Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

COLABORAREA DINTRE MEDICI ȘI PĂSTORII SUFLETEȘTI
CURS DE MEDICINĂ PASTORALĂ

GA 318

CONFERINȚA A PATRA

Dornach, 11 septembrie 1924

Dragii mei prieteni! Vom include astăzi în expunerea noastră un capitol de antroposofie, care de obicei nu trebuie să fie tratat de către profani într-un mod atât de amănunțit, dar pe care noi trebuie să-l tratăm în acest fel, dacă vrem să ne continuăm studiul în legătură cu responsabilitatea sănătoasă și iresponsabilitatea maladivă, patologică, așa cum este important, atât pentru medic, cât și pentru preot, să le recunoască.

Înainte de toate, este un fapt de o importanță deosebită să putem privi în intimitatea acestei întrebări: Ce anume din om este, propriu-zis, moștenit, care sunt toate acele lucruri care provin din linia ereditară, și ce anume nu este moștenit, ci trebuie să fie introdus în entitatea umană pe altă cale? – De faptul că putem sau nu distinge între aceste două ingrediente, am putea spune, ale entității umane, depinde extraordinar de mult atunci când trebuie să facem aprecieri cu privire la omul sănătos sau bolnav. Când omul intră din lumile spiritual-suprasensibile în lumea sensibilă, adică atunci când are loc unirea a ceea ce îi este dat pe linie ereditară cu ceea ce își aduce el din vieți pământești anterioare și din cele trăite în perioada dintre moarte și o nouă naștere, noi vedem că omul, mai întâi în perioada copilăriei, se dezvoltă de la o zi la alta, de la o săptămână la alta. Dar, atâta timp cât nu ne îndreptăm privirea asupra omului împătrit, format din corp fizic, corp eteric, corp astral și organizarea Eului, nu suntem în stare să înțelegem această dezvoltare, pentru că nu putem întrevedea în ce măsură participă la această dezvoltare diferitele componente ale entității umane, care au origini absolut diferite, care vin din lumi diferite.

 Omul își are, în primul rând, organismul său fizic. Fenomenul cel mai izbitor la acest organism fizic este faptul că, în cadrul acestuia, la început, în prima perioadă a vieții sale până la schimbarea dinților, el își are primii săi dinți, care, o dată cu apariția celei de-a doua serii de dinți, sunt înlocuiți. Dar schimbarea dinților nu este decât, aș zice, aspectul extrem a ceea ce este înlocuit acum în om. Fiindcă, de fapt, omul poartă cu sine în mod material ceea ce primește drept corp fizic în copilărie, la naștere, numai până la schimbarea dinților. Omul elimină în permanență din sine, din forma sa, materie fizică. Procesul este, firește, mai complicat decât ni l-am putea reprezenta, pur și simplu, dacă am vrea să fim exacți, spunând: Omul, în decurs de șapte-opt ani, elimină întreaga materie fizică și o înlocuiește cu alta nouă. – Este întru totul adevărat, dar nu avem decât să ne îndreptăm atenția asupra schimbării dinților și vom constata atunci, desigur, că trebuie să ne reprezentăm acest lucru oarecum modificat. Căci, dacă așa ar sta lucrurile la modul absolut, ar trebui să ne iasă dinți noi din șapte în șapte ani. Dar nu așa stau lucrurile. Aceasta se întâmplă o singură dată. Ei bine, dar dinții fac parte tocmai dintre lucrurile care, odată schimbate, nu se mai înnoiesc. Ei fac parte, în sensul strict al cuvântului, dintre aceste lucruri care nu se mai înnoiesc. Dar mersul evoluției omului pe Pământ se petrece în așa fel încât, pe măsură ce îmbătrânește, el păstrează, ca să zicem așa, din ce în ce mai mult, ceva din materia fizică veche. Desigur, are loc o înlocuire, în perioade de câte șapte-opt ani, a majorității părților de materie fizică, dar trebuie să distingem la om ceva care rămâne oricum; la șapte ani, numai dinții sunt aceia care se fixează și rămân, dar, după alte repetări ritmice ale unor asemenea perioade de trecere, în entitatea umană rămân, de asemenea, mereu niște părți de materie care nu sunt înlocuite, deși cea mai mare parte a omului își schimbă, într-adevăr, materia la intervale de câte șapte-opt ani. Astfel, trebuie să spunem, în mod radical, că aproximativ pentru primii șapte ani de viață, omul elimină întreaga materie pe care o are la naștere, el nu păstrează nimic din aceasta, ci păstrează numai forțele care acționează și lucrează în el și care își integrează materia absolut nou însușită, pentru primii șapte ani de viață, în așa fel încât o dată cu schimbarea dinților în om are loc o înnoire a corpului său fizic până și în ceea ce privește dinții. Dar, de aici, dragii mei prieteni, trebuie să înțelegem și faptul că principiul propriu-zis al eredității, așa cum și-l reprezintă științele actuale ale naturii, nu are valabilitate decât pentru primii șapte ani de viață. Numai în acești primi șapte ani de viață lucrurile stau în așa fel încât omul primește prin ereditate, de la părinți și strămoși, însușirile pe care le are. Pentru acești primi șapte ani, corpul fizic reprezintă un fel de model, după care artistul ce lucrează în om, care este constituit, în acești ani, din corp eteric, corp astral și Eu, își elaborează un nou corp fizic. Aici vedem tocmai cum lucrează împreună, cum intră în colaborare artistică, aș spune, ceea ce își aduce omul aici din lumi spirituale: individualitatea sa, entitatea sa, și ceea ce primește pe cale ereditară. Dacă omul este o natură puternică în ceea ce privește individualitatea sa interioară, dacă aduce cu sine o astralitate și o entitate-Eu puternice din punct de vedere interior, care, la rândul lor, fac corpul eteric puternic, vom vedea răsărind un om care, lucrând din interior spre exterior, se ține prea puțin de model, doar în formele generale. Cel care un simț pentru adevărata modelare a formei, va observa atunci că, bineînțeles, deoarece trebuie păstrat modelul general-uman, deoarece există, oricum, o afinitate cu forma umană pe care am primit-o prin ereditate – unele din aceste trăsături rămân și după schimbarea dinților –, dar unei observații mai subtile îi devine absolut perceptibil faptul că la individualitățile puternice din punct de vedere interior apar, după schimbarea dinților, niște schimbări esențiale, care provin din faptul că individualitatea puternică nu se ține prea mult de modelul transmis ei prin ereditate.

Dacă mergem pe urmele unor asemenea lucruri la o individualitate cum este aceea a Sfintei Tereza, adeseori amintită aici, vom găsi tocmai la asemenea naturi, datorită unei individualități puternice la care ne-am referit încă de ieri, că în primii șapte ani de viață se aseamănă foarte mult cu părinții, dar că la nouă sau zece ani iau forme care te surprind, pentru că abia acum își începe activitatea de modelare individualitatea propriu-zisă. Astfel că ereditatea e valabilă, în sensul strict al cuvântului, numai pentru primii șapte ani de viață, iar ceea ce apare mai târziu drept ereditate nu este, de fapt, ereditate, și acest lucru trebuie cunoscut, ci este o prelucrare după modelul moștenit. Forma care ia naștere astfel va semăna mai mult sau mai puțin cu modelul. Dar nu este ereditate, e ceva copiat după caracteristicile moștenite. Naturalistul consideră că lucrurile continuă tot așa, pe baza principiului obișnuit al eredității. Cel care privește în intimitatea entității umane știe că după schimbarea dinților apare ceva calitativ absolut diferit, în ceea ce privește asemănarea cu părinții, față de ceea ce exista înainte de acest moment. Înainte de schimbarea dinților, e vorba, într-adevăr, de forțele eredității. După schimbarea dinților, e vorba de forțele care lucrează după model. Pentru o observație exactă, avem tot atât de puțin voie să spunem că ceea ce poartă omul în sine între șapte și paisprezece ani, așadar, între schimbarea dinților și pubertate, ar fi moștenit, pe cât de puțin avem voie să afirmăm despre cineva care stă într-o galerie de pictură și face o reproducere după Madona Sixtină că ceea ce obține el în acest fel și-ar fi dobândit însușirile prin ereditate de la Madona care stă agățată în galerie. Cam așa stau lucrurile cu ceea ce cred oamenii.

Ei bine, dar dvs. vedeți în ce fel de muncă este angajat, în principal, corpul eteric, ce muncă revine corpului eteric; căci corpul astral și organizarea Eului sunt puțin angajate încă în această muncă, în acești ani, până la schimbarea dinților. El formează după model un nou corp fizic uman. De ce face el acest lucru? Întrebarea este, în orice caz, ciudat pusă, pentru că față de natură nu se pot pune asemenea întrebări „de ce?”. De altfel, nici n-a vrut să fie decât o întrebare retorică. De ce face el acest lucru? El face acest lucru pentru că, așa cum se petrec lucrurile cu omul în întreaga lui entitate în primii șapte ani de viață, nu e capabil să primească din lumea exterioară decât un anumit de fel impresii. Și aici ajungem la un mister foarte important al evoluției umane, la un mister care dă răspuns la întrebarea: Ce percepe oare, propriu-zis, copilul? – Ceea ce dă răspuns la aceste întrebări este foarte departe de reprezentările pe care și le fac oamenii în prezent. Dar veți ajunge să vă dați seama la ce mă refer dacă voi descrie problema în felul următor.

Între moarte și o nouă naștere, respectiv o nouă concepție, omul trăiește în lumea spirituală (tabla 5, sus). În această lume spirituală el este înconjurat de cu totul alte realități decât se pot întâlni aici, în lumea fizică. Este o cu totul altă lume. Din această lume, a cărei legitate am vrea să o indicăm prin această linie (alb), el intră în lumea fizică (galben), și își continuă viața în lumea fizică într-un corp fizic, pe care îl primește; dar în această lume fizică acționează mai departe, firește, ascunse pentru observația umană sensibilă, aceleași forțe care se află aici (roșu). Când observați un copac, dragii mei prieteni, în acesta acționează aceleași forțe spirituale cu care stați față în față între moarte și o nouă naștere, numai că ele sunt acoperite, învăluite de materia fizică a copacului. Peste tot în lumea fizică în care ne aflăm între naștere și moarte forțele spirituale acționează și în dosul entităților fizic-sensibile. Astfel că noi trebuie să ne reprezentăm activitatea lumii spirituale continuându-se în lumea în care trăim între naștere și moarte. Ei bine, în primii șapte ani de viață lucrurile stau în așa fel încât copilul nu poate uni cu întreaga sa entitate decât acest spiritual, prin toate culorile, prin toate formele, prin toată căldura, prin toată răceala. Copilul, când intră în lumea fizică, percepe întru totul o continuare a activităților spirituale, apoi o percepe într-o măsură din ce în ce mai redusă până la schimbarea dinților. O percepție senzorială – oamenii nu acordă atenție acestui lucru – este cu totul altceva pentru un copil decât pentru un adult. O percepție senzorială este pentru copil ceva cu totul spiritual. De aceea, dacă un copil – cum spun eu în pedagogie – are alături un tată mânios, el nu privește în mod conștient gestul plin mânie, ci aspectul moral conținut în gest pătrunde în trupul lui. Astfel că, în perioada când își pune în lucrare forțele pentru a-și elabora, după modelul primit, corpul său fizic, care acum este al lui propriu, copilul este orientat, de fapt, în întregime spre substraturile spirituale, el lucrează din spiritual. Dar ce înseamnă acest lucru? Ce acționează oare, în realitate, acolo unde acționează spiritualitatea? În aparență, în percepțiile senzoriale acționează culori, forme, căldură, răceală, duritate și netezime. Dar oare ce acționează în realitate? În realitate, acționează numai tot ceea ce are de-a face, într-un fel sau altul, cu o natură Eu. Asupra copilului fac impresie numai entitățile spirituale ascunse care au de-a face cu natura Eului, așadar, în primul rând cu entitățile spirituale ale ierarhiilor superioare de la om în sus, dar și cu sufletele-grup ale ființelor elementare. Toate acestea acționează, în realitate, asupra copilului și pe baza acestor forțe spirituale, pe baza acestei grandioase dinamici spirituale, își formează el, după model, cel de-al doilea trup al său. Abia acesta este trupul pe care și-l construiește omul după naștere drept primul său trup propriu și care e construit, în calitate de corp fizic, pe baza lumii spirituale.

tabla 5
[mărește imaginea]
Tabla 5

Vedeți dvs., la această vârstă noi avem, așadar, un gen absolut special de legitate în tot ce acționează în copil, în toată stângăcia, în toată dezorientarea cu care copilul lucrează sufletește, cu care se mișcă el, care provin din faptul că trebuie să aibă loc o permanentă adaptare la lumea fizică, în timp ce în jurul copilului mai e încă prezentă, ca ceva semiconștient, de vis, acea lume în sânul căreia copilul se mai află încă, în realitate, lumea spirituală. Cândva, când medicina își va fi cucerit spiritualitatea ei justă, în această încercare reciprocă de adaptare dintre lumea spirituală și lumea fizică din primii șapte ani de viață vom vedea adevăratele cauze, mai profunde, ale bolilor copilăriei și vom găsi multe clarificări pentru ceea ce tocmai astăzi, de fapt, dacă verificăm în lucrările de medicină, nu-și găsește decât niște explicații verbale. Sunt numai explicații verbale, explicații formale, care însă nu ne conduc, de fapt, la nici o realitate.

Corpul eteric este total angajat în această activitate în primii șapte ani de viață; de aceea, el dezvoltă liniștit acele facultăți pe care le conține în a doua perioadă de șapte ani, niște facultăți independente ale corpului eteric, facultăți care țin memorie și care tind mai mult spre intelect. Cine are ochi pentru aceasta, vede cea mai mare transformare în viața sufletească în momentul în care prima perioadă de șapte ani trece în cea de-a doua. Corpul eteric e degajat de munca lui, pe care a trebuit să o depună, în sensul plenar al cuvântului, pentru elaborarea celui de-al doilea trup. El este degrevat de această muncă, și vedem cu exactitate că este degrevat numai dacă știm că omul la paisprezece ani nu primește iarăși dinți noi, ci îi rămân cei pe care îi are, dar că în natura fizic-materială mai rămân și alte lucruri. Ceea ce rămâne aici, dar care în primii ani de viață trebuie, de asemenea, înlocuit, degrevează corpul eteric, se manifestă liber în corpul eteric. Din punct de vedere cantitativ este un lucru mărunt, dar din punct de vedere calitativ este ceva de o imensă importanță. Este ceva care va fi foarte activ, sub forma unor însușiri sufletești. Ceea ce economisește omul prin faptul că nu trebuie să-și formeze o a treia serie de dinți, prin faptul că multe alte lucruri care sunt tratate de evoluție la fel ca și dinții nu mai trebuie formate din nou, prin aceasta rămâne un surplus din corpul eteric. Acest surplus – care în primii șapte ani de viață s-a revărsat în curentul dezvoltării fizice – rămâne acum ca un rest de la dezvoltarea fizică, acționează într-un mod pur sufletesc, așa cum este potrivit cu propria sa entitate. Cu acele facultăți la care apelați dvs., ca învățători, în școală, pe care le dezvoltați, cu acestea a efectuat copilul marea transformare a dinților de lapte în dinți definitivi, și multe altele. Cu forțele pe care le economisește pentru că nu mai trebuie să formeze o a treia serie de dinți, copilul începe să dezvolte facultățile sufletului. Acest lucru se petrece în profunzimile naturii umane, astfel că în primii șapte ani de viață elementul sufletesc este ascuns în întregime în sânul dezvoltării fizice, pe care trebuie să o concepem atât ca dezvoltare sufletesc-spirituală, cât și ca dezvoltare fizic-trupească. Vedem ceva spiritual lucrând în trup în primii șapte ani de viață ai omului, în cel mai deplin sens al cuvântului.

Ei bine, cum se raportează însă aceasta la evoluția generală a lumii? Vedeți dvs., acele forțe cu care lucrează sufletul în primii șapte ani de viață sunt, în sânul Cosmosului, forțele solare. Din Soare nu radiază în jos numai razele solare fizic-eterice, ci din Soare radiază în jos, în razele fizic-eterice, niște forțe identice cu acele forțe prin care corpul nostru eteric își înnoiește trupul în primii șapte ani de viață: ceea ce acționează aici este entitatea solară. Observați copilul, cum își modelează cel de-al doilea corp fizic al său, după modelul primit! Sunt exclusiv forțe absorbite din razele solare. Trebuie să înțelegem cum se situează omul în sânul Cosmosului. Și când, la schimbarea dinților, omului i se eliberează anumite forțe eterice în felul descris, care acționează, la rândul lor, asupra organizării astrale și asupra organizării Eului, atunci omul devine accesibil, în a doua epocă a vieții, față de ceva căruia în prima epocă nu îi era accesibil, față de forțele lunare.

Forțele Soarelui sunt forțe eterice care acționează în primii șapte ani de viață, forțele lunare, cărora omul le devine accesibil o dată cu schimbarea dinților, acestea sunt identice cu forțele corpului său astral. Astfel că, o dată cu schimbarea dinților, omul intră din sfera solară – în sânul căreia continuă să trăiască, fiindcă aceasta rămâne în activitate –, el intră în sfera lunară, și acum, între schimbarea dinților și pubertate, el lucrează asupra lui însuși cu forțele lunare. Cu forțele lunare el își plăsmuiește acum cel de-al doilea corp propriu al său, cel de-al treilea corp al său cu care trăiește în lume, în care nu sunt înlocuite atât de multe ca în prima perioadă de viață, dar în care, oricum, sunt înlocuite multe lucruri. Dar iarăși rămâne un plus de forțe, acum de natură astrală. Acestea transformă elementul sufletesc așa cum se transformă elementul sufletesc în perioada pubertății. Aceste forțe sunt eliberate de munca asupra trupului, astfel că acum, când intră în perioada pubertății, omul se află într-o perioadă a vieții când în domeniul sufletesc se manifestă în mod liber forțele cu care are de lucru, între schimbarea dinților și pubertate, în cadrul corpului său fizic.

Astfel, în prima perioadă de viață noi lucrăm exclusiv cu ceea ce ne vine de la Soare, iar când copilul merge la școală, între schimbarea dinților și pubertate, forțele solare sunt forțele care au devenit libere pentru domeniul sufletesc. Acesta este aspectul grandios, impresionant, când înțelegi evoluția omului, faptul că la copilul aflat între schimbarea dinților și pubertate, când ne plăsmuim astfel sufletul, avem de-a face numai cu forțele solare. Sufletul copilului e atât de înrudit cu ceea ce trăiește în razele de soare, încât, când cunoaștem un asemenea adevăr, ni se poate încălzi inima, când cunoaștem un asemenea adevăr care răspândește cu adevărat lumină asupra a ceea ce se petrece între om și Cosmos.

Forțele lunare, care încă mai sunt folosite, în această a doua perioadă a vieții, pentru modelarea trupului, încă nu au devenit libere pentru sfera sufletească. Ele se eliberează la pubertate, apoi lucrează și ele asupra sferei sufletești, iar avântul care are loc în sfera sufletească la pubertate provine din faptul că în sfera sufletească se impregnează forțele lunare, astfel că ceea ce face omul acționând în ambianța sa după pubertate este o colaborare între forțele solare și forțele lunare.

Prin aceasta, noi ne îndreptăm privirea asupra profunzimilor dezvoltării omului și ne dezobișnuim să vorbim de ereditate în sensul în care o fac științele grosiere ale naturii, dar ne îndreptăm privirea și în celelalte direcții, vedem ce trăiește în acțiunea copilului. În acțiunea și în gândirea copilului trăiește Soarele. Dar tot Soarele strălucește spre noi, desigur, și de la o piatră, căci piatra nu are forțe de lumină, ea numai reflectă spre noi lumina solară. Naturalistul admite acest lucru, dar acesta e lucrul cel mai neînsemnat, cel mai abstract, dragii mei prieteni. Între șapte și paisprezece ani, copilul radiază spre noi forțele solare. Așa cum despre piatră putem spune că lumina care vine de la ea este lumina reflectată a Soarelui, putem desemna ceea ce face copilul în a doua sa perioadă de viață drept Soare. Soarele nu se află doar acolo unde apare concentrat. Această concepție a fizicii, că Soarele se află doar aici (tabla 5, stânga) seamănă cu părerea unui om care vede într-un castron o supă și în mijloc un ochi de grăsime și confundă ochiul de grăsime cu supa. Da, concepțiile noastre din fizică sunt adeseori foarte copilărești, iar când le dezvăluim așa cum sunt, oamenii râd. Putem râde în fața acestei realități. Căci este, într-adevăr, foarte rizibil ceea ce considerăm noi astăzi știință. Când luăm ochiul de grăsime drept supă e același lucru ca atunci când luăm Soarele de acolo, de sus, drept ochiul de grăsime al luminii solare, în timp ce lumina solară, la fel ca supa, umple întreaga lume.

Cu aceasta ni se deschid apoi ochii pentru a privi în profunzime legătura care există, la rândul ei, între forțele lunare și forțele de reproducere. Căci forțele de reproducere plăsmuiesc și ele acum, treptat, acest al doilea corp propriu care se dezvoltă între șapte și paisprezece ani și care e gata în momentul când începe pubertatea. Astfel încât ceea ce integrează omul ființei sale ca forțe de reproducere constituie o influență lunară. Forțele de reproducere au legătură, prin excelență, cu influențele lunare, sunt rezultate ale influențelor lunare.

Ei bine, omul ajunge să-și plăsmuiască al treilea corp propriu – al patrulea, considerând lucrurile din punct de vedere exterior –, de la pubertate până la începutul anilor vârstei de douăzeci de ani. Perioadele de timp pentru anii ce urmează nu mai sunt atât de strict delimitate cum sunt perioada schimbării dinților și perioada pubertății. Tot mai multă substanță rămâne neeliminată, se densifică în om, devine un fel de schelărie permanentă. Într-adevăr, cu timpul, multe rămân în om ca schelărie permanentă. Pe măsură ce omul îmbătrânește, din oase este eliminată și reînnoită tot mai puțină materie. Și în restul organismului, anumite părți au nevoie de mai mult timp pentru eliminare decât altele și este evident că, în privința dinților, e valabilă, pur și simplu, afirmația: Dacă i-am primit pentru a doua oară, dacă îi mai avem sau nu mai târziu, în această privință depindem de rezistența lor, așa cum în cazul unui cuțit lucrurile depind de rezistența cuțitului. Cuțitul nu își poate regenera materia. În esență, nici dinții nu se mai pot regenera. Desigur, totul e în schimbare, există regenerare, dar se trece la stadiul în care nu se mai poate regenera, și astfel ei sunt acel element care efectuează mult mai lent procesul vital decât restul ființei, mult mai lent, în ceea ce privește intensitatea, și de aceea, invers, se strică mai repede, înainte ca celelalte părți ale naturii umane, care se pot regenera mereu, să se poată strica. Dar dacă dinții ar fi supuși acelorași legi ca alte părți ale naturii umane, nu ar putea exista medici stomatologi. Dar dacă celelalte părți ale naturii umane ar fi supuse acelorași legi ca și dinții, am muri cu toții foarte tineri în cadrul civilizației noastre moderne. Și probabil că această parte a Elveției despre care se spune că aici stomatologii au foarte mult de lucru pentru că dinții se strică atât de ușor, nu ar fi atât de populată, pentru că ar fi considerată un loc cu mortalitate prematură. Așa se leagă lucrurile între ele.

Ei bine, dvs. vedeți, în primii șapte ani de viață, omul lucrează, așadar, în interiorul său cu forțele Soarelui, în următorii șapte ani cu forțele Lunii. Forța solară rămâne, dar se amestecă și forțele lunare. În a treia perioadă de șapte ani, de la pubertate până pe la vârsta de douăzeci de ani, în entitatea umană sunt integrate și forțele mult mai fine ale restului planetelor din sistemul solar. Acum în entitatea umană își fac apariția, în procesul creșterii, celelalte forțe planetare și, pentru că acestea acționează asupra omului mai slab, mult mai slab decât Soarele și Luna, și lucrurile pe care și le asimilează atunci omul sunt mult mai puțin perceptibile în exterior. Nu mai observăm atât de puternic cum, la începutul vârstei de douăzeci de ani – în timp ce între paisprezece și douăzeci și unu de ani forțele planetare încă mai au, în general, de lucru în profunzimile trupului uman –, nu mai observăm cum, pe la douăzeci de ani, aceste forțe încep să acționeze în domeniul spiritual-sufletesc. Forțele planetare sunt forțele care încep să acționeze acum în domeniul spiritual-sufletesc, iar cel care are capacitatea de a înțelege îl va privi acum pe om în așa fel încât va observa în această ciudată transformare prin care trece omul pe la douăzeci de ani: până acum, din faptele omului vorbeau numai Soarele și Luna, acum forțele planetare modifică aceste influențe solare și lunare. Procedura grosieră, modul grosier de a observa al oamenilor, a dezvoltat prea puțin un simț pentru a sesiza această transformare, totuși, ea este prezentă.

Vedeți dvs., este foarte adevărat că pentru cel care îl privește pe om sub aspectul sănătății și al bolii este necesară cunoașterea acestor corelații. Căci ce știm noi, propriu-zis, despre un om, la vârsta sa de unsprezece sau de doisprezece ani, să spunem, dacă nu știm că în el acționează forțele lunare?

Ei bine, dar în interior se va ivi acum întrebarea: Și cum e mai departe? Mai târziu, chiar dacă părțile care se regenerează devin tot mai neînsemnate, el trebuie să reînnoiască și mai târziu anumite lucruri. Vedeți dvs., până la douăzeci și unu, douăzeci și doi de ani, în dezvoltarea omului acționează succesiv Soarele, Luna, sistemul planetar. Apoi acționează, până la vârsta de douăzeci și opt de ani, și constelațiile stelelor fixe; acest lucru se sustrage deja foarte mult observației. Numai pe baza înțelepciunii misteriale poți vedea influența forțelor întregului cer al stelelor fixe asupra omului aflat între douăzeci de ani și sfârșitul acestui deceniu de viață. Apoi, lumea devine dură. Ea nu mai vrea să intervină în dezvoltarea omului; lumea devine dură. Despre această relație specială a omului cu lumea la vârsta de douăzeci și opt, douăzeci și nouă de ani, când lumea devine dură, știința actuală nu mai știe aproape nimic. Aristotel îl mai învăța pe Alexandru cel Mare acest lucru, prin faptul că îi spunea: Apoi ne izbim, ca om, de cerul de cristal; acesta este dur. – Prin aceasta, cerul de cristal, aflat dincolo de sfera stelelor fixe, își dobândește importanța sa, realitatea sa, pentru observația umană. Prin aceasta, începem să ne dăm seama că omul nu mai găsește în Univers forțele de regenerare atunci când se apropie de sfârșitul anilor ‘20. Oare de ce nu murim la douăzeci și opt de ani? Această lume care ne înconjoară ne lasă, propriu-zis, la douăzeci și opt de ani, să murim. E adevărat, cel care vede legătura omului cu lumea, privește acum în mod conștient afară, în lume: O, lume, tu mă menții, propriu-zis, numai până la sfârșitul anilor ‘20! – Dar tocmai prin faptul că ne dăm seama de acest lucru începem să-l înțelegem pe om în adevărata lui entitate.

Căci ce se întâmplă acum cu el, când lumea îl părăsește în ceea ce privește forțele plăsmuitoare pe care și le formează? Ce se întâmplă acum? În momentul remarcabil când, la douăzeci și opt de ani, omul începe să arate în mod clar că vechile forțe de creștere au decăzut cu totul, se întâmplă următorul lucru. Unii oameni încep deja de pe-acum să scadă; alții își mențin și pe mai departe forțele de creștere care evoluează în continuare. Dar Goethe însuși devenise mai mic, când s-a măsurat cu de-amănuntul în momentul în care a început să lucreze din nou la continuarea părții a II-a a lui „Faust”. El s-a măsurat atunci. Dar el intrase deja mai devreme în declin. Vedeți dvs., din momentul în care lumea ne părăsește, trebuie să avem noi înșine grijă de propria noastră regenerare, pe baza forțelor asimilate până acum. Acum, firește, pentru că părțile care trebuie să fie regenerate devin tot mai puține, noi nu putem lucra la învelișul nostru trupesc în aceeași măsură grandioasă în care lucrează copilul până la schimbarea dinților, când își plăsmuiește după model primul său corp propriu. Dar noi am adunat în noi multe forțe, forțe de la Soare și Lună și stele, pe care le folosim, le purtăm în noi, atunci când, la douăzeci și opt de ani, începem să avem singuri grijă de regenerarea corpului nostru fizic-material. Acum noi devenim, în ceea ce privește entitatea umană, în forma ei, un om situat pe Pământ ca ființă de sine stătătoare. Dar prin aceasta omul, omul ca ființă în întregime de sine stătătoare pe Pământ, prin faptul că merge în întâmpinarea acestui moment și că apoi îl depășește din nou, prin aceasta omul are în timp un punct către care tinde, pe care îl depășește, dezvoltându-se, asupra căruia am atras deja ieri atenția, sub un aspect absolut diferit (tabla 5, mijloc). Omul tinde, dacă îmi permiteți să desenez în acest fel, din copilăria sa, când își asimilează multe forțe cosmice, el tinde tot mai mult și mai mult spre un punct aflat la sfârșitul anilor ‘20, când încetează să-și mai asigure creșterea pe baza forțelor cosmice. Ceea ce face de aici înainte, o face prin forțele propriului său trup. Aici este un centru, un punct, când omul încetează să mai prelucreze în sine forțele cosmice, când el începe să-și elaboreze forțele pe baza a ceea ce are în propriul său trup. Numai că în viața reală lucrurile nu sunt atât de strict delimitate cum le avem aici, în prezentarea lor schematică.

În viață, adeseori deja în fragedă copilărie, aș spune, există niște efecte anticipate din propriul trup. Atunci noi observăm acest lucru din fenomenele patologice ale copilului, din fragilitatea oaselor, dar mai ales din depunerile de grăsime pretimpurii la copil; dar în dosul fenomenelor stă această relație. În fiecare clipă a vieții sale, omul tinde fie să se apropie de acest punct, fie să se îndepărteze de el. Vă dați ușor seama că acesta este un fel de punct zero, un fel de hypomochlion, un fel de punct zero în care noi ne situăm în timp între noi și lume. Prin dinamica noastră interioară, noi avem mereu o tendință să ne apropiem sau să ne îndepărtăm de acest punct. Ceea ce are loc în om, prin faptul că el tinde să se apropie sau să se îndepărteze de acest punct zero, este o tendință de a se apropia de un punct zero sau de a se îndepărta de un punct zero. Este ceva pe care îl facem îndreptându-ne spre un neant. Noi tindem spre ceva în care lumea a încetat să acționeze, în care omul nu acționează încă. Între acestea două există un fel de punct zero. Avem în noi ceva orientat spre un neant. Acest lucru face ca noi să fim niște ființe libere, să avem responsabilitate. Acest lucru este întemeiat în constituția umană astfel încât noi să fim ființe responsabile, căci noi trecem printr-un punct zero când se face trecerea de la lume la noi, tot așa cum brațul balanței trece, deplasându-se de la dreapta la stânga, de la stânga la dreapta, printr-un punct zero, care nu se supune legilor cărora le e supus restul balanței. Vă puteți gândi, dacă aveți o balanță (tabla 3, dreapta), că aici sunt valabile legile mecanicii pe care le învățați, că aici sunt valabile legile mecanicii și acestea dau balanței o anumită configurație, fie în așa fel încât brațul acesta se află sus, celălalt jos, fie invers. Acestea sunt legile balanței, ale pârghiei. Dar dacă luați acest punct – puteți muta balanța peste tot, restul configurației ei, dată de forțele mecanice, este peste tot aceeași, oriunde ați muta balanța –, punctul este liber; pe acesta îl puteți muta ca și când nu ar fi unit cu o balanță, balanța rămâne absolut neatinsă de acest lucru. Astfel, dacă omul se sesizează pe sine, în trăire sufletească, în acel punct de care mai întâi tinde să se apropie, de care pe urmă tinde să se depărteze, tot astfel mai întâi acționează lumea, dar apoi el este cel care acționează, omul. În acest punct nu acționează nimic. Dar în tendința de apropiere sau de îndepărtare se poate manifesta acel element din om care nu e determinat nici de natură și nici de lume, unde este situat un centru al balanței, aici e punctul de origine al libertății lui. Atunci înțelegem responsabilitatea.

Așadar, dacă la un om de treizeci și cinci de ani vrem să putem stabili în mod obiectiv, și nu pur diletant, în necunoștință de cauză, gradul responsabilității lui, trebuie să ne întrebăm: Oare în cazul său este vorba de un ecou, acționând excesiv, al unei evoluții anormale până la punctul de la sfârșitul anilor ‘20, oare acest punct e mai mult sau mai puțin deplasat spre tinerețe sau e mai mult deplasat spre bătrânețe? – Omul are o deplină responsabilitate atunci când acest punct este normal, când putem aprecia întreaga viață umană în așa fel încât, după manifestările omului, să putem spune că acest punct este normal. Dacă acest punct este deplasat prea mult înapoi spre tinerețe, așadar, dacă lumea încetează prea devreme să acționeze asupra omului, atunci acest om trebuie examinat pentru a se vedea dacă nu ajunge cu ușurință, chiar dacă în mică măsură, să sufere de idei obsesive, dacă nu poate fi ușor influențat sufletește, astfel încât să nu i se poată atribui deplina responsabilitate pentru faptele sale.

Dacă acest punct e situat prea târziu, va trebui să ne întrebăm dacă omul nu e împiedicat de natura sa interioară să dezvolte libertatea plenară a sufletului, dacă nu e prea puternic determinat din fizic, și din acest motiv iarăși nu i poate atribui deplina responsabilitate.

Dar medicul și preotul sunt în mod real chemați să aprecieze lucrurile în mod mai subtil, ei trebuie să știe că dezvoltarea omului poate fi apreciată în acest fel, că putem spune cu aproximație – vom intra mai departe în detaliile acestei probleme, fiindcă de medicina pastorală ține și o adâncă știință a fizionomiei –, din statura lui, dacă el trăiește în echilibru, dacă se poate spune că la el hypomochlionul vieții e acolo unde trebuie, așadar, la momentul potrivit, sau e situat prea devreme sau prea târziu.

Acestea sunt lucruri care în vechea înțelepciune misterială erau considerate foarte importante în aprecierea vieții, sunt lucruri care au fost uitate, dar care trebuie să fie integrate din nou în antropologie, dacă e ca această antropologie să influențeze într-un sens vast și dacă vrea să acționeze în sens just din punct de vedere medical și pastoral.

Mâine vom merge mai departe.