Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ARTA DE A VINDECA APROFUNDATĂ PRIN MEDITAŢIE

GA 316


CURSUL DE PAŞTI


CONFERINŢA A CINCEA

Dornach, 25 aprilie 1924

Dragi prieteni,

Astăzi voi completa consideraţiile precedente, apoi voi aborda tema generală de care se leagă întrebările dvs. E bine să nu examinaţi ceea ce voi spune acum decât după ce aţi luat cunoştinţă de ceea ce am expus înainte. La începutul expunerii nu trebuie situate nişte adevăruri de ordin general. Doar după o anumită pregătire se poate trece la general, care îşi primeşte astfel adevărata sa nuanţă. Să ne reprezentăm cele patru părţi constitutive ale omului; fiecare îşi are structura sa particulară. Corpul fizic şi cel eteric au o structură spaţial-temporală, corpul astral şi Eul, o structură pur spirituală. Ne putem reprezenta acest lucru spunându-ne: Această din urmă structură nu este nici spaţială, nici temporală, spaţiul şi timpul au dispărut. Dar eu pot să-mi fac o imagine despre această structură spirituală având o reprezentare despre ea datorită conştienţei imaginative. Reţineţi, totuşi, că noi avem, pe de-o parte, o structură fizic-eterică, cu totul separată în timpul somnului de structura spiritual-sufletească, şi, pe de altă parte, această structură spiritual-sufletească.

Dacă luăm în considerare omul adormit, suntem în prezenţa, pe de-o parte, a unei structuri fizic-eterice la cel care doarme, care şi-a îndepărtat Eul şi corpul său astral, iar, pe de altă parte, a unei structuri sufletesc-spirituale distincte. Aceste două structuri, aceste două complexe, sunt foarte diferite. Structura fizic-eterică se structurează în organe izolate, organismul făcând, într-un fel, să apară organele izolate dintr-un centru vital. Structura astralului şi a Eului au fost mai curând împinse dinspre exterior înspre interior, formând un fel de golf. Acest golf ocroteşte un loc, creează un vid, atât spaţial, cât şi în temporal, şi acesta este lucrul esenţial. Lucrul esenţial este deosebirea fundamentală dintre cele două structuri, cea fizic-eterică şi cea sufletesc-spirituală. Ei bine, în fiinţa umană, aşa cum apare ea în lume, în starea de veghe, sufletesc-spiritualul – Eul şi corpul astral – este inserat – termenul nu este absolut adecvat, dar vă permite să vă faceţi o idee despre ceea ce se întâmplă – în organizarea fizic-eterică. Cele două complexe se întrepătrund până la un anumit punct. În orice organ fizic, încălzit, transluminat şi, de asemenea, impregnat de viaţă de către corpul eteric, în orice organ fizic al omului treaz îşi exercită influenţa organizarea Eului şi organizarea astrală. Imaginaţi-vă acum că organizarea Eului şi organizarea astrală impun unui organ propria lor structură; cu alte cuvinte, un element care ar trebui să aibă o structură fizic-eterică adoptă o structură spirituală, devine copia organizării astrale şi a organizării Eului. Aceasta este, în general, cauza absolut generală a bolilor fizice; într-una din părţile sale sau în ansamblul său, trupul uman devine prea spiritual. Iată de ce o observare plină de grijă a omului bolnav pune atât de bine în lumină structura spirituală a fiinţei umane. Odinioară se ţinea seamă de acest lucru în cel mai înalt grad. Odinioară, natura umană era simţită cu totul altfel decât la ora actuală, existau idei mai viguroase despre om. Astfel, dacă se considera că este necesar pentru binele sufletului atins de erezie, omul era ars pe rug. Ereticii erau arşi pe rug, aşa se pretindea, pentru mântuirea sufletului lor, pentru a-i elibera de ceea ce, după moarte, i-ar fi expus la cele mai grele suferinţe. Ceea ce apăruse la origini dintr-o anumită clarvedere, s-a transformat ulterior într-o barbarie.

Existau nişte idei mai viguroase despre om şi se ajungea, de exemplu, să se administreze unui om considerat sănătos un anumit preparat pe bază de melisă. Acesta introducea în conştienţa sa o uşoară tendinţă spre visare, trezea nişte imaginaţiuni discrete. Sau era tratat într-un anumit fel cu măselariţă, ceea ce dispunea puternic la inspiraţii. Asemenea cercetări arătau, de exemplu, că măselariţa stimulează plexul solar şi îl spiritualizează. Când se administra un suc de melisă, era, într-adevăr, observată o puternică influenţă a corpului astral şi organizării Eului asupra plexului solar, sau şi o uşoară – dar semnificativă – creştere a irigării cu sânge a creierului, pentru că organizarea Eului exercită o puternică influenţă asupra creierului. Se experimenta astfel întregul om, cercetându-se cum poate el deveni mai spiritual, cum pot deveni mai spirituale organele sale izolate. Este o prejudecată să credem că noi gândim cu creierul, nu e deloc adevărat. Noi gândim cu picioarele şi cu braţele, iar capul observă şi ridică în gândire sub formă de imagini ceea ce se petrece în picioare şi braţe. Am spus-o în timpul Cursului de Crăciun: Nu am putea cunoaşte proprietăţile unghiului dacă nu am merge; nu putem cunoaşte legile echilibrului decât datorită propriului nostru centru de greutate pe care îl plimbăm în subconştient. De îndată ce abordăm corpul astral, care lucrează asupra întregului conţinut al subconştientului, aşa cum este el în realitate, putând să pară absolut fără raţiune în lumea fizică, el se va revela extraordinar de înţelept. Căci întreaga geometrie care se manifestă, de exemplu, în mers, sau în faptul de a te pipăi, este cunoscută, până în străfunduri – iertaţi-mi paradoxul – de către inconştient şi percepută apoi de creier. Ei bine, când organizarea spiritual-sufletească exercită o influenţă prea puternică asupra organizării fizic-eterice, apare boala fizică. Se studia odinioară spiritul în organul fizic, căci tot ceea ce era numit dar de sus este spiritual, sufletesc-spiritual. Dar trebuie să distingem ce anume primea omul ca dar de sus prin viaţa spirituală. Aceasta era numit, în mod precis, un dar. Să luăm un exemplu: Belladonna.

De obicei, în plantă acţionează fizicul şi etericul. În schimb, în Belladonna, cosmic-astralul acţionează foarte intens din exterior, şi pretutindeni unde spiritualul sau astralul, sau şi ceea ce în Cosmos corespunde Eului, acţionează asupra plantei sau a animalului, se formează nişte otrăvuri, în opoziţie cu darurile spirituale. Ele sunt, totuşi, un corelativ al spiritualului, căci depăşesc planta şi animalul, prin natura lor cosmic-astrală. Când, datorită măselariţei, noi transferăm astralul, pur şi simplu, atunci transferăm plexului solar şi, totodată, diafragmei, ceea ce trăieşte în învelişul de căldură al Pământului care mărgineşte atmosfera. În schimb, când luăm melisă, care, de fapt, nu este o otravă, obţinem acest efect discret al spiritualului care se manifestă printr-o uşoară aţipeală. Am putea spune că în melisă otrava este în status nascendi. Acest fapt ne conduce la regula: O afecţiune fizică este opera unei spiritualizări excesive a organismului fizic sau a uneia din părţile sale. Se mai poate întâmpla şi altceva. Se poate întâmpla ca în starea de veghe structura spiritual-sufletească să se instaleze prea solid într-un anumit organ fizic, fără să-i impună, totuşi, structura sa, ci, dimpotrivă, ca aceasta să primească amprenta structurii fizice. În acest caz, atunci când omul doarme, el devine, în corpul său astral şi în Eul său, copia fizic-etericului său, şi ia în mod interior structura acestuia. Aceste două feluri de neregularităţi care apar la om se disting în mod esenţial, chiar pentru simpla observaţie. La un bolnav, organul atins este intens spiritualizat. El devine mai luminos, apare ca prins în capcană de către spiritualitate, pornind din exterior, de la suprafaţa sa. Cu mult înainte de a se putea constata modificări ale tenului etc., un bolnav se revelează a fi, am putea spune, transparent pentru privirea ocultă şi spiritual-sufletescul pătrunde în această transparenţă. În cazul invers, când sufletesc-spiritualul este cel care ia structura fizic-etericului, acest lucru se constată în timpul somnului, după aspectul sufletesc-spiritualului său, care devine o fantomă, o uşoară fantomă a corpului său fizic; el rămâne asemănător corpului său fizic. El devine, cu adevărat, un spectru al corpului său fizic. Iar experienţele grosiere la care se dedau spiritiştii cu ocazia pretinselor apariţii, se bazează toate – acest lucru se petrece, efectiv, în mod invizibil – pe o slăbire a sufletesc-spiritualului provocat la medium. Acest lucru este notoriu. Corpul astral şi Eul, slăbite, pot lua atunci forma organelor, în aşa măsură încât să le facă vizibile în întunericul în care se desfăşoară, de fapt, aceste practici. Aceste manifestări sunt, aşadar, reale, dar rele. Ei bine, toate bolile aşa-zis mintale provin din faptul că sufletesc-spiritualul – corpul astral şi organizarea Eului – adoptă structura fizic-etericului. Şi dvs. puteţi spune: Bolile fizice sunt datorate unei spiritualizări a organismului fizic sau a părţilor sale, bolile mintale – unei structurări, în sensul fizic-etericului, a astralului sau a organizării Eului sau a uneia din părţile lor. Acesta este un adevăr de ordin general şi de o valoare considerabilă pentru cunoaşterea fiinţei umane.

De altfel, toate acestea se leagă de întrebările puse de unii dintre dvs. pe tema medicinei şi a pedagogiei. Căci toate treptele intermediare dintre aceste două extreme se găsesc în organizarea copilului. La un copil, organizarea astrală şi a Eului tind să spiritualizeze corpul fizic; la un altul, ea ar tinde să adopte forma fizic-eterică; între cele două există toate treptele intermediare. Acest principiu de bază se exprimă în temperamente. Când corpul astral şi organizarea Eului au o tendinţă prea puternică de a adopta formele corpului fizic sau eteric – dar nu pe punctul de a provoca nebunia –, atunci sunteţi în prezenţa temperamentului melancolic. Dimpotrivă, când corpul astral şi organizarea Eului au o tendinţă puternică de a-şi impune structura lor corpului fizic sau eteric, atunci avem de-a face cu temperamentul coleric. Flegmaticul şi sanguinicul se situează între cele două. La flegmatic, corpul astral şi organizarea Eului tind să adopte, dar în mod mai puţin vehement, structura corpului fizic şi mai ales cea a corpului eteric. La sanguinic, vitalitatea corpului eteric este puternic influenţată de către corpul astral. Aceasta este expresia proceselor respective în temperamente. Ceea ce va sluji drept linie de conduită medicilor, în cazurile extreme – modul în care se îmbină spiritual-sufletescul şi fizic-etericul –, va sluji, de asemenea, de regulă, pedagogilor, în cazurile latente. Astfel, pedagogia şi medicina se completează reciproc. Este vorba, pentru dvs., dragi prieteni, de a ajunge cât mai mult posibil la conştienţa imaginativă în observarea omului. Vă mai ofer câteva puncte de reper în legătură cu acest subiect.

Cunoaşteţi perfect structura umană în stare embrionară, cel puţin sub formă de imagine. În prezent, s-au făcut eforturi, în măsura posibilului, să se obţină o reprezentare a primelor stadii şi a transformărilor ei ulterioare. Aşadar, vă puteţi face o imagine coerentă despre om în stadiul embrionar. Vă puteţi face apoi o imagine coerentă a omului în stadiul copilăriei. Trebuie să încercaţi să intensificaţi pe cât posibil prima şi a doua imagine, în aşa fel încât să aveţi cu adevărat impresia că palpaţi embrionul cu ajutorul gândirii, că îi urmăriţi formele în mod interior. Apoi, faceţi să crească în gândire acest embrion, până la statura copilului, pe care îl observaţi cu aceeaşi intensitate. Dacă faceţi cu adevărat acest lucru, veţi întâmpina unele dificultăţi interioare. Veţi ajunge să vă spuneţi: Dacă măresc capul embrionului până la stadiul copilăriei, el va deveni prea mare şi voi fi nevoit să-l restrâng din nou. Mai trebuie să aduc, în mod interior, tot ceea ce este în stare lichidă la embrion, tot ceea ce aparţine omului-apă, să se cristalizeze, să se coaguleze, pentru a se transforma în creier. Vă veţi ocupa apoi de starea embrionară a membrelor, le veţi întinde, le veţi forma; va trebui să exercitaţi în mod interior o activitate modelatoare pentru a face să coincidă membrele informe ale embrionului cu acelea ale copilului.

Veţi putea continua pe această cale, veţi putea face aceeaşi experienţă între copil şi adult. Acest lucru devine mai dificil. Deosebirile dintre embrion şi copil sunt foarte mari şi cer o puternică activitate interioară. Când comparaţi copilul cu omul matur, deosebirile sunt mult mai puţin marcate şi devine mai dificil să adaptaţi formele una alteia. Dacă reuşiţi, în interiorul dvs. va apărea o adevărată imaginaţiune a corpului eteric uman, şi aceasta relativ repede. ‒ Fiţi atenţi:

Planșa 16  

Transpune prima perioadă

‒ perioada embrionară ‒

În vârsta copilului,
Iar vârsta copilului
În perioada tinereţii.
Atunci îţi va apărea condensată
Existenţa eterică a omului
În dosul entităţii trupeşti –

‒ a corpului fizic în structura sa. [ Nota 42 ]

plansa 16


[măreşte imaginea]

Iată un principiu pe care îl veţi putea folosi, la fel ca pe cele pe care vi le-am dat ieri şi în primul curs. Dar, fiţi conştienţi de faptul că nu puteţi să vă cuceriţi conştienţa imaginativă fără eforturi. Nu o putem obţine pe cale magică, trebuie să ne-o cucerim printr-o muncă intensă.

Puteţi să faceţi un pas mai departe. Încercaţi să vă reprezentaţi un moşneag, un moşneag sclerozat. Bătrânii sunt, într-un anumit grad, sclerozaţi. Încercaţi să aveţi sentimentul că îl palpaţi pe acest bătrân sclerozat. Această pipăire spirituală o să vă dea impresia că bătrânul este întru câtva poros. Când îl pipăiţi în mod spiritual, bătrânul sclerozat nu trebuie să vă dea impresia de a fi mai dens, mai dur, ci, dimpotrivă, de a vă aspira, oarecum. Pipăirea spirituală dă aceeaşi impresie ca atunci când îţi plimbi degetul umezit pe magnezită (spumă-de-mare) sau pe argilă. O impresie de aspirare. Aceasta este impresia pe care ne-o dă bătrânul sclerozat. Trebuie să dezvoltaţi această senzaţie tactilă, această impresie legată de observaţie. Ea nu se referă doar la ochiul care observă, ci se poate manifesta prin toate simţurile, chiar prin simţul vieţii. Dacă înţelegeţi acest lucru, în caracterul compact al omului bătrân veţi avea această impresie de aspirare. Aşa cum aţi făcut-o înainte pentru perioada embrionară, procedaţi acum la transpunere, dar în sens invers. Reprezentaţi-vă omul matur, care nu vă aspiră, omul în floarea vârstei, şi transpuneţi în acesta ceea ce aţi palpat la bătrân. Când transpuneţi structura embrionară în aceea a copilului, realizaţi o metamorfoză spaţială; acum, când bătrânul vă apare ca o fiinţă vidată care aspiră neîncetat, transpunându-l în vârsta matură va trebui să procedaţi ca şi cum aţi încerca să-l umpleţi de forţă. În timp ce înainte, în faza de viaţă debordantă, simţeam ceva ca un fel de paralizie discretă, bătrânul, când îl transpunem înapoi, îşi reia forţele în oase şi în întreaga structură a organismului său solid. Trebuie să dăm o mare atenţie acestei transpuneri interioare; apoi, transpunem vârsta matură în tinereţe. Este din nou mai uşor. Ne vom reprezenta omul cu faţa deja ridată şi îl lăsăm să se transforme într-un tânăr dolofan; astfel se creează echilibrul. Dacă ajungem la aceasta, obţinem impresia corpului eteric parcurs de valuri şi începând să răsune. Ajungem astfel să avem impresia corpului astral din om. Acesta este un principiu care vă permite să ajungeţi la inspiraţie:

Planșa 16  

Transpune caracterul compact al bătrâneţii
În vârsta matură a omului,
Iar vârsta matură
În viaţa tinereţii.
Atunci îţi va răsuna în acorduri cosmice
Lucrarea sufletului uman

‒ deci, a corpului astral ‒

Prin viaţa eterului. [ Nota 43 ]

Veţi deduce din ceea ce v-am spus că indicaţiile referitoare la meditaţie nu sunt date ca o poruncă, ele sunt întemeiate pe faptul că meditaţia îţi permite să discerni. Cel pe care vrem să-l conducem în mod just spre meditaţie nu va fi tratat în mod autoritar, ca odinioară în Orient, unde educarea şi creşterea copilului, precum şi felul în care era considerată bătrâneţea, se întemeiau pe alte baze decât ale noastre. La noi, cel căruia îi propui nişte meditaţii le primeşte în deplină cunoştinţă de cauză privitor la ceea ce face el însuşi. În Orient, copilul era condus de un dada [ Nota 44 ], copilul era educat şi instruit în funcţie de modul său de a trăi. Adultul care voia să evolueze avea un guru, el era la bunul plac al acestuia, şi acest guru îi dădea în loc de orice altă regulă: Lucrurile sunt aşa, trebuie să faci experienţa lor. Aceasta este deosebirea. În civilizaţia noastră occidentală se face apel la libertate, pentru ca omul să ştie ce face.

Mai putem înţelege cum ia naştere inspiraţia dacă realizăm, bazându-ne pe bunul nostru simţ, cum acţionează bolile fizice şi bolile mintale şi făcând sinteza a ceea ce am explicat astăzi. Dacă mai evoluăm cu o treaptă, pentru a înţelege ce trebuie să facem în meditaţia interioară, ajungem la limita a ceea ce ne permite gândirea raţională să atingem. Bunul simţ, raţiunea, ne permit să înţelegem tot ceea ce izvorăşte din antroposofie. Acolo unde începe ceea ce nu mai este accesibil raţiunii, ea şi-a atins limitele, şi ne găsim ca pe marginea unui lac, al cărui ţărm, de unde privirea merge în depărtare, este, totodată, o limită. Raţiunea ne conduce, în realitate, la toate acestea. Să nu vă lăsaţi să deveniţi prada calomniei şi să fiţi acuzaţi că răspândiţi o viziune mistică despre lume, de vreme ce ea este accesibilă raţiunii. Când am spus cândva acest lucru la Berlin, mi s-a pus sub nas un articol care trata despre conferinţa mea: Raţiunea sănătoasă este incapabilă să înţeleagă lumea spirituală şi acela care înţelege ceva din ea este bolnav, nu e în toate minţile. Acest lucru mi s-a obiectat.

Aş dori să mai spun câteva cuvinte despre situaţia specială în care vă aflaţi: Prin studiile dvs. medicale, sunteţi obligaţi să examinaţi natura umană în profunzime, deşi sunteţi tineri. Trebuie să luaţi absolut în serios încheierea erei Kali-Yuga, intrarea într-o eră de lumină, chiar dacă, prin inerţia ei, omenirea trăieşte încă în întuneric. Din universul spiritual radiază o luminozitate şi noi intrăm, ca oameni, într-o eră de lumină. Ei bine, dacă tinerii, cu toată seriozitatea pe care o implică acest lucru, iau cunoştinţă de motivele care i-au făcut să se nască tocmai la începutul erei de lumină, ei vor găsi, în grade diferite, posibilitatea de a se adapta la ceea ce cere sensul evoluţiei omenirii. Şi evoluţia omenirii cere tocmai acest lucru: Să ne orientăm, în toate, spre om şi să vrem să înţelegem lumea, tot aşa cum până acum oamenii se orientau spre natură pentru a face din om un ansamblu de forţe şi de procese naturale. Vom ajunge treptat să înţelegem omul şi să înfăţişăm procesele naturale izolate ca specializare a ceea ce se petrece în fiinţa umană. Acest lucru a fost deja încercat, dar într-un mod gălăgios. Gândiţi-vă la modul în care tineretul a idolatrizat natura, în momentul când au apărut mişcările de tineret ale erei de lumină. Era o abstracţiune, deşi resimţită ca ceva vital. Evoluţia spirituală a tânărului trebuie să conducă, dimpotrivă, la o anumită intimitate a sentimentelor în relaţiile sale cu Universul şi ceea ce primeşte el pe plan spiritual nu mai trebuie să fie o ştiinţă pentru intelectul său. Dar oamenii rămân reci, mereu au rămas reci; ştiinţa trebuie, dimpotrivă, să ia o asemenea formă încât, în fiecare din etapele sale, omul să se transforme în sentimentele sale, în inima sa, şi să cunoască din nou ceea ce a fost uitat. El cunoştea natura cu mult înainte de coborârea în lumea fizică, dar ea avea atunci un alt aspect. Astăzi se ucide ceea ce, la tânăr, provine dintr-o existenţă precedentă, şi el este condus spre un mod exterior şi grosier de a vedea. Dacă ajungem din nou să tratăm vederea senzorială exterioară ca pe o cunoaştere provenită din existenţa care precede venirea pe Pământ, atunci în ştiinţă, în cunoaştere, va apărea sentimentul: Aceasta trebuie să semene cu un curent sanguin spiritual, care vine să irige întreaga viaţă ştiinţifică, întreaga educaţie, întreaga instruire. Trebuie să ne cucerim în ştiinţă această intimitate cu realul.

În această privinţă, contemporanii noştri sunt cu adevărat tari de cap. Vedeţi dvs., am încercat relativ de curând să arăt că omul, aşa cum se situează el faţă de lumea sensibilă, nu percepe decât jumătate de adevăr, că el nu percepe adevărul întreg decât dacă se uneşte cu ceea ce ia naştere în interiorul său în contact cu realitatea senzorială. A trebuit să încep cu aceasta, pentru că vremurile erau foarte diferite în comparaţie cu momentul actual. Mai întâi trebuia pregătit terenul. A trebuit să exprim lucrurile la modul epistemologic. Dacă citiţi lucrarea mea Adevăr şi ştiinţă [ Nota 45 ], veţi vedea că ea încearcă să facă să renască în sentiment elementul spiritual care apare din străfunduri. Este un prim pas, în demersul ştiinţific, spre această intimitate, mai ales când abordăm lumea cu această căldură a inimii. Medicul, mai mult decât altcineva, are posibilitatea să facă experienţa intimă a realităţii; pur şi simplu, pentru că este medic, el va fi cel mai apt să corecteze tendinţa spre abstracţiune a altor tineri, a celor pe care destinul nu i-a condus spre medicină. Ca tânăr, orientat interior spre medicină, este posibil să aprofundezi datele medicale aşa cum am făcut-o noi aici; nu am fi putut să o facem cu altcineva, cu un student în drept, de exemplu, acest drăcuşor consacrat jurisprudenţei. Până la începutul secolului al 19-lea, medicina mai avea încă un dram de spirit, pe când acesta a părăsit dreptul încă din Evul Mediu timpuriu. Nici nu ne mai putem măcar imagina că şi aici a putut cândva să se găsească spiritul, în drept nu mai vedem decât nişte paragrafe. E sigur că medicul, primul care intră în viaţa concretă, poate exercita o influenţă extrem de favorabilă asupra tineretului.

De aceea ar fi bine ca grupurile izolate care s-au format în mişcarea antroposofică de tineret să fie susţinute tocmai de medici. Trebuie, evident, să ţinem seama de realităţile karmice. Astfel, grupul din Tübingen, care desfăşoară o muncă pedagogică, ar folosi enorm dacă ar exista în cadrul său şi un medic, care să-şi aducă luminile pe plan medical. Grupul de aici e condus, în mod temporar, de un medic, ceea ce va fi folositor. Pe de altă parte, ar fi bine dacă aţi avea posibilitatea să vă aduceţi aportul la munca pedagogică din mişcarea antroposofică. Nu există în acest sens nici un impediment, dacă există un impuls serios. Nu putem încredinţa oricui ceea ce se predă la Seminarul pedagogic al Şcolii Waldorf, dar dacă cineva se interesează în mod serios de aceste lucruri, nimic nu ne împiedică să-i oferim posibilitatea de a cunoaşte ceea ce s-a predat la cursurile acestui seminar, cu condiţia ca aceste învăţături să fie privite cu adevărat dintr-un punct de vedere medical, iar persoana respectivă să fie pătrunsă de ideea că, în trecut, vindecare şi educare erau două lucruri intim înrudite.

Reţineţi neapărat faptul că, la ora actuală, lumea s-a îndepărtat complet de ideea că omul este o fiinţă care vine pe lume încărcată de păcate, căci concepţia modernă nu mai ştie nimic despre semnificaţia păcatului. În ce s-a condensat noţiunea de păcat? Ceea ce v-am arătat în aceste ultime zile despre legea eredităţii se află în păcat, în păcatul originar. Iar omul trebuie să mai biruie, de asemenea, păcatul individual, în a doua jumătate a existenţei, el trebuie să învingă modelul atins de păcat transmis prin ereditate – am mai putea spune, conform cu vechea concepţie, modelul patologic, maladiv. Căci, dacă omul ar păstra ca trup ceea ce acţionează în modelul său până la schimbarea dinţilor, dacă ar târî acest element după sine întreaga viaţă, atunci el, după 9 ani, ar fi acoperit de o eczemă purulentă deschisă, ar fi acoperit de ulcere ca un lepros, carnea şi oasele s-ar desprinde de pe el, dacă ar mai putea supravieţui. Omul se naşte bolnav, iar a educa înseamnă a recunoaşte şi a călăuzi ceea ce lucrează după model, a induce o uşoară vindecare. Când aveţi în vedere educaţia, trebuie să vă consideraţi nişte terapeuţi, şi dvs. trebuie să participaţi la viaţa mişcărilor de tineret fiind conştienţi de acest fapt. Când copilul are o tendinţă patologică, dvs. propuneţi, evident, nişte remedii spirituale, dar care pot acţiona intens asupra fizicului. Şi, în fond, pedagogia este, de asemenea, o artă de a vindeca, dar pe un alt plan. Pe de altă parte, este extrem de greu să obţii vindecarea când un bolnav nu ia în seamă linia de conduită pe care i-o propui, pentru a-i trezi conştienţa în legătură cu modul în care ar trebui să-şi privească boala, în legătură cu pesimismul sau optimismul său în faţa vieţii, când nu este deloc posibil să exerciţi asupra lui o influenţă pedagogică. Atunci când bolnavul are – n-aş spune: o credinţă oarbă în remediu, ar fi exagerat –, dar când bolnavul simte că medicul, prin individualitatea sa, este pătruns de voinţa de a vindeca, acest fapt provoacă la bolnav un reflex, şi trezeşte în el voinţa de a se vindeca. Această întâlnire, impactul dintre voinţa de a vindeca şi aceea de a fi vindecat, joacă un rol considerabil în terapeutică şi constituie, putem spune, o oglindă a pedagogiei. La rândul ei, pedagogia este o oglindă a terapeuticii. În epoca actuală, multe lucruri din lume depind de o întâlnire care să implice un nivel just de conştienţă. Dacă tinerii medici îi întâlnesc pe ceilalţi tineri într-o stare de conştienţă adecvată, ei vor avea o influenţă benefică asupra lor. Dar trebuie neapărat ca, de ambele părţi, conştienţa să devină mai acută.

Am revărsat cu multă bucurie în inimile şi sufletele dvs. ceea ce v-am spus şi am încercat multe satisfacţii datorită prezenţei dvs. aici. Sper că această prezenţă va contribui la consolidarea legăturilor dintre sufletele dvs. şi Goetheanum şi că veţi simţi că tocmai pe terenul concret al medicinei poate găsi Goetheanum-ul oamenii capabili să răspândească în lume ceea ce se descoperă aici. Veţi avea conştienţa exactă a acestui fapt dacă vă veţi îndrepta adesea gândurile spre ceea ce ar vrea Goetheanum-ul să aducă lumii şi civilizaţiei. Aceste legături de inimă vă vor fi de un preţios ajutor în sarcinile dvs. Cu acest sentiment am tratat pentru dvs. aceste probleme mai intime, şi cred că veţi obţine nişte rezultate atunci când vă veţi întoarce în lume, pătrunşi de sentimentul care a domnit la aceste întâlniri. Astfel, vom rămâne uniţi şi Goetheanum-ul va fi considerat un centru care are o misiune precisă. Goetheanum-ul va fi astfel cu adevărat Goetheanum, iar dvs. veţi fi nişte adevăraţi goetheanişti. Veţi fi, totodată, punctele de sprijin de care are nevoie Goetheanum-ul în exterior, şi vă rog, apelând la sufletul şi conştiinţa dvs., să fiţi nişte adevăraţi goetheanişti. Atunci, totul va merge bine.

Transpune prima perioadă
În vârsta copilului,
Iar vârsta copilului
În perioada tinereţii.
Atunci îţi va apărea condensată
Existenţa eterică a omului
În dosul entităţii trupeşti –

Transpune caracterul compact al bătrâneţii
În vârsta matură a omului,
Iar vârsta matură
În viaţa tinereţii.
Atunci îţi va răsuna în acorduri cosmice
Lucrarea sufletului uman
Prin viaţa eterului.