Bună dimineţa, domnii mei! V-aţi închipuit ceva la care s-ar putea răspunde astăzi? – Dacă nu, vreau să vă spun astăzi ceva, care se leagă foarte bine de nişte lucruri pe care le-am discutat deja.
Când omul priveşte în Natură – el priveşte de fapt aşa, cam mașinal –, îi vin în minte, în momentul în care el incepe să reflecteze într-adevar la lucrurile din natură, atât de multe care indică faptul că peste tot este prezent spirit în natură, că peste tot este prezent spiritualul, încât el nu poate face altfel, decât – dacă îndrăznesc să spun aşa – să devină decât curios, cum acţionează de fapt acest spirit în natură. Eu v-am putut arăta, de multe ori, la vizuina de castor [ Nota 1 ] și la lucruri asemănătoare, cât de ingenioase sunt toate aceste lucruri în natură. Acum vreau sa vă mai arăt încă ceva.
Nu-i aşa, omul, când merge prin natură la un anumit moment din vară, vede mai întâi frumoşii fluturi fâlfâind cu aripile lor colorate, care lucesc aşa multicolor, şi atunci el se întreabă mai departe: de unde vine acest fâlfâit variat irizat al fluturilor, care se mişcă atât de liber?
Aceasta are o mare importanţă practică. Sunt chiar convins: Daca noi aici undeva, datorită Goetheanum-ului nostru am putea face noi experimente privind navigaţia aeriană, nu le-am face aşa cum se fac ele astăzi după ştiinţa materialistă. Aici se încearcă mereu cu zborul păsării, cu zborul libelulei şi aşa mai departe. Dar nimeni nu se gândeşte să încerce cu zborul propriu-zis al fluturelui. Şi totuşi navigaţia aeriană ar lua forma corectă dacă experimentele în acest sens s-ar putea aborda tocmai cu zborul fluturelui. Dar nu-i aşa, oamenii nu intră în asemenea lucruri, pentru că nu pot recunoaște ceea ce este just. Şi anume astfel de lucruri se pot recunoaște în mod corect, chiar pentru viaţa practică, numai dacă se acceptă spiritualul.
Acum vreau să vă arăt ceva despre fluturi, ceva care nu ţine direct de navigaţia aeriană, dar vă poate clarifica câte ceva în această privinţă. Vedeţi dumneavoastră, așa un fluture nu există din capul locului, ci aceasta se realizează, așa cum știți, într-un mod foarte complicat. Mai întâi pornim de la faptul că fluturele spre toamnă, deci când a ajuns la maturitate, depune un ou. Deci primul lucru de la care porneşte fluturele, este că depune un ou. Din acest ou nu iese din nou un fluture. Nu se târăşte afară, sa zicem, fluturele Coada-rândunicii [ Nota 2 ], care arată aşa (vezi desenul) ; nu el iese afară, ci din acest ou iese mai întâi ceva care în limbaj popular se numeşte „vierme”; o omidă iese afară.
 |
 [mărește imaginea] |
Tabla 1 |
Această omidă iese deci afară din ou. Aici iși are ea capul (vezi desenul), aici la spate este un ac, şi cea care se târăşte acum imprejur aşa leneș, lent, este de fapt în aparență un fel de trântor. Dar în interior aşa o omidă nu este de loc o leneşă, ci în interior toarce din propriul ei corp fire, şi din aceste fire îşi face în jurul ei un înveliş. Deci dacă aceasta este omida (vezi desenul), aşa toarce această omidă din ea însăşi fire în afară şi îşi face împrejurul ei un înveliş, care este tare. Omida dispare treptat cu totul înăuntru, se dizolvă în aceste fire, îşi face așadar în jurul ei un înveliş, pe care îl agață, îl lipeşte într-un fel sau altul de un trunchi de copac; lipeşte întâi firul şi apoi dispare în înveliş. Aşa că avem: oul, omida, şi aici, aceasta se numeşte un cocon. Şi acest cocon rămâne acuma agățat o perioadă de timp. Apoi apare pe undeva o gaură şi fluturele iese afară. Aşa că, înainte să se înfăptuiască un astfel de fluture, sunt necesare patru lucruri: deci mai întâi oul, în al doilea rând omida, în al treilea rând coconul şi în al patrulea rând fluturele însuşi. Oul este depus undeva. Omida se târăşte apoi primprejur. Coconul rămâne complet fixat şi fluturele fâlfâie vesel prin aer. El poate apoi iarăși să depună un ou şi povestea se repetă din nou în cursul anului. Aşa stau lucrurile.
Acuma, la aceasta se uită oamenii, şi aceasta explică astăzi savanţii, astfel încât ei pur şi simplu observă ceea ce se poate vedea la microscop sau la alte asemenea lucruri. Dar lucrurile nu sunt chiar aşa de simple. Trebuie să se ia în consideraţie, unde poate trăi oul şi cum trăieşte el, cum trăieşte omida, cum trăieşte coconul şi în sfârşit cum trăieşte fluturele. Oul are nevoie mai întâi de toate – dacă este ca el să ajungă până acolo încât omida să se poată târî afară – de umiditate, uneori nespus de puţină, dar are nevoie de umiditate, în care este dizolvată puţină sare. Nici un ou nu se poate dezvolta fără să aibă ceva umiditate în care este dizolvată puţină sare. De aceea trebuie ca animalul, fluturele, să aibă acest instinct de a depune oul într-un loc în care să poată primi umiditate, în care este conţinută şi ceva sare. Fără aceasta nu merge, va să zică. Ceea ce vă povestesc aici despre fluturi, este la fel de valabil şi pentru albine şi aşa mai departe. Şi pentru albine este necesar ca acolo unde se depun ouăle să pătrundă sare – oricât de puțină ar fi. Foarte puţini observă aceasta. Ajunge dacă se lasă ceaţa; ea conţine întotdeauna ceva umezeală cu sare. Atunci vine natura în ajutor. Aceasta nu este întotdeauna foarte evident pentru mintea omeneasca. Natura este mult mai înţeleapta decât omul. Dar oul trebuie întotdeauna să aibă ceva umiditate, înăuntrul căreia este puţină sare. Aşa este şi la fluture, şi apoi se târăşte afară omida. Oul are nevoie așadar doar de această umiditate, în care este sare. El nu are ochi, nu vede nimic, trăieşte de altfel pentru el însuşi într-o lume complet întunecată. În momentul în care omida a ieșit din ou, ea iese afară la lumină, este deci continuu în lumină. Omida are organe de simţ, vine la lumină. Acum a devenit de fapt o cu totul altă vietate decât este oul. Oul s-a transformat cu totul în omidă. Şi faptul că omida este expusă la lumină, că are organe de simţ, exercită o impresie interioară asupra omidei. Astfel de lucruri capătă sub anumite aspecte o expresie foarte radicală. Cu toţii aţi avut parte de aceste situaţii ciudate, când, dacă pe undeva aţi aprins vreo lampă, tot felul de insecte care zburau prin cameră se simt atrase de lumina din lampă, chiar se năpustesc în ea, atât de proaste sunt, încât ard. De unde provine aceasta? Normal că aceasta nu se întâmplă omidei, dar vrerea pentru aceasta este prezentă şi la ea. Anume omida este atrasă de lumina soarelui, ca să zic aşa, cu aceeaşi voluptate ca şi insecta care se aruncă în flacăra lumânării; numai că omida nu poate ajunge la soare. Dacă ar fi putut să se ridice de la pământ şi să zboare spre soare, în curând nu am mai fi avut nici o omidă; toate ar fi zburat spre soare, ar fi plecat în zbor. Căci aceasta vor ele, numai că sunt reținute de forța de gravitaţie, şi nu pot. Aşa că, dacă privim omida, această omidă de fapt are vrerea să urmeze lumina. Dar nu poate. Însa ce face ea?
Gandiţi-vă puţin, aici este raza de lumină, aici omida (se desenează). Acum toarce omida, în timp ce se târăște, așa cum este raza de lumină, un fir. Omida toarce firul întru totul după raza de lumină, şi când raza de lumină nu mai este prezentă noaptea, atunci ea înfășoară firul, iar ziua toarce iarăşi firul în raza de lumină mai departe, şi noaptea îl înfășoară din nou. Şi astfel se formează învelişul de jur împrejurul ei. Omida se dizolvă complet în lumină, moare în lumină, ca şi insecta care ajunge la flacără, numai că omida nu vine înspre soare, ci intră în însăși raza de lumină; dar ea îşi toarce propriul corp în aceste fire şi face de jur împrejurul ei acest aşa-numit cocon, aceste fire care sunt urzite împreună. Viermele de mătase toarce mătasea după lumină. Deci dacă de la vreun vierme de mătase luaţi mătase, puteţi spune liniştit: Ce este asta? Aceasta este lumină toarsă! – Aici este materia pământească toarsă pe direcția razelelor de lumină. Şi daca vedeţi pe undeva vreun cocon, acesta este pură rază de soare toarsă, de jur împrejur materie pământească care este toarsă după raza de Soare.
Așadar acum avem coconul, de jur împrejur lumina toarsă, şi prin faptul că aceasta este lumină solară toarsă, se înfăptuieşte desigur altceva, decât atunci cand se repede insecta în flacără – atunci o arde flacăra lumânării, nu poate face nimic cu aceasta. Însă dacă această insectă ar putea, în repeziciunea cu care se aruncă în flacără, să toarcă împrejurul ei pe direcţia razelor de lumină un astfel de cocon, atunci din focul flăcării ar rezulta în interior un nou animal. Acest lucru este împiedicat doar de ardere. Este interesant, că prin acest lucru aflăm ce vrea de fapt această insectă, care zboară noaptea prin cameră şi se aruncă în flacără: anume ea vrea să se reproducă, vrea să se distrugă, ca să vină din nou într-o nouă formă. Se înşeală numai, pentru că nu poate să-şi facă aşa de repede un înveliş. Dar omida poate să-şi facă în trândăvie tocmai acest înveliş, atârnă acest înveliş, şi acum poate forța soarelui care este capturată acolo, care este prizonieră acolo, care poate să creeze înăuntru fluturele, şi acesta poate apoi ca o creatură a soarelui să zboare afară de acolo şi să se mişte ca o faptură a soarelui.
Vedeţi dumneavoastră, domnii mei, de aici reiese cum sunt lucrurile de fapt în natură. Mai întâi aveţi în ceea ce v-am spus, o idee foarte imporantă: Insecta, care se aruncă în flacără, vrea să moară, s-ar crede. Nu, ea nu vrea să moară, ci ea vrea să revină într-o altă formă. Ea vrea să fie transformată de flacără. Şi aşa este moartea peste tot: moartea nu este ceea ce distruge fiinţele, ci prin ea, atunci când moartea este introdusă corect, doar sunt transformate. În primul rând de aici se vede acest lucru. În al doilea rând se vede însă o legatură temeinică, care există între toate lucrurile din natură. Vedeţi dumneavoastră, fluturele este creat din lumină; dar lumina trebuia mai întâi, asimilând materia pământească și făcând un cocon, să fie făcută fire în cocon. Tot ce ia naștere la fiinţele animale este creat din lumină. Chiar şi omul este creat din lumină, prin fenomenele care se produc la fecundarea ovulului; acesta protejează printr-un înveliş lumina în interiorul omului. Şi în realitate lumina este cea care creaza omul în corpul mamei care deci creează posibilitatea ca omul să ia naştere din lumină. Aşa se vede deci la fluture, că el ia naştere din lumina care mai intâi a fost captivă.
Acum fluturele fâlfâie de colo colo în multe culori. Aceste culori sunt prezente in general, dacă ne uităm la ceea ce poate fi influenţat cel mai mult de lumină. Dacă mergeţi așadar în ţinuturi calde sunt toate păsările în culori minunate, pentru că acolo soarele are cea mai mare putere. Ce face deci ceea ce creează în soare, în lumina captivă? Produce culorile, produce întotdeauna culorile. Şi aşa este şi la fluture. Fluturele îşi are culorile sale, prin ceea ce a făcut acolo lumina ca prizonier. Putem înţelege fluturele, numai dacă îl înţelegem ca o creaţie din întreaga lumină, care îl face în multe culori.
Dar aceasta nu o poate face soarele de unul singur. Lucrurile stau aşa: Dacă privim oul, el este deci în umezeală, în care este sare. Sarea este pământ, umezeala este apă. Aşa că putem spune: Oul trebuie să se dezvolte în pământ şi ceva apă. – Omida vine deja afară la lumină. Omida nu se poate dezvolta conform întreagii ei naturi doar în pământ şi apă, deci în calcar dizolvat, de exemplu, şi apă, ci omida are nevoie de umezeală, deci apă, dar şi de aer, de umezeală şi aer. Această umezeală şi apă, de care are nevoie omida, nu este pur şi simplu ceea ce oul are fizic nevoie, ci în această umezeală trăieşte ceea ce se numeşte eter, şi ceea ce la oameni v-am descris drept corp eteric. Omida capătă un corp eteric. Şi prin corpul eteric ea respiră. Prin corpul eteric îşi ia ea ceea ce deja este spiritual în aer. Oul este încă pe de-a întregul fizic, omida însă trăieşte deja în fizic-eteric. Dar este greu pentru omidă, să trăiască în fizic-eteric. Omida are mult prea multă materie pământească grea în ea. La omidă este aşa: Când vine la lumină se vădește că ea toarce din ea însăşi razele de lumină în forma coconului ei de mătase. Omida ar vrea la lumină, dar nu poate; are prea multă forță gravitaţională în ea. Dar ea nu a crescut pentru gravitaţia la care este supusă. De aceea ea vrea să se ridice în lumină, vrea să se verse în lumină, vrea să trăiască mai departe în lumină. Ce face ea? Se închide față de pământ cu razele de lumină, îşi face un cocon de jur imprejur. Omida se separă complet în cocon de gravitaţia fizică. Şi acum coconul are în interior, unde a disparut „viermele”, forțe astrale, nu mai are forțe pământești şi nici forțe eterice, ci astrale, are forțe complet spirituale în ea, şi aceste forțe astrale trăiesc în lumina captivă. Lumina captivă are întotdeauna forțe spirituale, forțe astrale în ea. Şi aceste forțe astrale creează fluturele. El poate acum, fiindcă e compus în totalitate din forțe astrale, să zboare în aer, ceea ce omida nu poate; el poate să urmeze lumina. El urmează numai lumina, el nu mai este supus gravitaţiei. Prin faptul că el s-a abandonat, gravitaţia a fost scoasă din circuit. Aşa că se poate spune: S-a maturizat pentru Eu. – Un Eu este, ca să zicem aşa, acolo unde vedem un fluture zburând. Noi oamenii avem Eul nostru în noi. Fluturele îl are în afara lui. Eul este de fapt lumină. Ea îl colorează.
Daca stați la îndoială, atunci trebuie să vă clarificaţi ceva. Toţi vă spuneţi vouă înşivă mereu: Eu. – Ce înseamnă aceasta, când dumneavoastră vă spuneţi înşivă Eu? Vedeţi dumneavoastră, de fiecare dată, când vă spuneţi Eu, se aprinde în creierul dumneavoastră o mică flacără, care nu poate fi văzută doar cu ochii obişnuiţi. Aceasta este lumină. Dacă îmi spun mie însumi Eu, chem astfel lumina în mine. Aceeaşi lumină, care colorează fluturele în culori, pe aceasta o chem în mine, când îmi spun mie însumi Eu. Este într-adevăr deosebit de interesant, să observi afară în natură, că poţi să-ţi spui ţie însuţi: Eu îmi spun mie Eu; Dacă aş putea radia acest Eu în toată lumea, ar fi lumină. Acest Eu l-am închis doar prin corpul meu. Daca l-aş putea radia, aş putea crea cu această lumină fluturi adevăraţi. – Eul oamenilor are chiar puterea de a crea fluturi adevăraţi, de fapt chiar insecte şi aşa mai departe. Vedeţi dumneavoastră, oamenii îşi închipuie că totul este aşa de simplu. Dar în timpurile de demult, cand se ştiau astfel de lucruri, oamenii au vorbit de asemenea în acest sens. La evreii vechi exista un cuvant „Jahve”, care însemna același lucru ca şi „Eu”. Acest cuvant, în limba ebraică Jahve, avea voie să-l pronunţe doar preotul, pentru că preotul era pregătit să-şi spună sieşi ce înseamnă aceasta. Căci preotul vedea în acele momente, când pronunţa cuvântul Jahve, peste tot imaginile fluturilor zburând. Şi atunci el ştia: dacă pronunţa cuvântul Jahve şi nu vedea nimic, atunci nu îl pronunţase cu tăria interioară cuvenită. El avea tăria interioară corectă numai dacă vedea cu claritate fluturi. Însa nu putea să-i înveţe şi pe ceilalţi acest lucru, căci aceştia s-ar fi smintit; pentru aceasta el a trebuit sa se pregătească mai întai. Totuşi este real.
Da, domnii mei, dar atunci ce este aceasta? Ia gânditi-vă, că între acest pupitru şi punctul unde sunt eu, ar fi o plapumă mare plină cu fulgi. Fulgii ar fi puțin mai rari înăuntru şi eu mă plasez aici şi împing încolo, merg așa încolo, comprim fulgii, nu ajung chiar până la pupitru, ci trebuie să mă opresc la mijloc, pentru că nu pot să-i comprim mai departe. Nu ajung la pupitru, dar simt o presiune, când mă rezem aici. Aşa vreţi dumneavoastră să-l pronunţaţi pe Eu, vreţi de fapt să creaţi fluturi curaţi, pentru că Eul este lumină. Dar nu puteţi face aceasta. În loc de aceasta simţiţi rezistenţa, aşa cum simt eu rezistența când merg împotriva fulgilor. Şi acestea sunt gândurile dumneavoastră. În aceasta constau gândurile dumneavoastra, în faptul că nu puteţi produce fluturi prin lumină. Eul cugetă gânduri. Gândurile sunt de fapt doar imagini din lumea fluturilor.
Vedeţi dumneavoastră, așa stau lucrurile, că de fapt astăzi încă s-ar întâmpla acelaşi lucru, care s-ar fi întâmplat în vechiul iudaism, dacă pur şi simplu oricare om care ar fi rostit cuvântul Jahve, ar fi văzut întreaga lume a fluturilor; atunci oamenii ar fi spus: Acesta este desigur nebun. – Şi el chiar ar fi fost, daca n-ar fi fost destul de matur ca să privească lucrurile spirituale! Dar astăzi spun oamenii, când unul dintre ei vorbește despre faptul că lumina este Eu, şi că lumina este acelaşi lucru care în alt mod, atunci când este captivă, poate crea fluturii, și care în noi, pentru că avem un creier potrivit pentru aşa ceva, creează gânduri în loc de fluturi – astăzi spun oamenii iarăşi: Este nebun! – Dar aceasta este realitatea. Tocmai aceasta este diferenţa dintre o simplă nebunie şi adevar. Aşa că trebuie să spunem: Dacă privim fluturii coloraţi din aer, atunci acţionează în noi acelaşi lucru ca atunci când ne simţim într-adevăr în noi şi spunem Eu. Fluturele nu poate spune Eu, nici măcar animalul superior, pentru că Eul acţioneaza din afară. Dacă priviţi un leu, de culoarea lui galbenă ca pâinea, acesta este un galben care este produs din afară de Eul leului. Leul însuşi este gândit de către întreaga natură, coloritul se realizează prin aceasta. Deoarece noi gândim dinăuntru în afară, nu primim coloritul din afară, ci primim coloritul pielii din interior, culoare care poate fi imitată foarte greu în pictură. Dar Eul nostru colorează de fapt cu ajutorul sângelui întregul nostru corp în această minunată culoare omenească, care în pictură poate fi imitată doar dacă poți amesteca între ele toate culorile în modul corect. Acolo natura lucrează continuu asupra fiinţei, dar ea lucrează în mod spiritual. Vedeţi dumneavoastra, eu v-am spus aici: trebuie să existe trecerea de la umiditatea, pe care o conţine aerul, la lumină. Aici, coconul este acum în aer şi lumină. Aici, el este în apă şi aer ca omidă, aici în aer şi lumină ca pupă, cocon, şi apoi ajunge tot mai departe din lumina captivă, în astralul care acţionează în el.
Priviţi încă odata înapoi: Omidă, cocon. Ia gandiţi-vă că ar exista un animal, care nu ar fi încă în stare să toarcă fire de mătase din propriul corp. Să presupunem că ar exista un astfel de soi special de omidă, care atunci când abia a devenit omidă ar vrea şi la lumină, dar corpul ei nu este capabil să toarcă fire, nu poate face asta. Nu-şi poate face corpul astfel încât să și-l toarcă înspre afară. Omida se toarce cu adevărat spre moarte. Ea se sfârșește complet, întregul ei corp se transformă în această urzeală. Înăuntru rămâne doar un eșafodaj mort. Dar presupuneţi că aţi avea aşa o fiinţă animală, care are în ea exact materie care nu poate fi toarsă. Ce face aceasta fiinţă, când ajunge în aceeaşi situație, când este expusă puternic la lumină? Ea nu poate toarce un cocon în jurul ei. Ce face ea? Toarce în ea însăşi – vasele sanguine! La acest animal, când vine în aer, sângele este tors înăuntru, aşa cum omida toarce coconul în afara ei. Am avea atunci un animal care, atâta timp cât trăieşte mai mult în element aero-apos, ar avea aşa o împletitură de sânge, care este adaptată elementului apos. Dacă trăieşte o perioadă de timp la lumină, atunci se transformă chiar forma vaselor sanguine; ele devin cu totul altfel. El toarce în propriul său corpul; fiindcă nu poate toarce în afară, toarce în interiorul corpului. Să desenăm exact aceasta. Gandiţi-vă că există deci un asemenea animal care respiră, aşa cum se trebuie să se respire în umezeală, prin branhii, se mişca în umezeală, în apă, astfel încât are o coadă; atunci vasele sale sanguine se duc astfel încât se extind până în branhii şi coadă. Aşa poate înota şi respira animalul în apă. Peştele are branhii. Cu branhiile se poate respira în apă. Dar gandiţi-vă, animalul iese des afară la aer, merge pe mal, sau balta însăşi se usucă: atunci este expus mai mult la lumină, umiditatea se pierde. El vine în aceste zone unde are lumină şi aer, nu apă şi aer. Ce face animalul? Vreau să vă desenez aceasta prin puncte:
 |
 [mărește imaginea] |
Tabla 2 |
Acest animal îşi retrage vasele de sânge din branhii, care devin din de în ce mai atrofiate, şi îşi toarce vasele de sange aici. Animalul îşi toarce aici propriile vase de sânge, care mai întâi erau în branhii. Şi vasele de sânge care se duceau la coada şi le retrage: aici îi cresc picioare; aceleaşi vase de sânge care se duceau la coadă, merg în picioare, …(loc neclar în notiţă), unde ele sunt acum altfel toarse decât cele duse în coadă. Puteţi observa aceasta în natură: acesta este un mormoloc, şi aceasta este o broască! Broasca este mai întai un mormoloc cu coadă şi branhii şi poate trăi în apă. Dacă vine însă în aer, atunci el face în interior, ceea ce face omida în exterior. Mormolocul, care este o broască ce poate trăi în apă, îşi toarce din propria rețea sanguină o reţea care apoi se desfășoară intern, şi ceea ce mergea în vasele sanguine şi branhii devine acum un plămân. Acolo erau branhii, şi prin ceea ce a tors acum animalul, devine plămân. Acolo era coada, şi aici devin acum picioare, care prin circulaţia sângelui care se duce în plămâni şi prin această pendulare, sunt puse în mişcare înainte să dezvolte o inimă propriu-zisă. Deci acelaşi drum de la apă-aer la aer-lumină, care este parcurs de la omidă la cocon, îl parcurge broasca ce trăieşte în aer-apă; acesta însă străbate aerul, prin aceea că ea trebuie să iasă la aer-lumină. Aer-lumină este combinaţia care creează plămân şi creează picioarele, în timp ce combinaţia apă-aer creează coadă de peşte şi branhii. Aşadar chestiunea este că, în mod continuu acţionează nu numai ceea ce este înăuntrul animalului, ci întotdeuna întreg mediul înconjurător.
Ce face lumea erudită? Ce am făcut noi, când ne-am reprezentat cum stau lucrurile? Am privit lumea! Noi privim lumea aşa cum este ea; ne uităm afară în natură. Ce face învăţatul? El priveste de obicei puţin natura, atunci când vrea să ştie astfel de lucruri, dar îşi comandă întâi la optician un microscop performant, teribil de performant. Acesta nu este luat afară în natură – şi aşa nu s-ar putea face prea multe cu el acolo! –, ci este aşezat într-o cameră închisă; acolo îl lasă pe fluture să depună ouă. Pentru fluturele care zboară în lumină învăţatul nu are prea mult interes. Oul îl aşează pe plăcuţa de disecție, şi pe acest ou îl observă el apoi prin microscop (se desenează): Aici este ochiul lui, pe aici se uită el la ce se întâmplă acolo cu oul pe care el însuşi l-a tăiat în bucăţi; acolo unde natura nu mai face nimic, acolo face el însuși felii mici, şi se uită la ceea ce mai întâi a tăiat. Acolo pe plăcuţa de microscop se află felioare mici tăiate cu lama de ras. Înăuntru se cercetează! Aşa sunt de fapt astăzi multe cercetări.
Închipuiţi-vă o prelegere la uiversitate. Profesorul aduce cât de multă lume se poate în cabinetul său; acolo îi lasă să privească pe rând, ceea ce el a disecat el, şi le arată ce este acolo înăuntru. Desigur, îi duce uneori afară în excursii, dar nu le spune el mare lucru despre ceea ce este acolo afară, pentru că despre ceea ce este afară el nu ştie prea mult. Întreaga lui ştiinţă este îndreptată spre ceea ce vede pe plăcuţa de laborator, atunci când întâi a extras el însuşi mici bucățele. La ce fel de ştiinţă ajunge el atunci? El ajunge la tot ce se află predominant în oul de fluture doar în mod minuscul. Da, nu se poate ajunge la nimic altceva, când mai întâi se taie cu lama de ras şi apoi se priveşte prin microscop! Omul uită tot ce acţionează acolo afară în lumină și aer şi apă. Nu mai are decât plăcuţe de laborator care se pun sub microscop. Păi nu poate cerceta nimic! Poate doar spune: acolo afară este fluturele, dar aici înăuntru, ceea ce privesc eu sub microscopul meu, aici este deja întregul fluture înăuntru în mod minuscul.
Astăzi oamenii nu se mai încumetă, dar înainte se spunea despre oameni: aici o avem pe Ana; ea are o mamă, care se numeşte Maria. Acuma, Ana este născută din mama Maria. Bun; dar întreaga Ană exista deja în ovul, și ovulul se afla la rândul său în mamă, în Maria. Aşa că trebuie să vă imaginaţi: Aici este ovulul Anei, aici al Mariei, aici înauntru se afla Ana; dar şi ea se trage din Gertrud, aceasta este bunica Anei. Pai da, dar oul celulei Anei, era în celula Mariei, aşa că trebuie să o introducem la rândul ei în celula Gertudei. Acuma strabunica Anei este Kathi, şi celula Anei, Mariei şi Gertrudei se aflau deja în ovulul lui Kathi şi aşa mai departe, şi aşa căpătam un şir lung până la primul ovul – şi acesta este cel al Evei. Şi aşa au spus oamenii – era desigur modul cel mai convenabil -: Omul, care trăieşte astăzi, se afla deja ca un individ minuscul în ovulul Evei. – Aceasta se numea teoria rânduirii în cutii incluse una în alta (preformaționismul). Teoriile care încă există astăzi sunt doar ceva mai neclare, nu mai îndrăznesc să meargă înapoi până la Eva, dar ca idee sunt la fel, adică nu sunt deloc mai evoluate: „Întregul fluture se afla deja acolo înăuntru!” Şi acest fluture nu are deloc de a face cu lumina, aerul şi apa care cu toate acestea sunt acolo!
Dacă priviţi această activitate academică, cum îi conduce profesorul pe oameni în cabinet, cum le prezintă lucrurile sale teribil de savante, care însă sunt de fapt o nebunie față de creaţia naturii, atunci aveţi sentimentul: Da există totuşi de asemenea şi lumină şi aer şi toate cele acolo! – Profesorul se îndepărtează de acestea şi merge în cabinetul său întunecat, în care probabil există o lumină artificială, pentru a nu deranja microscpul cu lumina zilei şi aşa mai departe. Şi atunci vă gândiţi: Dumnezeule, el rămâne poticnit la oul în care este deja totul – iar aerul, lumina şi toate celelalte sunt scoase la pensie de ştiinţa de astazi! – Au ieşit la pensie, nu mai fac nimic. Ştiinţa de astăzi nu mai cunoaşte nimic din creaţia în aer, lumină şi apă, nu mai cunoaște chiar nimic despre aceasta. Este deja ceva care roade îngrozitor viaţa noastră socială, dacă avem de fapt o ştiinţă care scoate la pensie întreaga lume, şi vede numai ce e de văzut la microscop, exact aşa cum statul nu se intereseaza de un pensionar, în afară de faptul ca îi plăteşte pensia corespunzătoare; el nu mai are nevoie de acesta. Nu altfel stau lucrurile nici cu omul de ştiinţă, decât că el îşi ia hrana de aici; dar el nu mai ştie cum acţionează această hrană, şi el se ocupă doar cu microscopul, cu părţile. Întreaga lume este de fapt în ştiinţa de astăzi un leneş scos la pensie. Aceasta este chiar îngrozitor, deoarece publicul larg nu-și poate da seama de aceasta. Publicul larg spune: Ah, aceştia sunt oamenii care trebuie să înţeleagă lucrurile! – Când sunt încă copii mici, oamenii vor să-i facă învăţaţi, îi dau la şcoală, unde pot învăţa multe. Apoi își dau ei silința foarte mult în ziua de azi! Da, trebuie să înveţe până la 27, 28 de ani: Ceea ce se obține prin aceasta, trebuie să fie adevarul! – Publicul larg nu poate judeca, firește, – aceste chestiuni neimportante pot fi dictate atunci de „savanți” – nu ştie nimic despre faptul că absolut nimic nu mai are de-a face cu natura. Se vorbeşte despre natură ca despre o pensionară. Şi astfel se transformă în mocirlă întreaga noastră viaţă spirituală. Şi cu această decădere a vieţii spirituale noi trebuie să facem progrese acum! Dar nu înaintăm tocmai facil, fiindcă marele public este prea comod să audă ce i se spune. Numai antroposofia spune astăzi adevărul! Ceea ce vă spun eu aici, nu puteţi auzi nicăieri altundeva. Nimeni nu spune adevărul; publicul larg nu se mai interesează de aceasta. Dacă îl spui, înseamnă ca eşti nebun. Este într-adevăr nebunie că aşa stau lucrurile! Dar nu este luat drept nebun cel care este cu adevărat nebun, ci cel care spune cum sunt lucrurile, el este luat drept nebun. Este într-adevăr chiar aşa, că oamenii inversează aceasta complet.
Relativ la aceasta vreau să vă mai spun o anecdotă. A venit odată la o casă de nebuni o comisie medicală care vroia să faca un studiu, şi la poartă pe când intra, era acolo un domn care-i întâmpina. Aşa că ei şi-au spus: ia uite, acesta este directorul, medicul sef. Şi i-au spus: Dragă colega, n-aţi putea acum să ne conduceţi prin spital şi să ne explicaţi totul? – Şi atunci omul care stătea la uşa i-a condus peste tot şi le-a explicat tot ce era prin celule, şi le-a spus: Aici este un nebun care are vedenii, halucinaţii, amestecate cu spasme epileptice. La următoarea celulă le-a spus: acesta este unul emotiv peste măsură. Şi le-a explicat foarte exact. Au ajuns şi la cei cu adevărat nebuni, care aveau tot felul de idei fixe. Vedeţi, acesta este unul, pe care îl urmăresc mereu fantome, un altul pe care îl urmăresc mereu oameni, nu fantome, ci oameni. Acum vă voi conduce la cel mai nebun dintre toţi, spuse el – şi îi conduse la celula celui mai nebun şi spuse: Acest om are o idee fixă; el susţine că ar fi împăratul Chinei. Aceasta este desigur o consolidare a ideilor din cap: în loc ca aceste idei să-i rămână doar în gandire, el le-a consolidat. – El le explica aceasta foarte exact şi spuse: Dar trebuie să ştiţi, domnii mei, că este un nonsens, că el ar fi împaratul Chinei, fiindca împăratul Chinei sunt eu însumi! – Da, el le-a explicat toate, i-a dus peste tot, dar nu la știință, ci de nas. Dar el era într-adevăr nebun. Celălalt, a spus el, era nebun, fiindca susţinea că ar fi împăratul Chinei, dar împăratul Chinei era el însuşi. Era total nebun cel care a condus comisia prin spital.
Nu se poate distinge întotdeauna, când în ştiinţă este unul nebun. Vă veţi minuna câte lucruri înţelepte vă povestesc nebunii, dacă ajungeţi în contact cu ei. De aceea a spus Lombroso [ Nota 3 ], naturalistul italian, că o deosebire propriu-zisă între geniu şi nebunie nici nu există: geniile sunt întotdeauna puţin nebuni, şi nebunii întotdeauna puţin genii. – Puteţi citi aceasta într-o carticică de la (editura) Reclam-Bibliothek, „Geniu şi nebunie”.
Firește, dacă nu eşti nebun, poţi face deosebirea uşor între geniu şi nebunie. Dar astăzi am ajuns atât de departe, încât pot exista cărţi întregi, ca aceea a lui Lombroso – în limba germană au apărut în Reclam Universal-Bibliothek – în care ştiinţa însăși vrea să constate: nu se poate face deosebirea între geniu şi nebunie. Povestea normal că nu poate să meargă aşa mai departe, altfel se ajunge la o decădere completă a vieţii spirituale. Natura pensionară trebuie angajată iarăşi, şi atunci se ajunge din nou la modul cum într-adevăr oul se dezvoltă transformându-se în omidă şi apoi în cocon, şi cum lumina este captivă acolo înăuntru, cum în noi este captivă lumina, fluturele colorat care zboară în afară.
Aceasta este ceea ce vroiam să vă spun în continuarea a ceea ce am discutat deja, ca să vedeți că lumina conţine în ea spirit creator. Căci viermele, omida, a trebuit să dispară mai întâi, apoi a putut fluturele să apară. Fluturele este acolo înăuntru unde omida a pierit. Spiritul creează. Aşa piere, dispare peste tot întâi materia – apoi creează spiritul noua fiinţă. Aşa este şi la fecundarea oamenilor. Fecundarea înseamnă că materia este mai întâi nimicită. Acolo se află puţină materie nimicită, şi apoi spiritul şi lumina creează în Eul oamenilor. Daca reflectați puţin la asta, veţi putea sintetiza ceea ce v-am spus: Nu mergeţi orbeşte mai departe, priviţi mormolocul, broasca, şi veţi şti de ce are inimă, plămâni şi picioare, şi de ce mormolocul poate înota încă în apă! Toate aceste lucruri se îmbină între ele. Veţi vedea deja în lucrurile pe care tot mai mult și mai mult le adăugăm că o ştiinţă adevărată care înţelege lucrurile acestea, poate lua naştere numai înăuntrul antroposofiei.
