Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ARTA DE A VINDECA APROFUNDATĂ PRIN MEDITAŢIE

GA 316


CURSUL DE PAŞTI


CONFERINŢA A TREIA

Dornach, 23 aprilie 1924

Dragi prieteni,

Aş dori să spun acum câteva cuvinte despre rândurile scrise ieri pe tablă la sfârşitul conferinţei. Ele încep prin:

Contemplă, ceea ce se ordonează cosmic:
Tu simţi modelarea umană. [ Nota 32 ]

Să ne amintim că în faţa acestor rânduri a fost pus simbolul Lunii. Ei bine, dacă vrem să înţelegem omul în întreaga lui profunzime, şi mai ales pentru a-l vindeca, nu trebuie să ne mulţumim – să fim neapărat conştienţi de acest lucru – a examina doar ceea ce îl leagă de Pământ. Căci, am văzut deja din prima conferinţă, aceasta nu intră în considerare pentru dezvoltarea umană decât în prima copilărie, adică până la schimbarea dinţilor, dar nu mai departe. Forţele care intră după aceea în joc pentru a organiza omul sunt cele care, organizându-l, îl îndepărtează de Pământ. El dispune, pentru aceasta, de corpul său eteric, iar acesta se deosebeşte în mod esenţial de corpul său fizic. Corpul fizic este greu, corpul eteric nu este greu. Corpul fizic tinde spre Pământ, cel eteric tinde în toate direcţiile să se îndepărteze spre spaţiile cosmice. Epuizaţi deja tema Universului când luaţi în considerare corpul fizic şi corpul eteric al omului. Corpul fizic este în strânsă relaţie cu Pământul, corpul eteric este în strânsă relaţie cu tot ceea ce este perceptibil de jur împrejurul Pământului. Astfel, dvs. puteţi înţelege toate forţele care acţionează asupra corpului fizic ca forţe care atrag omul spre Pământ, iar pe cele care acţionează asupra celui eteric ca forţe care tind să îndepărteze omul de Pământ. Acestea din urmă există; astfel, nu putem considera omul spunând, când el absoarbe o substanţă oarecare: Această substanţă era înainte în exterior, apoi în interior. Nu aşa stau lucrurile. În virtutea acţiunii forţelor centrifuge care acţionează în om, această substanţă este imediat integrată în domeniul universal, întregului Univers vizibil.

Când abordaţi apoi astralul omului, trebuie să vi-l reprezentaţi ca venind din non-spaţial. El nu face decât să împrumute forma activităţii spaţiale.

Iar când abordaţi Eul, atunci devine absolut imposibil să desenaţi o imagine a acestuia. Eul nu acţionează nici de sus, nici de jos. El nu acţionează absolut deloc într-un mod care să ne permită să-l reprezentăm printr-un desen, el nu acţionează decât în cursul timpului, prin continuitate temporală. Ceea ce emană din organizarea Eului nu poate, din principiu, să fie fixat printr-un desen, ci este prezent – noi trebuie să sesizăm acest lucru în mod clar – în fiecare punct real. Acţiunea sa nu radiază nici spre un centru, nici spre periferie, ea este pur calitativă.

Când vă îndreptaţi privirea spre lumile eterului, puteţi spune: Este ca şi cum ne-am pierde în mod constant în aceste lumi ale eterului.

Planșa 13   plansa 13

[măreşte imaginea]

Astralul, care, şi el, este non-spaţial, vine constant în întâmpinarea noastră, dar, apropiindu-se de noi, el acţionează ca şi cum ar proveni de la periferia Universului. Acum, presupuneţi că v-aţi ocupa, în domeniul hrănirii, de albumina vegetală. Această albumină vegetală este mai întâi grea, apoi, ca albumină, tinde spre Cosmos. Dacă o introduceţi în organismul uman, celelalte două forţe vin îndată în întâmpinarea ei, forţele care provin din toate direcţiile şi cele emanând din organizarea Eului, şi acţionează, de fapt, în mod non-spaţial asupra acestei albumine. Presupuneţi acum, oricât de grotesc ar părea, că ceea ce acţionează astfel asupra omului nu poate face altceva din el decât o sferă, îi dă un corp rotund. Această formă ce rezultă din acţiunea conjugată a acestor forţe – cele emanând din Pământ şi cele radiind înspre Pământ – o găsiţi, de fapt, în ou. În el prind formă aceste forţe. Atunci cum se poate ca din acest ou să nu iasă o altă formă ovoidă, ci o structură foarte diferită? Cărui fapt i se datorează aceasta? Dacă nu ar exista decât ceea ce desenez eu acum, dezvoltarea nu ar merge dincolo de ou, dincolo de forma terminată a oului. Şi totuşi, pasărea este înzestrată cu o configuraţie foarte deosebită – ceea ce spun aici pentru pasăre este valabil şi pentru om –, pe care o primeşte mai întâi prin faptul că Luna se învârte în jurul Pământului. Dar, dacă nu s-ar întâmpla şi altceva decât că Luna se învârte, încă nu s-ar forma o pasăre; s-ar petrece acest lucru: coaja s-ar înmuia, ar cădea, dar tot o fiinţă sferică s-ar forma, o fiinţă constituită în principal din albumină. Ei bine, nu aşa stau lucrurile, nu se întâmplă numai acest lucru, că Luna se învârte în jurul Pământului. Constelaţiile cele mai diverse se află în spaţiu, constelaţii prin faţa cărora trece Luna, modificând prin aceasta forţele care emană din ea. Astfel, când Luna trece prin faţa Pleiadelor, oul este expus forţelor provenind din Pleiade, modificate de trecerea Lunii, şi din această influenţă se formează, pornind de la ou, pe de-o parte, capul păsării, pe care îl desenez aici schematic. Astfel, putem spune: capul păsării se formează din Cosmos, ca rezultat al acţiunii conjugate a unei “planete” şi a unor stele fixe care acţionează în virtutea dispunerii lor speciale în Pleiade. Apoi, Luna îşi urmează drumul şi ajunge să se situeze în Balanţă, în opoziţie cu situaţia sa precedentă. Atunci, forţele Balanţei sunt modificate de Lună. Raportul de forţe este diferit; mai mult, dacă Luna era plină când trecea prin faţa Pleiadelor, ea va fi nouă în faţa Balanţei. În relaţie cu Balanţa, Luna acţionează altfel decât în faţa Pleiadelor, iar efectul ei asupra oului va da naştere cozii. Celelalte efecte sunt intermediare. Astfel, dacă vreţi să studiaţi structura păsării, trebuie să studiaţi cum se deplasează Luna prin faţa a ceea ce este răspândit în Univers. Ce poate spune despre om sau despre orice altă fiinţă vie cineva care rămâne doar la factorii pământeşti? El se va limita la a spune: Da, acvila are o anumită formă, vulturul are o anumită formă, cangurul are o anumită formă etc. De unde îşi au ele această formă? Dacă rămâneţi la factorii pământeşti, cum face ştiinţa, nu veţi găsi decât un singur răspuns: Ele au moştenit-o de la părinţii lor. Nu găsiţi alte răspunsuri pe toată întinderea gândirii. Este ca şi cum s-ar spune: Sărăcia provine din lipsă. Dar această nu explică absolut nimic. Trebuie să mergeţi întotdeauna şi mai departe în urmă. Părinţii şi-au primit forma lor de la nişte strămoşi mai îndepărtaţi, şi vă veţi găsi, la urma urmelor, în punctul de unde aţi plecat. Trebuie să ajungem la forţele cosmice, la constelaţii, dacă vrem să înţelegem procesul formator. Dar aceasta nu e totul. Dacă aşa ar sta lucrurile, desigur, ar lua naştere nişte fiinţe magnifice, dar ar fi toate nişte meduze, cum era omul însuşi, într-o epocă trecută a Pământului. În epoca atlanteană, el era un fel de meduză, căci, pentru a-şi construi corpul fizic, el nu putea absorbi ca substanţă decât ceea ce era în stare plastic-lichidă. Posibilitatea de a-şi putea incorpora potasiul, sodiul şi celelalte elemente, provine din faptul că nu doar Luna, ci şi celelalte planete ale sistemului nostru planetar defilează prin faţa Balanţei, Berbecului, Taurului etc. Aceste planete încorporează omului ceea ce îi conferă veritabila structură umană. Astfel, efectelor Lunii – nu am descris decât pasărea şi nu am desenat decât Luna, Soarele şi pe Saturn – vin să li se asocieze efectele care emană din Mercur, Venus. Dacă efectelor Lunii nu li s-ar asocia acţiunea acestora, am fi toţi hidrocefali. Şi am fi oribil de rahitici, şi nu am avea picioare arcuite, ci picioare elastice şi braţe ca nişte tentacule de meduză, dacă acţiunea planetelor apropiate de Saturn: Jupiter şi Marte, nu s-ar conjuga cu aceea a Lunii. Soarele realizează compensarea ritmică între aceşti doi poli.

Astfel, primele două rânduri ale acestei formule (citate la începutul conferinţei) trebuie să vă conducă la a înţelege cum este modelat omul din Cosmos. Şi nu vom progresa, atâta timp cât în ştiinţele medicale nu va fi introdusă o astronomie, aşa cum am explicat-o eu. Ceea ce se spune de obicei nu aduce mare lucru. Se jonglează cu idei, atribuindu-se faptele când condiţiilor exterioare, când eredităţii. Dar, dacă le privim mai îndeaproape, din aceste idei nu rezultă nimic, pentru că se uită că originea structurii interne a omului trebuie să fie căutată în cunoaşterea stelelor, considerate sub aspectul lor calitativ. Totuşi, factorul cel mai important în acest proces de modelare a omului este Luna. Ea trebuie să acţioneze pretutindeni, celelalte modificându-i influenţa.

Următoarele două rânduri spun:

Contemplă, ceea ce, aerian, te mişcă:
Tu trăieşti pătrunderea omului cu suflet.

Vedeţi dvs., tot ceea ce acţionează în corpul eteric al omului îl modelează. Dar omul ar fi un automat viu, chiar dacă ar avea forma actuală, dacă asupra lui ar acţiona doar ceea ce am descris adineaori. Dar nu acţionează doar aceasta. Periferia, ceea ce se ţese şi trăieşte în elementul-aer care ne înconjoară, şi ea acţionează. Iar în acest element-aer acţionează şi eterul şi astralitatea cosmică. Tot aşa cum noi suntem formaţi din punct de vedere exterior sub influenţa Lunii în legătură cu Cerul, această structură este însufleţită interior – umplută cu suflet – prin acţiunea Soarelui, combinată cu aceea a Cerului. Astfel, când Soarele influenţează forţele cosmice situându-se în faţa Leului, el acţionează prin intermediul cercului atmosferic, prin respiraţia şi circulaţia noastră, asupra a tot ceea ce se modifică în permanenţă. Dar, reţineţi bine, nu forţele cosmice propriu-zise sunt cele care acţionează. Astfel, constelaţiile solare ale Cosmosului îşi exercită efectele lor asupra periferiei Pământului, în atmosferă, şi ne însufleţesc, ne umplu cu suflet. Aceasta este doar a doua parte.

A treia spune:

Contemplă, ceea ce, pământesc, se transformă:
Tu percepi pătrunderea omului cu spirit.

Ceea ce se transformă trebuie să fie înţeles în sensul acestei coborâri a corpului fizic spre cadavru. “Contemplă, ceea ce, pământesc, se transformă: Tu percepi pătrunderea omului cu spirit.” Dar de ce să-l asociem aici pe Saturn? Vedeţi dvs., forţele saturniene nu se întâlnesc doar sus, acolo unde se găseşte Saturn. Cât despre situarea lui în spaţiu, Saturn este îndepărtat de Pământ, şi influenţa pe care o exercită din exterior nu este deosebit de puternică. Tot aşa, întâlnirea lui cu constelaţiile nu are un mare efect asupra omului. Dar el are nişte forţe care impregnează foarte intens Pământul. Când privim în spaţiu, nu găsim deloc forţe ale lui Saturn, dar când ne întoarcem spre Pământ, spre ceea ce, de la suprafaţă, merge spre interiorul Pământului, ceea ce descoperim ar putea fi comparat cu un melc târându-se pe sol şi lăsându-şi urma de bale; devine astfel posibil să-i urmărim tot drumul parcurs. Este la fel pentru Saturn; el îşi parcurge orbita şi îşi lasă urma pretutindeni unde şi-a răspândit lumina pe Pământ. Sunt nişte urme foarte-foarte clare. Dacă aceste urme, care ţin de un trecut îndepărtat al Pământului, nu ar fi persistat ca forţe în sânul Pământului, acesta nu ar conţine plumb. Plumbul ia naştere din substanţa originară, din forţele saturniene active pe care Pământul le-a absorbit. În trecut, când condiţiile erau încă diferite, forţele plumbului au luat naştere pe Pământ. Aceste forţe saturniene continuă să acţioneze în om încă şi astăzi şi efectul lor este absolut diferit de acela al celorlalte două forţe. Noi nu am fi purtători de spirit, ci doar nişte fiinţe cu trup şi suflet, în absenţa forţelor lui Saturn. Acest fapt, dragi prieteni, vă poate servi drept punct de reper. Nu există nimic în Univers care să nu-şi aibă temeiul său. Vă puteţi întreba de cât timp a dispus Saturn pentru a impregna Pământul din toate părţile cu forţele sale. A făcut-o în treizeci de ani, timpul de care are el nevoie pentru a înconjura Soarele şi, o dată cu el, Pământul. La fel, sunt necesari treizeci de ani pentru ca omul să meargă de la naştere până la un punct în care se încheie o anumită perioadă a evoluţiei sale. Când omul a trăit treizeci de ani, el se regăseşte în punctul în care Saturn a impregnat Pământul – evident, nu neapărat în coincidenţă cu linia dreaptă care se naşte din Saturn. Când omul are 30 de ani, Saturn impregnează acest punct pentru a doua oară. Astfel, influenţa lui Saturn asupra Pământului are legătură cu omul şi acest lucru, în ultimă instanţă, este ceea ce provoacă degradarea, uşor de observat, a trupului nostru. Trupul nostru nu conţine doar forţe constructive, altfel ne-am pierde conştienţa; într-o anumită măsură, vitalitatea noastră trebuie să fie stăvilită. Forţele deconstructive trebuie să fie mereu prezente. Organismul nostru nu doar progresează, el şi regresează, şi această regresiune lasă loc dezvoltării spirituale care poate, astfel, să apară. Dezvoltarea spirituală nu rezultă din vitalitate; dimpotrivă, reducerea acesteia lasă câmp liber – la figurat – dezvoltării spirituale. Acesta este rezultatul forţelor care iau naştere în Pământ prin impregnarea sa cu forţele lui Saturn. De aceea am pus semnul lui Saturn în faţa celui de-al treilea distih.

Dar aceste forţe ale lui Saturn ar face din noi nişte bătrânei şi bătrânele, reduşi la a merge cu bastonul la 30 de ani. Lui Fichte i-a plăcut să considere omul valabil doar până la 30 de ani, mergând până la a spune că ar trebui ucişi toţi cei care au împlinit 30 de ani, pentru că ei nu mai sunt buni de nimic pe Pământ şi devin nişte mizerabili estropiaţi. Lucrul la care făcea aluzie Fichte s-ar întâmpla negreşit dacă Saturn şi-ar putea desfăşura pe deplin forţele în Pământ. Dar acestea sunt modificate de forţele lui Jupiter şi de forţele lui Marte. Forţele lor ne împiedică să ne degradăm prea intens, să fim nişte moşnegi la 30 de ani, şi ne permit să depăşim această vârstă. Dacă vrem să înţelegem că omul este încă om la 45 de ani, trebuie să ne întoarcem spre Univers, spre Lună, Soare şi Jupiter, spre corpurile cele mai apropiate sau mai îndepărtate ale sistemului nostru planetar. În prezent, acesta nu este conceput ca un organism, dar odinioară el forma până la Jupiter un tot unitar. Desigur, am putea spune că cei vechi nu-l cunoşteau pe Uranus şi pe Neptun, ei considerau că Saturn este planeta cea mai exterioară. Este, totuşi, justificat să mergem până la Saturn. Astrologii mai au conştienţa acestui fapt, şi nu le atribuie lui Uranus şi lui Neptun decât nişte facultăţi care depăşesc personalitatea, trăsături de geniu, nişte elemente care nu au nimic de-a face cu dezvoltarea personală. Doar atunci când omul devine genial, când organizarea sa se dilată sau se degradează prea intens, atunci intră în discuţie aceste planete. Sunt nişte planete care, după ce au rătăcit prin Univers, au fost captate de sistemul căruia îi aparţine Pământul nostru. Corpul planetar cel mai apropiat şi corpul planetar cel mai îndepărtat reglementează ceea ce se află în om: Luna stăpâneşte asupra formei, iar Saturn, pornind de la Pământ, stăpâneşte asupra spiritualului care nu are formă, distrugând, dizolvând forma, din interior. Soarele asigură ritmul dintre cele două. Astfel, vă este dat ceea ce trebuie să devină cunoscut pentru dvs. Se ştia din experienţă, din timpuri imemoriale, că forţele corespunzătoare celui de-al treilea distih: “Contemplă ceea ce, pământesc, se transformă: Tu percepi pătrunderea omului cu spirit”, aparţin aceluiaşi complex de forţe care s-au manifestat odinioară în formarea plumbului.

Astfel, putem spune: Ceea ce ne fisurează, ne deschide, ca organism fizic, pentru a face loc spiritualului, trebuie să se afle şi în plumb; nişte forţe de sciziune au dat naştere plumbului. Dacă introducem plumb în organism, se produc nişte fisuri. Dacă aceste fisuri devin necesare pentru că în omul respectiv nu există suficiente procese deconstructive, va trebui să-i administrăm [ Nota 33 ], sub o formă oarecare, plumb. În cazul invers, când omul nu ajunge să se structureze şi devine spongios, atunci va trebuie să fie activ argintul, cu alte cuvinte, complexul de forţe lunare, aceste forţe lunare despre care se ştia odinioară că ele radiaseră într-un trecut îndepărtat, când nu era vorba decât de formaţiuni minerale. Astfel, forţele argintului sunt cele care introduc structurarea în ceea ce este spongios. Argintul sprijină forţele lunare. Întregul sistem planetar se află în legătură cu aceste remedii din care putem să alegem: Saturn = plumb, Jupiter = staniu, Marte = fier, Soare = aur, Venus = cupru, Mercur = argint viu şi Lună = argint.

Aceste concordanţe sunt considerate, în general, într-un mod incredibil de superficial, în timp ce ele se bazează pe cercetările cele mai minuţioase practicate în vechile Misterii. Se proceda pe atunci la o experimentare cu mult superioară şi mult mai concretă decât se fac în prezent experimentările. Astfel, se cerceta în ce configuraţie se situează Saturn, atunci când apărea la cineva o stare de dependenţă de organismul său, dovedind o insuficienţă a forţelor de sciziune, un exces de vitalitate, de coeziune, care se manifesta printr-o năucire organică, constituţională, nu pur senzorială. Se constata atunci că apariţia acestei stări urma unei configuraţii în care Saturn îşi exercitase o puternică influenţă. Dacă se observa atunci că persoana cădea în această stare tocmai la apusul lui Saturn, când el nu-şi mai putea desfăşura toate forţele, se administra plumb ca remediu. Indicaţiile pe care le găsim despre aceasta în anumite cărţi neoficiale sunt adevărate, pentru că, autorii lor necunoscându-le originea, nu le-au putut denatura; dacă, dimpotrivă, ar fi început să facă speculaţii asupra lor, indicaţiile ar fi devenit greşite. Ele au rămas juste pentru că oamenii au uitat ştiinţa din care provin; au rămas sub formă de tradiţie, nu au fost alterate de gândire. Chiar ceea ce acţionează asupra omului pornind de la Pământ este, în realitate, o influenţă saturniană absorbită de Pământ.

Reflectaţi la aceasta, ce consecinţă uriaşă pentru cunoştinţele umane! De omul pe care îl prezintă ştiinţa actuală nu puteţi lega nimic moral; noţiunile etice plutesc undeva în abstract. De aici provine, pur şi simplu, această separare între etic şi cosmic, care bântuie îndeosebi în protestantism, care a pierdut orice legătură cu spiritualul, cu Cosmosul. Nu mai rămâne decât o simplă credinţă. Dacă vă apropiaţi de realitate, veţi descoperi că omul este o fiinţă în întregime întreţinută şi îngrijită de Cosmos, care, prin astralitatea sa, radiază şi forţele morale. Devine atunci posibil să gândim omul în relaţie cu lumea morală. Astfel, atunci când practicaţi o adevărată medicină, sunteţi călăuziţi să faceţi din om o fiinţă morală, o fiinţă capabilă să facă experienţa organică a moralei, şi nu doar să asculte de nişte porunci exterioare.

Iată ce am dorit să vă spun, lucruri pe care, cred, le puteţi duce cu dvs. ca pe o merinde de drum. Veţi găsi în alte locuri detalii mai ample. Dar numai cu ajutorul consideraţiilor pe care le-am făcut veţi putea sesiza cum se comportă aceste detalii în organismul uman. Orice agendă medicală vă spune care este efectul plumbului, dar motivul acestui efect îl veţi găsi doar în consideraţiile noastre. De altfel, pentru că provin din lumea spirituală, ele au particularitatea de a nu face prea mult apel la memorie, spre deosebire de ceea ce se primeşte din lumea fizică. Ceea ce studiem noi este, ce-i drept, întru câtva arbitrar; dar lucrurile pe care vi le transmitem, care se înscriu de la sine în memoria dvs., este ceea ce primim în modul amintit adineaori. În acest sens, veţi constata ceva ciudat: Dacă ceea ce vă este comunicat în acest fel nu constituie obiectul unei experienţe meditative repetate, aceste lucruri vor pieri rapid din memoria dvs. Adevărurile spirituale au particularitatea de a nu putea deveni nişte reale adevăruri de memorie, tot aşa cum nu puteţi reţine în organismul dvs. ceea ce aţi mâncat acum o săptămână. Rumegătorul poate, dar numai pentru puţin timp. La rumegătoare, este vorba de o reproducere organică a unei schiţe fizice a ceea ce există în corpul eteric sub formă de memorie. Cât despre adevărurile spirituale, trebuie să reluăm în mod constant experienţa lor, ele trebuie să devină obişnuinţe pentru dvs., nu un conţinut al memoriei, o imagine pe care o păstrezi. Tocmai acesta este sensul meditaţiei, de a face apel la ceea ce, în principiu, nu există decât în prima copilărie. Copilul mic nu are memorie de imagine şi el uită ceea ce tocmai a simţit. El trăieşte într-o memorie de obişnuinţe. La aceasta trebuie să revenim, dacă vrem să asimilăm adevărurile spirituale, altfel le vom pierde rapid.

Dată fiind nevoia dvs. de esoterism, trebuie, pentru a o satisface, să recurgeţi la meditaţie, altfel acesta nu vă va sluji la nimic. Veţi dobândi atunci această receptivitate subtilă care vă va conduce, dar nu în mod instinctiv, spre perceperea intuitivă a ceva analog cu ceea ce s-a mai păstrat în mod abstract, în ştiinţa numită a signaturilor: a deduce din observarea unei plante sau a unei pietre cum poate acţiona ea asupra organismului. Mai mult, nu doar corpul dvs. fizic, ci şi corpul dvs. eteric va evolua, iar memoria bazată pe obişnuinţă vă va crea o capacitate de percepţie devenită mai subtilă pentru conţinutul fizic al mediului ambiant. Perceperea pe care o veţi avea asupra lumii va răspunde astfel întrebărilor pe care vi le pune organismul uman în legătură cu un plămân sau cu o inimă bolnavă, iar răspunsul vă este dat de plantele medicinale sau mineralele din mediul înconjurător.

Întrebare a unui participant: Este important pentru mulţi dintre noi să avem o viziune de ansamblu a situaţiei în care ne aflăm. Adevărurile antroposofice resimţite în mod interior au un caracter radical şi nişte efecte considerabile, care depind de punerea lor în lucrare. Am constatat că meditaţiile date în Scrisoarea circulară trimisă după Congresul de Crăciun aveau o nuanţă net pedagogică. Cum putem noi, cei care ne simţim atât de profund motivaţi, să facem ca acestea să treacă în realitate? Cum să găsim nişte indicaţii referitoare la propriul nostru destin şi îndatoririle noastre faţă de viitor? Avem impresia că nu putem acţiona în cunoştinţă de cauză decât dacă înţelegem marile linii ale karmei noastre şi dacă avem curajul de a nu încerca să o evităm, ci, dimpotrivă, să o realizăm pe deplin.

Cred că percep, în ceea ce aţi spus, spre ce năzuiesc impresiile dvs. La nevoie, completaţi-vă întrebarea. Ea atinge, cu siguranţă, nişte aspecte care ar trebui să fie cunoscute în prezent. În ultimul timp, în cercurile antroposofice de tineret a fost foarte mult vorba despre sfârşitul erei Kali-Yuga, căci, o dată cu sfârşitul secolului al 19-lea, începe o eră nouă pentru omenire. La început, oamenii continuă să trăiască în virtutea inerţiei. Când împingeţi o bilă, ea se rostogoleşte; ea continuă să se rostogolească şi atunci când luaţi mâna. Astfel, ceea ce au simţit oamenii până la sfârşitul secolului al 19-lea îşi urmează cursul, chiar dacă forţele sunt absente, şi ia chiar o întorsătură mai rea decât în epocile precedente. Dar alături de această persistenţă a trecutului se înalţă deja în taină o eră de lumină. Această eră de lumină îşi oferă primele ei raze, pe care trebuie să le capteze antroposofia. După cum vedeţi, vorbesc despre unele lucruri într-un mod mult mai radical decât înainte de Congresul de Crăciun. Aceasta reiese din conferinţele mele. Cei care vor putea fi prezenţi diseară, vor constata că în conferinţă vor fi abordate anumite probleme umane. Dar nu pot aborda aceste aspecte într-un mod prea concret, pentru a satisface setea de senzaţional. Aici trebuie să respectăm nişte reguli foarte severe.

Şi eu ştiu că se poate manifesta o anumită dorinţă, care nu provine neapărat din setea de senzaţional, o dorinţă care ar fi satisfăcută dacă i-am dezvălui fiecăruia încarnările sale precedente. Nu putem merge atât de departe. Dar pot fi, totuşi, abordate nişte puncte de vedere importante. Ei bine, dacă studiem în prezent existenţa umană în ansamblul ei, constatăm că există, efectiv, dacă pot spune astfel, două feluri de oameni. Aceasta provine din faptul că evoluţia spirituală a omenirii era, în anumite epoci, diferită de cea a altor epoci, şi avea întru câtva aspectul unui val. Dar aceste valuri nu apar doar unul după altul, ci şi unul alături de altul. Astfel, a existat o perioadă în care evoluţia creştinismului în Occident a luat un caracter superficial, exterior; oamenii nu puteau interioriza ceea ce le oferea creştinismul. La această situaţie au reacţionat catarii. Astfel, au existat nişte oameni care trăiau, unii alături de alţii, unii într-un mod mai exterior, alţii, puternic înclinaţi spre o căutare interioară. S-a întâmplat ceva asemănător când au fost întemeiate nişte comunităţi ale Fraţilor Moravi în Ungaria şi până în Polonia, sub influenţa lui Comenius. În toate timpurile au trăit alături nişte oameni foarte înclinaţi spre viaţa spirituală şi alţii, constrânşi prin karma civilizaţiei la o viaţă absolut exterioară. Din cauza circumstanţelor karmice trecute, cineva intră într-un grup şi cineva în alt grup. Ei bine, pentru omenirea de astăzi intră puternic în considerare faptul că un om a aparţinut unui grup sau altuia într-una din încarnările precedente. Astfel, cel care vine astăzi pe lume trăind înainte într-un curent de creştinism pur exterior, va avea o configuraţie umană diferită de cel care a aparţinut, de exemplu, Fraţilor Moravi [ Nota 34 ]. În ce constă, aşadar, deosebirea? Vedeţi dvs., nu putem înţelege declinul erei Kali-Yuga decât cu ajutorul elementelor concrete, altfel el rămâne un eşafodaj istoric. Era întunecată se întinde până în 1899, când începe era de lumină. Cunoaşterea acestui fapt nu duce la mare lucru, trebuie să pătrundem în spiritualul concret. Cei care s-au născut la cotitura erei Kali-Yuga şi sunt foarte înclinaţi spre spiritual – nu deveniţi prin aceasta vanitoşi, ci luaţi-o ca pe o simplă cunoaştere vie – sunt, în majoritatea lor, nişte vechi eretici care caută interiorizarea. Spre sfârşitul secolului al 19-lea şi începutul secolului 20 au fost chemate pe Pământ nişte suflete care nu au aparţinut curentului general al creştinismului exterior, ci unor secte ce năzuiau spre interiorizare. Care este consecinţa acestui fapt?

Vedeţi dvs., în perioada dintre moarte şi o nouă încarnare, noi învăţăm să cunoaştem foarte exact acest celălalt univers care este omul, tot aşa cum studiem aici, în lume, Universul exterior. Acest univers uman este tot atât de mare, detailat, bogat în conţinut, cum este Cosmosul. Atunci, noi studiem omul cu forţele noastre de voinţă metamorfozate, învăţând să-l cunoaştem cu precizie. Ei bine, există o deosebire între cele două grupe de oameni despre care am vorbit. Cei care au trăit în mod exterior au dificultăţi, între moarte şi noua naştere, de a intra în lumea spirituală; ei au traversat-o fără a reflecta la particularităţile umane şi apoi au revenit pe Pământ. Mai ales oamenii care s-au născut în a doua treime a secolului al 19-lea aparţin acestei categorii. Ei au faţă de fiinţa umană o asemenea atitudine, încât îşi folosesc trupul pentru a bea, a mânca, a merge, a sta pe loc, a se aşeza, fără a se interesa ce înseamnă acest lucru, pentru că ei nu au dobândit acest interes între moarte şi o nouă naştere. Sunt cei care erau satisfăcuţi cu materialismul, pentru că nu simţeau nevoia să cunoască omul. Materialistul, care nu vrea să cunoască decât materia, este cel care o cunoaşte cel mai puţin. Putem afirma liniştiţi: Cei prezenţi aici sunt suflete de eretici reîncarnate – nu trebuie să vă atribuiţi meritul acestui fapt –, suflete de eretici care au simţit între moarte şi o nouă naştere nevoia imperioasă de a scormoni omul până în cele mai mici unghere ale sale, şi pentru care omul a devenit, în subconştient, o foarte mare enigmă.

Acest fapt se manifestă atunci în dorinţa de a cunoaşte fiinţa umană mai bine decât o permite medicina materialistă. Acest lucru este deja o dovadă a karmei de care vorbeaţi. Nu priviţi acest fapt cu uşurinţă, altfel riscaţi să nu vă înţelegeţi pe dvs. înşivă, să nu ajungeţi la ţelul spre care vă simţiţi mânaţi prin faptul că aţi făcut anumite experienţe între moarte şi o nouă naştere. Când omul nu îşi găseşte în viaţa pământească locul spre care a aspirat timp de secole, el nu devine doar superficial. Au trecut vremurile când omul putea rămâne superficial fără a fi pedepsit, după ce a primit, între moarte şi o nouă naştere, nişte adevăruri despre om. Tineretul nu poate deveni astăzi superficial fără a fi pedepsit, căci el se distruge interior până în organic. Astăzi, a cultiva gânduri materialiste, a flecări despre monism, toate acestea nu sunt chiar atât de grave; uşor le vii de hac. Ceea ce spune omul nu are o importanţă atât de mare, dar ceea ce izvorăşte din sentimentele şi din voinţa sa, aceasta îşi exercită influenţa până în organe, astfel, oamenii care nu se cufundă în spiritual vor fi incapabili să doarmă corect. Iată ce este important. Dacă oamenii sunt în prezent privaţi de această aprofundare spirituală, care va fi consecinţa acestui fapt? Consecinţa va fi că, începând cu anii ‘40 – ‘50, îşi vor face apariţia nişte epidemii de insomnie din ce în ce mai extinse, şi asemenea oameni vor fi incapabili să acţioneze pentru binele civilizaţiei. Astfel, prin karma voastră, nu aveţi de ales, nu puteţi să nu ţineţi seama de această karmă, cum încă se putea face înainte de sfârşitul erei Kali-Yuga şi până acum. Trebuie să priviţi cu cea mai mare seriozitate ceea ce v-am spus despre configuraţia karmei voastre. Evident, acestea sunt nişte caracteristici generale, dar, dacă reflectaţi în mod frecvent la circumstanţele particulare ale existenţei dvs., puteţi găsi ceea ce poate avea folositor pentru dvs. karma generală şi veţi fi astfel în măsură să descoperiţi nişte lucruri remarcabile. Mişcările de tineret fac prea multă teorie; mereu auzi aceleaşi lucruri. Dacă tineretul ar încerca să observe la sine însuşi ce simte, ce îl distinge de generaţiile precedente, el ar dobândi dintr-o dată o altă dimensiune. Mişcarea noastră de tineret caută o structură concretă, nu se poate mulţumi cu o cantonare în abstracţiune.

Un participant: În cursul discuţiei de ieri, noi doar ne-am întrebat: Cum se face că am fost conduşi spre Dornach ? – dar ne spuneam: Ca fiinţe conştiente, noi nu ştim de ce am venit aici să ne pătrundem de aceste idei grandioase, idei pe care, aşa cum suntem, nu le putem înţelege şi nu le-am meritat. Acest lucru a trezit în noi ideea unei misiuni precise, în vederea căreia trebuie să ne pregătim şi să ne luăm karma în mâini, aşa cum ni s-a făcut invitaţia în Scrisoarea circulară.

Cred că dacă lăsaţi să acţioneze asupra sufletelor voastre ceea ce am dezbătut atât de serios, veţi lua, totuşi, ceva cu dvs. din această prea scurtă întâlnire.