Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ARTA DE A VINDECA APROFUNDATĂ PRIN MEDITAŢIE

GA 316


CURSUL DE CRĂCIUN


CONFERINŢA A ŞAPTEA

Dornach, 8 ianuarie 1924

Dragi prieteni,

Vom consacra prima parte a convorbirilor de astăzi întrebărilor care nu sunt incluse în problematica generală despre care am vorbit şi voi mai vorbi încă. Apoi vom relua tema de ieri, pentru a încheia mâine consideraţiile noastre esoterice.

Întrebare: Există nişte exerciţii care pot să dezvolte magnetismul medical în sine şi care sunt aceste exerciţii?

Această întrebare necesită nişte lămuriri asupra magnetismului medical. Forţele terapeutice magnetice sunt nişte forţe a căror activitate se exercită în principal între corpul eteric al unei persoane şi corpul eteric al alteia. Trebuie să vă reprezentaţi faptul că efectele magnetismului medical se bazează pe următorul fapt: Presupuneţi că o persoană este o natură puternică, aşadar, are facultatea de a-şi dezvolta puternic voinţa şi ea poate, în anumite condiţii, să primească nişte indicaţii. Astfel, dacă are o anumită afecţiune, îi pot spune: În fiecare dimineaţă la ora 11 trebuie să te gândeşti la Soare şi să-ţi reprezinţi cum îţi încălzeşte mai întâi capul, apoi să-ţi reprezinţi cum căldura din cap trece în braţe, antebraţe, apoi în mâini. Tu îţi fortifici astfel forţele reale. Când ţi-ai fortificat în acest fel forţele reale, încearcă să-ţi faci o idee absolut clară despre starea ta patologică, pentru a o expulza acum prin forţa voinţei tale. O asemenea practică poate fi deosebit de eficace, dar nu în mod infailibil, ea rămâne întotdeauna cam problematică. Poate fi foarte eficace atunci când boala nu este legată de o leziune organică deosebită, caz în care această leziune se poate extinde, evident, la cele patru elemente ale corpului elementar: cel solid, cel fluid, cel gazos şi cel caloric. Ce s-a întâmplat? Prin indicaţia mea, respectivul a primit o stimulare pentru corpul său astral. Indicaţiile mele pe care el le-a executat, acest mod de a-şi reprezenta Soarele, căldura din cap etc., aceste indicaţii pe care le-a aplicat, i-au fortificat puţin voinţa, care poate fi fortificată, au acţionat asupra corpului său astral. Corpul astral a acţionat asupra corpului eteric şi acesta, la rândul său, a exercitat o acţiune binefăcătoare asupra fizicului şi a reuşit să compenseze leziunea care nu era prea profund ancorată în fizic. Nu e voie să spunem că asemenea vindecări se referă doar la ceea ce medicina numeşte tulburări funcţionale, spre deosebire de afecţiunile care comportă o veritabilă leziune organică. Această distincţie este absolut inexactă. Este imposibil să spunem unde sfârşesc tulburările funcţionale şi unde încep cele organice. Tulburările funcţionale sunt însoţite întotdeauna de mici tulburări organice, dar acestea scapă investigaţiilor grosiere ale fiziologiei şi patologiei. În cazul de faţă, facem apel nu la magnetism, ci la propriile forţe de vindecare ale pacientului. Atunci când este aplicat, acest mod de a acţiona este, oricum, cel mai bun. Fortificăm voinţa pacientului, vindecându-l, totodată.

Se poate proceda şi altfel: Putem acţiona, fără ca pacientul să-şi exercite voinţa, cu propriul nostru corp astral, pentru ca el să ne influenţeze propriul corp eteric, iar acesta, la rândul său, să influenţeze corpul eteric al pacientului, în acelaşi fel în care o făcea în cazul precedent propriul său corp astral. În aceasta constă magnetismul. Magnetizatorul acţionează în mod inconştient, îşi influenţează propriul corp eteric pornind din astral. Forţele pe care le dezvoltă el astfel le poate îndrepta, în mod instinctiv, spre pacient, transmiţându-i-le şi fortificându-l. Trebuie să avem clar în minte faptul că, atunci când e vorba de o vindecare, magnetizatorul trebuie să folosească ceea ce este în stare să ducă la vindecare. Când suntem în faţa unui om slab, pe voinţa căruia nu putem conta, este permis uneori să folosim magnetismul. Totuşi, aş vrea să vă spun în mod expres că magnetismul medical este ceva problematic, care nu se poate aplica indiferent în ce caz. Această facultate instinctivă de a-ţi activa propriul corp astral pentru a influenţa etericul şi a trece la etericul pacientului este individuală. Unele persoane o au într-un grad foarte înalt, altele într-un grad mai mic, altele nu o au deloc. Aşadar, există nişte oameni predispuşi la magnetism prin facultăţile lor. Când încep să folosească acest magnetism, cum este numit, merge foarte bine; după o vreme, aceste facultăţi se pierd şi, lucru frecvent, aceşti magnetizatori care şi-au pierdut capacităţile acţionează ca şi cum le-ar mai avea încă, ei devin nişte şarlatani. Ceea ce devine suspect, când magnetismul este practicat ca profesiune. De fapt, un asemenea mod de a vindeca nu poate să fie, în principiu, o profesie. E necesar să spun acest lucru, în legătură cu această temă. Procesul magnetic este, desigur, eficace – când cineva are darul respectiv –, dar numai atunci când este exercitat cu o compasiune sinceră pentru pacient, cu o compasiune simţită în adâncul cel mai profund al propriei fiinţe. Dacă practicaţi magnetismul cu o iubire adevărată faţă de pacient, nu puteţi face din aceasta o profesie. Dacă există o iubire adevărată şi dacă nu se exercită în alt fel nişte influenţe nefaste, el nu poate fi decât benefic. Dar nu poate fi practicat decât în anumite ocazii, când karma vă conduce spre o fiinţă pe care vreţi să o ajutaţi din toată inima. Procedeul exterior poate consta în punerea mâinilor sau în atingerea uşoară; cel care acţionează este corpul astral, care influenţează corpul eteric, şi acesta, la rândul său, influenţează corpul eteric al celuilalt.

Ceea ce se întâmplă mai trebuie înfăţişat şi sub un alt unghi. Fapt este că vindecarea are întotdeauna drept punct de plecare corpul astral, fie acela al pacientului, fie acela al magnetizatorului. În terapia medicamentoasă, se desfăşoară un proces invers. În cazul acesteia, dvs. introduceţi nişte substanţe în corpul fizic, care acţionează în conformitate, pe de-o parte, cu forţele lor interioare, pe de alta, cu ritmul corpului fizic, influenţând astfel corpul eteric al pacientului. Vindecarea vine întotdeauna de la corpul eteric. Pe de-o parte, acţionaţi asupra corpului eteric pornind din astral, prin vindecare psihică, din care face parte şi magnetismul medical, acesta conţinând ceva problematic sau, dacă pot spune astfel, un aspect umanitar sau social, un aspect care are de-a face cu legătura de la om la om. Pe de altă parte, aveţi terapia obiectivă, care trebuie să treacă în mod obligatoriu prin medicament, a cărui acţiune ajunge la corpul eteric prin intermediul corpului fizic. Dar vindecarea trebuie să vină întotdeauna din corpul eteric. Este absolut iluzoriu să credem că vindecarea poate veni de la corpul fizic devenit bolnav. Într-adevăr, corpul fizic poartă în el tendinţa spre boală, vindecarea este întotdeauna realizarea corpului eteric.

Întrebare: Care sunt relaţiile dintre inimă şi uter şi poziţia lui, şi sentimente, durere şi bucurie?

Există nişte sentimente înrudite în mod direct. În primul rând, inima şi uterul, deşi situate în mod fizic la distanţă, sunt nişte organe înrudite, precum Soarele şi Luna. Soarele şi Luna merg împreună şi radiază aceeaşi lumină. Într-un caz, Soarele luminează în mod direct obiectele, în celălalt, o face prin intermediul Lunii. Inima transmite în mod direct impulsul său organismului uman. Ea este organul de percepţie pentru circulaţia sanguină. Uterul este în aşa fel constituit încât să perceapă circulaţia care apare după fecundare. Acesta este rolul său.

Planșa 8   desen
plansa 8


[măreşte imaginea]

Tot aşa cum Luna reflectă lumina solară, uterul reflectă ceea ce percepe inima în circulaţia sângelui. Prin comportamentul lor direct sau reflectat în perceperea impulsurilor, aceste organe merg împreună, precum Soarele şi Luna. Când este o fiinţă încheiată, omul are nevoie de forţele inimii, când este pe cale de formare, el are nevoie de forţele inimii reflectate provenind din uter.

Ei bine, aceste organe şi alte câteva nu sunt altceva decât imaginea fizică a elementului sufletesc din om, văzut din punct de vedere spiritual. (În ceea ce priveşte plămânul, imaginea ar tinde mai mult spre fizic-eteric.) Poate îmi este permis să spun acest lucru în felul următor: Presupuneţi că aţi dezvolta o cunoaştere imaginativă. Când aţi observa un om şi v-aţi îndrepta privirea spre inimă şi uter, atunci vi s-ar impune, în mod real, imaginea Soarelui şi a Lunii. În sufletul său, omul simte, în mod efectiv, corespondentul spiritual. Există în mod real o corespondenţă între ceea ce se produce în inimă şi uter, şi ceea ce se produce, la drept vorbind, în inconştienţa sufletului, căci sufletul se află, altfel, sub influenţa gândurilor. În acest fel este mascat un proces subtil: legătura intimă dintre inimă şi uter. Dar cel care ştie câtuşi de puţin să observe va remarca numeroasele efecte consecutive modului pe jumătate inconştient, pe jumătate conştient, în care activitatea cardiacă suferă influenţa mediului fizic. Cel a cărui existenţă, prin profesiunea sa, de exemplu, nu este decât o succesiune de şocuri, poartă deja în subconştient imaginea exactă a activităţii cardiace care ia naştere în acest fel. Iar aceasta se reflectă în uter. Putem vedea cum se produce aceasta, cum se transmite constituţiei embrionului.

Acum, iată o întrebare la care este greu să răspundem, căci răspunsul ar fi, în mod necesar, fie superficial, constând într-o simplă indicaţie, fie va cere o dezvoltare aprofundată:

Care este influenţa purtării de perle sau pietre preţioase asupra diferitelor organe?

Această influenţă există, dar despre ea nu-şi poate face o idee decât acela care ajunge la lumile spirituale. Este uşor să spunem, de exemplu, că safirul acţionează asupra unui anumit temperament, asupra celui coleric, dar, de fapt, el acţionează doar în nişte cazuri individuale. Aceste efecte există, dar, pentru a răspunde pe deplin la întrebare, ar trebui să mergem mai în profunzime decât e posibil astăzi.

La întrebarea:

Cum să ajungem la o viziune asupra karmei în bolile particulare?

Nu pot răspunde decât prin ceea ce am spus în cursul conferinţei. Din ea s-a desprins mai mult decât o idee, altele vor mai apărea în ceea ce-mi mai rămâne de spus.

Iată şi alte întrebări:

Există oare un paralelism între gradul şi durata proceselor de descompunere post-letale şi evoluţia individualităţii respective în lumea spirituală?

În realitate, nu există vreo relaţie care să aibă însemnătate pentru oameni, deşi procesul de descompunere nu este, cum admite chimia, de natură pur fizică; de el se leagă un element spiritual profund. Este ceea ce era simţit odinioară în mod instinctiv. Pentru a se descompune, germanul spune verwesen – literal: a merge spre (ver) esenţa lucrurilor (wesen) -; s-ar mai putea spune: a se dizolva în esenţial. Omul nu este o fiinţă închisă în sine; nişte entităţi spirituale sunt active în el. În corpurile noastre fizic, eteric şi astral, noi găzduim anumite entităţi spirituale; noi nu suntem liberi decât în organizarea Eului. Aceste entităţi spirituale legate de corpurile noastre fizic, eteric şi astral, sunt legate şi de ceea ce se petrece cu corpul fizic după moarte. Problema descompunerii sau a incinerării are o strânsă legătură cu acest fapt. Dar toate acestea sunt în mod intim legate de karma. Însă pentru omul ca atare, pentru omul individual, aceasta nu are, de fapt, nici o importanţă.

Întrebare: Autopsia practicată dincolo de un anumit moment precis după moarte influenţează destinul decedatului?

Autopsia este fără nici o influenţă asupra destinului său.

Iată încă o întrebare de o anumită importanţă:

Facultăţile vindecătoare ale medicului sunt ele de natură pur personală sau sunt condiţionate de nişte relaţii comunitare – nu cele dintre medic şi bolnav –, de exemplu, dintr-un grup medical? Este oare de conceput ca un medic luat ca individ în parte să primească de la o asemenea comunitate anumite forţe pe care nu le poate dezvolta el însuşi, cum e cazul cu anumite comunităţi preoţeşti?

Efectiv, aceasta este situaţia, dar este la fel cu întreaga comunitate umană; nişte forţe provenind de la comunitate pătrund în om, cu condiţia ca această comunitate să fie în mod real o unitate. Trebuie să simţi acest lucru, să faci experienţa vie a acestui fapt. Iar ceea ce v-am descris ieri şi voi preciza mâine poate fi, în mod real, începutul formării unei comunităţi între dvs. şi noi, chiar dacă ea nu poate fi, la început, decât o comunitate prin corespondenţă. Da, aceasta trebuie să vă unească, pentru ca atunci când veţi fi singuri să simţiţi că de la o asemenea comunitate nu emană doar nişte forţe intelectuale, ci şi nişte forţe spirituale.

Un cerc restrâns se centrează pe întrebarea următoare:

Cum îşi poate exersa medicul simţul său de observaţie? Iridioscopia, grafologia şi chiromanţia au vreo valoare?

În cazul ideal, observatorul ar fi capabil să vă spună enorm de multe lucruri despre starea globală a unui om plecând de la o bucăţică de unghie. Nu ar fi imposibil, la fel cum un fir de păr ne poate da multe informaţii. Reflectaţi cât de diferenţiat individual este un fir de păr, cât de mult se disting oamenii prin podoaba lor capilară, chiar la modul grosier. Printre dvs. există blonzi şi bruneţi; de unde vine acest lucru? Bruneţii îşi datorează culoarea unui proces-fier care se produce în părul lor, blonzii, unui proces-sulf, deosebit de intens la roşcaţi. Acest lucru este foarte interesant. Am cunoscut în realitate nişte oameni care aveau un păr roşcat de o strălucire revelatoare. La ei se produce un proces-sulf deosebit de intens. În schimb, părul negru este în relaţie cu un proces-fier foarte intens. Ei bine, părul, nu este el oare o “excreţie” provenind din organismul uman? În unul din cazuri, omul produce o substanţă eminamente combustibilă, sulful, care îi impregnează părul; în celălalt caz, el elimină fierul, care este cu totul altceva, care nu arde. Acest lucru face dovada unei deosebiri profunde între organizările lor. Ceea ce se manifestă astfel în mod grosier la modul general, se manifestă în mod subtil pentru fiecare om în parte, şi este posibil să recunoaştem întregul om după natura părului său. Cum să nu recunoaştem atunci omul după constituţia irisului său? Dar acest lucru cere nişte cunoştinţe vaste, şi nu acest diletantism stupid de care dau dovadă anumiţi iridiologi. Tocmai în aceste domenii care se întemeiază pe o bază reală adevărata cunoaştere nu este accesibilă decât la capătul drumului, tot aşa cum în astrologie nu se poate ajunge la cunoaşterea spirituală decât la capătul drumului. Înainte de a ajunge aici, ea nu este altceva decât diletantism. Acesta e cazul şi în ceea ce priveşte chiromanţia şi grafologia.

Grafologia pretinde o adevărată cunoaştere inspirativă. Modul în care scrie cineva este absolut individual. Despre acest lucru putem să dăm doar nişte indicaţii absolut generale. Ceea ce am spus adineaori se aplică şi aici. Inspiraţia e necesară pentru a deduce ceva din scris. Dar grafologia are acest caracter particular că scrisul actual al cuiva corespunde aproximativ cu ceea ce era persoana respectivă cu şapte ani înainte. Este o dificultate în plus, care îl obligă pe cel care ar vrea să-şi facă deducţiile asupra stării prezente a cuiva, îl obligă la un ocol, să meargă înapoi în evoluţia acestei persoane. El ajunge la o stare interioară de acum şapte ani, pe baza căreia, dacă are clarvederea, poate parcurge calea şi dobândi o cunoaştere mai aprofundată a persoanei. Aşadar, se poate scoate ceva din aceasta.

Există o anumită similitudine între studierea părului, a irisului şi chiromanţie. Şi aici, este indispensabilă inspiraţia şi nu regulile superficiale date de obicei. Pentru a examina liniile mâinii, este necesară o predispoziţie deosebită, cum pot să aibă, într-adevăr, unii oameni. E adevărat că liniile mâinii sunt strâns legate de caracterul evoluţiei unei persoane. E suficient, pentru a ne convinge de acest lucru, să comparăm liniile mâinii stângi cu acelea ale mâinii drepte. În viaţa cotidiană, această deosebire se manifestă prin faptul că scriem cu mâna dreaptă, nu cu stânga. În privinţa liniilor din palmă, cele ale palmei stângi îi revelează celui ce posedă inspiraţia karma întreagă; cele ale mâinii drepte, activitatea, asiduitatea de care a făcut dovadă persoana respectivă în existenţa prezentă. Destinul ei a structurat existenţa sa actuală, activitatea ei o conduce spre viitor. Toate acestea nu sunt fără temei, dar este extrem de periculos să propagăm aceste noţiuni în public, căci aici abordăm un domeniu în care seriozitatea şi şarlatania sunt foarte aproape una de alta. Din consideraţiile noastre ulterioare se vor mai desprinde, de la sine, şi alte idei.

Vedeţi dvs., dragi prieteni, aşa cum am spus la sfârşitul ultimului curs, a fi medic este, prin însăşi natura lucrurilor, o problemă de stare sufletească orientată spre atitudinea morală. V-am arătat că adevărata cunoaştere a unui remediu îl privează pe cel care o posedă de binefacerea virtuţilor acestuia şi îl exclude de la posibilităţile de vindecare pe care le oferă acest remediu. Desigur, simpla cunoaştere chimică a unui remediu nu ne exclude de la vindecare, căci aceasta nu este o adevărată cunoaştere, ci cunoaşterea adevărată este aceea care ne exclude de la vindecare.

Acum, fiţi buni şi reflectaţi la cele ce urmează. Cunoaşterea sistemului muscular al omului trece prin imaginaţie. Nu putem înţelege ceea ce acţionează în muşchi decât dacă ajungem la cunoaşterea imaginativă, şi la ea trebuie să recurgem dacă vrem să cunoaştem ceea ce poate vindeca un organ de tip muscular. Pentru organele interne, adevărata cunoaştere trece prin inspiraţie, nu prin noţiunile chimice. Presupuneţi că aţi cunoaşte un remediu care acţionează asupra sistemului muscular, dvs. datoraţi această cunoaştere imaginaţiei. Dar această cunoaştere imaginativă nu este ceea ce se presupune de obicei. Cunoaşterea curentă nu coboară prea adânc în om, ea nu se află decât în cap, în timp ce cunoaşterea imaginativă pătrunde sistemul muscular. Iar cunoştinţele terapeutice referitoare la acest sistem, dvs., dragi prieteni, le simţiţi în muşchii dvs. Acest lucru trebuie să fie luat foarte în serios. Pentru a mă face mai bine înţeles, vă voi spune chiar ceva paradoxal. Dar aici paradox înseamnă adevăr. Cartea mea Filosofia libertăţii a fost puţin înţeleasă, pentru că oamenii nu au ştiut cum să o citească. Dar această lucrare nu a fost concepută ca alte cărţi, Filosofia libertăţii trăieşte în gânduri, dar în nişte gânduri trăite în mod viu. Nişte gânduri abstracte, logice, care nu sunt trăite, aşa cum sunt gândurile întâlnite în general în ştiinţa actuală, sunt percepute în creier. Nişte gânduri cum sunt cele din Filosofia libertăţii [ Nota 22 ] le simţim, ca om integral, în sistemul nostru osos. Aici este paradoxul. Şi încă şi mai paradoxal o să vi se pară faptul că cei care au înţeles cu adevărat această lucrare au visat de mai multe ori schelete în timpul şi mai ales după lectura ei. Există o legătură etică între acest lucru şi poziţia globală a Filosofiei libertăţii faţă de libertatea din lume. Da, libertatea constă în a ne mişca muşchii în lumea exterioară pornind de la oase. Nu este liber cel care îşi urmează impulsurile şi instinctele. Omul liber se mulează pe cerinţele şi necesităţile lumii, pe care mai întâi trebuie să le iubească, şi cu care trebuie să stabilească o legătură. Aceasta se exprimă prin imaginaţiunea sistemului osos. Sistemul osos este cel care simte gândurile trăite. Aceste gânduri trăite sunt resimţite de omul întreg, şi mai ales de ceea ce constituie omul-pământ, omul solid. Anumite persoane au vrut să-mi ilustreze cărţile şi mi-au arătat tot felul de lucruri. Unii au vrut să reprezinte sub formă de imagini gândurile din Filosofia libertăţii. Conţinutul ei ar putea fi exprimat printr-o suită de scene dramatice executate de nişte schelete. Tot aşa cum libertatea cere să te despoi de tot ceea ce nu este decât instinct, ceea ce resimte omul când se gândeşte la libertate vrea să fie despuiat de carnea şi sângele său. El trebuie să devină schelet, trebuie să devină pământ. Gândurile trebuie să devină pământeşti. Ceea ce înseamnă că trebuie să faci efortul de a te elibera.

Spun aceasta pentru ca dvs. să înţelegeţi că omul întreg este implicat, chiar şi în gândurile obişnuite. Dacă trecem de la gândire la imaginaţie, facem experienţa acestui fapt în sistemul muscular. Inspiraţia este resimţită prin participarea la viaţa propriilor organe. Când este vorba de inspiraţie, nu trebuie să uităm mai ales maxima: “Naturalia non sunt turpia.” [ Nota 23 ] Căci cele mai frumoase inspiraţii sunt trăite, poate, cu ajutorul rinichilor sau al altor organe inferioare. Astfel, cunoştinţele de un ordin superior fac apel la întregul organism uman şi îşi poate face o idee despre ce sunt imaginaţia şi inspiraţia doar acela care sesizează faptul că imaginaţia este absolut asemănătoare activităţii fizice, căci ea face să lucreze muşchiul. Astfel, o adevărată imaginaţiune este ca o adevărată muncă fizică. De aceea, există o corelaţie între munca fizică şi imaginaţie. Dacă îmi este permis să evoc o amintire personală, voi spune că faptul de a fi tăiat lemne, cules cartofi, semănat etc., în copilărie, a contribuit extraordinar de mult la facultăţile mele imaginative. Spun acest lucru nu ca să mă laud, dar faptul de a fi făcut toate acestea a făcut mai uşoară reinserţia în muşchi, a uşurat efortul imaginaţiei, devenit asemănător unei obişnuinţe. Aşa se întâmplă când v-aţi exersat muşchii, mai ales în tinereţe, şi când, mai târziu, vreţi să ajungeţi la imaginaţie. Dar mişcările care nu se leagă de o muncă nu slujesc la nimic. Joaca nu este de nici un folos pentru imaginaţie. Joaca nu contribuie cu nimic la imaginaţie. Imaginaţia face ca muşchiul în repaos – nu putem să ne exersăm, evident, în acest sens, decât în stare de repaos – să încerce o experienţă asemănătoare aceleia pe care o procură o adevărată muncă fizică.

Înaintând astfel pe calea medicală, învăţând să cunoaşteţi prin dvs. înşivă aceste fapte ciudate, veţi realiza ce putere are cunoaşterea acestor elemente terapeutice asupra sistemului dvs. muscular, şi toate acestea vă vor influenţa karma. Să luăm un exemplu – l-am construit la modul imaginar –, acela al adevăratului tratament al vărsatului negru. Vărsatul negru provoacă o inspiraţie foarte puternică, însoţită chiar de intuiţie, şi ceea ce cunoaşteţi în acest fel, dacă sunteţi în acest domeniu nişte adevăraţi terapeuţi, acţionează cu mult mai intens asupra dvs. decât un vaccin, dar în mod diferit. Studiind tratamentul variolei, provocaţi în dvs., medicii, un fel de vindecare cu efect profilactic, care vă permite, dacă percepeţi relaţia, să vă apropiaţi de bolnavii de vărsat fără teamă şi cu întreaga dvs. putere de iubire. Dar aceste lucruri îşi au reversul lor. Cunoaşterea virtuţilor terapeutice ale unui remediu are ea însăşi o putere de vindecare – indiferent că este vorba de o imaginaţiune proprie sau de o imaginaţiune ce v-a fost transmisă. Faptul de a deţine ideea unui remediu acţionează, dar nu acţionează decât dacă sunteţi fără teamă. Teama este, de fapt, polul opus al iubirii. Dacă vă cuprinde teama atunci când pătrundeţi în camera unui bolnav, toate tratamentele pe care le prescrieţi nu vor sluji la nimic. Dacă intraţi cu iubire, fără să vă pese de dvs. înşivă, dacă vă îndreptaţi cu tot sufletul spre acela pe care trebuie să-l vindecaţi, dacă vă pătrundeţi cu iubire cunoştinţele imaginative şi inspirative, atunci la procesul de vindecare vor participa nu calităţile dvs. personale, personalitatea cuprinsă de teamă, ci aceea cunoscătoare, pătrunsă de iubire. Astfel, factorul moral nu trebuie să impregneze medicina doar din exterior, ci şi din interior.

Ceea ce constituie o regulă în toate ramurile cunoaşterii spirituale – fortificarea curajului – este cu atât mai mult în cazul medicinei. Dvs. ştiţi acest lucru, curajul este ceea ce ne înconjoară de pretutindeni, aerul este doar o iluzie. Ne trebuie curaj, dacă vrem să trăim în lumea în care respirăm. Dacă suntem laşi în ceva, noi nu trăim împreună cu lumea, noi ne excludem din ea; nu respirăm decât în mod aparent. Ceea ce vă este absolut necesar pentru studiile medicale este curajul, cutezanţa terapeutică. Dacă aveţi această cutezanţă, această hotărâre de a vindeca, ea vă va orienta în 90% din cazuri spre ceea ce este just. De fapt, procesul de vindecare este, pur şi simplu, legat de nişte calităţi morale.

De aceea, în studiile medicale trebuie să procedăm astfel: Un prim curs ar trata despre ceea ce am expus în primele trei conferinţe: crearea unei baze întemeindu-ne pe o ştiinţă a naturii şi a omului, o bază de cunoştinţe cosmice şi umane. Apoi, un al doilea curs: aprofundarea esoterică a dinamicii medicale; considerarea medicinei aşa cum am făcut-o în conferinţa a patra şi cum o voi face mâine. În sfârşit, un ultim curs ar trata, în principal, despre relaţiile dintre terapeutică şi adevărata aptitudine morală medicală. Căci una trebuie să o susţină pe cealaltă. Iar dacă un asemenea curs specializat în sensul moral va fi fost dat, bolile vor deveni pentru medic, în mod real, contrariul a ceea ce sunt ele pentru bolnav. Ele vor deveni pentru el un obiect al iubirii, nu ca să le întreţină, ele vor deveni un obiect al iubirii pentru că orice boală nu-şi atinge scopul decât atunci când este vindecată. Ce înseamnă aceasta?

Vedeţi dvs., dragi prieteni, a fi sănătos înseamnă a purta în sine calităţile sufletesc-spirituale considerate drept normale. A fi bolnav, a fi purtător al unei boli, acest lucru înseamnă a te afla sub influenţa unei anumite calităţi spirituale. Ştiu bine că dacă m-ar auzi unul dintre aceşti intelectuali moderni, ar spune: “Haida de, iar apare pe tapet vechea teorie a posedării!” Ne putem întreba, în primul rând, dacă vechea teorie a posedării este mai rea decât cea actuală, dacă e mai bine să fii posedat de spirite sau de bacili? Acest lucru ar merita să fie studiat. În ceea ce propagă ei, medicii moderni îşi mărturisesc tot credinţa în posedare, dar într-o posedare materialistă, mai conformă cu înţelegerea lor. Totuşi, aşa stau lucrurile, când suntem atinşi de vreo boală, purtăm în noi o calitate spirituală absentă din cursul normal al existenţei, dar e o calitate spirituală.

Dar iată-mă din nou constrâns la paradox. Presupuneţi că aţi încerca să cunoaşteţi relaţia dintre diferitele elemente ale Zodiacului: Berbec, Taur, Gemeni, Rac, Leu, Fecioară, Balanţă, Scorpion, Săgetător, Capricorn, Vărsător şi Peşti. Ei bine, există o deosebire enormă între aceste şapte constelaţii (sus) şi acestea cinci (jos). Dacă ajungeţi la imaginaţie, cele şapte constelaţii din zona de sus vă vor apărea ca o entitate masculină, iar cele cinci din zona de jos, ca o entitate feminină. Astfel, masculin-femininul va apărea contemplării imaginative ca o formă de şarpe închisă în sine, care se extinde pe întreg Zodiacul. O asemenea imaginaţiune nu poate fi primită de nici un om fără ca el să fie supus la ceea ce urmează.

Planșa 8   desen
plansa 8


[măreşte imaginea]

Reprezentaţi-vă variola, ea se manifestă prin nişte simptome fizice. Presupuneţi acum că o persoană atinsă de variolă ar fi capabilă să nu resimtă această boală decât în organizarea Eului şi în corpul său astral, ar fi capabilă să o extragă din corpurile fizic şi eteric, care ar deveni în mod subit sănătoase. Presupuneţi, sub formă de ipoteză, că acest lucru ar fi posibil. Ceea ce am descris nu este, de fapt, realizabil, dar, dacă vreţi să aveţi această imaginaţiune, trebuie să vă supuneţi la ceea ce am descris în mod ipotetic, corpul dvs. fizic şi eteric rămânând neatinse de variolă. Trebuie să vă supuneţi la încercarea variolei în corpul astral şi în organizarea Eului, corpul eteric şi cel fizic rămânând neatinse. Trebuie să faceţi încercarea unui echivalent spiritual al bolii fizice. Variola, dragi prieteni, este reflexul fizic al stării în care se află organizarea Eului şi corpul astral atunci când aveţi o asemenea imaginaţiune. Acum veţi recunoaşte că dacă un om primeşte variola, în el se exercită aceeaşi influenţă ca aceea care dă naştere imaginaţiunii cereşti în cunoaşterea spirituală.

Realizaţi astfel cât de legată este boala de viaţa spirituală, nu de corpul fizic. Boala este imaginaţiunea fizică a vieţii spirituale. Astfel, deoarece imaginaţiunea fizică nu este la locul ei şi nu trebuie să imite anumite procese spirituale, ceea ce poate fi sublim în lumea spirituală va putea deveni boală în corpul fizic.

Aşadar, boala trebuie să fie înţeleasă în felul următor: Nişte entităţi spirituale nu ar putea fi atrase în jos, în nişte locuri în care ele nu au ce căuta, dacă ele nu ar exista în lumea spirituală. Aceasta arată cât de strâns sunt legate boala şi cunoaşterea spirituală. A ne familiariza cu spiritualul deja înseamnă a cunoaşte boala. Nu poate să fie altfel. Când facem experienţa unei asemenea imaginaţiuni cereşti, ştim ce este variola, căci ea nu este altceva decât proiecţia fizică a ceea ce experimentăm din punct de vedere spiritual. Acest lucru este, în principiu, valabil pentru cunoaşterea întregii patologii. Am fi tentaţi să spunem: Când Cerul – şi Infernul, evident – pun stăpânire pe om în mod prea intens, omul se îmbolnăveşte. Dacă ele nu îi iau în stăpânire decât sufletul şi spiritul, el devine inteligent, înţelept sau lucid.

Trebuie să rumegaţi, dragi prieteni, aceste noţiuni în sufletul dvs. Veţi şti atunci care este rolul antroposofiei faţă de medic, căci ea arată ce sunt adevăratele arhetipuri divine în comparaţie cu reflexele lor demonice care sunt bolile. Veţi deveni astfel tot mai conştienţi că prin antroposofie trebuie să se facă, în mod necesar, o reformă a studiilor medicale.