Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ARTA DE A VINDECA APROFUNDATĂ PRIN MEDITAŢIE

GA 316


CURSUL DE PAŞTI


CONFERINŢA A DOUA

Dornach, 22 aprilie 1924

Dragi prieteni,

Aş vrea să-mi spuneţi ce vă stă la inimă, pentru ca discuţia să răspundă dorinţelor dvs.

Un participant: O întrebare care ne stă tuturor la inimă este modul în care trebuie să o scoatem la capăt cu toate meditaţiile care ne sunt date. Când să le facem? În ce ritm? Cele prezentate de Crăciun trebuie să fie făcute de toţi în acelaşi timp? Majoritatea dintre noi se simt oarecum copleşiţi de întreaga substanţă a meditaţiilor şi nu ştiu prea bine cum s-o trăiască.

În toate acestea nu poate fi vorba de nişte indicaţii rigide, ceea ce ar fi un amestec în libertatea umană. De altfel, dacă privim corect lucrurile, ele nu trebuie să devină ceva copleşitor. Când v-au fost date meditaţiile prezentate de Crăciun, vi s-a indicat totodată în ce direcţie orientează ele sufletul. Sunt nişte meditaţii de genul acelora care sunt date acum pentru treapta întâi. Ele conţin toate ceva diferit faţă de cele date anumitor persoane, în mod personal, la cererea lor. Când cineva doreşte o meditaţie cu acţiune personală, trebuie, evident, să-i indicăm dacă trebuie făcută dimineaţa sau seara, precum şi comportamentul care trebuie respectat în sensul acestei meditaţii, şi alte lucruri de acest fel. Acestea sunt meditaţii care trebuie să acţioneze asupra vieţii esoterice a unui anumit om, în funcţie de capacităţile sale. Ele conduc de la sine un om ca să nu rămână izolat şi îl ajută să-i recunoască pe cei care lucrează în aceeaşi direcţie cu el. Trebuie să considerăm aceste meditaţii ca personale. Toate celelalte meditaţii, cum sunt cele ale învăţământului esoteric de la Crăciun, au fost date în aşa fel încât să avem în mod exact în faţa ochilor efectul pe care trebuie să îl producă ele. Nu am dat nici un sfat, până acum, în sensul ca aceste meditaţii să se facă într-un moment anume. Trebuie să ţinem seama, de asemenea, şi de împrejurările existenţei, pentru a face asemenea meditaţii când avem timpul necesar la dispoziţie. Cu cât vor fi mai frecvente, cu atât va fi mai bine. Ele vor avea întotdeauna efectul corespunzător. În cazul unor asemenea meditaţii, trebuie să fii însufleţit întotdeauna de un elan spre un progres personal. Pornind de la ceea ce rezultă de aici pentru spirit, va trebui să încercaţi să vă asociaţi; oamenii se găsesc unii pe alţii. Astfel, ar fi o constrângere penibilă dacă am decreta nişte reguli precise referitoare la momentul în care nişte persoane individuale sau în grup ar trebui să facă meditaţiile respective. Toate acestea ar conduce la faptul că meditaţia şi-ar pierde valoarea, căci orice meditaţie este compromisă când este făcută din obligaţie. Astfel, meditaţiile personale trebuie să stârnească, treptat, o “sete a sufletului”, o sete de a medita. Cei care efectuează cel mai bine această meditaţie sunt cei care simt această sete de a medita dimineaţa şi seara, aşa cum simţim foamea. Când meditaţia devine o nevoie vitală, care face parte din viaţa sufletului, atunci este trăită aşa cum trebuie.

Pentru alte meditaţii, voinţa reală, voinţa de a deveni medic este ceea ce contează; este faptul de a-ţi spune: Aceasta este calea, eu voi medita de fiecare dată când voi putea. Făcând o meditaţie sau alta, sunt conştient că ea urmăreşte un scop sau altul. Astfel, meditaţia, practicarea meditaţiei, trebuie să rezulte întotdeauna dintr-un elan interior, ca expresie a unei voinţe umane libere. Nici nu ne putem imagina cât putem fi de opresaţi. Şi de ce lucrul spre care aspirăm să fie, în acelaşi timp, un izvor de opresiune? Pentru că meditaţia ar lua un caracter de obligaţie, ceea ce nu trebuie să se întâmple niciodată. A deveni medic este ceva care nu trebuie să fie privit niciodată aşa cum se face astăzi, ca o cale de acces spre o profesie, reflectaţi profund la aceasta. A deveni medic ar trebui să fie o vocaţie, o nevoie interioară de a te dărui vindecării, cu tot ceea ce implică acest lucru. Iar dacă simţim în mod obişnuit această nevoie de a vindeca, vom găsi calea meditaţiei, vom fi conduşi spre ţel. Rare sunt, fără îndoială, profesiile în care faptul de a le considera o obligaţie este atât de dăunător ca în cazul profesiei de medic. Aceasta implică dragoste pentru omenire, să o simţi, în profesia de medic, ca pe ceva de la sine înţeles. Ei bine, dacă nu este de dorit ca cineva să aleagă studiile medicale doar pentru că trebuie să facă ceva sau pentru că pare indicat, dintr-un motiv oarecare, este şi mai puţin de dorit ca cineva să caute în mod artificial să devină medic cu ajutorul meditaţiei, dacă nu simte această sete de a medita despre care am vorbit. Căci metodele străvechi, metodele esoterice pentru a progresa, cer mult mai mult decât o decizie exterioară, ele cer infinit mai mult, şi dacă ele nu izvorăsc dintr-o stare sufletească adecvată, dăunează mai mult decât circumstanţele exterioare. Dar trebuie să înţelegeţi, de asemenea, ce vreau să spun eu prin stare sufletească adecvată. De obicei, nu se prea ia în serios noţiunea de karmă. O vocaţie este, în mod evident, o manifestare a karmei, care v-a plasat într-o situaţie dată, şi trebuie neapărat să distingeţi acest lucru: A acţiona din obligaţie este dăunător, dar a te conforma karmei tale înseamnă a progresa în direcţia evoluţiei umane. Karma dvs. v-a condus pe toţi să practicaţi medicina, priviţi acum în străfundul sufletelor voastre, şi veţi descoperi că simţiţi în mod real această sete. Veţi găsi şi momentele, orele propice acestei meditaţii.

Vedeţi dvs., când te angajezi în mod temeinic într-o profesie atât de serioasă, nu trebuie să se întâmple ce s-a întâmplat de mai multe ori după Congresul de Crăciun. Acest lucru nu are legătură directă cu medicina, dar se leagă de o problemă umană de ordin general, în măsura în care ea interesează mişcarea antroposofică şi este, deci, importantă pentru ea. Voi mai vorbi despre acest lucru, dar faptul vă priveşte în mod deosebit şi vreau să-l evoc aici. S-a spus la Congresul de Crăciun [ Nota 31 ] că un impuls nou trebuie să străbată antroposofia, că ar trebui să acţionăm într-un mod mai interior. Unii au tras de aici nişte concluzii stranii. Unele persoane, cu situaţii, cu funcţii precise în Societatea Antroposofică. Unele dintre aceste persoane scriu: “Acum apare un impuls nou în mişcarea antroposofică, o înţeleg perfect, eu mă pun în întregime la dispoziţia acestui nou impuls, nu aş vrea să-mi păstrez vechea funcţie şi mă pun la dispoziţie.” Acest lucru nu poate conduce la nimic. Ceea ce poate conduce la ceva este ca persoana respectivă să fie conştientă că trebuie să-şi realizeze dezvoltarea la locul pe care îl ocupă, în special în ceea ce priveşte forţele pe care le pune în lucrare. Este mai ales cazul dvs., care aţi ales calea medicinei. Trebuie să fiţi conştienţi de faptul că în viitor veţi exercita o influenţă considerabilă. Amintiţi-vă şi de această sete despre care v-am vorbit, setea de a vă pregăti pe calea meditativă pentru arta de a vindeca o veţi găsi în inimile dvs.

Este ceea ce am vrut să vă spun despre practicarea meditaţiilor. Efectul lor trebuie să se completeze, să se susţină şi să se lumineze reciproc. Se poate ca o meditaţie să aibă un efect clar; faceţi atunci o alta, pentru ca aceasta să o pună şi mai mult în lumină pe prima. O veţi face pe una o dată sau de două ori, pe o alta, de douăsprezece ori. Acest lucru se va întâmpla dacă veţi pune la inimă meditaţiile dvs. şi ceea ce s-a spus despre scopul lor. Trebuie să folosim această ocazie pentru a dezvolta ceea ce la Crăciun a fost doar schiţat.

Acelaşi participant: Nu mă gândeam la nişte exerciţii la ore fixe, ci simţeam o anumită opresiune la ideea de a considera aceste meditaţii ca pe o datorie, nu simţeam întotdeauna vioiciunea necesară. Poate nu aveam atitudinea interioară necesară medicului, vreau să spun voinţa de a vindeca. Nu cred să fiu singurul în această situaţie. Mai mult decât unul dintre noi a devenit medic nu din nevoia de a vindeca, ci din cauza unei dorinţe profunde de a cunoaşte omul, sănătos sau bolnav. Până la Crăciun, noţiunea de voinţă de a vindeca mi-a fost total străină şi, din cauza muncii mele actuale, am fost profund mâhnit, căci aveam multe de făcut, şi eram, la început, prea obosit pentru a medita. Ei bine, această muncă m-a apropiat de bolnavi şi mi-a dat o idee despre ce poate să fie voinţa de a vindeca. Cred că sunt acum mai în măsură să practic meditaţia, pentru că voi simţi mai bine nevoie de a o practica, şi pentru că ea va constitui un drum spre ţelul spre care tind. Acest devotament faţă de omenire, această compasiune şi această voinţă de a vindeca au stârnit la mulţi dintre noi multe greutăţi, pentru că studiile noastre, orientate doar spre cunoaştere, nu ne-au pregătit pentru aşa ceva.

Reflectaţi la cele ce urmează: Atunci când, pe plan medical, separaţi cunoştinţele şi voinţa de a vindeca, vă exprimaţi într-un mod care contrazice realitatea. Este de o foarte mare importanţă să sesizaţi despre ce este vorba aici. Cunoaşterea omului este o necesitate care se referă la multe din domeniile activităţii umane. Astfel, în pedagogie, trebuie să se insiste asupra temeliei care este cunoaşterea omului. Aceasta este, în fond, necesară oricărei activităţi care depăşeşte simplul meşteşug. Faptul că nu se face apel la cunoaşterea omului în domeniile cele mai variate este consecinţa unor erori în care a căzut civilizaţia noastră modernă. Într-un anumit sens, această cunoaştere este căutată, deşi nu poate fi elaborată, căci nu este realizabilă decât pe cale antroposofică. Teologii caută – eu vorbesc despre teologii “exteriori” –, pedagogii “exteriori” caută şi ei. Singurii care nu o caută sunt juriştii, căci jurisprudenţa actuală nu poate fi deloc considerată ca exercitând o influenţă reală asupra lumii.

Ei bine, cunoaşterea omului trebuie să se specializeze în diversele domenii ale vieţii. Medicul are nevoie de cunoştinţe puţin diferite de cele ale pedagogului. Ar fi necesar ca pedagogia să fie cât mai impregnată de medicină şi medicina de pedagogie. Ar trebui neapărat să se creeze legături, schimburi, între cele două discipline. Să abordăm acum aspectul concret al cunoştinţelor umane. Vorbim de: “a recunoaşte stările patologice ale omului”. Aceasta este o prejudecată materialistă. Căci, ce vrea să spună, concret: “să recunoaştem starea patologică a unui om”? Cum aş recunoaşte o boală localizată în ficat, în splină, în plămân sau în inimă? Eu aş recunoaşte-o dacă aş şti care este procesul de vindecare capabil să o biruie. Procesul patologic este, de fapt, întrebarea şi, dacă vrem să recunoaştem acest proces, rămânem la întrebare. Procesul de vindecare este răspunsul. Nu ştim nimic despre un proces patologic dacă nu ştim cum să-l vindecăm. Cunoaşterea constă în a vedea cum putem să-l eliminăm. Astfel, nu există nişte adevărate studii medicale fără voinţa de a vindeca. A recunoaşte o stare patologică nu înseamnă nimic. Se face patologie fără să se creeze puntea de legătură spre terapie, şi chiar se urmăreşte să se facă descrierea unui organ bolnav. O asemenea descriere nu are nici cea mai mică valoare, căci, din punctul de vedere al descrierii pure, al cunoaşterii abstracte, pentru ceea ce se consideră astăzi a fi ştiinţă a naturii este indiferent că vorbim de un ficat sănătos sau de unul bolnav. Din punctul de vedere al ştiinţei, nu este posibil să ştii ce este un ficat sănătos, ce este un ficat bolnav, poate, cel mult, poţi remarca faptul că se întâlneşte mai des un ficat sănătos decât unul bolnav. Aceasta nu este altceva decât o împrejurare exterioară. Dacă vrem să recunoaştem un ficat bolnav, trebuie să luăm în considerare ce anume îl poate vindeca.

Pe ce se bazează vindecarea? Pe cunoaşterea substanţelor şi a forţelor care trebuie puse în lucrare pentru a trece de la procesul patologic la procesul sănătos. O asemenea cunoaştere constă, de exemplu, în a şti că Equisetum ia asupra sa activitatea renală. Astfel, atunci când corpul astral nu asigură în mod suficient această activitate renală, eu îi voi cere plantei Equisetum să o ia asupra sa. Cu Equisetum arvense, eu sprijin corpul astral. Acest fapt ne aduce răspunsul, ne arată ce se întâmplă. Acelaşi proces care, în exterior, conduce la Equisetum, se desfăşoară şi în rinichiul uman şi trebuie să fie considerat paralel cu acest organ. Astfel, eu mă aflu deja pe planul vindecării. Aşadar, nu poate fi vorba de a face patologie în mod pur abstract, de a face descrierea unor stări patologice care nu conduce la nimic. Omul nu trebuie să considere starea de boală decât în corelaţie cu acţiunea remediului. Sentimentul pe care îl avem faţă de cunoaştere trebuie să tindă, în toate domeniile, nu spre nişte concepţii pur formale, ci spre realitate. Aşa stăteau lucrurile pe vremea când ştiinţa mai avea încă un caracter iniţiatic. Atunci, cunoaşterea era refuzată celor care doar vor să cunoască, şi era oferită celor care aveau voinţa de a o transpune în realitate. Acesta este răspunsul la întrebarea dvs.?

Acelaşi participant: Poate m-am exprimat oarecum excesiv vorbind doar de sănătate şi boală. De fapt, eu consider modul de a vindeca drept un element de cunoaştere. Mă gândeam la altceva. Eu credeam că putem şti cum să vindecăm omul fără a avea voinţa de a-l vindeca. Nu simţeam în interiorul meu acest impuls. Nu l-am simţit, în toată munca mea, în toate studiile mele, acest impuls spre nevoia de a vindeca.

Acesta este semnul unei hipertrofii a cunoaşterii.

Acelaşi participant: Acesta este cazul meu. E un fapt pe care voiam să-l menţionez, pentru că e real şi poate părea ciudat.

Pentru a face o comparaţie care poate părea banală, aş spune că e bine că dvs. nu ştiţi să fabricaţi ceasuri, pentru că aţi produce unele care, deşi montate după toate regulile artei, ar refuza să funcţioneze. O hipertrofie a voinţei într-o direcţie sau alta va permite cucerirea unor facultăţi corespunzătoare, dar aceasta nu duce la o dezvoltare sănătoasă a naturii umane. A şti să vindeci nu ar trebui să existe fără voinţa de a vindeca şi dvs. ar trebui să vorbiţi altfel. Ar trebui să spuneţi: “Eu nu am studiat medicina decât de puţină vreme şi simt o nedomolită voinţă de a vindeca. Trebuie să mă abţin, pentru ca această voinţă născută din cunoaştere să nu izbucnească şi să nu mă facă să-i vindec pe cei sănătoşi.” Nu spun asta ca să fac o glumă: Vocea abţinerii ar trebui să-şi spună aici cuvântul. Nu ar trebui să fie posibil să se spună: “Am năzuit spre cunoaşterea vindecării, dar nu am voinţa de a vindeca.” Căci o cunoaştere atât de reală nu poate fi despărţită de voinţă, acest lucru e absolut imposibil.

Un alt participant: Cred că ceea ce a spus Domnişoara X este mai ales consecinţa studiilor medicale actuale, rezultatul final a zece sau douăsprezece semestre de studii. Întreaga ştiinţă medicală este axată pe o cunoaştere care nu duce la terapeutică. De-a lungul cursurilor nu auzi vorbindu-se decât despre diagnostic, iar în învăţământul clinic, când bolnavul a fost recondus în salon şi când profesorul nu ştie ce să facă în aşteptarea celuilalt, el azvârle nişte cuvinte despre terapeutică din care nu poţi să scoţi nimic practic. ... Aceasta mă face să pun o întrebare în legătură cu atitudinea fundamentală a ştiinţelor actuale, sursă de conflicte pentru tineri, pentru tinerii medici mai ales, care aşteaptă altceva de la ştiinţele medicale... M-am întrebat dacă e bine şi, mai ales, necesar să ne raliem acestor metode care iau un caracter monstruos, de exemplu, în investigaţia ginecologică, şi sunt fără legătură cu ceea ce rezultă din ele pe plan terapeutic. Este oare necesar să ne supunem la toate acestea? Am sentimentul că acestea înăbuşă în noi instinctul de vindecare. Un confrate îmi spunea că el cunoscuse un tămăduitor din munţii bavarezi, devenit atât de celebru prin darurile sale, încât un profesor l-a invitat în clinica sa din München şi i-a propus să-i arate modul său de a proceda. Din ziua în care tămăduitorul a văzut instalaţia din clinică, el şi-a pierdut darul şi nu a mai putut vindeca. Astfel, întrebarea mea este aceasta: Trebuie să ne asociem metodelor medicinei ştiinţifice sau, dimpotrivă, să evităm să participăm la ele?

Pusă în acest fel, întrebarea este de o extremă importanţă. Aveţi deplină dreptate, şi nu vreau să vorbesc despre particularităţile Domnişoarei X, ci să caracterizez o consecinţă ineluctabilă a formei pe care o au studiile actuale. Nişte studii medicale conforme cu natura nu ar duce la studiul stărilor patologice sau al metodei terapeutice fără ca să existe voinţa de a vindeca. Cea mai mare parte din ceea ce învaţă astăzi un student în medicină – trebuie să o spunem – nu are absolut nimic de-a face cu vindecarea şi nu este altceva decât o supraîncărcare a memoriei cu noţiunile cele mai imposibile. Este ca şi cum am cere unui sculptor să înceapă prin a învăţa proprietăţile fizice şi chimice ale marmurei sau ale lemnului. Acestea nu îl privesc. Câte lucruri nu sunt profesate în tratate şi practicate în clinică şi care nu au nimic de-a face cu medicina! De îndată ce treceţi de la descrierea simptomelor fizice la corpul eteric, aproape tot ceea ce se află în tratate îşi pierde importanţa. Căci abordarea corpului eteric vă dă o cu totul altă orientare în legătură cu organele. De îndată ce treceţi de la corpul fizic la corpul eteric, nu mai puteţi să o scoateţi la capăt doar cu intelectul. Când învăţaţi să sculptaţi, mai mult îndemânarea mâinii, simţul spaţiului, sunt lucrurile de care aveţi nevoie. Veţi învăţa mult mai mult despre corpul astral dacă îi veţi aplica noţiunile muzicale. Modul în care este structurat organismul pe baza corpului astral o să vă aducă o bogăţie de cunoştinţe. Omul care trece la acţiune este construit, în realitate, ca o gamă muzicală. Aici, în spate, în această direcţie, debutează prima, se trece apoi la secundă, pe urmă, cu antebraţul, la terţă. Şi veţi găsi două terţe, aşa cum sunt şi două oase. În acest fel vi se revelează nişte orizonturi absolut noi, care se deschid asupra unei adevărate cunoaşteri umane, iar învăţământul medical ar trebui să fie foarte diferit de ceea ce este el astăzi. Acest învăţământ, aşa cum reiese din ceea ce a spus Domnişoara X, este consecinţa nihilismului terapeutic, nu doar cel al Şcolii medicale de la Viena, căci nihilismul s-a infiltrat peste tot. Şi trebuie să mărturisesc că printre medicii, profesorii şi cei care predau discipline ştiinţifice, existau cel puţin nişte oameni serioşi; ei erau oameni de ştiinţă în “miopia” lor, dar exista, totuşi, o anumită seriozitate. Dar cu aceia care predau terapeutica, seriozitatea ia sfârşit, nu mai cred nici ei înşişi în ceea ce predau. Acolo unde lucrurile ar trebui să devină cu adevărat serioase, atunci când este abordată terapeutica, seriozitatea încetează. De unde poate atunci să ia naştere voinţa de a vindeca? Din ciclul de studii medicale, dacă el s-ar desfăşura aşa cum l-am schiţat în continuarea Cursului de Crăciun, în ordinea indicată. Dar acesta este absolut diferit de modul în care se procedează astăzi, incapabil să se deschidă asupra unei ştiinţe a remediului. Medicul practician care a părăsit universitatea este constrâns să dobândească foarte greu o asemenea experienţă. Acest lucru nu este atât de uşor, căci tot ceea ce ne încarcă mintea nu e doar inutil, ci e chiar dăunător. El este incapabil să sesizeze adevăratul proces patologic, căci are în cap tot felul de lucruri. Acesta este unul din aspectele problemei.

Iată un altul: Dvs. formaţi un grup de tineri medici. Dvs. nu vreţi să fiţi doar nişte medici adevăraţi pe plan spiritual, v-ar fi mult mai uşor dacă vi s-ar spune: “Abandonaţi-vă studiile medicale, nu veţi găsi nicăieri o facultate capabilă să vă predea medicina, veniţi aici şi învăţaţi ce este necesar.” Acesta ar fi un mod radical de a ne exprima. Dar ce ar face atunci tânărul medic? Lumea l-ar respinge, nu l-ar recunoaşte ca medic. Nu vă rămâne altceva de făcut: trebuie să suportaţi întreaga încercare şi veţi vindeca prin ceea ce vi se va preda la Goetheanum. Dar trebuie, înainte de toate, să urmaţi, în ciuda faptului că vă repugnă, studiile oficiale; nu e posibil să faceţi altfel. Acesta este celălalt aspect al problemei. Dar atunci, dacă sunteţi numeroşi cei care aţi urmat aceste studii, şi care ştiţi cum nu trebuie să stea lucrurile, veţi deveni, datorită acestei încercări, veritabilii pionieri ai unei noi forme obiective de studii medicale în lume, nu nişte magnetizatori sau vraci, care, şi ei, denigrează universitatea. Trebuie să năzuiţi să treziţi o opinie generală şi oficială asupra stării de lucruri actuale.

Dvs. ştiţi prea bine, nu sunteţi singurul care să vorbiţi aşa cum aţi vorbit. Mulţi medici gândesc ca dvs., dar le lipseşte tocmai ceea ce se oferă aici. Dacă judeci puţin, poţi, ca medic, să critici studiile medicale oficiale; le-ai urmat şi ştii ce le lipseşte. Dar acest fapt nu devine eficace decât atunci când eşti capabil să propui o soluţie de înlocuire. Aceasta este cealaltă faţă a problemei. Astfel, nu luaţi tot ce v-am spus ca pe o incitare să vă abandonaţi studiile. Oricât de dureroasă ar fi ea, încercarea trebuie să fie suportată. O ameliorare treptată a condiţiilor nu e posibilă decât printr-o cunoaştere a ceea ce nu trebuie să fie.

Sunt multe de făcut în acest sens. Cred că v-am povestit deja: Un grup de medici din Zürich mi-a cerut o conferinţă. La aceasta participa un profesor de ginecologie. Mi-am dat seama că venise cu ideea să asculte aceste “tâmpenii”, ca să le poată denigra în cunoştinţă de cauză. El era foarte bucuros la ideea de a-şi bate joc de aceste tâmpenii. Dar atitudinea lui a devenit din ce în ce mai ciudată. Îi era extrem de neplăcut să constate că nu era vorba de tâmpenii, că nu putea spune: “E o absurditate.” Acest lucru m-a amuzat mult. M-am adresat lui: “Domnule Profesor, aţi avut o impresie ciudată.” Atunci, el a spus: “Da, sunt lucruri despre care nu se poate vorbi, punctul de vedere diferă.” Este un pas înainte acela de a fi adus oamenii să spună că punctul de vedere diferă. Ce a obţinut, aşadar, medicina neoficială, dominată de la înălţimea ei de medicina ştiinţifică? Ştiu că profanii au realizat progrese importante; dar asta nu înseamnă nimic. Comanda automată a maşinii cu abur a fost inventată de un băiat pentru că se plictisea. Nu putem spune despre el că era un constructor de maşini pentru că a făcut această descoperire. Cei care, în prezent, critică cel mai mult medicina oficială, nu sunt autorizaţi să o facă, deoarece ei vorbesc despre ceea ce nu cunosc. Trebuie mai întâi să dobândiţi aceste cunoştinţe pentru a nu confunda ceea ce aduce medicinei antroposofia cu ceea ce există deja. Când vor fi dobândite aceste cunoştinţe, când acest lucru va fi luat în serios, prin faptul că susţinătorii lui vor dovedi seriozitate, atunci va fi făcut un mare pas.

Dragi prieteni, aş vrea ca aceasta să vă stea la inimă. Aş dori ca învăţământul esoteric care v-a fost oferit să vă înflăcăreze şi să vă facă capabili să acţionaţi în lume, să dezvoltaţi o adevărată voinţă de a vindeca. Nu ar trebui să fie vorba de a vă izola în turnul de fildeş; trebuie să vă angajaţi pentru progresul medicinei, tot aşa cum dascălii trebuie să se angajeze pentru progresul pedagogiei.

Nu pot să caracterizez în detaliu majoritatea elementelor care fac obiectul studiilor medicale actuale, perfect inutile pentru înţelegerea raporturilor dintre omul sănătos şi cel bolnav. Veţi ajunge la aceasta studiind ce vi se oferă în diferitele mele cursuri şi cicluri de conferinţe. Este întru câtva ca şi cum, la naşterea unui copil, s-ar pune întrebarea: “E posibil să-l hrănim înainte de a-i fi dat vreo idee despre substanţele alimentare ?” Aşa se întâmplă în multe domenii – nu vorbesc de cel fizic, ci de cel spiritual –, ai intuiţia necesară pentru înţelegerea procesului. Adesea este mai util pentru un bun diagnostic decât metoda clasică de diagnostic şi permite adesea, la un bolnav, să se ajungă până la cauza primară, care poate fi foarte îndepărtată. Astăzi sunteţi învăţaţi să recunoaşteţi starea de sănătate sau de boală a pacientului în momentul în care îl consultaţi; există nişte metode pentru aceasta. Dar modul de a gândi care să vă conducă să spuneţi bolnavului: “Aţi fost victima cutărui sau cutărui lucru acum cincizeci de ani, aici se află originea bolii dvs.”, acest mod de a gândi lipseşte şi sunteţi reduşi la afirmaţiile bolnavului, care pot fi puse la îndoială. Tocmai această cauză primară este cauza exterioară, cea care vine din afară. Un medic din Kristania (Oslo) mi-a prezentat un bolnav de 50 de ani, atins de tot felul de erupţii uşor de diagnosticat, dar nici o terapie nu avea efect. Este un exemplu dintre sute altele; dacă vrem să acţionăm, trebuie să ştim, înainte de toate, de unde provine afecţiunea. Acest lucru nu era greu de aflat. Am descoperit că în urmă cu vreo treizeci – treizeci şi cinci de ani, acest om fusese victima unei otrăviri. El mi-a răspuns: “Iată ceva ce nu m-a întrebat nimeni niciodată! Eram la şcoală; alături de clasa noastră se afla laboratorul de chimie, unde am văzut un pahar plin cu lichid; mi-era sete şi l-am băut. Am fost teribil de otrăvit, căci era acid clorhidric.” Este foarte important să o ştim. Acest fapt ne îndepărtează de momentul prezent. Astfel, într-un caz de isterie, trebuie să ştim dacă persoana nu a suferit un şoc, riscând să se înece. Sunt fapte de care trebuie să ţinem seama şi o facem, evident, atunci când participăm la ceea ce simt cei pe care vrem să-i vindecăm. Orice medicină trebuie să se întemeieze pe această compasiune. Dacă această compasiune lipseşte, faptele cele mai importante vă scapă. Este lucrul de care trebuie să ţineţi seama în această direcţie.

Aveţi intenţia de a fi prezentă şi mâine? În acest caz, ne vom continua cercetările. Aş vrea să vă dau, în vederea unor consideraţii ulterioare, câteva rânduri care pot deveni obiectul unei meditaţii centrale în direcţia pe care am inaugurat-o ieri. Pentru moment, nu le voi explica, explicaţia va veni mâine. Fiind neîncetat atenţi la aceste rânduri, veţi ajunge să descoperiţi ce au încorporat omului, pe de-o parte, forţele pământeşti, pe de altă parte, cele provenind din Cosmos, cele de la periferia Pământului. Dacă, observând structura unui ochi, vă întrebaţi: “Cum a fost el format din Cosmos?” sau, în cazul plămânului: “Cum a fost el modelat pe baza forţelor periferice, pe baza a ceea ce se mişcă în felul planetelor, chiar în elementul aerian şi apos? În ce constă ceea ce structurează organele metabolice în relaţie cu Pământul?” – dacă vă puneţi aceste întrebări fără a fi descumpăniţi şi dacă meditaţi rândurile ce urmează, veţi învăţa să citiţi clar în om.

Contemplă, ceea ce se ordonează cosmic:
Tu simţi modelarea umană.

‒ aceasta în relaţie cu Luna

Contemplă, ceea ce, aerian, te mişcă

‒ de exemplu în respiraţie sau în circulaţie

Contemplă, ceea ce, pământesc, se transformă

‒ de preferinţă, ceea ce aduce oamenilor şi moartea

Tu percepi pătrunderea omului cu spirit.

‒ aceasta în relaţie cu Saturn.


Planșa 12  

Contemplă, ceea ce se ordonează cosmic:
Tu simţi modelarea umană.

Contemplă, ceea ce, aerian, te mişcă:
Tu trăieşti pătrunderea omului cu suflet.

Contemplă, ceea ce, pământesc, se transformă:
Tu percepi pătrunderea omului cu spirit









plansa 12



[măreşte imaginea]