţă se formează în vederea eliminării sale sau dacă ea este absolut indispensabilă elaborării. Aceasta este situaţia. Într-o parte a osului, formată în principal de Cosmos, fosfatul de calciu joacă un rol constructiv, într-o altă parte, el constituie o excreţie. Şi invers, într-un os lung, carbonatul de calciu este constructiv, pe când, într-o zonă osoasă formată de Cosmos, el constituie, dimpotrivă, o eliminare.

Nicăieri nu este importantă prezenţa unei substanţe sau a alteia, ci drumul pe care ea îl parcurge îi dă semnificaţia pentru un anumit loc din organism.

Am încercat deja să ilustrez aceste fapte când am spus: Presupuneţi că, plimbându-mă, întâlnesc la ora 9 dimineaţa două persoane care discută liniştit pe o bancă. După amiază, în jurul orei 3, trec din nou prin acelaşi loc; aceleaşi persoane sunt din nou pe punctul de a sta la taifas pe bancă. Constatarea acestor două fapte nu duce la nimic, căci una din persoane ar fi putut, înarmată cu un sandviş, să rămână pe bancă de la 9 la 3, în timp ce cealaltă, tot în acelaşi timp, ar fi putut parcurge un drum lung şi să fi revenit să se aşeze pe bancă la ora 3. Prima ar fi foarte odihnită, a doua, foarte obosită. Starea interioară a celor două persoane ar fi foarte diferită. Nu este important că o persoană sau alta este prezentă aici, ci este important ce a făcut ea, drumul pe care l-a parcurs în existenţa sa pentru a se afla acolo. La fel, este absolut indiferent pentru înţelegerea fiinţei umane să ştim că o substanţă sau alta se află într-un anumit organ. Trebuie să ştim cum se află ea acolo, dacă joacă acolo un rol anabolic sau un rol catabolic. Niciodată nu vom putea face legătura dintre calitatea unei substanţe indispensabile organismului şi remediu, dacă nu ţinem seama în mod exact de acest proces. Doar când ştim să facem acest lucru descoperim că repartizarea substanţelor în Cosmos este diferită de ceea ce credeam.

Vedeţi dvs., prezenţa fierului sanguin, care se crede că poate fi pusă în evidenţă prin anumite analize, constituie un fapt la care nu s-a mai reflectat de cinci sau şase secole. Dacă e just să spunem că există fier în sânge, în schimb, vom căuta zadarnic în el plumb, dacă organismul este normal. Plumbul nu este cunoscut, de fapt, decât prin minereurile sale, acolo unde el se află în masă. Dar toate metalele pe care le găsim în masă în Pământul nostru existau odinioară, în forma lor originară, în starea foarte subtilă de eter al căldurii, pe Saturn, pe Soare etc. Ei bine, omul exista deja pe vechiul Saturn, desigur, sub o formă diferită de cea actuală. El a participat la toate aceste procese prin care fierul, de exemplu, a devenit ceea ce este el astăzi, pornind de la această stare, absolut volatilă, de fină dispersie, care este eterul căldurii. Omul a participat la devenirea Pământului. Faţă de fier şi de magneziu, omul s-a comportat în mod ciudat. El a inclus aceste metale în formarea sa. El a triumfat asupra plumbului, dar în privinţa magneziului, el l-a asociat propriului său proces. El a fugit de plumb, el a eliminat procesul-plumb, dar regăsim în om forţele care se manifestă în exterior în magneziu, forţe asupra cărora el trebuie să triumfe din punct de vedere interior. În schimb, omul a triumfat asupra plumbului pe vremea când el nu era încă închis între limitele pielii sale, pe când era încă o formă pe cale de metamorfoză, constituind un tot împreună cu Cosmosul. El mai posedă încă şi astăzi această putere de dominare asupra procesului-plumb şi capacitatea de a-l elimina. El dispune de forţele de edificare ale magneziului şi de forţele de excreţie ale procesului-plumb. Ce înseamnă toate acestea? Pentru a le înţelege, e suficient să vedem ce devine un organism uman intoxicat cu plumb. El devine fragil, se sclerozează, de unde putem deduce că organismul uman nu tolerează plumbul. El începe să combată procesul care se află în substanţa-plumb – căci substanţele sunt întotdeauna nişte procese. În organism se răspândeşte plumb, organismul se revoltă împotriva acestuia şi încearcă să-l alunge. Dacă e capabil de acest lucru, se vindecă, dar dacă plumbul este mai puternic, el nu se mai face sănătos şi asistăm la procesul de ruinare a organismului, caracteristică saturnismului. Într-adevăr, organismul poate suporta doar procesul de dominare a plumbului şi nu tolerează forţele care conduc la formarea plumbului.

Să cercetăm ce rezultă pentru om din faptul că el nu tolerează plumbul. Omul este, în primă instanţă, o fiinţă senzorială. El îşi percepe mediul înconjurător, apoi el reflectează asupra percepţiilor sale; ambele procese sunt necesare: percepţia, pentru a intra în contact cu lumea, şi reflecţia, pentru a refula percepţia şi, refulând-o, pentru a dezvolta autonomia. Dacă nu am face altceva decât să percepem, ne-am epuiza în contemplarea exterioară. Dimpotrivă, doar distanţându-ne de obiecte şi reflectând asupra lor, noi nu ne mai epuizăm în obiect. Ei bine, corpul eteric al omului dispune de un centru pentru forţele de biruire a plumbului, care se află aproximativ acolo unde părul formează vârtejul. (planșa 4) De acolo, forţele de biruire a plumbului radiază în întreg organismul, împiedicând pătrunderea forţelor de formare a plumbului. Aceste forţe de biruire a plumbului au o mare importanţă. Ele sunt acelea care fac ca atunci când eu observ această cretă să nu rămân prizonierul contemplării mele. Altfel, eu m-aş identifica total cu obiectul perceput. Devin autonom, paralizez observaţia, chiar cu ajutorul acestor forţe de biruire a plumbului. Aşadar, acestor forţe le datorează omul faptul de a fi o personalitate distinctă, capabilă să se izoleze de lumea exterioară.

Planșa 4 
plansa 4

[măreşte imaginea]

În mod efectiv, aceste forţe nu au doar o semnificaţie fizic-eterică, ci şi una psihică şi morală, iar existenţa lor se poate manifesta, în anumite circumstanţe, în mod frapant: omul încorporează anumite substanţe metalice organismului său şi pe altele le respinge, biruindu-le. De unde vine atunci faptul că omul, în decursul lungii sale evoluţii, trecând prin vechiul Saturn, vechiul Soare etc., dintre aceste substanţe care s-au format în afara lui, le-a respins pe unele şi le-a încorporat pe altele? Această respingere are drept corolar posibilitatea, pentru om, de a dobândi în sine nişte forţe morale autonome. Deşi organismul uman actual nu are nevoie de plumb, ne putem imagina că el ar putea comporta nişte forţe care formează plumb, că el ar putea conţine plumb, tot aşa cum conţine fier. În acest caz, omul ar avea nişte calităţi semi-morale, el ar avea o afinitate maladivă pentru gunoaie, el ar căuta substanţele urât mirositoare şi ar simţi plăcere să le miroasă. La un copil atins de o asemenea perversiune, simţind plăcere pentru tot ceea ce miroase urât, plăcându-i, de exemplu, să miroasă petrol, există întotdeauna o carenţă în privinţa acestei proprietăţi a sângelui de a respinge plumbul. Trebuie atunci să încercăm să solicităm aceste forţe de respingere a plumbului prin nişte măsuri clinice sau prin medicamente. Vom vedea, acest lucru este posibil.

Să revenim la magneziu, la această substanţă care joacă un rol atât de important în organism. Putem face asupra lui o observaţie foarte interesantă. Pe plan pedagogic, am atras adesea atenţia asupra necesităţii de a delimita net de celelalte prima perioadă a existenţei, care se întinde până la apariţia celei de-a doua serii de dinţi. Perioada următoare merge până la pubertate. Ei bine, dacă fluorul este necesar odontogenezei, magneziul nu este mai puţin necesar. Dar odontogeneza nu se îndeplineşte doar în gură, în maxilarul superior şi cel inferior; întregul organism participă la aceasta şi procesul-magneziu se desfăşoară în totalitatea organismului uman. Acest lucru este de o importanţă capitală pentru om, până la formarea celei de-a doua serii de dinţi. Mai târziu, magneziul nu mai are aceeaşi importanţă, căci forţele sale durifică organismul. Aceste forţe închid organismul în sine însuşi şi punctul final al acestei consolidări, al acestei integrări de forţe şi substanţe, se situează în momentul formării celei de-a doua serii de dinţi. Dar, până atunci, utilizarea magneziului are o importanţă majoră pentru organismul uman.

Ei bine, organismul uman este un întreg, din punctul de vedere al evoluţiei sale în timp. El trebuie să conţină magneziu, el trebuie să aibă magneziu la dispoziţia sa. Fără aceste forţe ale magneziului, el ar fi lipsit de adevăratele forţe de consolidare. Dar el nu poate înceta să producă aceste forţe ale magneziului. Acest proces se realizează atât înainte, cât şi după formarea celei de-a doua serii de dinţi. Aceste forţe trebuie să fie utilizate; astfel, după ce apare a doua serie de dinţi, organismul biruie magneziul eliminându-l, în special făcându-l să treacă în secreţia lactată, în lapte. Acesta este un proces singular de tip periodic, căci secreţia lactată se află în legătură cu pubertatea: până la schimbarea dinţilor, organismul consumă magneziu; apoi, de la schimbarea dinţilor până la pubertate, îl elimină, şi în forţele lactogenezei se găseşte, într-adevăr, magneziu. Apoi se produce un reviriment până spre 20 de ani, şi forţele magneziului sunt atunci utilizate în scopul unei consolidări musculare foarte utile.

O substanţă este, de fapt, un agregat de procese. Plumbul nu e decât în aparenţă această substanţă gri şi grosolană, este absurd să o spunem. Plumbul este un proces care se desfăşoară în interiorul unor graniţe ce îi limitează extinderea. Totul este proces, şi nu ne putem mulţumi să spunem că, în om, anumite procese materiale sunt folosite, iar altele, cum este acela al plumbului, pe care nu-l folosim, sunt respinse. Mai sunt şi alte procese, cum este acela al magneziului, care alternează în mod ritmic. În ritmul vieţii, procesul-magneziu este când consumat, când eliminat. Doar analiza care revelează prezenţa magneziului nu ne spune nimic, căci la 12 ani substanţele au o cu totul altă importanţă decât la 4 sau la 5 ani. Nu cunoaştem cu adevărat omul decât dacă ştim în ce moment anumite procese materiale, anumite substanţe, au o importanţă sau alta pentru organism. Dacă vrem să ştim cum îşi prelungesc substanţele activitatea lor în om, studierea compoziţiei chimice nu e de nici un folos. Trebuie să facem nişte studii care astăzi trezesc prea puţin interes. Dacă facem istoricul substanţelor începând din secolele al 13-lea–al 14-lea, găsim primele elemente ale chimiei actuale, amestecate cu procesele alchimice care ne par adesea atât de lipsite de sens. Exista pe atunci ceea ce am putea numi o ştiinţă a signaturii (a formei spectrale – n.t.), căzută în uitare, folosită mai ales pentru plante, dar şi pentru minerale.

Vedeţi dvs., o substanţă cum este antimoniul, mai exact, minereul său, antimonitul, prezintă o structură particulară formând nişte ace fine ca firele de păr. Dacă îl supuneţi unui anumit tratament metalurgic, obţineţi o oglindă de antimoniu, în special când vaporii de antimoniu se condensează pe un perete rece. Antimonitul are întotdeauna tendinţa de a face să apară nişte forme care se revelează în mod clar a fi cele ale corpului eteric. Aceste forme sunt foarte asemănătoare anumitor plante simple care se mulează pe corpul eteric. Antimonitul, când îl observăm, dă o impresie de mare receptivitate pentru formele eterice, el se mulează pe ele. Oricine poate constata că e posibil să declanşăm o serie de explozii când facem electroliza antimoniului, când îl facem să se fixeze pe catod. Aceste explozii fac să se întrevadă relaţiile dintre antimoniu şi forţele eterice. Este un fapt remarcabil, exista odinioară o mare înţelegere, pierdută apoi, pentru asemenea lucruri; astăzi nu mai sunt respectate consideraţiile de acest fel şi oamenii rămân perplecşi în faţa unor lucruri importante. Astfel, ei se întreabă de ce diamantul, grafitul, antracitul şi cărbunele, care, toate, sunt carbon, sunt atât de diferite? Dacă s-ar ţine cu adevărat seama de ceea ce nu este doar constituţia chimică, dacă s-ar ţine seama de signatură, cum o înţelegeau cei vechi, s-ar sesiza deosebirea dintre cărbune şi grafit. Cărbunele a luat naştere în cursul stadiului pământesc, grafitul în cursul celui precedent, cel lunar, iar diamantul în cursul celui solar. Considerând lucrurile din punct de vedere cosmic, veţi începe să înţelegeţi că nu contează atât substanţa în sine, cât împrejurările şi epocile în cursul cărora o substanţă a luat o anumită formă [ Nota 13 ]. Ei bine, când ceva material, în mod fizic real, este supus timpului, timpul are o semnificaţie precisă. Revenind la cele precedente, dvs. puteţi spune: Cărbunele este un copil, nu este prea în vârstă, grafitul este puţin mai mare, el este un tânăr, iar diamantul, dacă nu este chiar un moşneag, atunci este, cel puţin, un om în plină putere a vârstei. Dacă trebuie să distribuiţi o sarcină care are nevoie de un om matur, nu veţi face apel la un copil, este o problemă de vârstă. Astfel, cărbunele, prin vârsta sa cosmică, are o misiune diferită de aceea a grafitului, care este mai în vârstă. E necesar să fim atenţi la procesele cosmice, dacă vrem să învăţăm să cunoaştem legăturile omului cu Universul. Dacă utilizaţi antimoniul ca medicament, şi dacă vreţi să ştiţi ce stimulează el în corpul eteric uman, cu care are o afinitate deosebită, trebuie să ştiţi mai întâi care sunt legăturile sale cu lumea exterioară. Trebuie să ţinem seama neapărat de procesele subtile ale naturii, dacă vrem să ştim cum se comportă în om un anumit remediu.