Dragii mei prieteni! Dacă avem de-a face numai cu mijloacele pe care le oferă știința actuală – împotriva căreia, în ceea ce privește realizările ei proprii, nu avem nimic de obiectat, căci, în măsura în care ea poate pătrunde lucrurile cu metodele ei, ea pătrunde în mod minunat în ceea ce se poate obține pe această cale –, dacă avem de-a face numai cu aceste mijloace, nu putem ajunge, propriu-zis, la înțelegerea omului. Nu putem ajunge să înțelegem omul, pentru că în viața umană, așa cum este ea, elementul fizic-trupesc și elementul sufletesc-spiritual sunt întrețesute între ele. În elementul fizic-trupesc al omului se continuă procesele pământești, procesele actuale pământești, de pe tot cuprinsul Pământului. Cu ajutorul științei actuale, care lucrează relativ bine tocmai în ceea ce privește elementul extrauman, noi urmărim procesele fizico-chimice ale naturii exterioare, extraumane, și ușor ne dăruim acestei reprezentări: Tot așa cum se desfășoară aceste procese chimice în laboratorul de fizică sau în cazul observării acelui fragment al lumii care e ambianța pământească nemijlocită, cam tot așa, își imaginează unii, se continuă apoi aceste procese și în interiorul omului. Descriem arderea exterioară drept unirea unei substanțe oarecare cu oxigenul, apoi, vorbind de activitatea internă a omului, continuăm în om aceste gânduri pe care ni le-am dobândit în acest fel, vorbind de ardere și în interiorul omului, când, de fapt, ar trebui să știm că nu există absolut nici o posibilitate pentru aceasta. Căci procesul din interiorul omului care poate fi descris ca similar cu o ardere se raportează la o ardere exterioară așa cum se raportează ceva viu la ceva mort. Arderea exterioară e anorganică, arderea exterioară e lipsită de viață. În interior avem de-a face cu o ardere vie, cu o ardere devenită vie. Acest lucru are consecințe deosebite, importante, și pentru restul științei. Căci, vedeți dvs., arderea exterioară e supusă, în ceea ce privește substanța pe care o cuprinde, unor raporturi calorice, ca să spunem așa, foarte precise. Potrivit cu știința noastră exterioară, noi ne putem imagina numai că rezultă o anumită temperatură a aprinderii, că pentru aceste raporturi exterioare există o căldură rezultată prin ardere. Acest proces nu poate să se continue câtuși de puțin în același fel în organismul uman. La un anumit grad de temperatură, o anumită substanță se poate uni din punct de vedere exterior cu oxigenul, avem un produs de ardere. În interior, unirea nu e nevoie să se producă în condițiile aceleiași temperaturi, aici guvernează alte legi. Spun că acest lucru are o numită importanță pentru știința exterioară, căci în știința exterioară se formează ipoteze care par cât se poate de plauzibile. Din condițiile care există astăzi pe Pământ, se trag concluzii în legătură cu niște stări anterioare. Vestitul fiziolog din Jena, Preyer [Nota 7], a făcut așa ceva. Teoria obișnuită a lui Kant-Laplace i se părea prea stupidă, și el s-a întors la anumite procese vii de ardere, de la care a pornit, după părerea lui, evoluția. Da, el și-a reprezentat acest lucru, că acele procese trebuie să se fi desfășurat la temperaturile la care se desfășoară astăzi procesele de ardere corespunzătoare. Dar nu așa stau lucrurile. Se poate merge, în primă instanță, de la niște procese de ardere anorganice actuale la niște procese similare celor existente în prezent în organismul uman, unde, la o temperatură considerabil mai joasă, iau naștere aceleași procese. Atunci s-ar obține și pentru o reprezentare ipotetică a unei stări originare a Pământului cu totul altceva.
Așadar, vedeți că reprezentările care dobândesc o largă răspândire au o importanță foarte precisă pentru întregul mod de a concepe imaginea despre lume. Într-un cuvânt, cu mijloacele pe care le furnizează știința actuală nu o putem scoate la capăt nici măcar pentru a înțelege lumea exterioară în desfășurarea ei și prezentul nemijlocit. Există imediat, bineînțeles, niște dificultăți, dacă apare o anumită tendință. Eu pot vorbi, într-adevăr, despre aceste dificultăți, pentru că le-am trăit personal într-un mod extraordinar de intens.
Vedeți dvs., mă puteți crede pe cuvânt, întreaga mea evoluție a fost străbătută ca de un fir roșu de un lucru – îl vedeți din descrierea Vieții mele -: cel mai mare respect în fața științelor actuale ale naturii! Acest respect a fost mereu prezent. Nicăieri, în nici un punct, nu m-am putut hotărî să fac uz de o critică și de o respingere în sens trivial, așa cum ușor se întâmplă, împotriva a ceea ce există ca științe ale naturii, fie în domeniul fenomenelor exterioare chimico-mecanico-fizice, fie în domeniul medicinei. Dar evoluția mi-a stat, totuși, și ca imagine spirituală în fața ochilor. Ei bine, există năzuința de a pune în acord adevărurile revelate pe cale spirituală, despre era atlanteană sau lemuriană, să spunem, sau despre ceva și mai îndepărtat din trecut sau din viitor, cu ceea ce oferă științele naturii. În privința a ceea ce spun științele naturii cu privire la prezentul imediat, e dificil să se ajungă la un acord. În momentul în care științele naturii încep să o ia razna și să emită niște ipoteze care merg dincolo de prezent, într-un trecut foarte îndepărtat, ajungi la cele mai grele conflicte, dacă vrei să pui de acord cele văzute pe cale spirituală cu ceea ce spun științele naturii. De aceea ajungi la conflicte, tocmai când vrei să trăiești în armonie cu științele naturii, cu aceste științe împotriva cărora știința spirituală nu vrea să se ridice cu nimic; căci doar nu vom fi fiind atât de lipsiți de judecată încât să obiectăm împotriva unor fapte reale. Dar cu atât mai mult ajungi în conflict cu concepțiile existente. Imediat ce savantul începe să vorbească: ei bine – imediat ce începe să scrie, propriu-zis, el deja o ia razna, și atunci nu mai poți merge împreună cu el. Aici apare un conflict dificil, care trebuie recunoscut de cel care intră, într-un fel sau altul, în atingere cu ceea ce poate oferi știința actuală.
Căci, vedeți dvs., această știință nu îl poate aborda, pur și simplu, pe om, pentru că omul e situat în lume și sub raport sufletesc și spiritual, și în procesele sale nu se manifestă numai
ceea ce studiem din punct de vedere exterior, până sus, la fenomenele aerodinamicii sau aeromecanicii sau ale teoriilor despre căldură, ci în fenomenele sale se manifestă, de exemplu, și ceea ce
intră în karma sa din vieți pământești trecute. Am văzut ieri cum am putut aproape pipăi cu mâinile acest lucru la un om ca Ferdinand Raimund. Lipsește orice posibilitate de trecere de
la un aspect la altul, dacă iei în considerare numai mijloacele științelor actuale ale naturii. Ei bine, dar noi trebuie să ne înălțăm în așa fel încât să facem ca procesele care se manifestă în
mod exterior la om să fie captate, aș spune, de spiritual, să fie integrate spiritualului. Și atunci o putem scoate foarte bine la capăt, tocmai dacă stăm bine ancorați în fiziologia procesului
respirator, în fiziologia procesului circulator, în privința a ceea ce putem ști deja și prin mijloacele științelor actuale ale naturii, dacă încercăm să înțelegem, pornind tocmai de la procesul
respirator și circulator, cum se leagă viața fizică de spiritual.
Căci, vedeți dvs., dacă examinăm mai întâi procesul de inspirație al omului: acest proces de inspirație la om constă în faptul că omul preia în sine elementul aeriform exterior. Dar acest elementul aeriform exterior nu e ceva pur pasiv, care să fie aspirat de natura umană încheiată și care să fie prelucrat mai departe în interiorul său în așa fel încât procesul preluării de oxigen să se transforme într-un proces de producere a acidului carbonic, inspirația trecând astfel, pur și simplu, în expirație, ci acest proces de inspirație se prezintă, în realitate, drept un creator permanent al entității umane. El colaborează în permanență la clădirea entității umane din exterior spre interior și, în realitate, omul nu preia în sine doar oxigenul amorf, ci prin oxigenul pe care în mod eronat îl privește drept ceva amorf, omul își integrează niște forțe dătătoare de formă, care corespund propriei sale ființe. Dacă avem probleme de respirație, în căile respiratorii s-a instalat, efectiv, o entitate elementară străină. Dar acest lucru se întâmplă în cazul procesului respirator anormal. În procesul respirator normal, dragii mei prieteni, se află în permanență un om în formare. Din Macrocosmos, în interiorul omului pornește în permanență un proces de naștere umană în devenire, nașterea unui om aeriform. Întregul proces care are loc aici se află în sfera de activitate a corpului astral, astfel că trebuie să ne reprezentăm acest lucru astfel (tabla 8): Noi inspirăm, activitatea de inspirație e activată de către corpul astral. Întregul proces care are loc aici, care este o permanentă naștere a unui om, acest proces are loc în elementul aerului, în toate câte conlucrează aeriform în om, astfel încât aici avem, prin procesul inspirator, o permanentă naștere umană în elementul aerian.
 [mărește imaginea] |
Tabla 8 |
Dar, vedeți dvs., noi și expirăm. Noi expirăm și, în esență, expirăm acid carbonic. Ca urmare a altor procese organice, acidul carbonic este adunat, am putea spune, pentru a fi expirat. Oamenii își reprezintă și acest lucru ca pe un fel de proces de reacție pasiv sau ceva similar. Nu există nici un fel de reprezentare clară cu privire la aceste lucruri. Se cercetează, pur și simplu, ceea ce se poate cerceta, cu mijloace fizice, în această direcție, dar nu se ajunge la niște reprezentări clare. Dar, vedeți dvs., această expirație este din nou activată, în ea nu e conținut doar un proces pasiv, în ceea ce-l privește pe om, ci se manifestă o activitate, o activitate care este activitatea corpului eteric. Totul se petrece în elementul lichid, în acel element pe care cei vechi îl numeau apă, când tot ce era lichid era numit apă. Putem folosi în continuare expresia. Acestea se petrec în elementul apă.
Ei bine, aici ia naștere o întrebare importantă, care, firește, trebuie să vă stea tuturor pe limbă. Întrebarea: Ei bine, cum stau lucrurile în somn? Căci în timpul somnului, în primul rând, corpul eteric se află în interior, așadar, pentru expirație nu avem nici un fel de îndoieli. Dar cum putem inspira în timpul somnului, de vreme ce corpul astral se află afară? – Ei, vedeți dvs., de fapt, în timpul somnului iese afară numai partea microcosmică a corpului astral și cu atât mai activ devine în timpul somnului astralul Macrocosmosului. În timpul somnului intră în om întreaga astralitate a Macrocosmosului, atunci activitatea respiratorie, care tocmai prin aceasta devine ceva diferit de activitatea respiratorie din starea de veghe, este reglementată de activitatea Macrocosmosului. Așadar, vedeți apărând aici o deosebire remarcabilă între inspirația din timpul stării de veghe și inspirația din timpul somnului. Inspirația din timpul somnului este reglementată în om din exterior spre interior. Inspirația din timpul stării de veghe o reglementează omul însuși, din interior spre exterior, prin corpul său astral, în timp ce în somn în locul acestuia intră în activitate astralitatea Cosmosului. Aveți deja aici un punct de reper important, ca să ajungeți la înțelegerea aspectului patologic. Cosmosul are această ciudățenie, că, față de condițiile pământești, cum trecem cu puțin dincolo de Pământ, el e sănătos. În apropierea Pământului există tot felul de procese, care se manifestă sub aspect climatic sau în alt fel, care pot face ca astralitatea Cosmosului să fie anormală. Tot așa, din cauza altor procese, despre care vom mai vorbi, poate fi anormală astralitatea omului. Aici avem izvorul aspectului patologic pe un anumit tărâm, dar vedem izvorul aspectului patologic mergând până adânc în spiritualul-sufletesc, și acesta este esențialul.
Ei bine, să mergem mai departe. Procesul respirator este un proces relativ grosier. Noi inspirăm element aeriform, expirăm element aeriform. Întregul proces respirator are ceva grosier, dacă îl comparăm cu toate procesele care se tălăzuiesc atât în noi, cât și în Macrocosmosul exterior, dacă îl comparăm cu procesele din fluctuația căldurii, din elementul căldură care se află în interiorul și în afara omului. În interiorul omului există diferențe calorice, afară există diferențe calorice. Putem face abstracție de aer, apă, pământ, ne putem imagina numai aceste diferențe calorice. Pentru fizician, acest lucru nu are nici un sens, pentru că el consideră că diferențele calorice nu sunt decât stări ale materiei. Știința spirituală știe că și căldura este un element. Așadar, putem vorbi de un element, putem spune că există ceva independent și activ care este conținut în elementul căldură. Ei bine, la baza întregii vieți umane avem, opus procesului respirator, un proces mai fin de preluare efectuat prin procesul caloric. Și putem spune: Dacă ajungem sus, până în zona pulmonară a omului – dar încercați să sesizați în mod profund interior ceea ce eu exprim în mod exterior grosier –, dacă ajungem sus, până în organizarea pulmonară, avem de-a face cu procesul grosier al respirației în elementul aer. Dar dacă ne înălțăm în zonele guvernate mai ales de cap, dar prezente sub o formă mai atenuată în întregul om, avem un proces respirator mai fin, care însă nu are loc în elementul aerian, ci în elementul caloric. Astfel că putem spune: Noi ajungem sus până la un proces mai fin, care constă dintr-o extraordinar de subtilă preluare de căldură din Macrocosmos, un proces prin care se inspiră căldură și un proces prin care se expiră căldură. Dar lucrurile stau în așa fel încât, dacă urmărim inspirația și expirația mai grosieră, omul este în interacțiune cu lumea exterioară: inspirație – expirație, inspirație – expirație, interior – exterior, interior – exterior, așa are loc procesul. Aici nu așa stau lucrurile; aici avem, ce-i drept, direcția spre interior, dar nu avem direcția spre exterior în același sens ca la respirația obișnuită, ci expirația pătrunde în omul însuși, devine proces intern. Ceea ce este expirat acum de sistemul neuro-senzotial se unește cu procesul inspirației, cu procesul inspirației realizat prin plămân. Astfel că avem în direcția sistemului neuro-senzorial un proces pe care îl putem desemna drept proces mai fin al respirației, și care în inspirația sa e o adevărată preluare din exterior; dar de predat, ceea ce intră este predat nu iarăși spre exterior, ci e transmis procesului respirator mai grosier, trece în inspirație, pe calea inspirației merge mai departe în organism.
Dar acum aveți ceva care vă poate face să spuneți: Căldura Macrocosmosului intră pe această cale, prin respirație, în organismul uman, dar nu numai căldura, ci căldura poartă în ea: lumină, chimism macrocosmic, vitalitate macrocosmică, viață macrocosmică. – Eter al luminii, eter chimic al Cosmosului, eter vital al Cosmosului, acestea sunt introduse, trec în organismul uman, pe calea procesului prin care inspirăm căldura. Elementul căldurii poartă ancorat în el lumina, poartă elementul chimic, introduce elementul vital în om, îl predă procesului inspirației. Tot ce e situat deasupra procesului respirator, și care se prezintă ca un proces respirator mai subtil, dar și ca un proces respirator metamorfozat, nu e studiat astăzi în adevăratul înțeles al cuvântului, acestea ies cu totul din sfera fiziologiei, numai că prin aceasta în fiziologie intră ceva care acționează pe urmă în ea ca un corp străin. Acesta e un punct în care nu o putem scoate la capăt deloc dacă pornim, pe de o parte, de la spiritual, pe de altă parte, de la natură. Atunci în fiziologie intră, ca un corp străin, fiziologia simțurilor, care se manifestă în mod diferențiat în văz, auz, senzație calorică. Sunt ca niște mădulare, ca niște vlăstare exterioare ale acestui proces, care inițial e preluare de căldură, încărcată cu lumină, chimism, vitalitate. Acestea se diferențiază o dată cu procesul senzorial. Ei bine, dar din procesul senzorial omul cunoaște numai aspectul periferic, nu aspectul central, de aceea fiziologia simțurilor este pentru el ca un corp total străin. Fiziologia se bălăcește în diferitele simțuri, apoi începe psihologul cu diletantismul său. Sunt construite ipoteze peste ipoteze. Bineînțeles, nu are cum să fie altfel, pentru că avem în fața noastră diferitele procese individuale absolut specifice ale văzului, auzului, dar nu vedem deloc în ansamblu legătura dintre ele, faptul că în interior ele se unesc. Nu vedem că toate acestea se unesc în preluarea de căldură, care poartă în sine lumină, chimism, vitalitate, pe care le aduce din Macrocosmos, și atunci ajungem la respirație, și va exista o adevărată fiziologie a simțurilor abia atunci când specialistul în fiziologia simțurilor va putea spune: Ah, aici eu pornesc de la procesele, de la procesele fizico-fiziologice ale ochiului, intru în nerv, care se continuă spre interior, ajung treptat la căile respiratorii, apoi, din căile senzoriale, din căile intelectului, pătrund în respirație. – Vom înțelege cum a putut lua naștere cândva, în cadrul vieții de pe Pământ, yoga, abia atunci când vom lăsa puțin la o parte viața senzorială, care se desfășoară la periferie. Ajungem în practica yoga acolo unde întregul proces trece în procesul inspirației, și unde proiectăm ceea ce se află în dosul lui, în percepția senzorială, și atunci ajungem în interiorul practicii yoga. Vedeți că în concepțiile despre lume mai vechi așa ceva se știa în mod practic instinctiv, iar științele moderne ale naturii trebuie să stea pretutindeni în fața unor enigme, pentru că nu pot vedea faptele și nici legăturile dintre ele. Ele vor să speculeze în zadar. Ele observă ochiul și urechea; apoi încep să speculeze în zadar despre ceea ce se petrece, de fapt, în interior. Și dacă își dau seama că ajung într-o fundătură, că, urmărind spre interior ceea ce speculează ei că se petrece în ochi și ureche, ajung într-o fundătură, pentru că nu vor să sesizeze ca fapt real procesul respirator mai subtil despre care v-am vorbit, ele spun: Ei da, ceea ce se petrece în interior merge în paralel cu cele din exterior. Paralelism! – Procesele se desfășoară simultan, aceasta este, bineînțeles, calea cea mai comodă.
Vedeți dvs., acesta este, de asemenea, lucrul care îi va da atât preotului, cât și medicului, o poziție fermă în cadrul întregii agitații a vieții moderne de cunoaștere, căci el nu va mai trebui să respingă această viață de cunoaștere. Fiziologia simțurilor adună din toate părțile comori imense, dar cu aceste comori e ca și cum ai aduce din toate părțile materialele de construcție cele mai minunate pentru o casă frumoasă. Aceste materiale sunt excelente. Ei bine, noi le adunăm pe toate la un loc, le punem unul peste altul și formăm un zid mare, dar nu putem construi nici o casă. E imposibil să construiești ceva. Adunăm tot ceea ce se petrece în simțuri, le așezăm unele peste altele formând un zid mare și nu ajungem să le prelucrăm, căci această prelucrare ar trebui să constea în a face să colaboreze cele din interiorul omului cu cele cercetate în planul exterior, în a urmări acum acest proces al respirației mai subtile care se desfășoară în eteric și în astral; atunci am începe să construim casa. Bineînțeles că am fi niște nerozi dacă am putea acum construi casa și am spune: trebuie să începem prin a înlătura acest zid făcut din cele mai bune materiale, care a fost adunat aici. Sigur că nu am face acest lucru. Ci dacă el se află aici, am începe să construim casa.
Tot așa, ar fi absurd să facem ceea ce fac mulți oameni, care stau în mod diletant în fața lucrurilor, când științele naturii sunt criticate, sunt respinse din temelii. Ele nu trebuie să fie respinse, trebuie să folosim materialele bucată cu bucată, ele sunt foarte utilizabile, putem obține ceva foarte frumos dacă folosim ceea ce ne furnizează astăzi fiziologia simțurilor, care, ca atare, este un asemenea zid. Și astfel, puteți spune: Noi ne ridicăm privirile de la ceea ce se apropie aici, în respirație, ca neîncetată formare actuală a unui om, de procesul respirator mai subtil care are loc în elementul caloric, dar în care intervine întreaga lume eterică a Macrocosmosului. Aici ne înălțăm privirile, când ajungem la omul de sus.
Dar, pornind de la procesul respirator, putem privi și spre omul de jos. Așa cum, mergând în sus față de procesul inspirației, ajungem la ceva mai subtil, tot astfel, mergând în jos față de procesul expirației, ajungem la ceva mai grosier, și trecem treptat, de la procesul care are loc în interior în formarea acidului carbonic, în jos, la procesul care are loc în cadrul digestiei. După cum în sus trebuie să unim procesul inspirației cu acest proces neuro-senzorial subtil, care trece în spiritual, în jos trebuie să unim procesul expirației cu procesul digestiv, acolo unde activitatea umană trece treptat în fizic, astfel că înspre partea de jos ajungem acolo unde prin corpul fizic se efectuează activitatea metabolică, o expirație modificată. Am putea spune că activitatea pe care expirația o lasă în urma ei în interior constituie metabolismul, așa cum ceea ce preia respirația din spiritualitatea neuro-senzorială trece în activitate interioară, tot astfel activitatea care rămâne de la expirație în interiorul omului este suma forțelor care formează metabolismul, care se petrece în elementul care în trecut era numit pământ, în tot ceea ce, în organismul uman, se leagă de starea solidă (tabla 8).
Dacă privim întregul proces într-un mod puțin și mai intim, atunci avem în om, de fapt, un proces, împătrit. Avem procesul pe care l-am caracterizat mai sus, despre care putem spune că expirația sa intră, propriu-zis, în om. Ei bine, dacă luăm în considerare procesul, care trebuie cunoscut pe cale exterioară, al inspirației, trebuie să vedem în inspirație, totodată, o unire a ceea ce a fost inspirat cu ceea ce vine de sus în jos. Aici trebuie să exprimăm elementul diametral opus. Aici expirația lasă în urma ei forțele pentru metabolism. Expirația nu preia ceva, ci ea predă ceva. Avem, așadar, o expirație interioară și, în afară de aceasta, o inspirație interioară, și apoi unirea acestei inspirații interioare cu ceea ce face corpul fizic, drept proces propriu-zis metabolic-digestiv.
Ei bine, dacă țineți seama de această împătrită diferențiere, se proiectează o lumină asupra omului; căci, în afară de aceasta, vi se arată următorul lucru (tabla 8): Aici, pe această cale, intră elementul caloric, care poartă în sine lumină, chimism, vitalitate, intră în interior, se unește cu respirația, dar nu predă respirației lumina, o păstrează; predă respirației umane chimismul și vitalitatea. Așadar, lumina rămâne deja aici și îl umple pe om ca lumină interioară, devine activitate de gândire.
În desfășurarea în continuare a acestui proces de inspirație și expirație, este predat chimismul macrocosmic și acesta devine în om chimism interior, care ia locul chimiei exterioare de laborator, care se manifestă în procesele pe care le avem în laboratorul exterior. În om există un chimism macrocosmic, care este depus în el când acest proces de respirație interior este continuat în așa fel încât putem spune: Aici este depus chimism. – Iar eterul vieții merge până în intimitatea acestei interacțiuni dintre expirație și metabolism, și e preluat de către om. Astfel că, dacă urmăriți procesul de sus în jos, aveți: Lumina intrând pe căile eterului căldurii, stop! Acolo unde apare respirația, pentru lumină e stop, lumina se răspândește, nu mai e asimilată în continuare de organizarea omului, se poate răspândi ca lumină. Noi purtăm în interiorul nostru un organism de lumină ca pur organism de lumină, care gândește. Urmărim procesul până acolo unde inspirația se învecinează cu expirația, până acolo duce chimismul introdus în interior de procesul neuro-senzorial. Acum, chimismul stop! Chimism interior, avem un organism chimic în noi, care simte.
Să mergem acum și mai departe în jos, acolo unde expirația lasă în urmă procesul digestiei, procesul metabolic. Acesta nu merge în interior până la procesul metabolic exterior în preluarea hranei, ci numai până la procesele interne ale metabolismului. Stop, cu eterul vieții. Eterul vieții formează, la rândul său, o organizare umană care voiește. În acest fel iau naștere gândirea, simțirea și voința.
Ei bine, noi putem urmări întregul proces în copia lui fizică. Să luăm tot ceea ce se află acolo sus: în interior se manifestă sub forma gândirii. Dar a devenit ceva foarte subtil. În dosul lui se află tot ceea ce v-am descris acum. Toate acestea au loc pe calea nervilor. Căile nervoase sunt conductele fizice exterioare pentru toate acestea.
Treceți acum la procesul următor. Aveți aici, în următorul proces: Preluare de către procesul respirator a acestui proces situat cel mai sus în om, și acest lucru se petrece într-o proiecție fizic-sensibilă în procesul circulației arteriale. Căile circulației arteriale sunt al doilea fel de căi.
Ajungem la al treilea proces, care are loc între expirație și digestie-metabolism. Acesta, la rândul său, își are căile lui, căile circulației venoase. Ajungem la al treilea fel de căi, căile circulației venoase.
Și mergem mai departe. Ajungem și mai departe în interiorul omului, și trebuie să căutăm unde sunt aici căile, cum procesul căruia i se ia acum, din direcția intrării, însăși vitalitatea, trebuie să-și furnizeze propria vitalitate din exterior, trebuie să și-o ia de jos, din exterior. Avem aici proiecția fizică a acestui proces în procesul limfatic și în căile limfatice (tabla 8).
Vedeți, dragii mei prieteni, acum aveți relația dintre ceea ce se află în exterior și ceea ce se află în interior. Multe se află în dosul a ceea ce este procesul senzorial-inspirator, în ceea ce intră în om. Dar în ceea ce se află acolo în spate acționează multe care îi rămân astăzi omului necunoscute. Aici își aduce aportul karma, care vine din viețile pământești trecute. Aceasta radiază aici spre interior, dispare pentru percepție. Aici, în interior, radiază karma. Cel care studiază cu ochi spiritual căile nervoase, cum se plăsmuiesc ele înspre interior pe căile senzoriale, găsește pe aceste căi karma. Aceasta se revarsă aici înăuntru. Dar, tot astfel, pe de altă parte, în formarea limfei nu găsim doar un proces fizic, ci, prin faptul că limfa intră pe căile limfatice în organism, noi vedem – Johannes Müller [Nota 8], celebrul fiziolog, a spus deja: Ce e limfa? Sânge fără globule roșii -; sângele este limfă cu globule roșii. E spus la modul general, dar are o anumită justețe; vedem cum limfa trece în sânge și prin aceasta îl aprovizionează pe omul actual. Dar în limfă noi vedem tot ceea ce încă nu a devenit sânge, vedem și urzirea și viața karmei în devenire. Aici, înăuntrul procesului limfatic, se formează iarăși karma. Căile limfatice sunt, totodată, începuturile căilor karmei pentru viitor (tabla 8, dreapta).
Astfel, dacă intrați din direcția spiritualului în om, aici, unde simțiți că pe căile căldurii pătrunde în interiorul lui lumina, chimismul, vitalitatea Macrocosmosului, aici simțiți tot mai mult, cu cât ieșiți din domeniul luminii spre căile vitale și vedeți apoi curgând înăuntru viața cosmică generală, aici simțiți curgerea înăuntru a karmei, care se desfășoară în viața pământească dintre naștere și moarte. Dar ea se realizează prin faptul că trece prin nervi și mai trece, de asemenea, prin procesul arterial atenuat, apoi e zăgăzuită de procesul venos. Aici se împinge înăuntru, de asemenea, când se apropie de procesul venos, aici se inserează și valurile cețoase ale karmei. Și, prin faptul că omul formează sângele venos, primește în el totodată aceste îngrămădiri de karmă și acționează în sensul karmei.
Modificarea sângelui poate indica, pur și simplu, faptul că e vorba de mânie. Ceea ce se acumulează aici, pentru că ceea ce aparține trecutului nu este lăsat să meargă în jos, în procesul venos, conduce la acțiune, trece în formarea karmei.
Ceea ce nu e lăsat de limfă să se ducă în sus, ceea ce nu trece în sânge, se adună adânc în subconștient, formează adânc în subconștient un sâmbure, pe acesta îl duce omul cu sine afară, prin poarta morții, atunci când respinge procesul material. Este karma în devenire.
Mai sus de respirație vedem karma care vine din trecut, mai jos de expirație, cu circulația de sub expirație, acolo unde limfa încă nu a devenit sânge, acolo vedem karma în devenire. Ea se află acolo, înăuntru, și astfel putem spune: karma (tabla 8, stânga, galben), ea intră în procesul arterial, rămâne în urmă în om; se formează procesul venos, karma se naște iarăși. Avem aici sus granița la care karma începe să se acumuleze în procesul neuro-senzorial-arterial.
Aici, jos, corespunzând procesului care trece din elementul limfatic în elementul venos: aici avem karma care pătrunde înăuntru, aici avem karma care iese afară, dacă observăm cu ochiul spiritual limfa care încă nu a devenit sânge. Avem, astfel, confluența dintre fizic și spiritual. Sus, omul se învecinează calitativ cu spiritualul. Îl vedem învecinându-se cu karma sa. La mijloc se acumulează viața prezentă. Jos vedem, dacă studiem limfa care încă nu a devenit sânge, karma în devenire. Între karma trecută și cea în devenire se află viața pământească umană, care reprezintă o retenție între cele două, considerată din acest punct de vedere. Dar putem urmări problema până în interiorul procesului fizic.
Despre aceasta vom vorbi în continuare mâine. Vedeți, noi ajungem tot mai mult și mai mult să vedem spiritualul și în cele fizice, dar acest lucru nu va fi complet decât prin aplicarea sa practică.
