…Aceia care caută cu adevărat să promoveze dezvoltarea umană trebuie să stabilească ceea ce vor să ofere din sursele din care izvorăşte însăşi evoluţia vieţii omenirii. Astfel de oameni nu pot să urmeze un ideal construit în mod arbitrar şi să se îndrepte către acesta numai pentru faptul că îi mulţumeşte pe ei inşişi. În orice perioadă dată, ei trebuie să urmărească idealul care se presupune că aparţine vremurilor lor. Fiinţa Anthroposophiei este strâns legată de fiinţa vremurilor noastre – fireşte, nu este vorba de viitorul nostru imediat, ci de întreaga epocă în care ne aflăm. Următoarele patru conferinţe şi, bineînţeles, toate conferinţele pe care le voi ţine în zilele ce urmează vor analiza această fiinţă, sau esenţă, a Anthroposophiei1. Tot ceea ce voi spune mai târziu despre natura Misteriilor orientale şi occidentale va fi o amplificare a acestei fiinţe a Anthroposophiei.
1. Aceste patru conferinţe conţin The Mysteries of the East and of Christianity, Blauvelt, NY: Spiritual Science Library, 1989.
Astăzi, aş vrea să evidenţiez caracterul acestei fiinţe vorbind despre necesitatea plasării entităţii Anthroposophia în vremurile noastre. Încă o dată, nu doresc să încep cu definiţii sau noţiuni abstracte, ci cu lucruri concrete, primul fiind următorul: Este vorba despre o poezie care a fost cândva – pentru moment am să spun doar cândva – scrisă de un poet. Am să vă citesc un fragment din această poezie, doar câteva versuri, la început, pentru a-mi susţine ideea.
Iubire, ce orânduieşti a minţii mele încăperi
Vorbind de doamna mea cu pasiune,
Din ceas în ceas spunându-mi lucruri despre ea
La care intelectul meu îmi porunceşte ezitare.
Dulce, a ei cuvinte fac o muzică de-un fel
La care sufletu-mi ce-aude şi le simte potriveala,
Exclamă: „Vai, eu niciodată nu voi putea fi
La fel, să-i spun tot ce aud de ea!”
Şi, după ce poetul cântă mai departe dificultatea pe care o întâmpină în a exprima ceea ce zeiţa dragostei i-a spus, îşi descrie fiinţa iubită prin următoarele cuvinte:
Astfel de lucruri se ivesc în mândrul chip al ei
Ce, arătate, poartă-n ele bucurii de Paradis
Precum cred eu, la fel, în zâmbetul şi-n ochii ei.
Unde Iubirea le aduce precum le-ar purta spre casă.
Este foarte limpede. Un poet a scris o poezie de dragoste. Şi, cu siguranţă, dacă această poezie ar fi fost publicată anonim undeva astăzi (ar putea fi o poezie contemporană scrisă de unul dintre marii noştri poeţi), lumea ar fi spus: „Ce stea trebuie să fi întâlnit de şi-a descris iubita în asemenea versuri minunate!” Şi, într-adevăr, iubita ar trebui să se simtă recunoscătoare că i se vorbeşte astfel:
Astfel de lucruri se ivesc în mândrul chip al ei
Ce, arătate, poartă-n ele bucurii de Paradis
Precum cred eu, la fel, în zâmbetul şi-n ochii ei.
Unde Iubirea le aduce precum le-ar purta spre casă.
Această poezie nu a fost scrisă în vremurile noastre. Dacă ar fi fost, şi criticii ar fi descoperit-o, ar fi spus: „Ce relaţie vie, concretă, directă şi profundă! Este uimitor felul în care cineva care scrie poezie din adâncurile sufletului, aşa cum numai cei mai moderni poeţi o pot face, spune ceva în care nu se află nicio urmă de abstracţiune, ci un portret al iubitei cât se poate de concret şi de direct ne vorbeşte şi devine o realitate vădită.” Un critic al zilelor noastre ar putea afirma un astfel de lucru. În orice caz, poezia aceasta n-a fost scrisă astăzi, ea îi aparţine lui Dante2.
2. „Love who commands the chambers of my mind”, poezia nr. 61 din Le Rime de Dante, traducere de Patrick S. Diehl, Princeton: Princeton University Press, 1979.
Iar criticul modern, ştiind acum acest lucru, poate că ar spune: „Poezia trebuie să fi fost scrisă de Dante atunci când era îndrăgostit nebuneşte de Beatrice (sau de altcineva), iar acesta este un exemplu pentru felul în care o figură importantă prinde viaţă prin experienţa imediată, străină cu totul de orice fel de concepte sau idei.” Este posibil chiar să găsim un critic modern care să spună: „Oamenii ar trebui să înveţe de la Dante posibilitatea de a se ridica spre cele mai înalte sfere cereşti, aşa cum se întâmplă în Divina Comedie, rămânând însă capabili în continuare să simtă o legătură directă şi vie între o fiinţă umană şi alta.” Din fericire, însă, Dante însuşi a scris o explicaţie a acestei poezii şi a identificat femeia căreia i-a adresat acele vorbe frumoase:
Astfel de lucruri se ivesc în mândrul chip al ei
Ce, arătate, poartă-n ele bucurii de Paradis
Precum cred eu, la fel, în zâmbetul şi-n ochii ei.
Unde Iubirea le aduce precum le-ar purta spre casă.
Dante ne-a mărturisit – şi nu cred că există vreun critic modern care să nege faptul că Dante ştia ce vrea să spună –că multiubita doamnă, cu care avea o relaţie atât de directă şi de personală, nu era alta decât Filosofia3.
3. În Convivio (Banchetul) III, Dante explică acest cântec ca pe o preamărire a filosofiei (vezi Rime, note, p 243).
Dante spune că atunci când vorbeşte despre ochii doamnei sale şi afirmă că ceea ce spun aceştia este numai adevăr, el se referă la prezenţa adevărului; prin „zâmbetul” ei, el se referă la arta exprimării adevărului care este comunicat către suflet; iar prin „dragoste” sau amor, el înţelege studiu ştiinţific – dragostea pentru adevăr.
Dante explică faptul că atunci când iubita lui, Beatrice, i-a fost răpită, iar el a fost nevoit să continue fără nicio relaţie personală, doamna Filosofie a fost cea care s-a apropiat de sufletul lui, plină de compasiune şi mai umană decât orice făptură omenească. Şi, simţind în adâncul sufletului că „ochii” ei reprezintă dovada adevărului, „zâmbetul” ei adevărul împărtăşit sufletului lui, iar „dragostea”, dragostea de adevăr , de viaţă cognitivă sau studiu ştiinţific, Dante îi putea spune doamnei sale, Filosofia:
Astfel de lucruri se ivesc în mândrul chip al ei
Ce, arătate, poartă-n ele bucurii de Paradis
Precum cred eu, la fel, în zâmbetul şi-n ochii ei.
Unde Iubirea le aduce precum le-ar purta spre casă.
Un lucru este clar: unui poet modern nu i-ar fi uşor să i se adreseze filosofiei, cu onestitate, într-un limbaj uman atât de direct. Dacă un poet modern ar face un astfel de lucru, criticii l-ar apuca de guler şi i-ar spune: „Gata cu alegoriile formale”. Chiar şi Goethe a suferit de pe urma faptului că s-au interpretat greşit alegoriile din Partea a II-a a piesei Faust. Oamenii care nu cunosc felul în care vremurile – în care sufletul nostru se hrăneşte, crescând, cu viaţă nouă – se schimbă, n-au habar de faptul că Dante a fost unul dintre numeroşii înzestraţi cu capacitatea unei experienţe concrete de relaţie personală şi pasională, imediată şi sufletească, cu Doamna Filosofie, relaţie pe care astăzi noi o putem stabili numai cu un bărbat sau cu o femeie din carne şi oase. În acest sens, vremea lui Dante a trecut. Sufletul modern nu o mai abordează pe Doamna Filosofie, femeia Filosofie, ca fiind de aceeaşi natură trupească cu el însuşi, aşa cum o făcea Dante. Sau poate că ne apropiem mai mult de purul adevăr dacă spunem că Filosofia era ceva, sau cineva, care se manifesta ca o fiinţă din carne şi oase – cineva cu care se putea stabili o relaţie, a cărei expresie nu putea fi cu adevărat distinsă de cuvintele aprinse de dragoste pe care cineva le rosteşte într-o legătură cu o fiinţă din carne şi oase. Acela care pătrunde în adâncul relaţiei pe care Dante a avut-o cu Filosofia va afla că această legătură era concretă, de tipul celor pe care fiinţele umane moderne şi le imaginează numai între un bărbat şi o femeie.
Astfel, în epoca lui Dante, filosofia apare ca o fiinţă pe care Dante spune că o iubeşte. Şi, atunci când îl căutăm, descoperim cu siguranţă că cuvântul „filosofie” se ridică la suprafaţă în viaţa spirituală a grecilor, dar nu vom găsi acolo ceea ce azi numim „definiţii”, prezentările filosofiei. Atunci când grecii prezintă ceva, aceea este Sophia, nu Filosofia. Şi o prezintă într-un asemenea mod încât, din nou, o percepem ca pe o fiinţă vie, o prezenţă imediată. O percepem pe Sophia a grecilor ca pe o fiinţă vie, imediată, tot aşa cum o simţea Dante. Totuşi, întotdeauna o simţim pe această Sophia a grecilor – şi vă rog mult să parcurgeţi descrierile deja existente – ca fiind o forţă elementală, ca şi când ar fi fost o fiinţă activă care intervine în existenţă prin acţiune.
Descoperim că primele descrieri ale filosofiei încep în jurul secolului al V-lea d. Hr., fiind iniţial prezentată de poeţi sub cele mai diverse înfăţişări: doică, binefăcătoare, călăuză etc. Apoi, ceva mai târziu, pictorii au început s-o zugrăvească. Astfel, ajungem la perioada Evului Mediu numită Scolastică, perioadă în care numeroşi filosofi au avut sentimentul că trăiesc o relaţie umană directă atunci când au cunoscut-o pe frumoasa, nobila Doamnă Filosofie, care le-a vorbit din nori. Mulţi filosofi medievali, de fapt, nutreau aceleaşi sentimente puternice, arzătoare, faţă de Doamna Filosofie, în timp ce ea îşi fâlfâia aripile spre ei stând deasupra norilor, aşa cum Dante îşi descrie Doamna. Oricine poate să simtă astfel de lucruri va descoperi o legătură directă între Madonna Sixtină a lui Rafael plutind pe nori, şi exaltata Doamnă Filosofie.
Am descris adeseori cum, în vremurile vechi ale dezvoltării umane, legăturile spirituale ale lumii erau încă perceptibile prin capacităţi cognitive umane normale. Am încercat să descriu cum a existat o clarvedere originară; aceasta a existat, deoarece în vremurile vechi toţi cei care se dezvoltau normal erau formaţi pentru a vedea în lumea spirituală. Încet şi treptat, de-a lungul evoluţiei umane, această clarvedere originară s-a pierdut şi a apărut starea noastră cognitivă prezentă. Aşa cum am mai spus, acest lucru s-a întâmplat încet şi treptat. Iar condiţia vieţii noastre contemporane – care reprezintă o încurcătură temporară şi foarte adâncă într-un tip material de percepţie – s-a instalat treptat şi încet.
Pentru o persoană cum era Dante, aşa cum deducem din descrierile sale din Divina Comedie, era totuşi imposibil să trăiască într-un mod firesc, ca să spunem aşa, ultima rămăşiţă a unei legături imediate cu lumile spirituale. Pentru omul modern este aproape un nonsens să iubească mai întâi, asemenea lui Dante, o Beatrice din carne şi oase, pentru ca apoi să se implice într-o a doua relaţie pasională cu Filosofia, şi că acestea două – Beatrice din carne şi oase şi Filosofia – erau fiinţe foarte asemănătoare.
Am auzit vorbindu-se, este adevărat, de o iubire a lui Kant şi că aceasta, fiind cuprinsă de gelozie pentru că filosoful iubea „Metafizica”, l-a întrebat: „Meta cine?” în orice caz, este foarte dificil să realizezi un nivel de înţelegere în viaţa spirituală modernă pentru a le permite oamenilor să simtă că Beatrice a lui Dante şi Filosofia sunt reale în aceeaşi măsură. De ce? Pentru că relaţia directă, imediată a sufletului uman cu lumea spirituală a ajuns treptat la ceea ce este azi. Aceia dintre voi care m-au auzit adeseori vorbind cunosc foarte bine respectul profund pe care-l port filosofiei secolului XIX, dar nici măcar eu n-aş sugera ca cineva să-şi dezlănţuie sentimentele pentru Logica lui Hegel, spunând:
Astfel de lucruri se ivesc în mândrul chip al ei
Ce, arătate, poartă-n ele bucurii de Paradis
Precum cred eu, la fel, în zâmbetul şi-n ochii ei.
Unde Iubirea le aduce precum le-ar purta spre casă.
Ar fi dificil, cred eu, să spui lucrurile acestea despre Logica lui Hegel. Ar fi tot dificil, deşi mai posibil, să vorbeşti la modul ăsta despre profunzimea intelectuală a concepţiei despre lume a lui Schopenhauer. În acest caz, ar fi cu siguranţă mai uşor, dar chiar şi aici ar fi încă dificil să-ţi faci o idee concretă sau sentiment că filosofia ţi se poate dezvălui ca o fiinţă materială, aşa cum o descrie Dante. Vremurile s-au schimbat.
Pentru Dante, viaţa din elementul filosofic, din lumea spirituală, era o legătură directă, personală – la fel de personală ca orice legătură din ceea ce numim astăzi lume reală, materială. Şi, oricât de straniu ar părea – pentru că secolul lui Dante nu este atât de îndepărtat de cel în care ne aflăm – este cu siguranţă adevărat că oricine cercetează viaţa spirituală a omenirii consideră ca fiind de la sine înţeles faptul că, deşi încercăm să cunoaştem lumea, dacă presupunem că fiinţele omeneşti au rămas aceleaşi de-a lungul secolelor, nu vom putea vedea mai departe de propriile noastre nasuri! Chiar în vremuri atât de recente cum ar fi epoca lui Dante, viaţa în general, întreaga relaţie a sufletului cu lumile spirituale, era foarte diferită. Astfel, dacă filosofii cred că legătura pe care o pot avea cu lumile spirituale prin filosofia lui Hegel sau a lui Schopenhauer este singura posibilă, acest lucru nu înseamnă altceva decât că filosofii pot fi încă foarte departe de adevăr.
Să recapitulăm lucrurile pe care le-am prezentat până acum – şi anume că, în evoluţia noastră până în prezent, cu tranziţia de la epoca greco-romană la cea de-a cincea epocă a noastră postatlanteană, sufletul raţiunii sau al intelectului, ori „sufletul simţirii superioare”, care s-a dezvoltat mai ales în timpul perioadei greco-romane, a evoluat în sufletul conştienţei. În lumina acestei observaţii, ne putem întreba: în cazul concret al filosofiei, cum s-a produs tranziţia de la sufletul intelectului din epoca greco-romană la sufletul conştienţei al epocii noastre? S-a produs în aşa fel încât înţelegem cât se poate de limpede că, în timpul dezvoltării sufletului intelectului, fiinţele umane încă trăiau o anumită separare între ele însele şi lumile spirituale din care proveneau. Astfel, grecii stăteau faţă în faţă cu Sophia, sau înţelepciunea, ca fiinţă, ca să spunem aşa, pe care-o puteau întâlni aşteptându-i într-un loc anume. Apoi, două fiinţe – Sophia şi grecii – stăteau faţă în faţă, ca şi când Sophia ar fi fost o entitate obiectivă definită, care putea fi privită cu toată obiectivitatea specifică grecilor. În acelaşi timp, totuşi, grecii, care încă trăiau în sufletul intelectului (sufletul simţirii superioare), trebuiau să-şi exprime legătura personală directă a conştienţei lor cu obiectivitatea fiinţei care se afla în faţa lor. Acest lucru era necesar pentru a pregăti treptat drumul către o nouă epocă, aceea a sufletului conştienţei.
În ce fel se confruntă sufletul conştienţei cu Sophia? Acest lucru se întâmplă pentru a duce „Eul” în legătură directă cu Sophia şi pentru a exprima în acelaşi timp – mai mult aşa decât fiinţa obiectivă a Sophiei – activitatea „Eului” în legătura dintre sufletul conştienţei şi această Sophia.
„O iubesc pe Sophia” a fost sentimentul firesc al unei epoci care încă se întâlnea cu fiinţa pe care noi o numim Filosofie – o epocă ce pregătea sufletul conştienţei şi, din legătura dintre „Eu” şi sufletul conştienţei (care este cel mai de preţ) se îndrepta către reprezentarea Sophiei într-un mod la fel de simplu cum erau reprezentate toate celelalte lucruri. Era firesc pentru vremea sufletului intelectului – care se pregătea pentru sufletul conştienţei – să exprime această relaţie cu Filosofia. Şi, pentru că lucrurile au căpătat contur încet şi treptat, această legătură a fost pregătită în perioada greco-romană.
Totuşi, în aparenţă, putem vedea această legătură a fiinţelor umane cu Filosofia atingând o anumită culme în picturile ce o reprezintă pe Filosofie plutind deasupra norilor şi, mai târziu, în expresia Filosofiei ( chiar dacă poartă un alt nume) atunci când o vedem privind plină de bunăvoinţă, ceea ce exprimă încă o dată legătura cu sufletul conştienţei.
De fapt, legătura fiinţelor umane cu filosofia s-a născut dintr-o legătură personală specific umană, ca aceea dintre un bărbat şi o femeie, în epoca în care filosofia a acaparat în mod direct întreaga viaţă spirituală a evoluţiei omenirii. Această legătură, dacă nu tratezi aceste cuvinte cu superficialitate, ci îţi iei un mic răgaz pentru a le pătrunde înţelesul, s-a răcit, chiar foarte mult. A devenit rece ca gheaţa. Dacă luăm majoritatea cărţilor de filosofie de acum, chiar şi acelea ale filosofilor care s-au luptat pentru a atinge cea mai bună relaţie cu filosofia, trebuie să recunoaştem că legătura, atât de vie atunci când oamenii vedeau filosofia ca pe o fiinţă personală, s-a răcit foarte mult. Filosofia nu mai este „femeia” care era pentru Dante sau pentru alţii care au trăit în vremea lui. Filosofia ni se arată astăzi într-o formă despre care putem afirma: „Însăşi forma filosofiei cu care ne întâlnim în secolul al XIX-lea, în apogeul său – cum ar fi idealismul german, filosofia conceptelor, filosofia obiectelor – ne demonstrează că rolul său în dezvoltarea spirituală a omenirii a apus.” Este într-adevăr simbolic atunci când zăbovim asupra filosofiei lui Hegel, în special asupra Enciclopediei şi descoperim că ultimul lucru prezentat în acest volum de secol XIX este felul în care filosofia se înţelege pe ea însăşi. Ea a înţeles toate celelalte lucruri şi, în cele din urmă, se înfruntă pe ea însăşi. Ce altceva i-a mai rămas să înţeleagă? Acesta este un simptom al sfârşitului filosofiei, deşi multe întrebări au rămas fără răspuns odată cu moartea lui Hegel. Gânditorul radical Richard Wahle a urmărit această idee în cartea sa The Whole of Philosophy and its End (Întreaga filosofie şi sfârşitul ei) şi a elaborat cu multă pricepere teoria conform căreia toate realizările filosofiei pot fi împărţite între diversele domenii ale psihologiei, biologiei, esteticii etc. şi, când acest lucru se va fi întâmplat, nu va mai rămâne nimic pentru filosofie. Fireşte că astfel de cărţi merg prea departe, dar ele conţin un adevăr incontestabil – că mişcările spirituale au vremea lor şi, tot aşa cum o zi are o dimineaţă şi o seară, mişcările spirituale au şi ele zori şi înserare în istoria dezvoltării omenirii.
Ştim că trăim în epoca în care se pregăteşte Sinea spirituală. Astfel, noi ştim că, deşi trăim în epoca sufletului conştienţei, Sinea spirituală este în curs de pregătire. Tot aşa cum grecii au trăit în epoca sufletului intelectului şi priveau către zorile sufletului conştienţei, noi trăim în epoca sufletului conştienţei şi căutăm să pregătim epoca Sinei spirituale. Grecii au întemeiat filosofia, care, contrar lui Paul Deussen şi a altora, chiar a existat întâi în Grecia în timpul dezvăluirii sufletului intelectului, când fiinţele umane încă percepeau în mod diferit influenţa persistentă a unei Sophia obiective; apoi s-a născut Filosofia, iar Dante o putea vedea ca pe o fiinţă reală, concretă, care i-a adus mângâiere atunci când Beatrice i-a fost răpită de moarte. Într-un mod similar, noi trăim astăzi în epoca sufletului conştienţei şi privim către zorii epocii Sinei spirituale şi, în felul acesta, ştim că din nou ceva devine obiectiv pentru fiinţele omeneşti – ceva care aşteaptă cu nerăbdare vremurile ce vor veni prin ceea ce am câştigat în perioada sufletului conştienţei.
Prin urmare, ce trebuie să se dezvolte? Trebuie dezvăluit că, din nou, aşa cum merg lucrurile, o „Sophia” îşi face apariţia. Dar trebuie să învăţăm să raportăm această Sophia la sufletul conştienţei, să o coborâm direct către fiinţele umane. Acest lucru se întâmplă în epoca sufletului conştienţei. Şi, prin urmare, Sophia devine fiinţa care iluminează în mod direct fiinţele omeneşti. Odată ce Sophia a pătruns în fiinţele omeneşti, ea trebuie să le ia fiinţa cu ea şi să le-o prezinte în mod obiectiv, aşa cum este în exterior. Astfel, Sophia va fi atrasă în sufletul omenesc şi va ajunge în punctul în care este atât de profund conectată la acesta, încât se poate naşte o poezie de dragoste la fel de frumoasă ca aceea scrisă de Dante despre ea.
Sophia va deveni din nou obiectivă, dar va lua cu ea ceea ce este umanitatea, pentru ca apoi să se prezinte în această formă. Astfel, ea se va prezenta nu numai drept Sophia, ci ca Anthroposophia – ca acea Sophia care, după ce a trecut prin sufletul omenesc, prin însăşi esenţa fiinţei umane, acum poartă acea fiinţă în ea. Şi, în această formă, ea se va întâlni cu fiinţe umane iluminate, în chip de fiinţa obiectivă Sophia care a stat cândva înaintea grecilor.
Acesta este progresul istoriei evoluţiei omenirii în relaţie cu problemele spirituale pe care le-am analizat. Din acest punct, las lucrurile în seama celor care vor să le analizeze mai detaliat, urmărind destinul Sophiei, Philosophiei şi Anthroposophiei, felul în care putem arăta că omenirea se dezvoltă progresiv prin acele părţi ale sufletului pe care le numim sufletul intelectului, sufletul conştienţei şi Sinea spirituală. Oamenii vor înţelege felul profund în care ceea ce ne dăruieşte Antroposofia se bazează pe întreaga noastră fiinţă. Ceea ce primim prin Antroposofie este însăşi fiinţa noastră. Ea plutea cândva către noi sub forma unei zeiţe din ceruri cu care puteam să intrăm în legătură. Această entitate divină a continuat să trăiască sub numele Sophia şi Philosophia, iar acum o putem scoate din nou la iveală din noi înşine şi o putem aşeza în faţa noastră ca pe fructul adevăratei autocunoaşteri antroposofice. Putem aştepta cu răbdare până când lumea va fi dispusă să testeze adâncimea temeliilor a ceea ce avem de spus, până la cele mai mărunte detalii. Este chiar esenţa Anthroposophiei ca propria sa fiinţă să se constituie din fiinţa fiinţei umane, iar puterea sa, realitatea sa, constă în faptul că primim de la Anthroposophie ceea ce suntem noi înşine şi ceea ce trebuie să aşezăm înaintea noastră, pentru că trebuie să practicăm autocunoaşterea.
