Dragii mei prieteni! Dacă vorbim despre problemele comune ale preotului și medicului, privirea trebuie să cadă în primul rând asupra unor fenomene din viața umană care, de fapt, ușor pot trece în patologie, având nevoie de acum înainte de înțelegerea medicului, dar care, pe de altă parte, afectează, la rândul lor, într-un mod extraordinar, sâmburele interior, aș putea spune, însuși aspectul esoteric al vieții religioase. Trebuie să ne fie absolut clar faptul că, propriu-zis, toate ramurile cunoașterii umane trebuie să depășească din nou un aspect grosier care a pătruns în ele în cursul epocii materialiste. Nu trebuie decât să ne amintim cum au început să fie tratate acum, cu o anumită grosolănie a modului de a concepe lucrurile, acele fenomene care într-un timp au fost cuprinse împreună sub numele de „genialitate și nebunie”, ele au ajuns să fie tratate în mod grosolan de Lombroso [Nota 1] și școala sa, dar și de alții. Putem la fel de bine atrage atenția nu atât asupra cercetărilor înseși – acestea își au, desigur, meritele lor –, ci asupra modului de gândire care a ieșit, prin aceasta, la lumină, putem atrage atenția la fel de bine asupra a ceea ce a apărut ca antropologie criminalistică și studierea craniilor la criminali. Modalitățile de gândire care au apărut astfel nu erau numai grosolane, ci purtau și o anumită aparentă a unui filistinism extraordinar de puternic. Putem spune, desigur – și aici avem voie să ne slujim de asemenea categorii, căci e vorba de un domeniu de graniță al medicinei pastorale –, putem spune că aici și-au dat mâna, de fapt, ca cercetători și gânditori, filistinii, ei și-au format ideea tipului de om normal, care era un filistin cât mai veritabil. Iar ceea ce se abătea de la acest tip era patologic. Geniul devia într-o direcție, nebunia în cealaltă, astfel încât amândouă erau, într-un fel, stări patologice. Și, pentru că celui care pătrunde lucrurile îi apare absolut firesc ca orice caracteristică patologică să se manifeste și sub aspect corporal, este absolut de la sine înțeles că în particularitățile corporale pot fi găsite indicii într-o direcție sau alta. Esențialul este ca aceste indicii să fie înțelese în mod just. Bineînțeles că lobul urechii poate fi, eventual, extraordinar de caracteristic pentru o particularitate psihologică, căci asemenea particularități psihologice sunt legate de karma, care acționează însă din încarnări anterioare.
Forțele constructive ale organismului fizic, și anume cele care acționează în primii șapte ani de viață, sunt aceleași forțe care ies mai târziu la lumina zilei. În primii șapte ani de viață noi creștem datorită forțelor cu care mai târziu gândim; și astfel, este important și plin de sens să abordăm, dar nu așa cum ne-am obișnuit mai recent, ci într-un mod cu adevărat obiectiv, anumite fenomene. Mai puțin pentru a le privi sub aspect patologic – la patologie vom ajunge oricum, tocmai pornind de la aceste fenomene –, ci mai mult pentru ca, pornind de la aceste fenomene, să înțelegem viața umană.
Să ne situăm odată cu toată seriozitatea pe acel punct de vedere pe care ni-l prezintă antroposofia cu privire la om. Omul ne întâmpină în corpul său fizic, care are în trecutul său o lungă evoluție, care a parcurs, în calitate de corp fizic, trei stări preliminare, așa cum am descris în cartea mea Știința ocultă în rezumat [Nota 2], înainte de a deveni corpul pământesc, care are nevoie, în realitate, pentru a fi înțeles, de mai mult decât ceea ce se prezintă astăzi în cadrul anatomiei și fiziologiei. Căci aș vrea să atrag și aici atenția asupra faptului că acest corp fizic al omului, așa cum se prezintă el astăzi, este o copie fidelă a corpului eteric, care se află în cea de-a treia etapă a sa, a corpului astral, care se află în cea de-a doua etapă a sa și, până la un anumit punct, și a organizării Eului, pe care omul a primit-o abia pe Pământ, care se află, așadar, în prima sa etapă de dezvoltare. Toate acestea se întipăresc ca niște amprente în corpul fizic al omului. De aceea este corpul fizic atât de extraordinar de complicat cum ne apare el în zilele noastre. Prin forțele de cunoaștere cu care îl abordăm noi astăzi, el poate fi înțeles numai în ceea ce privește construcția lui pur mineral-fizică. Ceea ce întipărește în el corpul eteric nu poate fi înțeles deloc prin aceste forțe de cunoaștere. El trebuie văzut cu ochii sculptorului. El trebuie văzut în așa fel încât să dobândim niște percepții, niște imaginațiuni, care pot fi percepute pe baza forțelor Cosmosului și pe care le recunoaștem în formele omului întreg, le recunoaștem în formele diverselor organe.
Mai departe, acest om fizic este o copie a ceea ce acționează în sistemul circulator-respirator. Dar întreaga dinamică care acționează în circulația sanguină și în circuitul respirator este orientată muzical, poate fi înțeleasă numai dacă gândim în forme muzicale. O putem înțelege numai dacă gândim, de exemplu, astfel încât să vedem în sistemul osos, să zicem, ceva în care s-au revărsat forțele plăsmuitoare ce acționează apoi în mod mai subtil în respirație și circulație, dar conform unor forțe plăsmuitoare muzicale. Putem percepe, pur și simplu, cum octava pornește de la omoplați și merge în lungul oaselor și cum brațele nu pot fi înțelese, în ceea ce privește conformația lor osoasă, pe baza unei dinamici mecanice, ci dacă le ieșim în întâmpinare cu o înțelegere de natură muzicală. Astfel, de la omoplați până la începutul oaselor brațelor găsim prima, secunda o găsim în osul brațului, terța, de la cot până încheietura mâinii. Găsim aici două oase, căci există două terțe, una mare și una mică, și așa mai departe. Într-un cuvânt, dacă vrem să căutăm, la rândul său, ceea ce este guvernat de corpul astral în respirație și circulație, drept copie a sa în corpul fizic, trebuie să ne apropiem de acest lucru cu o înțelegere de natură muzicală.
Înțelegerea organizării Eului este și mai complicată. Aici e necesar să înțelegem la ce se face aluzie în primul verset al Evangheliei lui Ioan: „La început a fost Cuvântul…” Dacă înțelegem în mod concret Cuvântul, nu în mod abstract, așa cum îl înțeleg de obicei interpreții Evangheliei, și dacă aplicăm această înțelegere, la rândul său, în mod concret, la omul real, ajungem atunci la o înțelegere a felului în care acționează organizarea Eului asupra corpului fizic uman.
Dvs. vă dați seama că ar fi necesar să mai introducem multe lucruri în studiile noastre, dacă e ca aceste studii să ducă, într-adevăr, la înțelegerea omului. Dar, deoarece convingerea mea este că ar putea fi lăsate la o parte extraordinar de multe lucruri, atât din studiul medical, cât și din cel teologic, cred că dacă am extrage tot ce este valoros, numărul anilor de care are nevoie, de exemplu, un student în medicină nu ar spori, ci s-ar putea micșora. Dar bineînțeles că astăzi, când gândim în mod materialist, gândim așa: pentru a ne însuși cunoștințe noi, prelungim cu jumătate de an cursurile existente.
Dacă ne situăm cu seriozitate pe punctul de vedere pe care trebuie să-l adoptăm în antroposofie, omul ni se înfățișează în corpul său fizic, eteric, astral și în organizarea Eului. În timpul stării de veghe, aceste patru părți constitutive ale organizării umane se află în strânsă legătură. În timpul somnului se opun, pe de o parte, corpul fizic și corpul eteric, pe de altă parte, organizarea Eului și corpul astral. Dacă ne situăm cu seriozitate pe acest punct de vedere, ne vom putea spune, desigur, că pot apărea niște neregularități, în cele mai diverse feluri, în ceea ce privește unirea organizării Eului, a corpului astral, cu corpul eteric și cu corpul fizic, și așa mai departe. Vedeți dvs., putem reprezenta, de exemplu, să spunem, lucrurile în acest fel: aș desena aici – bineînțeles, în mod schematic – corpul fizic, corpul eteric, corpul astral, organizarea Eului (tabla 2, stânga): astfel, în stare de veghe, poate exista mereu așa-numita relație normală între aceste patru componente ale organizării umane.
 [mărește imaginea] |
Tabla 2 |
Dar se poate întâmpla, de asemenea, ca la început corpul fizic și corpul eteric să se afle într-un fel de legătură normală, iar corpul astral să fie situat, de asemenea, relativ în interior, însă organizarea Eului să nu intre, într-un anumit fel, așa cum trebuie ea să intre în mod normal în corpul astral (tabla 2, mijloc). Avem în acest caz o neregularitate care ne poate întâmpina, în primă instanță, în organizarea omului aflat în stare de veghe. Omul respectiv nu intră bine cu organizarea Eului în corpul său astral. Prin aceasta, viața lui senzorială este în mare măsură perturbată. El poate forma gânduri chiar într-un mod foarte viu, căci gândurile depind, în general, de legătura normală a corpului astral cu celelalte corpuri. Dar sesizarea prin aceste gânduri, în mod corespunzător, a senzațiilor fizice, depinde de legătura normală a organizării Eului cu celelalte componente ale entității umane. Dacă nu așa stau lucrurile, dacă organizarea Eului nu se află într-o legătură justă cu celelalte componente ale entității umane, percepțiile senzoriale se vor estompa. În măsura în care percepțiile senzoriale se estompează, gândurile devin mai intense. Ele apar în mod aproape fantomatic, nu sub forma pură în care le avem de obicei. Viața sufletească a unui asemenea om se desfășoară în așa fel încât percepțiile lui senzoriale au ceva ireal, nebulos, în schimb, gândurile au ceva viu, intensificat, colorat, dând aproape impresia unor percepții senzoriale mai slabe.
Când un asemenea om doarme, atunci și în timpul somnului organizarea Eului nu stă în interiorul corpului astral așa cum trebuie. Consecința este că acum apar niște trăiri extraordinar de puternice în contact cu aspectele subtile ale lumii exterioare. Un asemenea om percepe în acea parte a lumii în care tocmai se află, cu Eul său și cu corpul astral, când este în afara corpurilor sale fizic și eteric, aspectele subtile ale plantelor, ale livezii din jurul casei sale. Nu ceea ce se vede ziua, ci aspectele subtile legate de gustul merelor, și altele asemenea. Așa stau, într-adevăr lucrurile, el percepe aceste aspecte subtile. Și, alături de aceasta, gânduri palide, reprezentând ecoul unor forțe care mai acționează încă în corpul astral, al unor forțe care mai acționează din timpul stării de veghe.
Vedeți dvs., e greu când ai în față un asemenea om, și îl poți avea într-una din multiplele variante pe care le oferă viața, îl poți avea în fața ta ca medic sau ca preot, chiar ca Biserică în totalitatea ei. El te întâmpină sub o formă oarecare, într-un sat, să zicem. Medicul spune astăzi, mai ales dacă îl întâlnește într-un anumit stadiu timpuriu al vieții: insuficiență psihopatologică. – Preotul, mai ales dacă e unul cu o formație teologică de calitate, un bun benedictin, să zicem – preoții laici din sânul Bisericii catolice uneori nu sunt atât de bine instruiți –, dar dacă e un bun benedictin, iezuit sau barnabit ș.a.m.d., știe, pe cale esoterică, desigur, că din lucrurile relatate de un asemenea om – pentru medicul modern este vorba de o insuficiență psihopatologică –, că din lucrurile astfel relatate, dacă le interpretează în mod just, deși are în față un om care stă chiar la limita dintre sănătate și boală, un om al cărui sistem nervos, de exemplu, poate fi privit absolut în sens patologic –, dacă are în fața sa un asemenea om cu un echilibru absolut labil în ceea ce privește forțele sufletești care ies la lumina zilei, care acționează cu totul altfel decât la omul așa-zis normal, știe că din aceste lucruri, dacă le interpretează în mod just, pot veni adevărate revelații din lumea spirituală, așa cum pot veni, la urma urmei, și de la alienatul mintal – numai că alienatul mintal nu este capabil să le interpreteze, ci numai acela care înțelege întreaga situație. Îl poți avea, așadar, ca medic în fața ta, și noi vom vedea cum trebuie să-l privim ca medic în sens antroposofic. Îl poți avea ca preot în fața ta, sau îl poți avea în fața ta și ca Biserică.
Ei bine, se poate întâmpla ca starea acestui om chiar să evolueze în continuare și atunci iese la lumină ceva cu totul special. Să presupunem că starea acestui om evoluează în continuare. La o anumită vârstă, el este așa cum l-am caracterizat. Să presupunem că starea lui evoluează, că ia naștere o atracție mai puternică din partea Eului, care nu se află într-un raport absolut normal cu celelalte părți constitutive, astfel încât mai târziu apare această stare (tabla 2, dreapta). Din nou corpul fizic și corpul eteric se află într-o relație așa-zis normală, dar organizarea Eului atrage la sine corpul astral, iar acesta nu mai vrea nici el să fie cu totul în interior. Acum organizarea Eului și corpul astral sunt legate mai mult unul de celălalt și amândouă împreună nu intră în mod normal în corpul fizic și în corpul eteric. La un asemenea om se poate întâmpla următorul lucru. Observăm la el că nu este în stare să-și stăpânească în mod just, din corpul astral și din Eul său, corpurile fizic și eteric. El nu poate trimite în mod just corpul astral și organizarea Eului în organele de simț exterioare. Astfel încât în fiecare clipă simțurile îl părăsesc, percepțiile senzoriale în general se estompează și el ajunge într-o stare de relativă buimăceală și visare. Dar în acest caz se poate întâmpla ca tocmai impulsurile morale să se manifeste cu o deosebită putere, în modurile cele mai variate. Ele pot să apară în mod confuz, dar se pot manifesta și într-un mod cazuistic extraordinar, grandios, dacă organizarea este cea descrisă.
Și medicul găsește, la rândul său, în acest caz, că aici există, de fapt, niște modificări organice esențiale în ceea ce privește consistența organelor de simț. Pe acestea le ia mai puțin în seamă; dar el va constata că există niște anomalii puternice în glandele mai subtile și în formarea hormonilor în acele glande pe care le numim glande suprarenale și în micile glande care sunt ascunse aici, la gât, în corpul tiroidei. Într-un asemenea caz, există mai ales niște modificări ale hipofizei cerebrale și ale epifizei cerebrale. Acestui lucru i se acordă mai multă atenție decât modificărilor existente în sistemul nervos și în întregul sistem senzorial.
Preotul se apropie de un asemenea om; acest om îi povestește despre trăirile pe care le are ca urmare a unei asemenea constituții. El trăiește, de exemplu, ca urmare a unei asemenea constituții, un sentiment deosebit de puternic al păcatului, un sentiment al păcatului mult mai puternic decât îl au oamenii de obicei. Preotul poate învăța diferite lucruri, și preoții catolici fac acest lucru. Ei învață tocmai de la asemenea oameni manifestarea extremă a acestui sentiment al păcatului, slab dezvoltat la ceilalți. La un asemenea om, iubirea aproapelui poate crește până la o intensitate uriașă, astfel încât un asemenea om tocmai din cauza iubirii aproapelui ajunge în diverse impasuri, pe care le confesează apoi preotului.
Dar lucrurile pot merge și mai departe. Acum corpul fizic poate ajunge să rămână relativ singur, astfel încât, permanent sau temporar, corpul eteric să nu intre cu totul în corpul fizic, și atunci corpul astral, corpul eteric și organizarea Eului sunt strâns legate între ele, iar organizarea fizică rămâne deoparte (tabla 3). Dacă ne slujim de expresiile materialiste actuale – dar în cursul conferinței de astăzi vom ieși dintre aceste limite –, pe un asemenea om îl vom simți, în cazurile cele mai frecvente, drept un om slab de minte în cel mai înalt grad, care nu-și poate stăpâni din spiritual-sufletesc organele fizice în nici o direcție, nici în direcția voinței. S-ar putea spune că un asemenea om își târăște după sine, ca pe ceva străin, organizarea fizică. Dacă omul e de la bun început alcătuit în acest fel, atunci îl și simțim cu adevărat ca slab de minte, pentru că în actualul stadiu al evoluției pământești, dacă toate acestea, organizarea Eului, organizarea astrală și corpul eteric, sunt atât de izolate și corpul fizic e târât în urmă ca ceva străin, omul nu poate percepe, nu poate fi activ, nu se poate lumina din direcția organizării Eului, a corpului astral și a corpului eteric. Și astfel, trăirile lui rămân în întuneric și el umblă prin lume ca buimac în corpul său fizic. Este vorba de o debilitate mintală foarte pronunțată și trebuie să reflectăm cum putem proceda, în acest stadiu, pentru a introduce în organizarea fizică celelalte corpuri. Aici poate fi vorba de niște măsuri pedagogice, dar poate fi vorba foarte bine și de niște măsuri terapeutice exterioare. Dar preotului i se poate întâmpla să fie absolut surprins de cele ce-i mărturisește tocmai un asemenea om. Preotul se poate simți foarte deștept, dar preoții cu adevărată pregătire preoțească – există cu adevărat astfel de preoți în sânul catolicismului, nu trebuie să judecăm în mod îngust catolicismul – devin atenți când la ei vine un asemenea așa-numit bolnav și le spune: Ceea ce tu predici de pe amvon nu spune prea mult. Toate acestea nu sunt nimic, de fapt, nu ajung până la Lăcașul lui Dumnezeu, au doar valoare exterioară. Noi trebuie să ne odihnim în mod real în Dumnezeu cu întreaga noastră ființă. – Acest lucru îl spun asemenea oameni. În tot restul vieții ei se poartă în așa fel încât îi poți considera în cel mai înalt grad slabi de minte, dar în convorbirea cu preotul ei scot uneori la lumină asemenea lucruri. Ei pretind a cunoaște viața religioasă în mod mai intim decât cei care vorbesc despre ea prin profesia lor. Ei îl disprețuiesc pe acela care, prin natura profesiei sale, vorbește despre aceste lucruri, și numesc „odihna în Dumnezeu” ceea ce trăiesc ei. Și, vedeți dvs., preotul, la rândul său, trebuie să găsească mijloace și căi de acces pentru a înțelege ce trăiește în interiorul său un asemenea pacient, am putea spune, dar putem spune și altfel, ceea ce trăiește în interiorul său un asemenea om.
 [mărește imaginea] |
Tabla 3 |
Așadar, trebuie să ai o înțelegere subtilă pentru felul în care intervine patologicul în tot felul de regiuni care, în primă instanță, îl fac pe om incapabil să găsească în lumea fizic-sensibilă căile potrivite, care îl fac incapabil în sensul în care viața exterioară ne cere să fim; și noi toți suntem, într-un anumit grad – așa trebuie să fie –, noi toți suntem, în ceea ce privește viața exterioară, niște filistini. Dar asemenea oameni nu sunt făcuți să prospere pe căi filistine, ei merg mereu pe alte căi. Trebuie să știi, în calitate de preot, să găsești accesul, prin ceea ce tu însuți ai de dat, la ceea ce trăiește celălalt; foarte frecvent, ei sunt „ăia”. Acesta e deja un lucru care cere o înțelegere pentru trecerea subtilă de la patologic la spiritual.
Dar toate acestea pot merge mult mai departe. Să ne imaginăm următorul lucru: un om parcurge acest întreg drum evolutiv de-a lungul diferitelor perioade de vârstă. La o anumită vârstă, el se află în această stare (tabla 2, mijloc), când numai organizarea Eului s-a desprins de celelalte. La o altă vârstă, omul ajunge în această stare (tabla 2, dreapta), mai târziu, în această stare (tabla 3). El parcurge aceste stadii numai dacă prima stare, care încă mai e normală, prezintă poate deja în timpul copilăriei niște predispoziții de a ajunge să aibă, în loc de un echilibru stabil al părților constitutive, un echilibru labil. Dacă medicul întâlnește un asemenea om, predispus să parcurgă toate aceste patru stadii – primul puțin anormal, dar celelalte în sensul celor desenate aici în mod schematic –, dacă medicul întâlnește un asemenea om, el va spune: aici există în echilibru extraordinar de labil, aici trebuie să consolidăm ceva. De regulă, nu poate fi consolidat nimic. Uneori, drumul e prefigurat într-un mod extraordinar de intens; nu poate fi consolidat nimic. Poate că medicul, dacă se apropie iarăși mai târziu de același om, va vedea că starea labilă de la început s-a transformat în cealaltă, așa cum am descris-o, cu nebulozitatea percepțiilor senzoriale, cu gândurile puternic colorate. Mai târziu, el va găsi o conștiență a păcatului extraordinar de puternică, pe care medicul, firește, pentru că acum situația a început să influențeze puternic asupra sufletului, nu o constată cu plăcere, pe urmă, de regulă, viața unui asemenea om abia de acum înainte trece cu totul în stadiul al patrulea.
Ei bine, asemenea oameni, care trec prin aceste stadii – lucru care are legătură cu karma lor, cu viețile lor pământești succesive – au dezvoltat în mod pur intuitiv o terminologie minunată. Ei pot vorbi – mai ales când parcurg aceste stadii unul după celălalt, astfel încât primul stadiu să fi fost aproape normal –, ei pot vorbi în mod minunat despre trăirile lor. Ei spun, de exemplu, când sunt foarte tineri, când stadiul labil apare la șaptesprezece sau la nouăsprezece ani: Omul trebuie să se cunoască pe sine însuși. – Și ei pretind cu mare intensitate de la ei înșiși, în toate privințele, cunoașterea de sine. Aici, unde organizarea Eului iese afară, ei ajung de la sine la viața meditativă activă. Ei o numesc în mod frecvent „rugăciune activă”, ceea ce este o meditație activă și sunt foarte recunoscători dacă vreun preot instruit le dă prescripții în legătură cu rugăciunea. În acest caz, ei se contopesc total cu rugăciunea, dar ei trăiesc totodată în această rugăciune ceea ce ei încep acum să desemneze printr-o terminologie minunată. Ei privesc înapoi la primul lor stadiu și numesc ceea ce percep: primul Lăcaș al lui Dumnezeu, deoarece, prin faptul că nu se cufundă total cu Eul lor în celelalte părți constitutive, ei se privesc oarecum și din interior, nu numai din exterior. Când te privești din interior, totul se mărește, devine ca un spațiu vast: primul Lăcaș al lui Dumnezeu.
Ceea ce apare apoi, aspect pe care eu l-am descris dintr-un anumit punct de vedere, devine mai bogat, ordonat lăuntric; omul vede mult mai mult din interiorul său: al doilea Lăcaș al lui Dumnezeu. Când apare stadiul al treilea, viziunea interioară este de o extraordinară frumusețe și asemenea oameni își spun: Eu văd cel de-al treilea Lăcaș al lui Dumnezeu cu imense splendori, cu entitățile spirituale care umblă pe acolo. – Este o viziune interioară, dar este o priveliște puternică, grandioasă, a unei lumi spirituale care urzește. Al treilea Lăcaș sau Casa lui Dumnezeu. În limbaj, lucrurile diferă. Când ajung în stadiul al patrulea, ei nu mai vor să primească sfaturi referitoare la meditația activă, ci ajung de obicei la părerea că totul trebuie să li se dea prin însuși harul divin. Ei trebuie să aștepte. Ei vorbesc despre rugăciunea pasivă, despre meditația pasivă, pe care nu ai voie să o faci din proprie inițiativă, care trebuie să apară atunci când Dumnezeu vrea să ți-o dea. Și atunci preotul trebuie să aibă un simț foarte fin pentru aceasta, să știe când un stadiu trece în celălalt. Atunci, asemenea oameni vorbesc de „rugăciunea-odihnă”, când omul nu face absolut nimic, lăsându-l pe Dumnezeu să guverneze în el. Aceasta e trăirea pe care o are el în al patrulea Lăcaș al lui Dumnezeu.
Preotul poate învăța, eventual, din descrierile care i se fac, din ceea ce relatează un asemenea „pacient”, dacă vrem să ne exprimăm în termeni medicali, el poate învăța extraordinar de mult sub aspect esoteric-teologic. Și, dacă e un bun interpret, aspectul teologic devine pentru el extraordinar de concret, dacă ascultă cu atenție ce-i spun asemenea „pacienți” – o spun între ghilimele -. Multe dintre lucrurile care se învață mai ales în teologia catolică, în teologia pastorală, își au originea în contactul dintre niște duhovnici iluminați, instruiți, și niște oameni care se dezvoltă în această direcție și vin să se confeseze.
Noțiunile obișnuite pe care le avem în legătură cu sănătatea și boala încetează să-și păstreze valoarea, semnificația. Dacă o personalitate de acest fel lucrează într-un birou sau dacă o transformi într-o casnică obișnuită, obligând-o să supravegheze mâncarea pe foc sau să facă altceva care ține de viața obișnuită, ea înnebunește de-a binelea și se poartă din punct de vedere exterior exact așa încât nu o poți numi altfel decât nebună. Dacă preotul observă la momentul potrivit încotro merge tendința acestei persoane, o va îndruma spre mănăstire; dacă o ajută să-și găsească mediul potrivit de viață, se vor dezvolta unul după altul cele patru stadii, astfel că duhovnicul instruit poate privi, într-adevăr, din convorbirile cu o asemenea pacientă, într-un stil modern, în lumile spirituale, cam la fel cum făcea preotul grec prin Pythiile [Nota 3] care îi vesteau din fumul, din aburii pământului, tot felul de lucruri despre lumea spirituală. Ce folos dacă cineva scrie astăzi o disertație despre natura patologică a Pythiilor din Grecia antică! Sigur că putem face acest lucru, și va fi adevărat, va fi exact, dar, într-un sens mai înalt, nu am realizat nimic cu aceasta. Căci, în fond, extraordinar de multe dintre lucrurile care s-au revărsat din teologia greacă, în sensul cel mai înalt al cuvântului, în întreaga cultură greacă, au luat naștere prin revelațiile Pythiilor. De regulă, Pythiile erau personalități care ajunseseră până la acest al treilea sau chiar până la al patrulea stadiu. Dar să ne imaginăm că într-o epocă de mai târziu o personalitate parcurge, tocmai sub îndrumarea înțeleaptă a unor duhovnici, aceste stadii, în așa fel încât ea să se poată dărui nestânjenită viziunilor ei interioare, atunci ele devin ceva minunat, deși rămân, până la un anumit punct, ceva patologic. Atunci nu numai medicul, nu numai preotul, atunci întreaga Biserică se va ocupa de această personalitate, și după moarte asemenea personalități vor fi considerate în rândul sfinților; și Sfânta Tereza este o personalitate care a parcurs aproximativ acest drum.
Vedeți dvs., dragii mei prieteni, noi trebuie să învățăm să ne apropiem de aceste lucruri, dacă vrem să acționăm în acel domeniu care, prin colaborarea dintre medicină și teologie, duce la înțelegerea entității umane. Atunci trebuie să ajungem să depășim categoriile noționale obișnuite, care aici își pierd sensul, fiindcă altfel nu mai putem deosebi un sfânt de un nebun, un alienat de un geniu și nu mai putem deosebi nimic altceva, decât că, printre toți ceilalți, cineva este un cetățean normal, obișnuit.
Aceasta este imaginea entității umane, care trebuie urmărită, în primă instanță, cu multă înțelegere, care ne poate conduce, într-adevăr, la aprofundarea unor aspecte esoterice, dar care ne clarifică extraordinar de multe lucruri nu numai cu privire la anomaliile lor psihice, ci și la anomaliile fizice, la maladiile fizice. Căci, pentru ca să apară asemenea stadii, dragii mei prieteni, sunt necesare anumite premise, premise care constau într-o anumită consistență a unui asemenea Eu, care nu intră total în om, și a unui asemenea corp astral. Dar dacă această consistență nu este fină, ca la Sfânta Tereza, ci grosolană, atunci se formează următorul lucru. La Sfânta Tereza s-au format în mod plastic, ca urmare a fineții organizării Eului și a corpului ei astral, anumite organe fizice, și anume niște organe abdominale, foarte strâns legate de organizarea Eului și de corpul astral.
Dar se poate întâmpla ca organizarea Eului și corpul astral să fie foarte grosolane și să aibă, totuși, acest caracter. Atunci, pentru că organizarea Eului și corpul astral sunt grosolane, apare posibilitatea ca o asemenea persoană să fie destul de normală. Dar atunci pot să apară niște manifestări fizice și în acest caz avem de-a face doar cu o boală fizică. S-ar putea spune: poți avea constituția Sfintei Tereza, cu întregul aspect poetic al revelațiilor ei, pe de o parte, și reversul fizic în organele abdominale bolnave, ale căror manifestări nu apar atunci în organizarea Eului și în organizarea astrală.
Toate aceste lucruri trebuie discutate. Toate aceste lucruri trebuie înțelese, căci ele îl întâmpină neapărat pe acela care are sarcina de medic, pe acela care are sarcina de preot, și el trebuie să le poată face față. Elementul teologic-religios începe să devină eficient abia atunci când teologul poate să facă față unor asemenea fenomene. Medicul devine un adevărat vindecător al oamenilor, abia atunci când și el poate face față unor asemenea fenomene.
