Dragi mei prieteni! Pătrundem adânc cu privirea în întreaga entitate a omului atunci când ducem puțin mai departe niște considerații de felul celor întreprinse aici. Vedem importanța trecerii de la starea de sănătate la boală în special dacă studiem asemenea fenomene. De aceea, aș dori să vă mai prezint puțin fenomenul care se află la mijloc între anumite căi patologice pe care omul o ia în cadrul evoluției sale și curentul inițierii, aș vrea să vă prezint un fel de inițiere naturală drept curent evolutiv care stă chiar la mijloc între curenții patologici ai naturii umane și curentul inițierii, înrudit atât cu unul, cât și cu celălalt, aș dori să vă mai prezint puțin o asemenea evoluție a entității umane.
Tipice pentru asemenea evoluții sunt asemenea personalități cum este cea a Sfintei Tereza, de care am amintit ieri. Mai putem observa și alte lucruri decât cele amintite ieri, dacă examinăm calea evolutivă a unor asemenea personalități. La aceste personalități are loc un fel de intrare a lumii spirituale în orizontul de percepție al omului. Bineînțeles că descrierea ar fi dificilă, deoarece cuvintele pe care le folosim în vorbirea obișnuită nu sunt capabile să descrie foarte exact aceste stări anormale. Veți putea înțelege, totuși, ceea ce am să vă spun.
Ceea ce apare la orizont în primul stadiu din evoluția unor asemenea personalități este numit de acestea: intrarea în primul Lăcaș al lui Dumnezeu. În primul stadiu, ele percep ceva ca un fel de simplă „prezență”. Asemenea persoane găsesc că nu au o viziune precisă asupra a ceea ce trăiesc ele ca prezență a unei entități spirituale, ci au, mai ales după ce viziunea a luat sfârșit, sentimentul clar al faptului că entitatea respectivă a fost acolo, împreună cu ele. Acest „a fi împreună”, la modul absolut general, este primul fenomen și, atâta timp cât personalitățile respective se află în acest stadiu al evoluției lor, ele devin chiar nerăbdătoare când altcineva le povestește despre viziuni și apariții, pentru că ele sunt de această părere: trăirea lor este una mult mai caldă, mai intimă și mai adevărată. Ele sunt situate în sânul acestei trăiri în așa fel încât au sentimentul: Nu e voie ca suprasensibilul să devină viziune, ci el trebuie să fie doar o trăire generală a unei prezențe. Acesta este primul lucru care se întâmplă.
Apoi, asemenea personalități intră în al doilea stadiu. Atunci ele povestesc deja despre percepții cu adevărat imaginative ale entităților spirituale prezente. La început relatează mai ales senzații tactile, faptul că au fost atinse în mod spiritual de o mână sau chiar că fruntea le-a fost atinsă, și altele, fără să fie, în primă instanță, o viziune care să amintească de percepția vizuală. Dar stările se intensifică apoi până la această viziune care amintește de percepția vizuală. Ele se pot intensifica în asemenea măsură, încât o asemenea personalitate îl vede în fața lui, de exemplu, pe Iisus ca persoană reală. Acesta este, de regulă, stadiul al doilea. Ciudat este că asemenea personalități, când trec din primul stadiu în stadiul al doilea, nu au un sentiment puternic al faptului că atunci când cineva le povestea despre acest stadiu ei deveneau înainte nerăbdători. Această legătură clară, în amintire, dintre cele două stadii, nu există. Personalitățile respective trăiesc foarte intens în fiecare dintre stadiile parcurse.
Remarcabil e stadiul al treilea pe care îl trăiesc apoi asemenea personalități. Acest stadiu al treilea cunoaște, într-adevăr, în descrierea unor asemenea personalități, ceva puternic colorat, în toate privințele. Aceste personalități povestesc cum, atunci când vine trăirea, ei trec printr-o durere teribilă. O asemenea durere, încât, într-adevăr, dacă pot fi observate în timpul acestei trăiri, senzația de durere se manifestă în suspine și gemete din adâncul ființei etc., ca și cum durerile, care își au cauzele în corpul fizic și în corpul eteric, ar fi adevărate. Dar lucrul ciudat este că aceste personalități ajung, ca să zicem așa, să-și dorească această durere și s-o considere drept ceva prin care vor să treacă, deoarece consideră firesc să dobândească trăirea în modul just, trecând prin durere.
Apoi trăirea se amplifică, până la transformarea interioră a durerii. Acesta este stadiul deosebit de interesant: durerea, rămânând, de fapt, așa cum este, se intensifică până la senzația de plăcere, de beatitudine. Așadar, trăirea se desfășoară în așa fel încât apare durerea, starea obiectivă rămâne aceeași, dar acum lucrurile se continuă în spiritual. Dacă am scoate iarăși imediat această persoană din spiritual, ea ar simți durerea așa cum o simte un bolnav, și chiar așa se întâmplă, atunci când se întoarce din faza supremă a trăirii. Dar în stadiul suprem al trăirii, când nu mai are sentimentul: entitatea spirituală vine la mine, ci eu m-am înălțat în lumea spirituală, în acest stadiu durerea se transformă – am spune: în mod subiectiv, dar expresiile nu se potrivesc întocmai –, durerea se transformă până la sentimentul beatitudinii. Iar apoi apare obiectivarea, obiectivarea simbolică a durerii. Astfel că o asemenea personalitate, mai târziu, când se întoarce din trăire și are amintirea – și de cele mai multe ori tocmai la această trăire supremă există o amintire clară, nu este o absență a amintirii, ci există, în general, o amintire foarte clară –, astfel încât o asemenea personalitate descrie: Un Serafim sau un Heruvim stătea lângă mine, avea o sabie pe care mi-a înfipt-o în măruntaie, acest lucru mi-a provocat o durere îngrozitoare; și când el a scos-o, mi-a scos cu ea și măruntaiele și tocmai după ce s-a întâmplat acest lucru, după ce mi-a scos afară a măruntaielor, a avut loc trăirea unei beatitudini supreme în prezența lui Dumnezeu.
Vedeți dvs., acestea sunt, de regulă, stadiile succesive. Ei bine, cu ajutorul a ceea ce este cunoașterea antroposofică, noi putem urmări foarte exact aceste stadii succesive. Fiindcă, vedeți dvs., primul stadiu constă în faptul că organizarea Eului, după trecerea stadiului preliminar, pe care l-am descris ieri, după ce, așadar, în succesiunea de ieri a caracterizărilor, a început stadiul al doilea, așadar, organizarea Eului atrage la sine corpul astral și are trăiri împreună cu acesta, fără ca această uniune formată din organizarea Eului și corpul astral să intervină în corpul fizic și cel eteric atât de adânc cât este normal. Astfel că la asemenea persoane se prezintă o trăire care nu poate apărea niciodată în starea de conștiență obișnuită, se prezintă, de fapt, o trăire într-o stare semitrează sau pe un sfert sau pe trei sferturi trează, care există ca ceva izolat și se desfășoară în organizarea Eului și în corpul astral, pe când trăirea corpului eteric și a corpului fizic se desfășoară în paralel, cu o anumită independență. Așadar, trăirile merg în paralel: o trăire spirituală, care are loc în organizarea Eului și în corpul astral, și care doar e însoțită de trăirea corpului astral și a corpului fizic. Așa ceva nu se întâmplă niciodată în conștiența normală, pentru că în conștiența normală toate cele patru componente ale entității umane sunt foarte strâns legat între ele, astfel că nu există asemenea trăiri care se desfășoară în paralel. Aici toate sunt în legătură unele cu altele. În cazul acestei trăiri, modul de a simți, întreaga modalitate a trăirii, e în sensul cel mai eminent al cuvântului de-așa natură încât omul se știe una cu ceea ce trăiește. El se știe la început, ca trăire principală, una cu toate, căci corpul astral, când e atras de organizarea Eului și percepe entități spirituale, atunci le percepe ca prezență, aici este prezent ceva. Este o trăire asemănătoare cu trăirea propriului trup. Nu îl diferențiem în cadrul percepției, nu îl percepem ca pe ceva din afara noastră, ne simțim una cu el, acesta este primul lucru pe care îl trăim. Aceasta este „trăirea prezenței”.
Ei bine, să trecem acum la stadiul al doilea. Acesta devine interesant prin faptul că personalitatea respectivă are la început tot felul de reprezentări ale unor atingeri, care, bineînțeles, ușor pot fi confundate de patologia obișnuită cu ceea ce se cunoaște și în psihiatrie, totuși, nu este același lucru. Apoi acestea se intensifică, devenind viziuni reale. E acel stadiu în care organizarea Eului și organizarea astrală iau cu ele și corpul eteric, astfel că are loc o trăire în paralel, în sensul că organizarea Eului, organizarea astrală și corpul eteric, ieșite întru câtva din corpul fizic, au trăiri împreună, iar în corpul fizic se desfășoară, în paralel, procesele lui specifice. Prin aceasta se întâmplă ceva deosebit. Când, în viața obișnuită, privim cu ochii, procesul se desfășoară în așa fel încât noi suntem excitați din exterior, de lumină, noi preluăm excitația și o ducem mai departe, spre interior. Excitația merge până la corpul eteric și, pornind din corpul eteric, produce trăirea conștientă. Așa se întâmplă, de exemplu, și cu ochiul. Când dvs. vedeți, se exercită prima excitație, excitația exterioară, care se exercită mai întâi în Eu, ea pătrunde în corpul astral, străbate până la corpul eteric, și corpul eteric este apoi acela care îi transmite omului întreaga trăire conștientă, prin faptul că se izbește, ca să zicem așa, în toate părțile, de organizarea fizică. În această izbire constă trăirea conștientă. Acesta este procesul exact. În cazul ochiului, procesul, schițat sumar, ar fi aproximativ acesta (vezi desenul și tabla 4): se exercită excitația, aceasta acționează mai întâi în Eu, trece în corpul astral, în corpul eteric, ceea ce acționează în corpul eteric se izbește în toate direcțiile de corpul fizic, corpul fizic reacționează și această reacție din direcția corpului fizic constituie trăirea vizuală propriu-zisă. E un permanent joc între corpul eteric și coroidă, și retină. Ceea ce face corpul eteric în coroidă și în retină este ceea ce apare în conștiența obișnuită drept trăire vizuală. Lucrurile sunt asemănătoare în cazul oricărei percepții senzoriale. Pentru cel care înțelege lucrurile, orice descriere care se face în cadrul psihologiei actuale sau chiar în cadrul teoriilor cunoașterii sunt de o naivitate îngrozitoare.
 |
 [mărește imaginea] |
Tabla 4 |
Ei bine, vedeți dvs., la asemenea personalități cum sunt cele pe care vi le-am descris, corpul eteric este luat în stăpânire în mod nemijlocit de trăire. Trăirea își are sediul în Eu, în corpul astral, în corpul eteric, acum nu se izbește de simțuri, ci se izbește din interior de ceea ce constituie sistemul neuro-senzorial, se izbește, propriu-zis, în primul rând de sistemul endocrin, apoi de sistemul nervos și abia de aici radiază în simțuri, astfel că simțurile sunt luate în stăpânire într-un mod absolut diametral opus față de felul cum sunt luate în stăpânire în cadrul vieții obișnuite. În loc ca trăirea conștientă să fie incitată prin simțuri, trăirea conștientă este colorată, este intensificată, transformată într-o trăire imaginativă, prin faptul că radiază dinspre interior spre simțuri. Prin aceasta, prin faptul că radiază în acest fel, în nervii senzitivi iau naștere niște reprezentări ale unor atingeri. Procesul se potențează până la viziune. Vedeți acum întregul proces interior.
Dacă evoluția continuă, atunci lucrurile merg mai departe, atunci organizarea Eului, corpul astral și corpul eteric vor să ia în stăpânire corpul fizic dintr-o cu totul altă direcție decât se întâmplă în general, căci corpul fizic nu e obișnuit să fie luat în stăpânire din interior spre exterior, ci e obișnuit să fie luat în stăpânire din exterior. Acum el urmează să fie luat în stăpânire din interior. Urmează să aibă loc, în mijlocul vieții, același proces care se petrece, de fapt, numai când organizarea spiritual-sufletească a omului coboară din lumea spiritual-sufletească în corpul fizic, la trei săptămâni după momentul concepției. Acest proces nu se poate produce în viața obișnuită, deoarece corpul eteric este unit cu corpul fizic. Acum corpul eteric, care a ieșit în afară, e luat în stăpânire de organizarea Eului și de corpul astral. Este ca la naștere, când luăm în posesie corpul fizic, și acum procesul se continuă și vrem să luăm în stăpânire acest corp fizic dintr-o cu totul altă direcție. Acest lucru produce durere. Căci, propriu-zis, și în cazurile de boală durerea constă în faptul că trupul este luat în stăpânire altfel decât în mod obișnuit. Dar acest lucru se întâmplă în momentul în care atingem stadiul al treilea. Ei bine, nu trebuie să vă surprindă că acest stadiu al treilea se obiectivează, că pătrunde în corpul fizic, care îi opune rezistență, care, dacă nu au fost parcurse în mod reglementat treptele inițierii, nu poate fi luat în stăpânire în acest fel, care, dacă acest lucru nu se petrece în cadrul unei inițieri reglementate, opune o mare rezistență și produce, de aceea, durere. El respinge prin durere ceea ce trăiește. Aceasta este prima etapă al trăirii, care este prezentă, la rândul ei, în acest al treilea stadiu. Corpul fizic apune rezistență, rezistența se manifestă prin durere. Ce pătrunde în om prin durere? Prin durere, în om pătrunde lumea spirituală reală. Aceasta pătrunde prin durere. Lumea spirituală vine tocmai din cealaltă direcție. Din direcția percepției senzoriale obișnuite, a gândirii obișnuite, avem perceperea lumii fizice. Lumea spirituală este percepută în mod diametral opus. Drumul spre lumea spirituală trece prin durere. Dar, în momentul în care corpul fizic opune rezistență, este prezentă, firește, o durere intensă, dar în momentul când durerea este luată în stăpânire de lumea spirituală, când în om pătrunde lumea spirituală, durerea se amplifică transformându-se în beatitudine. Așa stau lucrurile. La început, în organism este prezentă durerea, dar prin durere în om intră lumea spirituală, ea își revarsă curenții ei în durere, inundând-o: un Heruvim sau un Serafim își face apariția – atunci rezultă imaginațiunea –, își înfige sabia în om, o scoate afară – aceasta înseamnă că omul devine independent de corpul fizic, așa cum îl avem în mod obișnuit –, trăgând afară și măruntaiele. Cel care are această trăire nu trăiește ceea ce se petrece cu măruntaiele, ci a trecut la trăirea spirituală. Durerea fizică se transformă în beatitudine. Oamenii vorbesc de prezența lui Dumnezeu sau, când diferențiază, de prezența lumii spirituale.
Prin acest ultim stadiu trec acele personalități care sunt destul de puternice în corpul lor astral ca să poată suporta întregul proces. La aceste personalități se întâmplă acest lucru pentru că are o cauză karmică. Luați, de exemplu, o personalitate cum este Sfânta Tereza. Ea vine dintr-o încarnare anterioară, în care sufletul ei a devenit foarte puternic. Ea se întrupează ca Sfânta Tereza. Înainte de a lua în stăpânire, la încarnare, corpul fizic, ea ia puternic în stăpânire corpul eteric. Acesta devine mai puternic, devine mai puternic din punct de vedere calitativ-interior decât la oamenii obișnuiți. Ea poartă acest corp eteric fortificat interior, fortificat interior din punct de vedere calitativ. Acest corp eteric fortificat din punct de vedere calitativ iese în mod corespunzător afară din corpul fizic, se leagă puternic de corpul astral și de Eu, pentru că și acestea, la rândul lor sunt puternice, dintr-o altă încarnare. Și acesta este motivul pentru care apar niște boli, cel puțin o anumită categorie de boli, și în cazul acestor boli corpul eteric nu se menține pe lângă organe, pe când forțele vitalizante se află în corpul eteric. Dar asemenea oameni, dacă îi examinăm sub aspect fizic, observăm că în momentul când au asemenea trăiri, când trăirea intră în stadiul al treilea, se îmbolnăvesc cu adevărat. Dar, în același timp, corpul eteric este puternic și mai reușește să biruie iarăși boala încă în status nascendi, astfel că procesul care are loc aici e un proces în cadrul căruia boala apare în status nascendi, dar, totodată, se declanșează în interior, pornind de la corpul astral puternic, autoterapia. Întregul proces este o îmbolnăvire latentă și o vindecare latentă. Este unul dintre lucrurile cele mai interesante din domeniul evoluției omului.
Tocmai la o personalitate ca Sfânta Tereza vedeți, în stadiul final al evoluției ei, o permanentă stare de boală care apare în status nascendi și o permanentă vindecare. Această interacțiune, această pendulare, această minunată pendulare între îmbolnăvire și vindecare, bineînțeles că nu are loc în lumea fizică, căci nu pentru aceasta s-a produs, ci are loc în lumea spirituală. Nu-i așa, atunci când este modelat corpul eteric, înainte de încarnarea pământească, el își primește forma sa. O personalitate ca Sfânta Tereza este transpusă în acest moment în trecut. Dar, provocând starea patologică în status nascendi, ea se înalță în lumea în care se afla înainte de naștere, așadar, în lumea spirituală. Pendularea înseamnă cufundarea în corpul fizic, înălțarea în lumea spirituală. Lume spirituală – lume fizică, lume spirituală – lume fizică, dar trăind lumea fizică din direcția opusă polar, așa cum o trăim, în general, numai la intrarea în încarnare. Acest proces interior de însănătoșire, acest proces terapeutic care are loc acționând din Cosmos, este ceva atât de intens, încât poate acționa, într-adevăr, molipsitor asupra unor bolnavi din apropierea unor asemenea personalități, dacă boala lor este cam pe linia pe care se desfășoară întregul proces, astfel încât în apropierea unor asemenea personalități se pot întâmpla vindecări dintre cele mai minunate.
Ei bine, procesul poate să meargă mult mai departe și, în vremurile mai vechi, mai bune, ale Bisericii, aceste lucruri, care au degenerat mai târziu până la nivelul superstiției venerării relicvelor, erau folosite într-un subtil mod esoteric. Fiindcă, într-adevăr, în vremurile mai bune ale evoluției religioase au fost oferite biografii expresive, expresive până în modul imaginativ al relatării, ale unor asemenea personalități, care erau date credincioșilor, astfel încât aceștia să se poată umple cu întregul conținut imaginativ al unor asemenea personalități. Și atunci se putea întâmpla, nu vreau să spun că se întâmpla mereu, dar se putea întâmpla ca, dacă exista un îndrumător priceput într-o asemenea problemă, să pună, pur și simplu, în mâna unei persoane din viața obișnuită, a cărei boală se dezvolta într-un anumit sens, această biografie scrisă într-un stil intens imaginativ, poate contribuind și prin propriul lui cuvânt. Și se putea întâmpla să aibă loc și în acest fel niște procese de vindecare, astfel că orientarea modului de a simți și de a gândi al unor asemenea persoane spre viața unui asemenea sfânt are, fără îndoială, o importanță terapeutică.
Vedeți dvs., considerațiile care pătrund atât de adânc în entitatea umană conduc mereu de la starea de sănătate la starea de boală, dar în starea trăirii suprasensibile. De aceea, dacă dvs. sfătuiți, într-un fel, pe cineva să facă exerciții pentru a ajunge în lumea suprasensibilă, atunci aceste exerciții trebuie să fie orientate în așa fel încât ele să fortifice organizarea Eului, corpul astral și corpul eteric, să le facă mai puternice, pentru ca un proces cum este cel pe care l-am descris ca rezultând, pur și simplu, prin karma personalității respective, să se poată desfășura, într-adevăr, în mod just. Ceea ce se petrece, propriu-zis, în cadrul inițierii poate fi studiat foarte bine prin examinarea unor asemenea procese care se apropie foarte mult de patologic. De aceea, pentru medic nu este de mică importanță studierea vieții unor asemenea personalități, fiindcă tocmai în viața unor asemenea personalități găsește ceea ce poate fi exprimat, propriu-zis, numai printr-un paradox. El găsește în viața unor asemenea personalități reversul sănătos al unui complex de simptome patologice care apar ici și colo, și pentru medic acesta este lucrul cel mai rodnic dintre toate, să privească reversul sănătos al unui proces patologic. Acesta este lucrul care duce, în majoritatea cazurilor, în mod interior-esoteric, la aplicarea practică a factorului terapeutic. Dacă la acesta se adaugă cunoașterea elementului material-substanțial care poate apărea ca remediu, datorită înrudirii, datorită afinității lui cu anumite forțe ale corpului eteric, care, la asemenea personalități anormale, devin active prin autoreglare, dacă ajungem să știm în ce fel și-a dezvoltat niște forțe corpul eteric al Sfintei Tereza, când boala apare în status nascendi, și dacă învățăm să cunoaștem și forțele de vindecare o dată cu forțele dispuse sub formă de ace care acționează în antimoniu, atunci am citit din natura însăși procesul terapeutic.
S-ar putea spune că, în studierea unor asemenea experiențe, partea ciudată, paradoxală, constă în faptul că învățăm să privim boala din cealaltă direcție, din direcția din care entitățile spirituale dirijează bolile, nu omul. Căci una este ceea ce fac oamenii în raport cu boala, aceasta este una din acțiuni. Ea se face din perspectiva domeniului pământesc. Ea constă în faptul că prin terapie noi stabilim iarăși acel raport care elimină boala. Entitățile spirituale care se ocupă de om dirijează altfel bolile. Ele integrează boala în țesătura karmică. Aceasta este preocuparea lor. Firește, felul în care procedează aceste entități nu apropie lucrurile atât de mult între ele cum se face aici, pe Pământ, în cadrul patologiei. Aici noi nu putem vindeca la patruzeci și cinci de ani un om care s-a îmbolnăvit la șaptesprezece ani. Dar, în ceea ce privește plăsmuirea karmei, lucrurile stau, desigur, în așa fel încât ceea are loc drept proces de boală într-o anumită încarnare – indiferent că va fi vindecat sau nu – este întrețesut în karma, dar poate peste trei mii de ani, căci în cadrul lumii spirituale timpul are cu totul alte unități de măsură. Dar învățăm foarte multe dacă studiem acele procese în care intervine ceea ce poate interveni, din punct de vedere spiritual, în lumea spirituală, dar care poate radia și în jos, în lumea fizică.
Vedeți dvs., examinați un proces de felul celui la care tocmai am făcut aluzie, dar care se realizează poate, în decursul obișnuit al evoluției, peste trei mii de ani. Vreau să vă indic, prin această linie, că ceva care se petrece cu omul astăzi este modelat de către ființele spirituale în așa fel încât celălalt aspect, care ține în mod complementar de primul, echilibrându-l, apare peste trei mii de ani. Acesta este procesul normal. Dar, vedeți dvs., în viața obișnuită noi cunoaștem timpul doar într-un mod foarte imprecis. Cum ne reprezentăm noi timpul în viața obișnuită? Ca pe o linie care vine din trecutul infinit, trecând prin prezent, spre viitor. Cam așa ne reprezentăm noi timpul, firește, printr-o linie groasă, nu o linie, ci o funie groasă, fiindcă ea conține tot ceea ce percepem, în general, în lume în fiecare clipă a prezentului. Așa ni-l reprezentăm, dacă ne gândim, în general, la așa ceva. Majoritatea oamenilor nu și-l reprezintă în nici un fel. Dacă privim din punct de vedere spiritual, lucrurile nu stau așa. Și cu greu găsim înțelegere pentru procesele spirituale, care sunt prezente, de fapt, în toate procesele fizice, dacă nu ne putem reprezenta timpul decât în acest fel. Dar în realitate timpul nu este așa, ci întreg firul pe care l-am desenat la tablă poate fi făcut ghem. În acest ghem este conținută întreaga linie a timpului, care conține trei mii de ani într-un ghem. Timpul se poate face ghem și, dacă pentru o evoluție sau alta, acest timp se face ghem, atunci ghemul poate trăi, pur și simplu, într-un om. La Sfânta Tereza, în viața pământească trăia un timp făcut ghem. Acesta este, propriu-zis, misterul, faptul că niște lucruri care, de altfel, în cadrul karmei sunt foarte departe unul de celălalt, sunt aduse împreună. (Vezi desenul și tabla 4).
(Tabla 4)Așadar, dvs. vedeți aici, când abordăm un asemenea fenomen, cum observația karmică interior-spirituală se leagă de observația exterioară, patologic-terapeutică. Dar aici vedeți cum tratarea pastorală a omului, care trebuie să-și îndrepte privirea spre conexiunile karmice, poate intra în atingere cu ceea ce poate fi înțeles din aceste lucruri numai de pe poziția medicinei. Fiindcă pentru înțelegerea acestor lucruri nu e suficientă o cunoaștere teoretică, ci e necesar să trăiești în interiorul lucrurilor. Să trăiască în interiorul acestor lucruri din pespectiva care se deschide pe baza aspectului patologic-psihologic, aceasta este misiunea medicului. Să trăiască în interiorul acestor lucruri din direcția punctului de vedere teologic-karmic, aceasta este misiunea preotului. Și atunci armonia va rezulta din colaborarea dintre ei – trebuie să fim mereu atenți la acest lucru –, nu dintr-o imixtiune diletantă.
Vedeți dvs., de aceste lucruri se mai leagă încă ceva, pentru epoca noastră. Dvs. știți, dragii mei prieteni, ce neplăcut îi este unui om să înțeleagă o idee care, de fapt, pentru un om lipsit de prejudecăți este de la sine înțeleasă, și care este respinsă pentru că intelectul filosofilor nu se poate apropia de ea: ideea de voință liberă. Eu am spus despre percepțiile senzoriale: lucrurile care stau scrise în cărțile de fiziologie și de psihologie îi par niște copilării aceluia care înțelege cu adevărat lucrurile. Dar cu atât mai mult ceea ce se pălăvrăgește în legătură cu ideea de voință liberă. Fiindcă dvs. trebuie reflectați la faptul că decizia voinței libere este în fiecare clipă un efect al întregii entități umane; al întregii entități umane, așa cum se manifestă ea, sănătoasă sau bolnavă sau semibolnavă sau hipersănătoasă, în impulsul liber al voinței. În impulsul liber al voinței este prezent întregul om, dar cu tot ceea ce poate fi întrevăzut în omul întreg, cu toate complicațiile sale. Noi învățăm să cunoaștem natura umană abia când învățăm să o cunoaștem în complexitatea ei. Și, vedeți dvs., ceea ce la personalitățile anormale primește o nuanță anormală într-o direcție sau alta, este anulat, este reunit într-o armonie, în orice om. Este o afirmație banală, dar adevărată: tot așa cum omul e accesibil Heruvimului, el e accesibil și Diavolului. Și noi vom studia și aceste procese în cadrul cărora omul e accesibil Diavolului. Dar toate acestea există și în omul obișnuit, numai că tendințele contrarii se anulează reciproc, pentru că se dezvoltă la fel de puternic în cele mai diferite direcții. Dacă în fiecare există un înger, în fiecare există și un diavol. Dar când îngerul și diavolul sunt la fel de puternici într-o anumită privință, ei se anulează reciproc.
(Tabla 4)Observați această balanță (vezi desenul). Există un punct, acesta. Dvs. puteți pune aici greutăți, și totul va intra în mișcare. Acesta de aici, hypomochlionul, centrul de greutate, rămâne imobil, nu va fi atins de ceea ce puneți în stânga, de ceea ce puneți în dreapta. Dar trebuie să facem în așa fel încât să nu fie nevoie să-l atingem. Un centru de greutate, un hypomochlion asemănător, spiritual, este produs în om de forțele opuse. Puteți studia natura omului. Nicăieri nu veți avea prilejul să-l declarați pe om drept ființă liberă, căci în natura omului totul este condiționat cauzal. Încercați să studiați natura omului pe baza unei concepții materialiste: Nu veți ajunge la ideea de libertate, veți ajunge la condiționarea cauzală. Dar puteți studia omul și sub aspect spiritual. Veți ajunge la determinarea voinței de către Divinitate sau de către entitățile spirituale, dar nu ajungeți la libertatea voinței. Puteți fi un materialist grosolan și să negați libertatea, puteți studia cauzalitatea condiționată natural a voinței sau puteți fi un cap luminat ca Leibnitz și să vă orientați spre spiritual: veți ajunge la determinism. Firește, atâta timp cât studiați talgerul balanței cu acest braț, de aici, ajungeți numai la mișcare; cât timp studiați talgerul balanței cu acest braț, de aici, ajungeți tot numai la mișcare. Așa stau lucrurile dacă studiați omul conform naturii, așa stau lucrurile dacă studiați omul conform spiritului. Nu ajungeți la libertate. Aceasta se află la mijloc, în centrul de echilibru dintre amândouă.
Aceasta e teoria. Dar în practică se întâmplă că dvs. trebuie să hotărâți, în cazul unui om din fața dvs., aflat într-o grea situație de viață, dacă îl puteți face răspunzător pentru fapta lui. Atunci întrebarea devine, practic, aceasta: oare își poate el conduce voința liberă sau nu? După ce criteriu veți decide acest lucru? Prin faptul că sunteți în stare să apreciați dacă la acest om constituția spirituală și constituția fizică sunt în echilibru. Atât medicul, cât și preotul, pot sta în fața unor asemenea cazuri. De aceea, atât de instruirea medicului, cât și de aceea a preotului, trebuie să țină o înțelegere a acelei stări în care omul, fie că este în echilibru între spirit și natură, fie că la el echilibrul este deplasat într-o direcție sau alta.
Responsabilitatea unei persoane umane nu poate fi stabilită niciodată altfel decât potrivit cu o profundă cunoaștere a entității umane. Problema libertății, privită în strânsă legătură cu problema responsabilității, este o problemă cum nu se poate mai profundă.
De aici vom continua mâine. Vom vedea ce conduce, pe de o parte, spre sănătate și, pe de altă parte, spre patologic.
