Ieri am avut prilejul să aruncăm o privire asupra vieţii lui Iisus din Nazareth, aşa cum s-a desfăşurat ea între doisprezece şi douăzeci şi opt-douăzeci şi nouă de ani. Din cele povestite de mine aţi putut dobândi, în mod sigur, sentimentul că în această perioadă s-au petrecut lucruri de o profundă importanţă pentru sufletul lui Iisus din Nazareth, dar şi pentru întreaga evoluţie a omenirii. Fiindcă, pe baza sentimentului fundamental dobândit prin studierea ştiinţei spirituale, veţi fi ştiind că, în evoluţia omenirii, toate depind unele de altele şi că un sentiment atât de important din existenţa unui om a cărui viaţă sufletească este împletită atât de strâns cu problemele omenirii întregi are importanţă şi pentru evoluţia omenirii în totalitatea ei. Noi facem cunoştinţă în cele mai diverse moduri cu ceea ce a devenit pentru evoluţia omenirii evenimentul de pe Golgota. În actualul ciclu de conferinţe, ne propunem să învăţăm să recunoaştem acest lucru studiind însăşi viaţa lui Iisus Christos. Ne orientăm, aşadar, din nou privirea – pe care ieri am îndreptat-o spre perioada de la vârsta de doisprezece ani şi până la Botezul în Iordan – spre sufletul lui Iisus din Nazareth şi ne punem întrebarea: Oare ce va fi trăit în acest suflet, după ce au avut loc importantele evenimente de până la douăzeci şi opt – douăzeci şi nouă de ani, pe care le-am descris ieri?
Vom ajunge, poate, să avem un sentiment în legătură cu toate câte au trăit în acest suflet, dacă-mi va fi îngăduit să relatez o scenă care a avut loc în viaţa lui Iisus din Nazareth, pe când el se apropia de vârsta de treizeci de ani. Scena pe care trebuie s-o relatez se referă la o convorbire pe care Iisus a avut-o cu mama sa, deci, cu aceea care, prin unirea celor două familii, a fost timp de mulţi ani a doua sa mamă. În toţi aceşti ani, el se înţelesese într-un mod excelent şi cald cu ea, mult mai bine decât cu ceilalţi membri ai familiei, care trăiau cu toţii în casa din Nazareth, vreau să spun că el s-ar fi înţeles bine cu aceştia, dar ei nu se puteau înţelege bine cu el. Deja mai demult el vorbise cu mama sa adeseori despre impresiile care se formaseră treptat în sufletul său. Dar în perioada amintită a avut loc o dată o convorbire foarte importantă, pe care ne propunem s-o studiem astăzi şi care ne permite să privim adânc în sufletul lui.
Sub influenţa experienţelor relatate ieri, Iisus din Nazareth se schimbase treptat, astfel că pe chipul lui se întipărise expresia unei infinite înţelepciuni. Dar, aşa cum se întâmplă întotdeauna, chiar dacă într-o măsură mai mică decât în cazul lui, când în sufletul unui om înţelepciunea creşte, el ajunsese şi la o anumită tristeţe lăuntrică. În primul rând, înţelepciunea îi adusese acest rod, faptul că privirea pe care o putea întoarce spre cei din jurul său îl făcea să fie foarte trist. La aceasta s-a adăugat faptul că, în ultimii ani ai celui de-al doilea deceniu din viaţa sa, în ceasurile de răgaz şi reculegere trebuia să se gândească mereu la un anumit lucru: în repetate rânduri, el simţea nevoia să se întrebe cum avusese loc în sufletul său o asemenea revoluţie ca aceea rezultată din faptul ca Eul lui Zarathustra trecuse în interiorul său. Trebuia să se gândească mereu că, în primii ani după ce împlinise doisprezece ani, nu simţise în interiorul său decât bogăţia nemărginită a sufletului lui Zarathustra. Când se apropia de treizeci de ani, încă nu ştia că el e reîncarnarea lui Zarathustra; dar ştia că la doisprezece ani în sufletul său avusese loc o schimbare importantă, de mari proporţii. Iar acum avea adeseori sentimentul: Ah, cât de altfel eram înainte de această schimbare de la doisprezece ani! – Când se transpunea în acea perioadă simţea cât de infinit de cald era pe atunci în inima lui. Ca băietan, el fusese cu totul străin de lume. Avusese senzaţiile şi sentimentele cele mai vii faţă de tot ceea ce-i vorbeşte omului din interiorul naturii, faţă de întreaga măreţie şi splendoare a naturii, dar avea prea puţine predispoziţii pentru ceea се-şi însuşise înţelepciunea umană, cunoaşterea umană. îl interesa prea puţin ceea ce putea fi învăţat în şcoală! Ar fi o totală eroare să credem că, înainte ca Zarathustra să fi intrat în sufletul lui, acest copil Iisus ar fi avut vreun talent deosebit, în sens exterior, că ar fi fost deosebit de inteligent. În schimb, el avusese o fire infinit de delicată, plină de blândeţe, o putere de a iubi nesfârşită, o viaţă interioară profundă şi o înţelegere cuprinzătoare pentru tot ce e omenesc, dar nu manifesta niciun interes faţă de tot ceea ce oamenii acumulaseră, de-a lungul secolelor, drept cunoştinţe exterioare. Şi apoi a fost, după momentul petrecut în Templul din Ierusalim, pe când el avea doisprezece ani, ca şi cum toate acestea ar fi fost măturate afară din sufletul lui ca de un vânt puternic şi în locul lor ar fi năvălit înăuntru întreaga înţelepciune! Acum trebuia să se gândească adeseori şi să simtă că înainte de doisprezece ani fusese unit într-un cu totul alt mod cu întreaga spiritualitate mai adâncă a lumii, ca şi cum în acea perioadă sufletul său ar fi fost deschis pentru străfundurile depărtărilor nesfârşite! Şi nu putea să nu se gândească la felul în care trăise după vârsta de doisprezece ani, cum îşi găsise sufletul apt pentru a-şi asimila într-un anumit mod erudiţia iudaică, dar care venea parcă, sub o formă absolut genuină, din el însuşi, cum trecuse prin zguduirea cauzată de constatarea că Bath Kol nu mai putea să-şi desfăşoare ca în trecut activitatea inspiratoare; cum, în cursul peregrinărilor sale, cunoscuse diferitele culte păgâne, cum prin sufletul lui trecuseră întreaga cunoaştere şi viaţa religioasă a păgânilor, în diversele ei nuanţe. El se gândea la felul în care trăise între optsprezece şi douăzeci şi patru de ani, la tot ceea ce omenirea îşi cucerise din punct de vedere exterior şi la faptul că intrase apoi în comunitatea esenienilor, cam pe la douăzeci şi patru de ani, făcând cunoştinţă acolo cu o doctrină ocultă şi cu nişte oameni dedicaţi unei asemenea doctrine oculte. La toate acestea trebuia să se gândească adeseori.
Dar el ştia, de asemenea, că în sufletul său răsăriseră, propriu-zis, numai cunoştinţele pe care, din Antichitate, le acumulaseră nişte oameni; el trăise în sânul a ceea ce ofereau comorile umane de înţelepciune, de cultură, de cuceriri morale. El simţea că de la doisprezece ani încoace trăise în cadrul a ceea ce e viaţă omenească pe Pământ; iar acum simţea nevoia să-şi amintească adeseori cum fusese înainte de doisprezece ani, când se simţea unit, aş zice, cu temeiurile divine ale existenţei, când totul era în el elementar şi genuin, când totul ţâşnea dintr-o viaţă debordantă, dintr-o inimă caldă, iubitoare şi îl unea intim cu alte suflete umane, în timp ce acum devenise tăcut şi singuratic.
Toate aceste sentimente au făcut să aibă loc acea convorbire dintre el şi acea individualitate care-i devenise mamă. Mama îl iubea nespus de mult şi ea discutase adeseori cu el despre toate lucrurile frumoase şi măreţe care i se arătaseră de când împlinise doisprezece ani. Între el şi mama vitregă se ţesuse o legătură din ce în ce mai intimă, mai nobilă şi mai frumoasă. Dar până acum el nu-i spusese nici mamei absolut nimic despre frământarea sa lăuntrică, astfel încât ea văzuse numai aspectele frumoase şi măreţe. Ea văzuse doar că el devenea tot mai înţelept, că el pătrundea tot mai adânc în întreaga evoluţie a omenirii. De aceea, multe dintre lucrurile pe care el i le-a destăinuit acum, ca într-o spovedanie generală, au fost noi pentru ea, totuşi, le-a primit cu o inimă caldă, iubitoare. În ea trăia un fel de înţelegere nemijlocită pentru tristeţea lui, pentru dispoziţia lui sufletească, pentru faptul că ducea dorul a ceea ce avusese înăuntrul lui înainte de a împlini doisprezece ani. De aceea s-a străduit să-l îmbărbăteze şi să-l mângâie, începând să vorbească despre toate lucrurile frumoase şi splendide care se iviseră în el de atunci încoace. I-a adus aminte de toate lucrurile pe care ea le aflase datorită lui despre reapariţia marilor învăţături, a maximelor înţelepte şi a comorilor legii iudaice. I-a arătat tot ceea ce ieşise la lumina zilei prin el. Dar inima lui devenea cu atât mai grea, auzind-o pe mama sa vorbind astfel, preţuind atât nişte lucruri despre care el simţea, totuşi, înăuntrul lui, că sunt depăşite. În cele din urmă, el a replicat: Da, toate acestea vor fi fiind aşa cum spui. Dar, indiferent că prin mine sau prin altcineva ar putea să reapară toate vechile, minunatele comori de înţelepciune ale iudaismului, ce importanţă ar avea aceasta pentru omenire? În fond, tot ceea ce apare astfel la lumina zilei e lipsit de importanţă. Da, dacă de jur-împrejurul nostru ar exista o omenire care să mai aibă urechi de auzit pentru vechii profeţi, atunci, pentru o asemenea omenire, ar fi folositor să poată fi readuse comorile de înţelepciune ale vechilor profeţi. Dar, chiar dacă cineva ar fi în stare să vorbească aşa cum au vorbit vechii profeţi, chiar dacă ar veni azi Ilie – aşa a spus Iisus din Nazareth – şi ar vrea să vestească omenirii noastre lucrurile cele mai de preţ pe care le-a aflat în întinderile cereşti, nu mai există oameni care să aibă urechi de auzit pentru înţelepciunea lui Ilie, a profeţilor mai vechi, nici a lui Moise ori chiar mai sus, până la Avraam.Tot ceea ce au vestit aceşti profeţi n-ar putea fi vestit astăzi. Cuvintele lor s-ar pierde în vânt! Aşa că tot ceea ce păstrez în sufletul meu e lipsit de valoare.
Aşa a vorbit Iisus din Nazareth şi el a arătat că, nu cu mult timp în urmă, cuvintele unui învăţător cu adevărat mare se stinseseră fără a fi avut, propriu-zis, un ecou prea puternic. Fiindcă, a spus Iisus, chiar dacă el nu fusese un învăţător care să-i fi egalat pe vechii profeţi, el fusese totuşi un învăţător mare, important, bunul şi bătrânul Hillel (c. 60 Î.Ch. – 10 d.Ch.). Iisus ştia precis ce însemnase pentru mulţi, în interiorul poporului evreu, bătrânul Hillel, care până şi în vremuri grele ca acelea ale lui Irod ştiuse să-şi cucerească un mare prestigiu ca învăţător spiritual. El fusese un om care posedase în sufletul lui mari comori de înţelepciune. Şi Iisus ştia cât de puţin pătrunseseră în inimi şi suflete cuvintele calde rostite de bătrânul Hillel. Şi totuşi despre bătrânul Hillel se spusese: Tora, suma celor mai vechi şi mai importante legi ale iudaismului, a dispărut, iar Hillel a restaurat-o. – Hillel le apărea acelora dintre contemporanii săi care-l înţelegeau drept un restaurator al înţelepciunii iudaice originare. El fusese un învăţător care umbla prin lume, ca un adevărat maestru al înţelepciunii. Trăsătura fundamentală a firii sale era blândeţea, el fusese un fel de Mesia. Toate acestea le povesteşte Talmudul însuşi şi ele pot fi verificate pe baza erudiţiei exterioare. Oamenii erau plini de laude la adresa lui Hillel şi povesteau multe lucruri bune despre el. Eu pot să scot în evidenţă doar câteva aspecte izolate, pentru a sugera cum i-a vorbit mamei sale despre Hillel Iisus din Nazareth, ca să puteţi presimţi dispoziţia lui sufletească gentilă şi iubitoare.
Hillel e descris ca o fire blândă, împăciuitoare, care a realizat lucruri nespus de mari prin blândeţe şi iubire. Ni s-a păstrat o relatare care e deosebit de importantă dacă vrei să arăţi că Hillel era omul răbdării şi al blândeţii, care venea în întâmpinarea fiecărui om cu ceea ce i se potrivea acestuia. Doi oameni au pus odată pariu în ceea ce priveşte posibilitatea de a-l face pe Hillel să se înfurie, căci era cunoscut faptul că el nu se înfuria niciodată. Cei doi au făcut pariul, unul dintre ei zicând: O să fac tot ce-mi stă în putinţă ca să-l fac totuşi pe Hillel să se înfurie. – Aceasta ar fi însemnat că el a câştigat pariul. În momentul în care Hillel era cel mai ocupat, când avea cel mai mult de lucru cu pregătirile pentru Sabat, când un asemenea om trebuie deranjat cel mai puţin, cel cu pariul bătu la uşa lui Hillel şi zise, nu pe un ton politicos, nici folosind vreo formulă de adresare – şi Hillel era preşedintele supremei autorităţi spirituale, obişnuit ca lumea să i se adreseze politicos deci acel om strigă doar: Hillel, vino afară, vino repede afară! – Hillel aruncă pe el haina şi ieşi afară. Omul zise pe un ton aspru, tot fără cea mai mică urmă de politeţe: Hillel, vreau să te întreb ceva. – Şi Hillel răspunse cu bunătate: Dragul meu, ce ai de întrebat? – Vreau să te întreb din ce cauză babilonienii au capetele atât de înguste? – Hillel zise, pe tonul cel mai blând: Ei bine, dragul meu, babilonienii au capetele atât de înguste din cauză că moaşele lor sunt atât de neîndemânatice. – Omul plecă şi gândi că, de astă dată, Hillel rămăsese calm. Hillel se întoarse la munca lui. După câteva minute, omul veni iarăşi, şi-l chemă din nou pe Hillel de la munca lui, pe un ton răstit: Hillel, vino afară, vreau să-ţi pun o întrebare importantă! – Hillel aruncă din nou haina pe el şi zise: Ei, dragul meu, ce ai iarăşi de întrebat? – Vreau să te întreb de ce arabii au ochii atât de mici. – Hillel răspunse cu blândeţe: Din cauză că deşertul e atât de mare, el face ca ochii să fie mici, ochii se micşorează când priveşti deşertul cel mare, şi de aceea au arabii ochii atât de mici. – Şi acum Hillel rămăsese calm. Omul nostru începu să se teamă că va pierde pariul, veni din nou şi strigă a treia oară pe un ton răstit: Hillel, vino afară, vreau să-ţi pun o întrebare foarte importantă! Hillel îşi puse haina pe umeri, ieşi afară şi întrebă cu aceeaşi blândeţe: Ei, dragul meu, ce vrei să mă întrebi acum? – Vreau să te întreb din ce cauză au egiptenii picioarele atât de plate? – Pentru că ţinuturile de acolo sunt aşa de mlăştinoase, de aceea au egiptenii picioarele atât de plate. – Calm şi detaşat, Hillel se duse din nou la munca lui. După câteva minute omul veni din nou şi-i spuse lui Hillel că acum nu mai vrea să-l întrebe nimic; că făcuse un pariu cum că va reuşi să-l înfurie, dar că nu ştie cum să facă aceasta. Şi atunci Hillel zise blând: Dragul meu, e mai bine ca tu să pierzi pariul, decât ca Hillel să se înfurie!
Această legendă e povestită pentru a se arăta cât de blând şi iubitor era Hillel, chiar şi cu cei care-l chinuiau. Un asemenea om – aşa i-a spus Iisus din Nazareth mamei sale – este în multe privinţe ca un fel de profet din vechime. Şi nu cunoaştem oare multe ziceri ale lui Hillel care sună ca un fel de reeditare a vechilor daruri profetice? El a citat multe dintre frumoasele ziceri ale lui Hillel şi a spus apoi: Iată, mamă dragă, se spune despre Hillel că e un fel de vechi profet revenit printre oameni. Eu mai am un interes deosebit faţă de el, fiindcă în mine mijeşte în mod ciudat ceva, ca şi cum ar exista o legătură deosebită între Hillel şi mine; în mine mijeşte un fel de înţelegere a faptului că ceea ce ştiu eu şi ceea ce trăieşte în mine, ca mare revelaţie a spiritualului, nu provine doar din iudaism. – Şi tot aşa a fost şi cu Hillel; fiindcă după naşterea exterioară era babilonian şi de-abia mai târziu a intrat în sânul iudaismului. Dar şi el se trăgea din neamul lui David, era înrudit din vremuri străvechi cu neamul lui David, din care descindeau Iisus din Nazareth şi ai săi. Şi Iisus a zis: Dacă aş vrea şi eu, asemenea lui Hillel, să exprim înaltele revelaţii care sunt revărsate în sufletul meu ca un fel de iluminare şi sunt aceleaşi revelaţii înalte care au fost date poporului evreu în vremurile vechi, astăzi nu există urechi care să le audă!
Adânc se aşternuse asupra sufletului său durerea şi suferinţa cauzate de faptul că odinioară poporului evreu îi fuseseră date cele mai mari adevăruri ale lumii, că odinioară şi trupurile acestui popor erau în aşa fel constituite încât puteau înţelege aceste revelaţii, dar că acum vremurile se schimbaseră, că şi trupurile poporului evreu deveniseră altfel, aşa că nu mai puteau înţelege vechile revelaţii ale părinţilor originari.
A fost o trăire extrem de acută, de dureroasă, pentru Iisus, atunci când a fost nevoit să-şi spună: Odinioară oamenii înţelegeau ceea ce-i învăţau profeţii, poporul evreu înţelegea vorbirea lui Dumnezeu, astăzi însă nu mai există niciunul care s-o înţeleagă; ai predica unor urechi surde. Asemenea cuvinte nu îşi au locul azi; nu mai există urechile care să le înţeleagă! E fără valoare şi de prisos tot ceea ce s-ar putea spune într-un asemenea mod. – Şi, sintetizând parcă ceea ce avea de spus în aceasta privinţă, Iisus din Nazareth i-a vorbit mamei sale: Pentru acest Pământ nu mai e posibilă revelaţia vechii spiritualităţi iudaice, fiindcă nu mai există vechii evrei, ca s-o primească. Ea trebuie considerată, pe Pământul nostru, ceva lipsit de valoare.
Şi, ciudat lucru, mama îl asculta în linişte cum vorbea despre lipsa de valoare a ceea ce pentru ea era bunul cel mai sfânt. Dar îl iubea din toată inima şi nu a simţit decât iubirea ei nesfârşită. De aceea, în ea a trecut ceva dintr-o profundă înţelegere bazată pe sentiment a ceea ce avea el a-i spune. Şi apoi el a continuat convorbirea şi a ajuns să relateze despre călătoriile sale la lăcaşurile de cult păgâne şi despre ceea ce vieţuise acolo. În spiritul său mijea faptul că el se prăbuşise în faţa altarului păgân, că auzise glasul schimbat al lui Bath Kol. Şi în el s-a aprins un fel de amintire a vechii învăţături a lui Zarathustra. Nu ştia încă exact că purta înăuntrul său sufletul lui Zarathustra, dar vechea învăţătură a lui Zarathustra, înţelepciunea lui Zarathustra, vechiul impuls al lui Zarathustra urcau în el, pe parcursul convorbirii. El trăia acest mare impuls al lui Zarathustra în comuniune cu mama sa. La suprafaţa sufletului său se ridica întreaga frumuseţe şi măreţie a vechii învăţături solare. Şi el şi-a amintit: În timp ce zăceam la altarul păgân, am auzit ceva ca un fel de revelaţie! – Şi acum reveneau, în amintire, cuvintele lui Bath Kol transformat, pe care le-am rostit ieri, şi el i-a zis mamei:
Amin
Relele domnesc
Martori ai egoităţii ce se eliberează
Vină a sinei de alţii purtată
Vieţuită în pâinea zilnică
În care nu domneşte Voinţa Cerurilor
Fiindcă omul s-a despărţit de împărăţia Voastră
Şi a uitat Numele Voastre
Voi, Părinţi din Ceruri.
Şi odată cu aceste cuvinte s-a aprins în sufletul său întreaga măreţie a cultului lui Mithras şi ea i s-a prezentat ca printr-un fel de genialitate lăuntrică. El a vorbit mult cu mama sa despre măreţia şi gloria vechiului păgânism. A vorbit mult despre ceea ce trăia în vechile misterii ale popoarelor, că în acest cult al lui Mithras se revărsaseră, contopindu-se, diversele misterii din Asia Mică şi din Sudul Europei. Dar el purta în sufletul său, totodată, un sentiment îngrozitor: acest cult se schimbase treptat şi ajunsese în stăpânirea unor puteri demonice, pe care le vieţuise el însuşi, pe când avea vreo douăzeci şi patru de ani. I-a venit în minte tot ceea ce vieţuise atunci. Şi vechea învăţătură a lui Zarathustra i-a apărut, de asemenea, drept ceva pentru care oamenii epocii sale nu mai sunt receptivi. Sub această impresie i-a spus mamei sale cel de al doilea cuvânt important: Chiar dacă ar fi reînviate toate vechile misterii şi culte, chiar dacă în ele s-ar revărsa tot ceea ce a fost cândva mare în misteriile păgâne, astăzi nu mai există oamenii care să le perceapă! Toate acestea sunt de prisos. Şi dacă eu aş ieşi afară, în lume, şi le-aş vesti oamenilor ceea ce am auzit drept glas schimbat al lui Bath Kol, dacă aş destăinui cauza pentru care oamenii aflaţi în viaţa lor fizică nu mai pot trăi în comuniune cu misteriile sau dacă le-aş vesti vechea înţelepciune solară a lui Zarathustra, azi nu mai există oameni care să înţeleagă. Astăzi toate acestea s-ar transforma, înăuntrul oamenilor, în nişte naturi demonice, fiindcă ar răsuna în sufletele umane în aşa fel încât nu mai există urechi să înţeleagă asemenea lucruri! Oamenii au încetat să mai poată auzi ceea ce putea fi vestit şi auzit odinioară.
Căci Iisus din Nazareth ştia că ceea ce auzise cândva drept glas schimbat al lui Bath Kol, care strigase spre el cuvintele: Amin, Relele domnesc ..., era o învăţătură străveche şi sacră, o rugăciune ce domnea peste tot în misterii, care era rostită în lăcaşurile de misterii, dar că astăzi ea fusese dată uitării. El ştia acum că ceea ce-i fusese dat era o trimitere la o veche înţelepciune din misterii, care venise asupra lui în timp ce zăcea, în stare de răpire, lângă altarul păgân. Dar el realiza, totodată, şi a exprimat acest lucru în cursul convorbirii, că nu există nicio posibilitate de a face ca toate acestea să fie înţelese iarăşi.
Şi apoi el a continuat convorbirea cu mama sa şi i-a vorbit despre ceea се-şi însuşise în cercul esenienilor. I-a vorbit despre frumuseţea, măreţia şi gloria doctrinei eseniene, a amintit de marea blândeţe şi bunătate a esenienilor. Apoi a rostit cel de-al treilea cuvânt important, care i se revelase în cursul convorbirii sale vizionare cu Buddha: Doar nu se poate ca toţi oamenii să devină esenieni! Cât de multă dreptate avusese Hillel, când rostise cuvintele: Nu te izola de comunitatea oamenilor, ci creează şi lucrează în comunitate, du-ţi iubirea la semenii tăi, fiindcă, dacă eşti singur, ce eşti atunci? Dar cum fac esenienii; ei se izolează, se retrag cu viaţa lor sacră şi, prin aceasta, abat nenorocirea asupra celorlalţi oameni. Astfel, în mod inevitabil, oamenii devin nefericiţi, din cauză că esenienii se izolează de ei. – Apoi el i-a spus mamei un cuvânt important, povestindu-i acea trăire pe care am discutat-o ieri: Când am plecat odată de la esenieni, după o convorbire intimă, extrem de importantă, am văzut cum, la poarta principală, Lucifer şi Ahriman fugeau de acolo. De atunci ştiu, dragă mamă, că prin modul lor de a trăi, prin doctrina lor ocultă esenienii se protejează pe ei înşişi de aceştia, astfel încât Lucifer şi Ahriman sunt nevoiţi să fugă de la porţile lor. Dar prin aceasta ei îi îndepărtează pe Lucifer şi Ahriman, trimiţându-i la ceilalţi oameni. Esenienii devin fericiţi în sufletele lor pe socoteala celorlalţi oameni; ei devin fericiţi din cauză că se salvează pe ei înşişi de Lucifer şi Ahriman! – Trăind printre esenieni, Iisus ştia acum că mai există o posibilitate de a te înălţa acolo unde te poţi uni cu divin-spiritualul, dar numai puţini oameni răzleţi pot realiza aceasta, pe seama marii majorităţi. El ştia acum: Nici pe calea iudaică, nici pe calea religiilor păgâne, nici pe calea eseniană nu i se putea aduce omenirii luate ca întreg legătura cu lumea divin-spirituală.
Acest cuvânt a intrat ca o lovitură îngrozitoare în sufletul mamei care-l iubea. În cursul întregii convorbiri, el fusese unit cu ea, parcă fusese una cu ea. Întreg sufletul, întreg Eul lui Iisus din Nazareth era în aceste cuvinte. Şi aici aş dori să vorbesc despre un mister care s-a petrecut înainte de Botezul în Iordan, în timpul acestei convorbiri cu mama: Ceva din Iisus s-a dus la mama sa. Acest ceva nu s-a desprins din sufletul lui doar sub formă de cuvinte; din cauza că era atât de strâns unit cu ea, începând cu vârsta de doisprezece ani, acum, odată cu cuvintele, întreaga lui fiinţă a trecut în ea şi el se simţea ca şi cum ar fi fost în afara lui, ca şi cum Eul său l-ar fi părăsit. Mama dobândise însă un Eu nou, care se cufundase în ea: devenise o personalitate nouă. Şi dacă cercetezi, dacă încerci să afli ce se întâmplase, afli următoarele.
Toată durerea şi suferinţa îngrozitoare a lui Iisus, care se desprinseseră din sufletul lui, s-au revărsat în sufletul mamei, şi ea se simţea, parcă, una cu el. Iisus însă simţea ca şi cum tot ceea ce trăise în el de când avea doisprezece ani l-ar fi părăsit în timpul acestei convorbiri. Cu cât vorbea mai mult despre aceasta, cu atât mama devenea mai plină de întreaga înţelepciune ce trăise în el. Şi toate trăirile care avuseseră loc în el de când avea doisprezece ani se aprindeau acum în sufletul mamei pline de iubire! Dar din el parcă dispăruseră; s-ar putea spune că depusese în sufletul, în inima mamei, ceea ce vieţuise el însuşi de la vârsta de doisprezece ani. Prin aceasta, sufletul mamei a fost transformat.
Când am vorbit aici pentru prima dată, am încercat să povestesc câte ceva din Evanghelia a Cincea în legătură cu viaţa lui Iisus din Nazareth, de la vârsta de doisprezece ani a lui Iisus şi până la Botezul în Iordan. Când am relatat acea experienţă importantă pe care Iisus din Nazareth a avut-o la un lăcaş de cult păgân, s-a văzut că cititul în Cronica Akasha ne permite astăzi să-l vedem pe Iisus din Nazareth la acest lăcaş de cult păgân şi să percepem impresia pe care i-a făcut-o altarul înconjurat de demoni. Nu vreau decât să vă amintesc pe scurt că el a căzut ca mort la pământ, că a fost răpit în alte lumi, în care a putut să perceapă care erau tainele divin-spirituale ale vechilor învăţături din misteriile păgâne. În acest fel a putut să primească înăuntrul său o idee vie despre ceea ce fusese cândva păgânismul şi ceea ce devenise acesta în vremea sa.
Am amintit deja că în acele momente – deci în acea stare de conştienţă deosebită pe care a avut-o la un altar păgân – el a auzit răsunând parcă din lumea spirituală vestirea cuvintelor care exprimau – aşa cum era conţinută ea în vechea învăţătură sacră a popoarelor păgâne – taina împletirii omului în lumea materială, fizic-materială. El a auzit, ca să zicem aşa, din lumile spirituale acel glas care era accesibil vechilor profeţi păgâni. Şi ceea ce a auzit el poate fi numit un fel de „Tatăl Nostru” cosmic. El exprimă taina destinului sufletesc al omului, destin care trebuie să se plăsmuiască prin faptul că omul, de la naştere şi până la moarte, e întreţesut cu materia pământească. Acest „Tatăl Nostru” cosmic, a cărui formă inversată a devenit rugăciunea „Tatăl Nostru” pământească, mi-a fost accesibil pentru prima dată cu ocazia punerii pietrei fundamentale [a primului Goetheanum] la Dornach. Acum îi voi da citire din nou, fiindcă în aceste cuvinte e cuprinsă cu adevărat învăţătura primordială a omenirii păgâne. Încerc s-o redau, atâta cât e posibil, în limba germană:
Amin
Relele domnesc
Martori ai egoităţii ce se eliberează
Vină a sinei de alţii purtată
Vieţuită în pâinea zilnică
În care nu domneşte Voinţa Cerurilor
Fiindcă omul s-a despărţit de împărăţia Voastră
Şi a uitat Numele Voastre
Voi, Părinţi din Ceruri.
Cam acesta a fost misterul omului pământesc, în sensul vechii învăţături sacre, pe care Iisus din Nazareth l-a auzit atunci, cutreierând ţinuturile păgânilor. Cuvintele de mai sus exprimă, într-adevăr, adânci mistere ale evoluţiei omenirii. Aşadar, această remarcabilă facultate de a auzi a pătruns atunci în sufletul lui Iisus, în momentul când urma să împlinească douăzeci şi patru de ani, şi de atunci înainte el a ştiut ceva ce odinioară, în vremurile străvechi ale evoluţiei omenirii, a răsunat în jos, din lumea spirituală, ceva ce-i părea atât de mare şi grandios, încât el şi-a spus, mai ales după ce a avut, la vechiul lăcaş de cult păgân, impresia descrisă în conferinţa anterioară, că acum pe Pământ nu mai există oameni care să înţeleagă toate acestea.
Aşa a făcut cunoştinţă Iisus cu păgânismul. Am văzut că în cele trei perioade succesive din tinereţea sa el a cunoscut tainele cele mai profunde ale iudaismului, ale păgânismului şi ale esenianismului. Am văzut că, pas cu pas, cunoaşterea acestor lucruri a constituit pentru el izvorul unei suferinţe neînchipuite. Fiindcă despre toate cele trei aspecte cunoscute de el a fost nevoit să-şi spună: Acestea ar putea exista, dacă în omenire ar exista acum condiţiile pentru a fi primite; dar acum aceste condiţii nu pot fi create.
Acesta a fost rezultatul acestei perioade din viaţă lui Iisus. Aşadar, Evanghelia a Cincea ne arată că Iisus a putut să-şi spună, înainte de a-l fi primit înăuntrul său pe Christos: Omenirea a evoluat, dar a evoluat în aşa fel încât oamenii şi-au dezvoltat nişte facultăţi care au întunecat celelalte facultăţi din vremurile originare, astfel că astăzi oamenii nu mai sunt în stare să primească soliile lumii spirituale, aşa cum au fost ele date, în vremurile originare, evreilor şi păgânilor. – Dar, ca urmare a legăturilor sale cu esenienii, Iisus a fost nevoit să-şi spună, de asemenea, că, dat fiind felul în care esenienii ajung la o reunire cu lumea spirituală, o asemenea reunire nu poate fi accesibilă decât unui mic grup de oameni, nu întregii omeniri. Aşadar, şi această cale i-a apărut tot atât de imposibilă. Biată, biată omenire – acesta era sentimentul care-i trecea prin suflet –, dacă spre tine ar răsuna glasurile vechilor profeţi păgâni, tu nu le-ai mai putea înţelege. Dacă spre tine ar răsuna glasurile vechilor profeţi iudei, tu nu le-ai mai înţelege. Dar tu, ca omenire întreagă, nu poţi năzui nicidecum spre ceea ce năzuiesc esenienii; spre acest lucru poate năzui numai un mic grup, care-şi caută desăvârşirea pe seama restului omenirii.
Ceea ce vă povestesc eu aici în câteva cuvinte, în el era viaţă, realitate sufletească dureroasă. Era, în interiorul lui, un sentiment de infinită compasiune faţă de întreaga omenire, acea compasiune pe care trebuia s-o simtă, ca să se maturizeze într-atâta încât să poată primi în el Entitatea Christică.
Dar, înainte de aceasta, Iisus din Nazareth a mai avut încă o convorbire importantă, o convorbire cu acea personalitate pe care o cunoaştem drept mamă a sa adoptivă sau vitregă. Ştim că mama lui Iisus nathanic, cel care la doisprezece ani a primit în el individualitatea lui Zarathustra, deci adevărata mamă după trup a lui Iisus nathanic [Luca], murise foarte curând după ce acest băiat Iisus îl primise în el pe Zarathustra, care fusese încarnat în celălalt băiat Iisus, astfel că sufletul ei se afla deja de mult timp în lumea spirituală. Ştim, de asemenea, din conferinţele prezentate în anii trecuţi, că tatăl celuilalt Iisus, al băiatului Iisus solomonic [Matei], murise, şi că familiile celor doi băieţi Iisus deveniseră o singură familie, locuind în Nazareth, în cadrul căreia Iisus trăia împreună cu fraţii, cu surorile şi cu mama copilului în care se acţionase Eul lui Zarathustra. Ştim că tatăl lui Iisus din Nazareth, pe când acesta din urmă, în vârstă de vreo douăzeci şi patru de ani, se întorsese dintr-o călătorie mai lungă, murise şi el, şi că acum Iisus din Nazareth trăia singur cu mama sa, cu mama adoptivă sau vitregă. În general, trebuie să spunem că mama adoptivă sau vitregă îşi dezvoltase numai treptat o înţelegere a inimii, dar o profundă înţelegere a inimii, odată cu trecerea anilor, pentru toate trăirile adânci prin care trecea Iisus din Nazareth. S-ar putea spune că, de-a lungul anilor, aceste două suflete, sufletul lui Iisus din Nazareth şi cel al mamei adoptive sau vitrege, se contopiseră.
În prima perioadă după ce împlinise doisprezece ani, el fusese singur cu trăirile sale şi în casa părinţilor săi. Ceilalţi fraţi ai săi îi priveau, de fapt, sufletul, care trebuia să se lupte cu trăirile sale profunde, dureroase, îl priveau doar ca pe un suflet care se îndrepta spre un fel de nebunie. Mama însă găsea calea de a avea tot mai multă înţelegere pentru acest suflet. Aşa se face că la douăzeci şi nouă sau la treizeci de ani Iisus din Nazareth a putut avea cu această mamă o convorbire importantă, o convorbire care a avut efectul cel mai profund, aşa cum vom vedea imediat.
De fapt, această convorbire a conţinut, ca într-un fel de retrospectivă, toate trăirile pe care Iisus din Nazareth le avusese începând cu cel de-al doisprezecelea an al vieţii sale. Cronica Akasha ne arată în ce fel s-a desfăşurat această convorbire.
La început, Iisus din Nazareth a vorbit despre acele trăiri pe care le avusese între doisprezece şi şaisprezece sau optsprezece ani, cum trăise el în interiorul său în acea perioadă, treptat, ceea ce fusese odinioară străvechea învăţătură iudaică, străvechea învăţătură a profeţilor evrei. În preajma sa nu se afla niciun om cu ajutorul căruia să fi putut trăi aceste lucruri, după cum el n-a putut vieţui, cu ajutorul vreunui om din preajma sa, acele cuvinte pe care le rostise, spre marea uimire a fariseilor, în mijlocul lor, cu ocazia cunoscută. Dar în sufletul său se înălţau mereu inspiraţii, despre care ştia că acestea vin din lumea spirituală. Învăţătura iudaică urca în el, în aşa fel încât el se ştia posesorul acestei vechi învăţături evreieşti, pentru care, însă, în epoca sa nu mai erau urechi de auzit. El era singur cu această învăţătură. Şi durerea sa cea mai profundă consta în faptul că era singur cu ea.
E adevărat că mama sa avea câte ceva de răspuns, când el spunea: Chiar dacă astăzi ar mai răsuna glasurile vechilor profeţi evrei, n-ar mai exista oameni care să le înţeleagă. Mama răspundea că, de pildă, existase Hillel, un mare învăţător al Legii, iar Iisus din Nazareth ştia cine fusese Hillel şi ce reprezenta el pentru poporul evreu. Nu e necesar să vă povestesc ce importanţă a avut acest Hillel. În scrierile iudaice găsiţi destule cuvinte de laudă la adresa lui. Hillel a fost un om care voia să facă să renască cele mai frumoase virtuţi şi învăţături ale vechiului iudaism, dar el mai era şi o personalitate care, prin propriul fel de a fi şi de a acţiona, a dus la un fel de renaştere a iudaismului. Dar acest lucru nu s-a întâmplat pentru că Hillel era un învăţat, ci datorită faptului că prin ceea ce făcea, dar mai ales prin simţirea, voinţa şi intenţiile sale, ca şi prin felul de a-i trata pe oameni, exprima modul în care o înţelepciune adevărată, de orice fel, acţionează în sufletul uman, transformându-l. Virtutea care era deosebit de lăudată la poporul evreu, dar care nu mai era înţeleasă aproape deloc în acea vreme, răbdarea în relaţiile cu semenii, îi erau atribuite lui Hillel, şi pe bună dreptate. De altfel, el îşi cucerise într-un mod ciudat posibilitatea de a acţiona printre evrei. Era originar din Babilon, dar dintr-un neam care fusese transplantat de către evrei în Babilon, în perioada exilului lor, şi care se trăgea, în ultimă instanţă, chiar din familia David. Pe această cale, el reunea în sine ceea се-şi putuse însuşi de la babilonieni cu iudaismul care pulsa în sângele său. Felul în care toate acestea au luat formă în sufletul lui Hillel ne este relatat într-o legendă plină de sens.
Se povesteşte că odată, chiar în momentul în care Hillel sosise în Ierusalim, se adunaseră acolo cei mai de seamă învăţaţi iudei, pentru a purta tot felul de discuţii, în cadrul cărora puteai afla în ce fel se vorbea, pro şi contra, despre secretele învăţăturii iudaice. Pentru a putea asista la asemenea discuţii, trebuia să plăteşti o mică taxă de intrare. Hillel nu avea bani, fiindcă era foarte sărac. Cu toate că era extraordinar de frig, Hillel a încercat să urce pe micul deal din faţa casei în care se purtau discuţiile, pentru a auzi prin fereastră ce se vorbea. Fiindcă nu putea să achite taxa de intrare. În acea noapte era atât de frig, încât a înţepenit de tot, şi aşa a fost găsit a doua zi dimineaţa, trebuind să fie încălzit, ca să-şi revină. Totuşi, datorită faptului că trecuse prin această stare, el luase parte, în corpul său eteric, la întreaga discuţie. Şi, pe când ceilalţi nu auziseră decât cuvintele abstracte care zburau de la unul la altul, Hillel văzuse o lume de viziuni minunate, care-i remodelaseră sufletul...
Şi Iisus din Nazareth trăise influenţa acestui om. Dar el nu cunoştea doar ceea ce-i spusese Hillel, ci auzise chiar în sufletul său marea voce Bath Kol, adică glasul Cerului, acolo unde, din lumea divin-spirituală, se înălţaseră înăuntrul sufletului său misterele care răsunaseră odinioară pentru profeţi. Şi el ştia că până şi în Hillel exista doar un ecou foarte slab al lucrurilor pentru care fuseseră maturi cândva strămoşii evreilor. Dar acum urmaşii vechilor evrei nu mai erau maturi nici măcar pentru ecoul slab ce răsuna în glasul lui Hillel, şi cu atât mai puţin pentru marea voce Bath Kol.
Toate acestea îi apăsau greu sufletul şi el le-a împărtăşit mamei sale. I-a împărtăşit tot ce suferise, faptul că, de la o săptămână la alta, înţelesese din ce în ce mai mult natura vechilor învăţături sacre ale evreilor şi că urmaşii vechilor evrei nu mai aveau urechi pentru a auzi ceea ce erau odinioară cuvintele marilor profeţi. Şi acum mama îl înţelegea, astfel încât ea a adus în întâmpinarea cuvintelor sale o profundă înţelegere a inimii şi a sentimentului.
Şi, pe urmă, el i-a povestit despre trăirea pe care a avut-o după ce împlinise optsprezece ani şi plecase să cutreiere ţinuturile evreilor şi pe cele ale păgânilor. El i-a povestit de-abia acum mamei sale că, tot umblând aşa, ajunsese odată la un lăcaş de cult păgân, dar că preoţii de acolo fugiseră. Fiindcă izbucnise printre oameni o boală rea, de care oricine se putea molipsi. Şi când s-a apropiat de locul acela a fost văzut şi s-a răspândit ca un pârjol vestea că venise un om cu totul deosebit. Fiindcă îl caracteriza această însuşire: chiar şi numai prin înfăţişarea exterioară, Iisus din Nazareth făcea o impresie deosebită, oriunde s-ar fi dus. Aşa că oamenii din acel ţinut, a căror mâhnire cea mai profundă consta în faptul că preoţii lor păgâni îi părăsiseră şi că la altarul lor nu se mai oficia serviciul de jertfă, au crezut, când l-au văzut pe Iisus din Nazareth, că se apropie un preot, care va oficia din nou jertfele. Ei s-au adunat în număr mare în jurul altarului părăsit. Iisus din Nazareth nu avea intenţia de a oficia serviciul lor de jertfă. Dar a văzut cauzele mai adânci care-i făceau pe acei oameni să sufere. El a văzut ceva ce ar putea fi exprimat în felul următor:
La asemenea altare erau oficiate odinioară jertfe îndreptăţite, care constituiau expresia cultică exterioară pentru vechile revelaţii misteriale din acele locuri păgâne. Căci în actele de cult se exprimau, desigur, revelaţii din misterii. Şi când, în vremurile străvechi-sacre, se oficiau asemenea acte cultice – o ştia acum prin percepţie directă –, când ele erau oficiate de preoţi în starea sufletească adecvată, atunci fiinţele divin-spirituale cu care păgânii erau legaţi participau la actul cultic. Dar cu timpul aceste jertfe decăzuseră, se corupseseră. Preoţii nu mai aveau dispoziţia sufletească potrivită, şi aşa se face că într-un asemenea lăcaş de cult domneau acum, în locul vechilor zei buni, demonii. Şi aceşti demoni erau cauza care-i făcea pe oameni să sufere. Iar acum Iisus din Nazareth îi vedea adunaţi pe aceşti demoni. S-ar putea spune că aceştia au făcut să se deschidă ochiul său clarvăzător şi Iisus din Nazareth a căzut ca mort la pământ. Şi când a căzut la pământ, oamenii şi-au dat seama că el nu venise pentru a oficia din nou jertfa la altarul lor. Ei au luat-o la fugă, iar în acest moment el a văzut cum întreaga lume străveche a zeilor păgâni a trecut în lumea demonilor şi a înţeles că acestea erau cauzele suferinţelor acelui popor.
Dar el a fost răpit, dus înapoi în acele vremuri păgâne în care revelaţiile adevărate ale străvechilor învăţături sacre coborau la oameni. Cu acest prilej, el a auzit ceea ce v-am citit drept rugăciunea cosmică „Tatăl Nostru”. Acum el ştia cât de departe era omenirea contemporană lui, atât cea a păgânismului, cât şi cea a iudaismului, de vechile învăţături şi revelaţii. Numai că el dobândise cunoştinţele despre iudaism prin glasul marelui Bath Kol. Insă păgânismul i se revelase sub forma unei viziuni îngrozitoare. Ea acţiona cu totul altfel decât o comunicare abstractă; ea i-a transformat sufletul. În acest fel a ajuns să ştie că acum nu mai existau urechi care să înţeleagă ceea ce răsunase cândva, pentru evrei, în glasurile profeţilor, dar că nu mai existau urechi care să înţeleagă nici ceea ce răsunase odinioară spre vechea omenire păgână.
El i-a povestit toate acestea mamei, în cuvinte care exprimau o adâncă suferinţă. I-a povestit apoi relaţiile sale cu comunitatea esenienilor, în special ceva ce ar fi fost greu de înţeles, dacă mama nu i-ar fi adus deja în întâmpinare o înţelegere a inimii. I-a povestit că, ieşind de la o adunare a esenienilor, el a văzut cum de la porţile lor fugeau Lucifer şi Ahriman. El ştia că, pentru marea majoritate a oamenilor, metodele aplicate de esenieni erau imposibil de urmat. E drept că prin aceste metode se putea ajunge la o unire cu lumea divin-spirituală, dar numai prin faptul că oamenii respectivi îi alungau de la ei pe Lucifer şi pe Ahriman. Dar, în acest fel, Lucifer şi Ahriman aveau cu atât mai mult posibilitatea să se ducă la ceilalţi oameni şi să-i împingă mai departe în rătăcirile existenţei pământeşti, astfel încât nu puteau avea parte de unirea cu lumea divin-spirituală. Prin această trăire, Iisus din Nazareth ştia că nici calea eseniană nu poate deveni o cale general-umană, fiindcă e posibilă doar pentru un mic grup de oameni. – Aceasta a fost cea de a treia sa trăire dureroasă.
Felul cum povestea el era neobişnuit. Cuvintele sale nu se duceau, pur şi simplu, spre mama sa, cuvintele curgeau spre inima mamei, ca nişte fiinţe vii. Când sensul adânc al acestor cuvinte – un sens îmbibat de suferinţă, dar şi de cea mai profundă iubire de oameni – se revărsa în sufletul ei, mama simţea că parcă sufletul îi devine mai puternic, că e vivifiat de o forţă ce provenea de la el, şi că trece printr-o transformare lăuntrică. Aşa simţea mama. S-a întâmplat cu adevărat aşa, ca şi cum tot ce trăia în sufletul lui Iisus din Nazareth ar fi trecut, în timpul acestei convorbiri, în sufletul mamei. Şi la fel simţea şi Iisus din Nazareth. Căci privirea aruncată în Cronica Akasha ne revelează aici în mod misterios lucruri neobişnuite.
Iisus din Nazareth povestea în aşa fel încât cuvintele sale, desprinzându-se din el şi trecând în inima şi în sufletul mamei, ar fi luat cu ele totodată şi o parte din propriul lui Eu. Am putea spune: Pe aripile cuvintelor, parcă Eul său propriu se ducea la mama lui, dar fără să treacă drept Eu propriu-zis în mamă; ea se simţea doar vivifiată prin aceste cuvinte. Fiindcă acum s-a întâmplat ceva remarcabil. Sub influenţa acestei convorbiri, sufletul acelei mame, care era mama după trup a băiatului Iisus nathanic, a coborât din lumea spirituală şi s-a unit cu sufletul mamei adoptive sau vitrege, astfel încât, de la acea convorbire, în sufletul mamei adoptive sau vitrege a trăit totodată sufletul mamei adevărate a lui Iisus nathanic. Sufletul mamei adoptive sau vitrege primise în el sufletul celeilalte mame. A fost ca un fel de naştere din nou spre feciorelnicie. Această transformare, această întrepătrundere a sufletului mamei cu un alt suflet, aflat în lumile spirituale, produce o impresie profundă, de-a dreptul zguduitoare, celui care face observaţia spirituală, faptul că de acum înainte mama vitregă sau adoptivă umblă, de fapt, pe Pământ doar ca înveliş pentru sufletul acelei mame care petrecuse în lumea spirituală intervalul de timp dintre vârsta de doisprezece şi cea de treizeci de ani din viaţa lui Iisus. În Iisus însuşi exista acum ceva ca şi cum Eul său s-ar fi dăruit mamei, ca şi cum în el, stăpânite de legi cosmice, ar mai fi trăit doar corpurile fizic, eteric şi astral. În această întreită corporalitate a lui Iisus din Nazareth s-a născut dorinţa puternică de a se duce la acela pe care-l cunoscuse în sânul comunităţii eseniene, la acela care era la fel de puţin ca şi el un esenian adevărat, dar care fusese primit în comunitatea eseniană – la Ioan Botezătorul. Iar în timpul evenimentului care ne e cunoscut din celelalte patru Evanghelii, la Botez, a avut loc coborârea Spiritului lui Christos în corporalitatea lui Iisus din Nazareth, care-şi transpusese Eul său, unit cu suferinţele şi cu întreaga sa fiinţă, în acea convorbire care trecuse în sufletul mamei. Această întreită corporalitate a primit în ea Entitatea lui Christos, descrisă aici adeseori, care a trăit de acum înainte în aceste trei corpuri, în locul celuilalt Eu.
Este de o importanţă deosebită, în ceea ce priveşte studierea vieţii lui Iisus Christos, aşa cum o facem acum, potrivit cu ceea ce aş numi Evanghelia a Cincea, tot ceea ce s-a întâmplat după acea convorbire a lui Iisus din Nazareth cu mama sa, convorbire pe care, de asemenea, am relatat-o aici. Acum aş vrea să vă atrag mai întâi atenţia – sper că acest lucru e posibil, în cercul intim al unei grupe de lucru cum este cea de aici – asupra a ceea ce s-a întâmplat cu mama imediat după convorbirea cu Iisus din Nazareth, aşadar, asupra a ceea ce s-a petrecut între acea convorbire şi Botezul oficiat de Ioan în Iordan.
Ceea ce urmează să povestesc acum sunt nişte realităţi ce se revelează privirii intuitive şi ele vor fi relatate aici, pur şi simplu, fără nicio altă explicaţie, în aşa fel încât fiecare să se poată gândi la ele cum doreşte.
Am văzut că după viaţa – din care am descris câteva aspecte – pe care Iisus din Nazareth a dus-o între doisprezece şi douăzeci şi nouă sau treizeci de ani a avut loc o convorbire între el şi mama sa, acea mamă care era, de fapt, mama sa vitregă sau adoptivă şi mama după trup a băiatului Iisus solomonic, convorbire în cadrul căreia, am putea spune, în cuvintele lui Iisus din Nazareth s-a revărsat într-un mod atât de intens, de energic, ceea ce rezultase pentru el drept consecinţă, drept efect al trăirilor sale, încât, odată cu cuvintele pe care le rostea, în sufletul mamei vitrege sau adoptive a trecut, venind de la el, o forţă nespus de mare. Era o forţă care a creat posibilitatea ca mama după trup a băiatului Iisus nathanic să coboare din lumea spirituală, unde se afla din momentul în care băiatul Iisus nathanic împlinise doisprezece ani, şi să împânzească, să spiritualizeze sufletul mamei vitrege sau adoptive, astfel încât aceasta a trăit de-atunci fiind pătrunsă de sufletul mamei lui Iisus nathanic. Iar pentru Iisus însuşi, de aici a rezultat faptul că, odată cu cuvintele pe care le rostea, l-a părăsit Eul lui Zarathustra. Cel care a pornit acum spre Botezul în Iordan era, de fapt, Iisus nathanic, care modelase cele trei învelişuri în felul descris adeseori de noi, fără Eul lui Zarathustra, dar cu efectele acestui Eu, astfel că, de fapt, tot ceea ce putuse revărsa Eul lui Zarathustra în acest înveliş întreit era conţinut într-adevăr în el.
Veţi înţelege, desigur, că această fiinţă, care a pornit acum, mânată de un imbold cosmic imprecis – aş zice un imbold care pentru el era imprecis, dar pentru Cosmos era foarte precis –, pentru a merge la Iordan spre a fi botezat de Ioan, nu poate fi numit om în acelaşi sens ca oricare alt om. Fiindcă ceea ce umpluse, ca Eu, această fiinţă, de când împlinise doisprezece ani, fusese Eul lui Zarathustra. Acum, Eul lui Zarathustra plecase. El continua să trăiască doar în efectele acestui Eu al lui Zarathustra.
Când acest Iisus din Nazareth a pornit spre Ioan Botezătorul – aşa relatează Evanghelia a Cincea – el a întâlnit mai întâi doi esenieni. Erau doi esenieni cu care el purtase adeseori discuţii, cu diferite ocazii, aşa cum am descris. Dar, din cauză că Eul lui Zarathustra ieşise din el, Iisus nu i-a recunoscut imediat pe cei doi esenieni. Dar ei l-au recunoscut, deoarece, fireşte, acea fizionomie remarcabilă pe care această entitate o dobândise datorită faptului că în ea locuia Zarathustra nu se schimbase pentru percepţia exterioară. Cei doi esenieni i s-au adresat prin cuvintele: Unde te duci? – Iisus din Nazareth a răspuns: Acolo unde suflete ca voi încă nu vor să privească, acolo unde durerea omenirii poate simţi razele luminii uitate!
Cei doi esenieni nu i-au înţeles cuvintele. Când au observat că el nu-i recunoscuse, i-au zis: Iisus din Nazareth, oare nu ne cunoşti? – El însă a răspuns: Sunteţi ca nişte oi rătăcite, dar eu trebuia să fiu păstorul din turma căruia aţi fugit. Dacă mă veţi cunoaşte cu adevărat, veţi fugi iarăşi din turma mea. E aşa de mult de când aţi fugit de la mine! – Esenienii nu ştiau ce să creadă despre el, fiindcă nu înţelegeau cum e posibil ca dintr-un suflet uman să iasă asemenea cuvinte. Şi l-au privit descumpăniţi. El însă a vorbit mai departe: Ce fel de suflete sunteţi, unde e lumea voastră? De ce vă învăluiţi în învelişuri amăgitoare? De ce înăuntrul vostru arde un foc care n-a fost aprins în casa Tatălui Meu? Aveţi pe voi semnul Ispititorului; el a făcut cu focul său ca lâna voastră să fie strălucitoare şi sclipitoare. Perii acestei lâni îmi înţeapă ochii. Voi, oi rătăcite, Ispititorul v-a îmbibat sufletele cu trufie; l-aţi întâlnit în pribegia voastră.
După ce Iisus din Nazareth a sfârşit de spus aceste cuvinte, unul dintre cei doi esenieni a zis: Oare nu i-am arătat noi Ispititorului uşa? El nu mai are nicio putere asupra noastră. – Iar Iisus din Nazareth a grăit: E adevărat că l-aţi dat pe uşă afară, dar el a fugit şi s-a dus la ceilalţi oameni. Aşa că el rânjeşte spre voi din sufletele celorlalţi oameni, din toate părţile! Credeţi oare că v-aţi putut ridica prin aceea că i-aţi coborât pe alţii? Vă pare că sunteţi sus, dar nu fiindcă aţi ajuns sus, ci fiindcă i-aţi coborât pe ceilalţi. Aşa că ei sunt mai jos decât voi.
Voi aţi rămas tot unde aţi fost. Numai de aceea vi se pare că vă aflaţi aşa de sus deasupra celorlalţi. – Şi atunci esenienii s-au speriat. Dar, în acea clipă, Iisus din Nazareth a dispărut din faţa ochilor lor şi n-au mai putut să-l vadă.
După ce, pentru scurt timp, ochii lor erau ca înceţoşaţi, ei au simţit imboldul de a privi în depărtare. Şi în depărtare au văzut un fel de Fata Morgana. Ea le arăta, mărit la dimensiuni uriaşe, chipul aceluia în faţa căruia stătuseră cu câteva clipe mai înainte. Şi apoi au auzit cum din Fata Morgana ieşeau, îngrozitoare, pătrunzând în sufletele lor, cuvintele: Vană e strădania voastră, căci v-aţi umplut cu spiritul care ascunde în mod amăgitor trufia sub haina smereniei! – Şi după ce au stat o vreme ca buimăciţi din cauza acestei vedenii şi a acestor cuvinte, Fata Morgana a dispărut. Dar nici Iisus din Nazareth nu se mai afla în faţa lor. S-au uitat în jur. Dar el îşi continuase drumul şi l-au văzut departe, în faţa lor. Şi cei doi esenienii s-au dus acasă şi n-au spus nimănui ce văzuseră, ci tăcură tot restul vieţii lor, până la moarte.
Vreau să descriu aceste lucruri şi să le prezint exact aşa cum pot fi găsite în ceea ce numim Cronica Akasha, şi fiecare să gândească despre ele cum vrea. E necesar tocmai acum să se procedeze în acest fel, căci s-ar putea ca Evanghelia a Cincea să vină spre noi în mod din ce în ce mai amănunţit şi orice interpretare teoretică n-ar face altceva decât să tulbure ceea ce vrea să ofere această Evanghelie.
După ce Iisus din Nazareth a mers o vreme mai departe pe acest drum către râul Iordan, spre care simţea imboldul să meargă, a întâlnit un om despre care se poate spune că în sufletul lui trăia disperarea cea mai profundă. Ii ieşise în drum un disperat. Şi Iisus din Nazareth a spus: Spre ce te-a dus sufletul tău? Те-am văzut cu eoni în urmă, ре-atunci erai cu totul altfel. – Şi disperatul a răspuns: Ajunsesem la mari demnităţi; căci în viaţă am urcat foarte sus. Am deţinut multe, multe funcţii în ierarhia demnităţilor umane şi a mers foarte repede. Şi-mi spuneam adeseori, când vedeam cum ceilalţi rămâneau în urma mea, în ceea ce priveşte demnităţile, pe când eu urcam: Ce om rar eşti; înaltele tale virtuţi te ridică deasupra tuturor celorlalţi oameni! Eram fericit şi gustam din plin această fericire. – Aşa a vorbit disperatul. El a continuat: Apoi mi s-a întâmplat odată, pe când dormeam, să am un fel de vis. În vis se făcea că mi se pune o întrebare şi am ştiut imediat că până şi în vis mă ruşinam de această întrebare. Fiindcă întrebarea care mi se punea era aceasta: Cine te-a făcut aşa mare? – Şi în vis o fiinţă stătea în faţa mea şi zicea: Eu sunt acela care te-a înălţat, în schimb, eşti al meu! – Şi eu mă ruşinam; fiindcă fusesem convins că datoram înălţarea mea doar propriilor mele merite şi talente. Iar acum – simţeam cum mă ruşinez în vis – îmi ieşea în întâmpinare o altă fiinţă, care spunea că n-am niciun merit în ceea ce priveşte înălţarea mea în rang. Şi de ruşine, în vis, am fugit. Mi-am părăsit toate funcţiile şi demnităţile şi rătăcesc încolo şi încoace, căutând şi neştiind ce caut. – Aşa a vorbit disperatul. Şi în timp ce mai vorbea încă, în faţa lui a apărut din nou acea fiinţă, între el şi Iisus din Nazareth, şi i-a acoperit făptura lui Iisus din Nazareth. Şi disperatul avea sentimentul că această fiinţă are ceva comun cu fiinţa lui Lucifer. Şi în timp ce fiinţa aceea se mai afla în faţa lui, Iisus din Nazareth a dispărut, şi atunci a dispărut şi fiinţa. Pe urmă, disperatul a văzut deja la o oarecare depărtare că Iisus din Nazareth trecuse pe acolo, iar el şi-a continuat drumul, rătăcind încolo şi încoace.
Mergând mai departe, Iisus din Nazareth a întâlnit un lepros. La întrebarea lui Iisus din Nazareth: Unde te-a dus drumul sufletului tău? Те-am văzut cu eoni în urmă, pe atunci erai altfel, leprosul a răspuns: Oamenii m-au alungat, m-au alungat din cauza bolii mele! Niciun om nu mai voia să aibă de-a face cu mine şi nu ştiam cum să-mi asigur traiul mizerabil. Am rătăcit astfel prin lume cu suferinţa mea şi odată am ajuns într-o pădure. Ceva, care în depărtare îmi părea un copac ce luminează, m-a atras. Şi n-am putut să nu mă duc, mânat parcă din spate, spre acest copac ce lumina. Şi era ca şi cum din această irizare de lumină a copacului ieşea un fel de schelet. Şi am ştiut: în faţa mea se află moartea însăşi. Moartea zise: Eu sunt tu! Eu te mistui încetul cu încetul. – Şi atunci m-am temut. Dar moartea zise: De ce te temi? Oare nu m-ai iubit întotdeauna? – Dar eu ştiam că n-o iubisem niciodată. Şi pe când îmi vorbea în acest fel: De ce te temi? Nu m-ai iubit?, s-a transformat într-un arhanghel frumos. Apoi a dispărut, iar eu am căzut într-un somn adânc. M-am trezit de-abia dimineaţa şi m-am regăsit dormind la rădăcina copacului. De atunci, lepra mea a devenit tot mai rea. – Şi, după ce a povestit toate acestea, ceea ce văzuse el lângă copac stătea între el şi Iisus din Nazareth şi se transformă într-o fiinţă despre care el ştia: Ahriman sau ceva ahrimanic se află acum în faţa lui. Şi pe când o privea, fiinţa a dispărut, şi a dispărut, de asemenea, şi Iisus din Nazareth. Iisus, după o vreme, îşi continuase drumul. Şi leprosul a fost nevoit să meargă mai departe.
După aceste trei trăiri, Iisus din Nazareth a primit Botezul pe care l-a oficiat Ioan în Iordan. Vreau să mai amintesc aici încă o dată că, după ce a fost săvârşit Botezul, s-a întâmplat ceea ce e descris şi în celelalte Evanghelii şi e desemnat drept scena ispitirii. Ispitirea a avut loc în aşa fel încât Iisus Christos nu s-a aflat faţă în faţă cu o singură fiinţă, ci ea s-a desfăşurat în trei etape, am putea spune.
Mai întâi, Iisus Christos s-a aflat în faţa unei fiinţe care acum îi era apropiată, căci o văzuse atunci când se apropiase de El disperatul şi pe care, tocmai datorită acestui episod, a putut-o recunoaşte drept Lucifer. Şi apoi, Lucifer a făcut să aibă loc acea ispitire care e exprimată în cuvintele: Iţi dau împărăţiile lumii şi splendoarea lor, dacă mă recunoşti drept stăpân al tău! – Ispitirea luciferică a fost respinsă.
Al doilea atac a constat în faptul că Lucifer a venit iar, dar împreună cu el şi fiinţa care stătuse între Iisus din Nazareth şi lepros şi pe care, de aceea, l-a simţit că e Ahriman. Şi acum a avut loc acea ispitire care în celelalte Evanghelii este exprimată în cuvintele: Aruncă-te în abis, nu ţi se va întâmpla nimic, dacă eşti Fiul lui Dumnezeu. – Şi această ispitire, care s-a desfăşurat în aşa fel încât Lucifer a putut fi paralizat de Ahriman şi Ahriman de către Lucifer, a fost respinsă.
Doar cea de a treia ispitire, venită exclusiv din partea lui Ahriman, care a vrut să-l ispitească pe Iisus Christos spunându-i să transforme pietrele în pâine, doar această ispitire n-a fost respinsă atunci cu totul. Şi acest lucru, faptul că Ahriman n-a fost învins cu totul, a făcut ca lucrurile să se desfăşoare aşa cum s-au desfăşurat. Datorită acestui fapt, Ahriman a putut apoi să acţioneze prin Iuda; şi, prin aceasta, a devenit posibil să se întâmple toate evenimentele de mai târziu, aşa cum le voi relata puţin mai încolo.
Vedeţi, aici a rezultat o intuiţie Akasha în legătură cu momentul pe care trebuie să-l considerăm infinit de important din întreaga evoluţie a lui Iisus Christos şi, implicit, din întreaga evoluţie a Pământului. Ca şi cum ar fi trebuit să se arate încă o dată felul în care e unită evoluţia de pe Pământ cu elementul luciferic şi cu elementul ahrimanic, aşa au apărut evenimentele dintre convorbirea lui Iisus din Nazareth cu mama sa adoptivă şi Botezul oficiat de Ioan în Iordan. Cel care era Iisus nathanic şi în care acţionase timp de optsprezece ani Eul lui Zarathustra fusese pregătit, prin evenimentele descrise, să primească în sine Entitatea Christică. Şi, cu aceasta, ne situăm în punctul despre care trebuie să spunem că e extraordinar de important ca el să apară în mod just în faţa sufletului nostru, dacă vrem să înţelegem evoluţia omenirii de pe Pământ în mod corespunzător. De aceea, am încercat să adun aici la un loc diferite fapte, aşa cum rezultă ele din cercetarea ocultă, care ne pot ajuta să înţelegem în acest sens evoluţia omenirii noastre de pe Pământ.
Poate că ni se va oferi cândva posibilitatea de a vorbi şi aici despre lucrurile pe care le-am discutat deja în ciclul de conferinţe prezentat la Leipzig, unde am încercat să trasez o linie care merge de la Evenimentul Christic până la evenimentul lui Parsifal. Azi vreau să fac doar câteva observaţii sumare în legătură cu realităţile din Evanghelia a Cincea, pe care doresc să le discut în continuare în cadrul următoarei noastre întâlniri. Aş vrea să atrag atenţia asupra faptului că prin cele mai diverse lucruri din evoluţia omenirii – lucruri care, am putea spune, sunt întipărite în această evoluţie a omenirii, pentru ca această evoluţie a omenirii să înţeleagă puţin mersul evenimentelor –, aş vrea, deci, să atrag atenţia asupra faptului că întregul sens şi întreaga desfăşurare a evoluţiei omenirii se exprimă în aceste lucruri, dacă le înţelegem bine şi le privim în lumina potrivită. Nu aş vrea să intru în detaliile a ceea ce am explicat la Leipzig despre legătura dintre ideea din Parsifal şi Evoluţia lui Christos; aş vrea, totuşi, să mai tratez un aspect care acolo a împânzit toate expunerile.
În acest scop, trebuie să ne aducem aminte cum stă Parsifal în faţa noastră, cel care, la câteva secole după ce a avut loc Misteriul de pe Golgota, constituie, aş zice, o treaptă importantă pentru lucrarea progresivă a Evenimentului Christic într-un suflet uman.
Parsifal e fiul unui cavaler dornic de aventuri şi al mamei sale, Herzeleide. Cavalerul a plecat de acasă înainte ca Parsifal să se fi născut. Mama trece prin dureri şi chinuri deja înainte să nască. Ea vrea să-l ferească pe fiul ei de toate lucrurile cu care ar putea veni în contact, prin virtute cavalerească, să zicem, şi faptul că-şi dezvoltă forţele în serviciul de cavaler. Ea îl creşte în aşa fel încât el să nu afle nimic despre ceea ce se întâmplă în lumea exterioară, din ceea ce îi poate fi dat omului prin influenţe venite din lumea exterioară. Parsifal urmează să crească în singurătatea naturii, lăsat doar în voia acestor impresii din natură, şi să nu afle nimic despre ceea ce se întâmplă printre cavaleri şi printre ceilalţi oameni. Ni se mai povesteşte şi că el nu ştie nimic despre ceea ce se spune în lumea exterioară în legătură cu o convingere religioasă sau alta. Singurul lucru pe care-l află de la mama sa este acela că există un Dumnezeu, că în spatele a tot ce există se află un Dumnezeu. Parsifal vrea să-i slujească lui Dumnezeu. Dar el nu ştie decât atât, că poate să-i slujească lui Dumnezeu. Restul e ţinut departe de el. Dar imboldul de a deveni cavaler e atât de puternic, încât, într-o bună zi, o părăseşte pe mama sa şi pleacă în lume pentru a afla lucrurile spre care-l îndeamnă inima. După multe rătăciri, e condus spre cetatea Sfântului Graal.
Ceea ce vieţuieşte el acolo e descris cel mai bine de Chrétien de Troyes – adică în modul cel mai concordant cu ceea ce putem afla noi din izvoarele spiritual-ştiinţifice –, iar Chrétien de Troyes a fost o sursă de inspiraţie şi pentru Parzival-ul lui Wolfram von Eschenbach. Aflăm că Parsifal a ajuns cândva, în drumeţiile sale, într-un ţinut păduros, la malul mării, unde doi bărbaţi pescuiau. Şi la întrebarea pe care le-a pus-o, ei l-au îndrumat spre cetatea Regelui Pescarilor. El ajunge la cetate, intră şi vede un bărbat bolnav şi slăbit, culcat pe un pat. Acesta îi dă o spadă, spada nepoatei sale. Şi a mai văzut cum a intrat un scutier cu o lance de pe care curgeau picături de sânge, până pe mâinile scutierului. Apoi a intrat o fecioară cu un potir de aur, din care strălucea o lumină care întrecea toate celelalte lumini din sală. Apoi a fost aşternută o masă de ospăţ. La fiecare fel de mâncare, acest potir trecea pe lângă meseni şi era dus în camera învecinată. Iar tatăl Regelui Pescarilor, care zăcea acolo, prindea puteri prin ceea ce se afla în potir.
Toate acestea i se păruseră miraculoase lui Parsifal, numai că mai demult, în cursul drumeţiilor sale, un cavaler îl sfătuise să nu întrebe mult. De aceea, el n-a întrebat în legătură cu ceea ce vedea; voia să întrebe de-abia a doua zi dimineaţa. Dar când s-a trezit, întreg palatul era gol. A strigat, dar n-a venit nimeni. Şi-a imaginat că toţi cavalerii plecaseră la vânătoare şi a vrut să meargă după ei. În curte şi-a găsit calul înşeuat. A ieşit afară, dar a fost nevoit să sară repede peste podul mobil; calul a trebuit să facă o săritură, fiindcă podul a fost ridicat în sus imediat în urma lor. Dar n-a aflat nimic în legătură cu acei cavaleri.
Noi ştim însă care este aici esenţialul: faptul că Parsifal n-a întrebat. Deşi în faţa sufletului său se ivise lucrul cel mai minunat din câte se pot vedea, el nu întrebase nimic. Şi acum e nevoit să audă mereu că misiunea sa are legătură cu faptul că ar fi trebuit să întrebe, că misiunea sa depindea de întrebarea referitoare la lucrul minunat care i se arătase. Dar el n-a întrebat! Şi i se dădea de înţeles că prin faptul că nu întrebase provocase un fel de nenorocire.
Cum stă Parsifal aici în faţa noastră? El stă în faţa noastră în aşa fel încât noi trebuie să ne spunem: În el avem o personalitate care a fost crescută departe de civilizaţia şi cultura lumii exterioare, căreia nu i-a fost îngăduit să ştie nimic despre civilizaţia şi cultura lumii exterioare, care urma să fie condusă spre minunile Sfântului Graal, pentru ca ea să întrebe cu un suflet feciorelnic, neinfluenţat de restul civilizaţiei. De ce trebuia să întrebe? Am spus adeseori că ceea ce a fost realizat prin influenţa Impulsului Christic a fost realizat drept faptă în legătură cu care oamenii n-au putut înţelege imediat ce s-a realizat prin ea. Aşadar, avem, pe de-o parte, ceea ce a fost realizat în cadrul unei evoluţii neîntrerupte, prin faptul că în aura Pământului s-a revărsat Christos, indiferent ce au gândit oamenii şi s-au certat şi au inventat în legătură cu aceasta, în diversele dogme teologice. Căci Impulsul Christic a continuat să lucreze! Şi forma pe care a luat-o Occidentul se datorează influenţei exercitate de Impulsul Christic, despre care putem spune că a lucrat în străfunduri asupra sufletelor umane şi în străfundurile întregii deveniri istorice. Dacă ar fi putut acţiona numai prin ceea ce au înţeles oamenii şi prin lucrurile asupra cărora s-au certat, el n-ar fi putut realiza mai nimic în cadrul evoluţiei omenirii. În vremea lui Parsifal, noi vedem apropiindu-se un moment important, în care Impulsul Christic urmează să acţioneze iarăşi cu un pas mai departe.
De aceea, Parsifal nu trebuie să fie unul dintre aceia care au învăţat, într-o oarecare măsură, ce a fost jertfit odinioară pe Golgota, care ştiu ce ne-au învăţat apoi părinţii-apostoli, predicatorii din biserici şi celelalte diverse curente teologice. El nu trebuia să ştie în ce fel s-au pus cavalerii, cu virtuţile lor, în serviciul lui Christos. El trebuia să intre în legătură cu Impulsul Christic, în străfundurile sufletului său, în măsura în care era posibil în epoca sa. Această legătură ar fi fost doar înceţoşată, dacă el şi-ar fi însuşit ceea ce oamenii predicaseră sau învăţaseră despre Christos. El nu trebuia să-şi însuşească ceea ce făceau ori spuneau oamenii, ci ceea ce vieţuieşte sufletul atunci când e dăruit exclusiv procesului suprasensibil care se desfăşoară neîntrerupt prin lucrarea progresivă a Impulsului Christic. Aşa trebuia să stea lucrurile cu Parsifal. O învăţătură exterioară ţine întotdeauna şi de lumea senzorială. Dar Impulsul Christic a acţionat în mod suprasensibil şi el trebuia să acţioneze şi asupra sufletului lui Parsifal în mod suprasensibil. Sufletul său nu trebuia să fie îmboldit spre nimic altceva decât spre nevoia de a întreba, acolo unde putea să-i vină în întâmpinare sensul şi importanţa Impulsului Christic: lângă Sfântul Graal. El trebuia să întrebe! Trebuia să întrebe nu îndemnat de ceea ce credeau cavalerii că au de venerat în Christos, ci îndemnat numai şi numai de sufletul feciorelnic, dar trăind în sensul epocii sale, el trebuia să întrebe ce taină ar putea dezvălui Sfântul Graal şi care ar putea fi, de fapt, Evenimentul Christic. El trebuia să întrebe. Să reţinem bine acest cuvânt.
Un alt om nu trebuia să întrebe. Se ştie destul de bine [din poemul lui Schiller] cine e cel ce nu trebuia să întrebe: tânărul din Sais [din Egipt] nu trebuia să întrebe. Fatalitatea lui a constat în faptul că el a simţit nevoia să întrebe, că a făcut ceea ce nu trebuia să facă, că a vrut ca imaginea lui Isis să fie dezvăluită. Discipolul din Sais este Parsifalul epocii dinainte de Misteriul de pe Golgota. Dar în acea epocă lui i s-a spus: Fereşte-te ca sufletului tău să i se dezvăluie, dacă e nepregătit, ceea ce se află în spatele vălului! – Discipolul din Sais după Misteriul de pe Golgota e Parsifal. Şi el nu trebuie să fie pregătit în mod special, el trebuie să fie condus ca suflet feciorelnic spre Sfântul Graal. Şi el omite să facă lucrul cel mai important, fiindcă nu face tocmai ceea ce discipolului din Sais îi fusese interzis, fiindcă nu întreabă, nu caută dezvăluirea misterului pentru sufletul său. Aşa se schimbă vremurile în cursul evoluţiei omenirii!
Ştim, desigur – pentru început trebuie să sugerăm asemenea lucruri în mod abstract, dar vom ajunge să vorbim despre ele şi mai în detaliu –, că e vorba despre ceea ce urma să se dezvăluie în Misteriul lui Isis. Ne reamintim imaginea vechii zeiţe Isis cu copilul Horus, misterul legăturii dintre Isis şi Horus, fiul lui Isis şi al lui Osiris. Dar aceasta este o exprimare abstractă. Ea ascunde, bineînţeles, un mare mister. Discipolul din Sais încă nu era matur să afle această taină.
Când Parsifal, după ce, în cetatea Graalului, nu pusese întrebarea referitoare la minunile Sfântului Graal, pleacă de acolo călare, printre cei dintâi oameni pe care-i întâlneşte se numără o femeie, o mireasă, care-şi plânge mirele mort de curând, pe care-l ţine în poală. E chiar imaginea mamei îndoliate, cu fiul ei mort, care a servit mai târziu adeseori în artă drept motivul numit Pietà! E prima indicare a ceea ce Parsifal ar fi aflat, dacă ar fi întrebat ce e cu minunile Sfântului Graal. El ar fi aflat într-o formă nouă acea legătură care există între Isis şi Horus, între mamă şi Fiul Omului. Şi el ar fi trebuit să întrebe!
De aici vedem cât de profund ne sugerează asemenea indicaţii progresul care are loc în evoluţia omenirii: ceea ce, înainte de epoca Misteriului de pe Golgota, nu are voie să se întâmple – după Misteriul de pe Golgota trebuie să se întâmple, fiindcă omenirea a avansat între timp. S-ar putea spune că sufletul omenirii a devenit altul.
După cum am spus, despre toate aceste lucruri vom mai vorbi; aici vreau doar să le sugerez. Dar toate aceste lucruri vor dobândi pentru noi valoarea lor adevărată numai dacă le facem să devină tot mai rodnice, foarte rodnice. Ceea ce se poate revărsa spre noi din misterul lui Parsifal, îmbogăţit în mod real cu imaginea tânărului din Sais, e faptul că putem învăţa să întrebăm în mod just, aşa cum o cere spiritul epocii noastre. Fiindcă în aceasta constă curentul ascendent din evoluţia omenirii: în a învăţa să întrebăm.
După Misteriul de pe Golgota, noi avem, în mod necesar, două curente ale evoluţiei omenirii: unul care poartă în el Impulsul Christic şi conduce, treptat, în sus, spre înalturile spirituale; celălalt, care e un fel de continuare a declinului şi conduce spre viaţa materială, spre materialism. În prezent, aceste două curente sunt atât de amestecate între ele, încât, în orice caz, cea mai mare parte a culturii noastre e împânzită de curentul materialist, astfel că astăzi omul trebuie să privească într-un mod lipsit de prejudecăţi şi nepărtinitor spre tot ceea ce ne poate spune ştiinţa spirituală despre Impulsul Christic şi despre tot ceea ce se leagă de el, pentru a ajunge să înţeleagă că sufletul are nevoie, în cadrul lumii exterioare care devine în mod necesar tot mai materialistă, de acel progres lăuntric în sensul spiritualităţii. Dar pentru aceasta trebuie să învăţăm tocmai de la lucruri de felul celui amintit, trebuie să învăţăm să întrebăm.
În cadrul curentului spiritual trebuie să învăţăm să întrebăm. În cadrul curentului materialist însă totul îl îndepărtează pe om de întrebare. Vom pune aceste două situaţii alături, pentru a arăta cum e un curent şi cum e celălalt. Într-unui din ele există acei oameni care trăiesc cufundaţi în materialism. Pot fi foarte bine şi oameni care respectă o dogmă spirituală sau alta, care admit lumea spirituală în cuvinte, în teorie. Dar nu acesta este esenţialul, esenţialul este să intrăm cu întreg sufletul nostru în curentul spiritual. Despre oamenii care sunt situaţi în sânul curentului materialist se poate spune: Ei nu sunt „oameni care pun întrebări”. Cu adevărat ei nu sunt oameni care întreabă, fiindcă ei ştiu deja tot. Caracteristica civilizaţiei materialiste constă în faptul că aceşti oameni ştiu tot, că nu vor să întrebe. Astăzi, până şi oamenii cei mai tineri ştiu tot şi nu întreabă nimic. Se consideră că aceasta înseamnă libertate şi ridicarea valorii personale, dacă poţi emite pretutindeni o judecată personală. Numai că nimeni nu observă cum se maturizează această judecată personală. Noi creştem şi ne integrăm lumii. Odată cu primele cuvinte ale copilăriei, preluăm în noi un lucru sau altul. Apoi creştem, asimilăm tot mai multe şi mai multe lucruri şi nu ne dăm seama în ce fel le asimilăm. Datorită karmei noastre, noi suntem constituiţi într-un anumit fel. Din această cauză, un lucru sau altul ne place mai mult sau mai puţin. Creştem mari şi atingem cu judecata noastră vârsta, considerată de unii critici absolut respectabilă, de douăzeci şi cinci de ani şi ne simţim maturi în ceea ce priveşte judecata noastră, deoarece credem că ea vine din propriul nostru suflet. Cel care ştie să privească în interiorul sufletelor ştie însă că în spatele ei nu se află altceva decât viaţa exterioară concentrată în sufletul nostru, în sânul căreia suntem situaţi. Putem ajunge cu aceasta şi în conflict, dacă suntem de părere că un lucru sau altul ne-a fost dat de propria noastră judecată. În timp ce credem că suntem independenţi, devenim cu atât mai mult sclavii propriei noastre vieţi interioare. Noi emitem judecăţi, dar ne dezvăţăm cu totul să punem întrebări.
Învăţăm să întrebăm numai dacă suntem în stare să dezvoltăm în noi acel echilibru al sufletului care-şi poate păstra veneraţia şi consideraţia faţă de domeniile sfinte ale vieţii, dacă suntem în stare să avem în sufletul nostru ceva care are întotdeauna imboldul de a nu se angaja prin judecata proprie faţă de ceea ce poate veni până la noi din domeniile sfinte ale vieţii. Învăţăm să întrebăm numai dacă ne putem transpune într-o dispoziţie de aşteptare, în aşa fel încât, printr-un eveniment sau altul, în viaţă să ni se reveleze un lucru sau altul, dacă ştim să aşteptăm, dacă avem o anumită sfială în a ne aplica judecata proprie tocmai faţă de ceea ce urmează să se reverse cu sfinţenie din domeniile sfinte ale vieţii, dacă nu emitem judecăţi, ci întrebăm, şi dacă nu întrebăm doar oameni care ştiu să ne spună ceva, ci întrebăm, înainte de toate, lumea spirituală, căreia nu-i opunem judecata emisă de noi înşine, ci întrebarea noastră, întrebarea noastră deja în dispoziţia sufletească, în modul de a gândi şi a simţi.
Încercaţi să înţelegeţi foarte bine, prin meditaţie, ce deosebire este între a veni în întâmpinarea tărâmurilor spirituale ale vieţii cu judecăţi şi a veni în întâmpinarea lor cu întrebări. Trebuie să vieţuiţi lăuntric faptul că între aceste două atitudini există o deosebire radicală. Cu această deosebire are legătură ceva care străbate întreaga noastră epocă şi pe care ar trebui să-l avem în vedere în mod cu totul deosebit în cadrul curentului nostru spiritual. Fiindcă acest curent spiritual va putea să prospere numai dacă vom învăţa să înţelegem deosebirea dintre a întreba şi a emite judecăţi. Sigur că e necesar să emitem judecăţi, când e vorba de relaţiile exterioare ale vieţii. De aceea, eu nici n-am spus că trebuie să ne reţinem întotdeauna deprinderea de a judeca; dar în faţa tainelor mai adânci ale vieţii ar trebui să învăţăm dispoziţia plină de aşteptare a întrebării. Mişcarea noastră spirituală va progresa prin tot ceea ce face ca o parte mai mare a omenirii să recunoască această dispoziţie a întrebării şi să o stimuleze; mişcarea noastră spirituală e frânată de tot ceea ce se opune acestui curent, sub forma judecăţilor uşuratice. Dacă în momentele solemne ale vieţii noastre încercăm să reflectăm şi aflăm ce putem dobândi dintr-o relatare cum este aceea despre Parsifal, care se îndreaptă spre cetatea Graalului şi trebuie să întrebe, atunci tocmai această imagine a lui Parsifal va deveni un model pentru mişcarea noastră spirituală. Şi, în acest context, vom putea înţelege multe alte lucruri.
Dacă ne întoarcem privirile încă o dată spre acea epocă din dezvoltarea omenirii care e situată înainte de Misteriul de pe Golgota, trebuie să spunem: Odinioară, sufletul uman poseda o veche moştenire, din vremea în care a coborât din înalturile spirituale pentru a trece prin multe încarnări pământeşti. Această moştenire s-a păstrat mereu, de la o încarnare la alta. De aceea, în vremurile vechi a existat o clarvedere care s-a retras treptat, care a devenit din ce în ce mai slabă. Cu cât au înaintat mai mult încarnările, cu atât a devenit mai slabă vechea clarvedere pe cale de dispariţie. De ce anume era legată vechea clarvedere? Ea era legată de ceva de care e legată şi facultatea percepţiei exterioare, prin ochi şi urechi, de ceea ce este omul în lumea exterioară. Oamenii care au trăit înainte de Misteriul de pe Golgota creşteau ca nişte copii. Ei învăţau să meargă, să vorbească şi, bineînţeles, câtă vreme au mai existat forţele elementare ale vechii clarvederi, învăţau şi să perceapă în mod clarvăzător. Ei învăţau să facă acest lucru ca pe ceva care rezulta în mod firesc în relaţiile cu oamenii, aşa cum, în relaţiile cu oamenii, rezulta învăţarea vorbirii, prin organizarea laringelui. Dar omul nu se oprea la învăţarea vorbirii, ci mergea mai departe, învăţând perceperea clarvăzătoare elementară. Această clarvedere elementară era legată de organizarea umană obişnuită, aşa cum era situată organizarea umană înăuntrul lumii fizice; prin urmare, clarvederea trebuia să ia în mod inevitabil caracterul organizării umane. Un om desfrânat nu putea introduce în clarvederea sa o natură pură; un om pur putea să introducă şi în clarvederea sa natura pură pe care o avea. E absolut firesc, deoarece clarvederea era legată direct de organizarea umană.
O consecinţă necesară a fost faptul că s-a păstrat o anumită taină – taina legăturii dintre lumea spirituală şi lumea fizică pământească –, înainte de coborârea lui Iisus Christos, o taină care nu trebuia dezvăluită organizării umane obişnuite. Organizarea umană trebuia mai întâi transformată, maturizată. Discipolul din Sais n-a avut voie să vadă imaginea lui Isis fără nicio pregătire, venind din lumea exterioară.
Odată cu cea de a patra epocă postatlanteană, în care a avut loc Misteriul de pe Golgota, vechea forţă a clarvederii dispăruse. Se ivea o nouă organizare a sufletului uman, o organizare a sufletului uman care rămâne izolată de lumea spirituală dacă nu întreabă, dacă nu are în ea imboldul care zace în întrebare. Aceleaşi forţe dăunătoare care se apropiau de sufletul uman în vremurile vechi nu se pot apropia de el, dacă omul întreabă tocmai de misterul Sfântului Graal. Fiindcă în acest mister se ascunde ceea ce s-a revărsat în aura Pământului de-abia acum, de la Misteriul de pe Golgota încoace. Ceea ce în trecut nu s-a revărsat în ea, ceea ce acum s-a revărsat în aura Pământului, drept mister al Graalului, i-ar rămâne, totuşi, inaccesibil omului care nu întreabă. Trebuie să întrebăm, dar aceasta nu înseamnă nimic altceva decât că trebuie să avem în noi imboldul de a aduce în mod real la înflorire ceea ce oricum trăieşte în suflet.
Înainte de Misteriul de pe Golgota, acest ceva nu era în suflet, deoarece Christos nu era în aura Pământului. Înainte de Misteriul de pe Golgota, un om, dacă doar ar fi privit în mod just imaginea lui Isis şi ar fi scrutat taina ei, prin ceea ce mai exista încă în el din vechile forţe clarvăzătoare, ar fi transpus aici întreaga sa natură umană şi atunci ar fi cunoscut în acest fel misterul.
În perioada de după Misteriul de pe Golgota, un suflet va ajunge să întrebe în mod just şi el va putea simţi în mod just, de asemenea, noul mister al lui Isis. De aceea, astăzi esenţialul este ca omul să întrebe, adică să se raporteze în mod just la ceea ce poate fi vestit drept concepţie spirituală despre lume. Dacă omul vine spre o asemenea concepţie doar în dispoziţia care emite judecăţi, el va putea citi toate cărţile şi toate ciclurile de conferinţe, dar nu va afla absolut nimic, fiindcă-i lipseşte dispoziţia sufletească a lui Parsifal. Dacă un om se apropie cu dispoziţia celui ce întreabă, el va afla cu totul alte lucruri decât cele cuprinse doar în cuvinte. El va vieţui cuvintele în mod rodnic, cu forţele-izvor din propriul său suflet. Esenţialul e ca ceea ce ne este vestit drept adevăruri spirituale să devină asemenea trăiri.
Ne revin în amintire toate acestea când de noi se apropie lucruri de felul evenimentelor importante care au avut loc între convorbirea lui Iisus din Nazareth cu mama sa şi Botezul în Iordan. Fiindcă aceste lucruri vor putea însemna ceva pentru noi numai dacă punem întrebări în legătură cu ele, dacă în noi există nevoia vie de a afla ce a acţionat în acel important moment de răscruce în care epoca de dinainte de Misteriul de pe Golgota se desparte de epoca ce a urmat după Misteriul de pe Golgota. E cel mai bine să lăsăm tocmai aceste lucruri să acţioneze asupra sufletului nostru. De fapt, tot ceea ce au ele a ne spune e conţinut deja în nararea evenimentelor. Nu e necesar să interpretăm aproape nimic.
Tocmai cu prilejul acestei părţi din Evanghelia a Cincea am vrut să fac această remarcă generală şi să atrag atenţia asupra faptului că, într-un anumit sens, pentru epoca noastră devine din nou important să înţelegem dispoziţia lui Parsifal. Va trebui s-o înţelegem. Ea a apărut la Parsifal-ul lui Richard Wagner, care a căutat să-i dea o formă muzical-dramatică. Nu vreau să mă lansez în marea dispută care s-a declanşat astăzi în lumea exterioară în jurul operei Parsifal. Ştiinţa spirituală nu există pentru a ţine partea cuiva. De aceea, departe de ea gândul de a se amesteca în disputa dintre aceia care vor să păstreze Parsifal-ul wagnerian – în ultimă instanţă, cel mai important document al lumii actuale despre Parsifal – la Bayreuth, despre unde s-ar asigura o anumită protecţie, şi cei care vor să-l predea împărăţiei lui Klingsor. De fapt, acest din urmă lucru se şi întâmplă. Dar aş vrea să atrag atenţia asupra celuilalt aspect, asupra faptului că în procesul neîntrerupt al lucrării Impulsului Christic, acolo unde puterea de judecată, conştienţa de suprafaţă a omului, încă nu pătrunde, spre care însă această conştienţă de suprafaţă trebuie să indice tot mai mult şi mai mult, prin concepţia spirituală despre lume, acolo trebuie să existe întotdeauna şi dispoziţia lui Parsifal şi multe altele, despre care vom mai vorbi în cursul acestei ierni.
Am spus deja că mama lui vitregă sau adoptivă începuse să aibă tot mai multă înţelegere pentru ceea ce trăia în sufletul lui Iisus. Şi acum a avut loc ceva care a devenit atât de important în pregătirea Misteriului de pe Golgota – aşa cum reiese din Cronica Akasha şi anume acea convorbire dintre Iisus şi mama sa vitregă sau adoptivă. Puterea ei de a înţelege progresase atât de mult, încât el i-a putut vorbi despre întreita durere prin care trecuse, din cauza declinului omenirii, aşa cum el a văzut în iudaism şi păgânism şi în legătură cu esenienii. Şi, descriindu-i întreaga sa durere singuratică şi ceea ce aflase, el şi-a dat seama că toate acestea acţionează asupra sufletului ei.
Una dintre impresiile cele mai extraordinare pe care cineva le poate avea pe tărâmul ocultismului este tocmai aceea care-i dezvăluie caracterul acestei convorbiri. Deoarece în întreaga evoluţie a Pământului nu se poate vedea ceva asemănător, nu spun ceva mai măreţ, întrucât, desigur, Misteriul de pe Golgota e mai măreţ, dar ceva asemănător nu se poate vedea altundeva. Ceea ce i-a spus el mamei sale nu erau doar nişte cuvinte, în sens obişnuit, ci erau fiinţe vii, care se duceau de la el spre mama sa vitregă, şi sufletul lui înaripa aceste cuvinte cu propriile sale forţe. Tot ceea ce suferise el, cu o intensitate imensă, în cursul convorbirii a trecut, ca dus pe aripile cuvintelor, în sufletul mamei vitrege. Propriul lui Eu însoţea fiecare cuvânt şi nu era doar un schimb de cuvinte ori de gânduri, era o trecere sufletească vie de la el la sufletul mamei vitrege, cuvintele despre iubirea lui nesfârşită, dar şi despre nesfârşita lui suferinţă. Astfel, el a putut să desfăşoare în faţa ei, ca într-o vastă panoramă, ceea ce trăise în trei etape. Ceea ce s-a petrecut atunci a fost intensificat şi prin faptul că Iisus din Nazareth a făcut ca, treptat, convorbirea să se îndrepte spre ceva ce rezultase pentru el prin întreita suferinţă cauzată de decăderea omului.
E cu adevărat foarte greu să îmbraci în cuvinte ceea ce i-a spus Iisus mamei sale vitrege, ca un fel de sinteză a propriilor sale trăiri. Dar pentru că noi avem o pregătire în domeniul ştiinţei spirituale, putem încerca să descriem, apelând şi la expresii şi formulări spiritual-ştiinţifice, sfârşitul convorbirii, conform cu sensul ei. Ceea ce trebuie să spun acum nu a fost spus, fireşte, exact cu aceste cuvinte, dar prin aceasta vă veţi putea face o reprezentare aproximativă a ceea ce a vrut Iisus să trezească, ca reprezentare, în sufletul mamei vitrege. Dacă privim în trecutul evoluţiei omenirii, întreaga viaţa a omenirii de pe Pământ se prezintă la fel ca viaţa umană individuală, numai că schimbată pentru generaţiile de mai târziu, neştiută de ele. Viaţa omenirii din epoca postatlanteană, am putea spune, a venit în faţa sufletului lui Iisus din Nazareth. El a văzut cum, după marele eveniment natural, s-a dezvoltat mai întâi vechea cultură hindusă, când marii sfinţi Rishi au putut să le comunice oamenilor grandioasele lor comori de înţelepciune. Cu alte cuvinte, exista o cultură şi o civilizaţie spirituală. Da, a spus el, aşa cum la omul individual există o vârstă a copilăriei, între naştere şi al şaptelea an de viaţă, în care acţionează cu totul alte forţe decât în viaţa umană de mai târziu, tot aşa în epoca străvechii civilizaţii indiene acţionau nişte forţe spirituale. Dar pentru că aceste forţe nu existau doar până la şapte ani, ci se revărsau asupra vieţii întregi, omenirea se afla pe atunci într-o altă fază de evoluţie decât mai târziu. Pe atunci omul ştia de-a lungul întregii vieţi ceea ce astăzi copilul ştie şi vieţuieşte până la şapte ani. Oamenii gândesc astăzi, între şapte şi paisprezece ani, între paisprezece şi douăzeci şi unu de ani, aşa cum gândesc, din cauză că şi-au pierdut forţele copilăriei, care la noi, cei de astăzi, sunt oprite să se mai reverse când am împlinit şapte ani. Datorită faptului că aceste forţe, care sunt prezente astăzi numai până la şapte ani, erau răspândite odinioară peste întreaga viaţă umană, oamenii din prima epocă postatlanteană erau clarvăzători. Ei urcau mai departe prin forţele care azi trăiesc în om numai până la vârsta de şapte ani. Da, aceasta a fost Epoca de Aur din evoluţia omenirii. A venit apoi o altă epocă, în care în întreaga omenire acţionau, erau răspândite peste întreaga viaţă, forţele care de obicei sunt active numai între şapte şi paisprezece ani. A urmat cea de a treia epocă, în care au acţionat forţele care astăzi acţionează între paisprezece şi douăzeci şi unu de ani. Şi, după aceea, noi am trăit într-o epocă în care peste întreaga viaţă umană erau răspândite forţele care de obicei sunt active între douăzeci şi unu şi douăzeci şi opt de ani. Dar acum ne apropiem deja, aşa a spus Iisus din Nazareth, de mijlocul vieţii, care este situat între treizeci şi patruzeci de ani, când în omul individual încetează să mai urce forţele tinereţii, când el începe să coboare. Trăim acum într-o epocă echivalentă cu vârsta dintre douăzeci şi opt – treizeci şi cinci de ani a omului individual, când acesta îşi începe coborâşul vieţii. Pe când în omul individual mai există alte forţe care-i dau posibilitatea de a trăi mai departe, în ansamblul omenirii nu mai există nimic. Aceasta e durerea cea mare, faptul că omenirea va ajunge asemenea unui moşneag, că şi-a lăsat în urmă tinereţea, că se află la vârsta dintre douăzeci şi opt şi treizeci şi cinci de ani. De unde ar putea veni forţe noi? Forţele tinereţii s-au epuizat.
Într-un asemenea mod i-a vorbit Iisus mamei sale vitrege despre declinul care începe în întreaga viaţă a omenirii ce îşi continuă evoluţia, astfel încât în cuvintele sale s-a făcut simţită o durere nespusă, încât puteai vedea că acum era lipsit de speranţă, lipsit de orice speranţă în ceea ce priveşte omenirea. Forţele tinereţii s-au epuizat, omenirea poate să se îndrepte acum spre vârsta senectuţii. Omul individual – acest lucru îl ştia Iisus – îşi duce viaţa mai departe, între treizeci şi cinci de ani şi moarte, datorită faptului că, s-ar putea spune, îi mai rămâne un rest din forţele tinereţii. Dar omenirea ca întreg nu avea un asemenea rest; era necesar ca în ea să vină ceva nou, ceea ce îi e necesar vieţii individuale a unui om, între douăzeci şi opt şi treizeci şi cinci de ani. Pământul trebuia să fie străluminat macrocosmic de forţa cu care, de obicei, omul trebuie să fie străluminat numai când trece prin perioada de declin a vieţii, între douăzeci şi opt şi treizeci şi patru de ani.
Omenirea ca atare îmbătrâneşte – acesta e gândul, acesta e sentimentul pe care-l vedem acum în Cronica Akasha şi care poate fi simţit în timp ce Iisus din Nazareth povesteşte. Pe când îi vorbea mamei sale astfel, pe când, ca să zicem aşa, din cuvintele lui răsuna sensul evoluţiei omenirii, într-un moment în care, aş putea spune, tot ceea ce exista în sinea lui se revărsa în cuvintele pe care le rostea, el a ştiut că din fiinţa lui proprie pleca ceva, odată cu aceste cuvinte, deoarece cuvintele sale deveniseră ceea ce era el însuşi. Acesta a fost, de asemenea, momentul în care, acum, în sufletul mamei vitrege sau adoptive s-a revărsat acea entitate care trăise în mama după trup a lui Iisus, care, după ce Eul lui Zarathustra trecuse în trupul celuilalt Iisus, murise pentru Pământ şi, de la vârsta de doisprezece ani a lui Iisus, trăia în regiunile spirituale. Ea a putut spiritualiza sufletul mamei, în aşa fel încât aceasta a trăit de acum înainte cu sufletul mamei după trup a băiatului Iisus nathanic.
Iisus din Nazareth s-a unit însă el însuşi atât de puternic cu cuvintele în care îşi întipărise întreaga durere cauzată de situaţia omenirii, încât această sine parcă dispăruse din învelişurile sale trupeşti, iar aceste învelişuri trupeşti redeveniseră aşa cum fuseseră pe când el era un băieţel, fiind doar îmbibat acum de toate suferinţele prin care trecuse de la doisprezece ani încoace. Eul lui Zarathustra plecase, şi în cele trei învelişuri nu mai trăia decât ceea ce rămăsese prin puterea trăirilor. În cele trei învelişuri s-a făcut simţit acum un impuls puternic; acesta îl îndemna insistent să facă un drum care l-a dus apoi spre Iordan, la Ioan Botezătorul. El a făcut acest drum ca într-un fel de stare de vis, care totuşi nu era un vis, ci o stare de conştienţă mai înaltă, nu erau prezente decât cele trei învelişuri, spiritualizate şi impulsionate de efectele trăirilor pe care le avusese de la doisprezece ani şi până în acel moment. Eul lui Zarathustra plecase. Cele trei învelişuri l-au condus în aşa fel încât el nu percepea aproape nimic din ceea ce se afla în jurul lui. Tocmai pentru că Eul plecase, cufundat cu totul în contemplarea destinului oamenilor şi a cerinţelor oamenilor...
