Doctrina despre pelerinajul sufletelor a fost, în era precreştină, un bun al vieţii răspândit pe teritorii întinse – de la vechea civilizaţie hindusă până la gândirea filosofilor greci. Acest lucru îi face azi pe mulţi să creadă că prin interesul arătat în prezent faţă de reîncarnare e vorba de o retrezire a acestei doctrine vechi, la care s-ar fi ajuns prin valul de metode pentru contemplare şi meditaţie care vine dinspre Răsărit spre Apus. De fapt, de la doctrina pelerinajului sufletelor şi până la ideea de reîncarnare a avut loc o evoluţie spirituală importantă, care îşi are punctul de pornire în Evenimentul christic de la răscrucea vremurilor. Prin unirea fiinţial-reală a lumii divin-spirituale cu existenţa Pământului şi a omenirii, omul poate deveni conştient de entitatea Eului său, el poate înainta de la viaţa în suflet la cunoaşterea de sine în spirit. Această evoluţie începe în era creştină prin pasul decisiv făcut de Augustin şi atinge un prim punct culminant în gândirea modernă prin Nikolaus von Kues.
Pelerinajul sufletului – chiar dacă este o cale de evoluţie personală – e orientat întotdeauna spre trecut. Dacă ne luăm după vechea concepţie hindusă, sufletul uman, creat pur de către Divinitate, prin căderea în păcat a fost exilat în „carcera trupului~. Pentru Veda hindusă – cunoaşterea sfântă – atingerea cu Pământul este consecinţa păcatului originar al omului; vieţile pământeşt repetate sunt o cale de jertfă a sufletului, pe care el trebuie să păşească mereu, până când, purificat de tot ce e pământesc, „intră în Brahman cel veşnic”, într-o linişte plină de beatitudine, acolo unde sunt nişte „spații pline de lumină”, cu o stingere totală a oricărei vieţi individuale (Upanişadele). Mistica Upanişadelor compară sinea sufletului, care se dizolvă, s-a purificat, cu un bulgăre de sare care, pus în apă, se dizolvă, devine una cu elementul apei În felul acesta, sufletul purificat de-a lungul multor vieţi pământeşti intră din nou în fiinţa Dumnezeirii, din care a venit.
Pelerinajul sufletelor conduce sufletul înapoi, la starea lui originară. Sensul reîncarnării străluceşte din viitor spre prezent. Ea poartă în sine impulsurile unei evoluţii neîncetate a omului, în curs de transformare, până la o desăvârşire, într-un viitor îndepărtat, sub o nouă formă spirituală individuală. Cunoaşterea de sine în spirit devine pentru el o autodeterminare a voinţei sale întru o evoluţie ce trimite spre viitor. Dacă acesta este ţelul reîncarnării, al reîntoarcerii în carne, evoluţia spre o existenţă umană superioară, de aceasta se leagă – în mod necesar, am spune – responsabilitatea faţă de Pământul pe care această evoluţie are loc. Doctrina despre pelerinajul sufletelor, cu privirea ei îndreptată spre trecut, spre o stea pământească care trebuie atinsă din nou, e lipsită – tot în mod necesar – de conştienţa acestei responsabilități. Rudolf Steiner a prezentat pentru prima dată ideea de reîncarnare în realitatea ei, drept impuls central al antroposofiei, fiind conştient de responsabilitatea deplină faţă de existenţa pământească pe care o avea în sarcinile sale personale şi general-umane, în articolul Reîncarnarea şi karma, două reprezentări necesare din punctul de vedere al ştiinţei moderne (1903) şi, în mod mai amănunţit, într-una din, cărţile sale de bază, Teosofie (1904).
Fie şi numai a gândi reîncarnarea, ca posibilitate de a dezlega enigmele destinului, presupune un mod just de a-l concepe pe om, în natura sa duală, ca fiinţă fizic-vie şi ca fiinţă sufletesc-spirituală. În prima conferinţă preluată în micul volum de faţă, care a fost prezentată în mod public (24 octombrie 1907), Rudolf Steiner expune concepţia spiritual-ştiinţifică despre om şi arată că la ea se poate ajunge printr-o observare exactă – şi prin comparaţie cu plante şi animale.
Reîncarnarea este destinul omului. În legea sa, care guvernează peste tot, se întreţes destinele persoanle, după măsura relaţiilor pe care fiecare şi le-a creat cu comunitatea umană şi vieţile sale pământeşti anterioare. Omul nu îşi trăieşte destinul ca reprezentant al speciei, asemănător cu toţi ceilalţi oameni. Destinul său este întru totul al său şi destinul niciunui om nu e asemănător cu acesta, chiar dacă situaţiile de viaţă exterioare sunt asemănătoare şi chiar dacă unele evenimente dramatice ating în acelaşi fel un mare număr de oameni. În această unicitate irepetabilă a fiecărui destin uman se arată măreţia şi libertatea felului în care se plăsmuieşte destinul individual. Pe de altă parte, destinul presupune întotdeauna întâlnirea cu celălalt om: cu semenul, cu o comunitate umană, cu spiritul epocii, nu în ultimul rând cu intervenţiile spirituale importante care au loc în evoluţia generală. Acesta este marele mister al existenţei, faptul că destinul, cu forţa sa de evoluţie individuală, este posibil numai prin legătura vie cu întregul. Cunoaşterea faptului că destinul individual e întreţesut în multe feluri cu destinele oamenilor, popoarelor şi epocilor deschide perspectiva spre o concepţie despre lume şi viaţă cu adevărat obiectivă şi îl fereşte pe cel ce caută cunoaşterea de speculaţiile unilaterale asupra vieţilor pământeşti trecute, ba chiar, în general, de orice trăire speculativă a ideii de reîncarnare. Responsabilitatea justă în viaţă, împreună cu ideea de reîncarnare, trezesc în om conştiinţa (conferinţa din 16 mai 1910).
„Destinul” animalului e cu totul altceva. Animalul nu e răspunzător de el. Destinul domneşte deasupra lui. Existenţa animalului e determinată.de organizarea sa fizică. El nu are Sine şi de aceea „nu are nici biografie” (Rudolf Steiner, 20 octombrie 1904). Odată cu Sinea îi lipsesc amintirea şi conştiinţa. Omul merge pe calea cunoaşterii de sine. El poate. să înainteze exersând, de la presimțirea faptului că este şi el responsabil în ceea ce priveşte trăirea destinului până la a se recunoaşte pe sine drept creator al destinului său. Exerciţiile de gândire (conferințele din 20 şi 21 februarie 1912), drept cultivare a unei capacități de a-şi aminti faptele vieții, intensifică voinţa înnăscută a omului de a face ca ceea ce e greşit să devină just, ca ceea ce nu e bun să devină bun, iar ceea ce e imperfect să se apropie mai mult de perfecțiune, de a compensa o nedreptate făcută cuiva – chiar şi un gând rău despre alții. Capacitatea amintirii obiective face conştiinţa mai puternică, iar conştiinţa eliberează amintirea de orice amăgire subiectivă.
Viața nu ne oferă întotdeauna posibilitatea unei compensări. Rămâne un rest, care cere imperios un destin nou. Evoluţia şi compensarea sunt acelea care-l cheamă pe om în noua existență. Dacă exercițiile de gândire, făcând abstracţie de realitățile vieții şi de imaginile amintirii, sunt îndreptate, prin cugetare meditativă, spre ideea pură de „evolulie a Eului”, ideea de reîncarnare se integrează cunoaşterii. Omul găseşte adevărul ei în contemplare aprofundată, adică altruistă, a ideii, la fel cum omul de ştiință îl găseşte pe al său în observaţiile făcute în natură.
Procesele devenirii încep prin faptul că ceva unitar trece la dualitate: Dumnezeu şi lume, spirit şi materie, eu şi tu, bărbat şi femeie etc. Apar nişte contrarii, şi ele devin nişte factori purtători de evoluție. Acestea se pot mistui luptând între ele sau se pot potența, luând forme superioare, prin faptul că se completează reciproc. În evoluția lumii, ideea de reîncarnare şi karmă, care în modul de a trăi al omului devine un ideal, se transformă în resortul ce impulsionează evoluția divin-spirituală şi duce, în viața personală, la acceptarea liberă a ceea ce se apropie de un drept destin. Conferinţele din 26 noiembrie 1910 şi 19 mai 1923 conțin multe exemple de acţiuni karmice pe care Rudolf Stainer le-a putut cerceta şi în contemplarea sa asupra vieții şi spiritului şi ele atrag atenția asupra legăturii dintre reîncarnare şi evoluția lumii. Cu aceasta, ele ne pregătesc pentru ultimele trei conferințe ale volumului de față. Acestea se numără printre primele conferințe pe care Rudolf Steiner le-a ținut în ultimul an al vieţii sale, în seria „Considerații esoterice asupra unor legături karmice”. Cititorul atent va observa că în aceste trei conferinţe se vorbeşte de la un nivel superior despre unele lucruri discutate deja în conferinţele dinainte. Aici Rudolf Steiner vorbeşte de un cerc de persoane despre care a putut presupune că el îşi elaborase, printr-o muncă de mulţi ani, cunoaşterea unor legităţi karmice şi că trăiesc în cunoaşterea faptului că „oamenii înşişi sunt sub stratul karmei” (23 februarie 1924) şi prin aceasta „îşi trăiesc libertatea prin împlinirea unor sarcini karmice”.
Cunoaşterea destinului în sensul antroposofic fortifică în om certitudinea că el va duce peste pragul morţii nu numai viaţa sufletului său, ci şi conştienţa sa spirituală.
Clara Kreutzer
