Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

PSIHOLOGIE SPIRITUALĂ


„Am putea numi pe drept cuvânt dezvoltarea ştiinţei în ultimul secol o cucerire a spiritului naturalist-ştiinţific aproape a tuturor domeniilor cunoaşterii umane. Ceea ce este specific pentru o putere învingătoare în această campanie de cucerire nu se vede nicăieri mai bine decât în caracterul pe care l-a primit în ultimele decenii cercetarea sufletului uman în cercurile ştiinţifice de specialitate. Psihologul modern, care încearcă să se apropie cu aparatele sale de calculat şi de măsurat de fenomenele care se tălăzuiesc în sus şi în jos ale interiorului nostru, se aseamănă foarte puţin cu psihologul din trecut, care voia să-şi observe propriul suflet numai cu ochiul spiritual; în schimb, el se aseamănă cu atât mai mult cu experimentatorul fizician sau chimist.” [Nota 6] Cu aceste cuvinte caracteriza Rudolf Steiner în 1901 într-un articol de revistă situaţia cercetării psihologice din acea vreme. În alt context al acestui articol, Rudolf Steiner evaluează, ca şi în prima noastră conferinţă, importanţa unei psihologii experimentale, fiziologice.

În conferinţa care urmează se indică, aşa cum s-a făcut şi în prima noastră conferinţă, ca metodă a psihologiei spiritual-ştiinţifice despre care este vorba aici exersarea autoobservației. Se face referire, în contextul ei istoric, la importanţa structurii antropologice tripartite a omului ca trup, suflet şi spirit şi este menţionată „abrogarea” spiritului, grea de consecinţe până astăzi, la al optulea Conciliu ecumenic de la Constantinopol din anul 869.

Triada spirit, suflet şi trup este tratată clar ca temă în a treia conferinţă din volumul nostru, o conferinţă publică din 28 februarie 1918 prezentată la Berlin.

În această conferinţă găsim şi indicaţii metodice concrete pentru învățarea şi exersarea autoobservaţiei. Căci prin aceasta nu se înțelege reflecţia continuă, „a-vorbi-mult-despre-sine, acest a-reflecta-mult-la-sine”, care este „cu adevărat calea cea mai proastă spre cunoaşterea de sine” [Nota 7], ci un procedeu metodic riguros, o „empirie interioară”, prin care psihologia exterioară şi antropologia exterioară devin, abia prin aceasta, o antroposofie reală.



II
PSIHOLOGIE TEOSOFICĂ

Berlin, 16 martie 1904

Pentru a le putea comunica oamenilor înțelepciunea cerească, e necesară cunoaşterea de sine. Platon îl venera pe marele său maestru Socrate mai ales pentru că Socrate a putut ajunge prin cunoaşterea de sine la cunoaşterea supremă, la cunoaşterea zeilor, pentru că, mai mult decât întreaga cunoaştere a naturii exterioare, mai mult decât tot ceea ce se referă la ceva de dincolo de lumea noastră, el preţuia cunoaşterea propriului suflet. Socrate este unul dintre martirii cunoaşterii şi adevărului tocmai pentru că el a nu fost înțeles în privinţa acestei cunoaşteri a sufletului său. El a fost învinuit că ar tăgădui zeii, în timp ce el doar îi căuta pe o altă cale decât alţii, el îi căuta pe calea propriului său suflet; a fost învinuit din cauza acestei cunoaşteri de sine, care nu are drept ţel numai cunoaşterea propriului suflet uman, ci şi comoara pe care acest suflet uman o adăposteşte drept cunoaştere, şi anume, cunoaşterea temeiului divin al lumilor.

Despre această cunoaştere de sine urmează să trateze aceste trei conferinţe [Nota 8]. Numărul acestor conferinţe nu a fost stabilit în mod arbitrar şi nici la întâmplare, ci este gândit ținându-se seama de mersul evoluţiei sufletului. Căci în vremurile în care cunoaşterea sufletului şi înțelepciunea despre suflet ajunseseră în centrul întregii cugetări şi aspiraţii umane, în vremurile vechii înţelepciuni indiene Vedanta, care precede budismul, şi, iarăşi, în vremea budismului, în perioada lui de înflorire, şi, de asemenea, în vremea în care filosofia greacă ajunsese, la rândul ei, în perioada de înflorire, şi pe urmă, în cele mai bune vremuri, în primele vremuri şi cele de mai târziu ale evoluţiei creştine, ființa omului era împărțită în trei părți, în trup, suflet şi spirit. Dacă vrem să examinăm sufletul în mod corect, trebuie să-l punem în legătură cu celelalte două părți ale entității umane, cu trupul, pe de o parte, şi cu spiritul, pe de altă parte. De aceea, această primă conferinţă introductivă trebuie să trateze despre relațiile dintre suflet şi trup. A doua conferinţă va trata despre fiinţa interioară propriu-zisă a sufletului uman, iar a treia despre privirea pe care o poate îndrepta sufletul uman în sus, pornind din sine, spre temeiul originar divin-spiritual al existenței lumilor.

Printr-o ciudată înlănţuire a istoriei, această împărțire în trei a entității umane s-a pierdut pentru cercetarea occidentală, căci, acolo unde dumneavoastră căutați şi astăzi ştiinţa sufletului, veți vedea peste tot că ştiinţa sufletului sau psihologia se opune, pur şi simplu, ştiinței naturii sau ştiinței despre trup, şi puteţi auzi peste tot că omul ar trebui să fie privit pe baza a două puncte de vedere: pe baza punctului de vedere care dă explicații despre corporalitate, şi pe baza punctului de vedere care dă explicalii despre suflet. Exprimându-ne simplu, aici se afirmă că omul constă din trup şi suflet. Această teză, pe care se bazează, de fapt, întreaga noastră psihologie cunoscută de dumneavoastră şi la care trebuie să raportăm multe erori din psihologie, această teză are o istorie ciudată. Când oamenii cugetau asupra omului şi încercau să-şi explice ființa lui, până în primele vremuri ale creştinismului, nimeni nu a împărţit omul altfel decât în trei părţi, trup şi suflet şi spirit. Mergeți în urmă până la primii scriitori creştini, mergeți până la gnostici, veți găsi peste tot această împărțire. Până în secolele II, III vă întâmpină o structură tripartită a omului recunoscută şi de ştiinţa şi dogmatica creştine. Mai târziu, în cadrul creştinismului aceste învăţături au fost considerate periculoase. Se spunea că omul, dacă s-ar ridica deasupra sufletului său, până la spirit, ar deveni prea trufaş, ar deveni prea încrezut dacă ar vrea să dea explicaţii despre temeiul lucrurilor, despre care ar trebui să dea explicații numai Revelația. De aceea, la diferite concilii s-a discutat şi s-a decis ca pe viitor să se predea ca dogmă teza: Omul este alcătuit din trup şi suflet. Unii teologi respectați au rămas, într-o anumită privinţă, la structura tripartită, de exemplu, John Scot Eriugena şi Toma d'Aquino [Nota 9]. Dar ştiinţa creştină, căreia îi revenea misiunea, mai ales în Evul Mediu, de a cultiva ştiinţa sufletului, a pierdut tot mai mult conştiența structurii tripartite. Și în perioada înfloririi ştiinței în secolele al XV-lea şi al XVI-lea nu mai exista nicio conştiență despre vechea împărţire. Însuşi Cartesius [Nota 10] face distincție numai între suflet, pe care el îl numeşte spirit, şi trup. Şi aşa a rămas. Cei care vorbesc astăzi despre psihologie sau ştiinţa sufletului nu ştiu că ei vorbesc sub influența unei dogme creştine. Ei cred, şi putem citi acest lucru în manuale, că omul ar consta numai din trup şi suflet. Dar prin aceasta doar s-a perpetuat o prejudecată veche de secole, şi oamenii se bazează încă şi astăzi pe această prejudecată. Vom vedea acest lucru şi pe parcursul acestor conferințe.

Ne revine acum misiunea de a arăta, înainte de toate, ce relație trebuie să presupună cercetătorul imparţial al sufletului între suflet şi trup; căci se pare că un rezultat al ştiințelor moderne ale naturii este faptul că nu se mai poate vorbi despre suflet [Nota 11] aşa cum s-a vorbit cu milenii înaintea erei noastre. Cercetarea naturii, care şi-a pus amprenta asupra secolului al XIX-lea şi asupra evoluției sale spirituale, a declarat mereu că o psihologie în vechiul sens al cuvântului – cum ar fi, de exemplu, cea a lui Goethe şi, parțial, cea a lui Aristotel – nu este conciliabilă cu concepțiile ei şi de aceea nu ar fi valabilă. Puteți examina manualele de psihologie, sau examinați Die Weltrătsel (Despre enigmele lumii) de Haeckel [Nota 12], veți vedea peste tot că există nişte prejudecăți dogmatice şi părerea că vechiul mod de a privi lucrurile prin care omul încerca să se apropie de suflet este depăşit. Nimeni nu îl poate stima pe Haeckel – eu spun acest lucru în numele naturaliştilor şi al admiratorilor lui Ernst Haeckel –, nimeni nu îl poate stima mai mult decât eu însumi, ca pe o somitate, ca pe o somitate ştiințifică monumentală. Dar oamenii mari au şi greşeli mari, şi astfel se cade să analizăm în mod imparțial o prejudecată a epocii noastre.

Ce ni se spune din această direcție? Ni se spune: Ia uitați-vă, ceea ce ați numit voi suflet a dispărut sub mâinile noastre. Noi, naturaliştii, v-am arătat că toate senzațiile, tot ceea ce se dezvoltă ca viață de reprezentare, întreaga gândire, întreaga voință, întreaga simțire, toate acestea sunt legate de anumite organe ale creierului nostru şi ale sistemului nostru nervos. [Vezi Nota 11] Ştiințele naturii din secolul. al XIX-lea au arătat, aşa se spune, că anumite părți ale materiei noastre cenuşii, dacă nu sunt complet intacte, fac imposibilă îndeplinirea anumitor activități spirituale. De aici se trage concluzia că aceste activităţi spirituale sunt localizate în aceste părți ale creierului, că ele, cum se spune, depind de aceste părți ale creierului nostru. Acest lucru a fost exprimat în mod categoric prin faptul că s-a spus: Un anumit punct al creierului este centrul vorbirii, o altă parte, centrul acestei activități sufleteşti, o altă parte, al altei activități sufleteşti, astfel încât sufletul poate fi demontat bucată cu bucată [Nota 13] – S-a arătat că îmbolnăvirea anumitor părți ale creierului merge în paralel cu pierderea anumitor facultăți sufleteşti. Niciun naturalist nu poate găsi ceea ce şi-au reprezentat oamenii timp de milenii prin suflet, aceasta este o noțiune cu care naturalistul nu are ce face. Noi vedem corpul şi funcţiile sale, dar nu vedem nicăieri un suflet. Marele moralist al darwinismului, Bartholomăus Carneri [Nota 14], care a scris o etică a darwinismului, şi-a exprimat clar convingerea, atât de clar cum poate nu a fost exprimată niciodată în aceste cercuri ale naturaliştilor. El spune: Să examinăm un ceas, Limbile avansează, mecanismul ceasului merge. Toate acestea au loc prin intermediul mecanismului care stă în fața noastră. La fel cum aici, în ceea ce execută ceasul, avem o o    manifestare a mecanismului ceasului, tot aşa, în ceea ce simte şi gândeşte şi vrea omul avem în fața noastră o manifestare a întregului mecanism al nervilor. Pe cât de puțin putem admite că în ceas s-ar afla o ființă sufletească minusculă care ar mişca roțilele, care ar face să avanseze limbile, tot pe atât de puțin putem admite că pe lângă organism ar mai exista un suflet, care ar produce gândirea, simţirea şi voința. – Aceasta este mărturisirea unui naturalist în ceea ce priveşte spiritualul, aceasta este concepția pe care naturaliştii au pus-o la baza unei noi credințe, a unei religii pur naturaliste. Naturalistul crede că rezultatele ştiinţei îl obligă să ajungă la această mărturisire, şi crede că are voie să considere că orice om care nu ajunge, sub influența ştiinței, la această concluzie este un spirit naiv. Bartholomăus Carneri ne-a arătat acest lucru fără machiaj. Atât timp cât oamenii erau copii, ei au vorbit ca Aristotel; dar acum, fiindcă au devenit bărbați şi înțeleg ştiinţa, trebuie să renunțe la concepțiile naive. Concepția naturaliştilor, care nu-i face să vadă în oameni nimic altceva decât un mecanism, coincide cu parabola despre ceas. Această concepție este exprimată într-un mod radical. Ea este considerată singura demnă de epoca actuală. Ea este prezentată ca şi cum descoperirile naturalist-ştiințifice ale epocii ne-ar constrânge să ajungem să recunoaştem această concepție.

Ei bine, dar noi trebuie să ne întrebăm: Oare, într-adevăr, ştiințele naturii, cercetarea exactă a sistemului nostru nervos, cercetarea exactă a organelor noastre şi a funcțiilor lor ne-au constrâns să ajungem la această concepție? Nu, căci tot ceea ce se consideră astăzi a fi situat pe culmea ştiinței şi decisiv, în secolul al XVIII-lea se afla încă în stare de germene. Nu exista nimic din psihologia modernă, nimic din descoperirile marelui Johannes Müller [Nota 15] şi şcoala sa, nimic din descoperirile pe care le-au făcut naturaliştii în secolul al XIX-lea. Și atunci, în secolul al XVIII-lea, aceste concepții erau exprimate în modul cel mai radical în cadrul iluminismului francez, care nu s-a putut baza pe ştiințele naturii, atunci au răsunat pentru prima dată cuvintele: Omul este o maşină. Din această perioadă provine o carte a lui d'Holbach [Nota 16], intitulată Système de la nature (Sistemul naturii), despre care Goethe a spus că s-a simţit dezgustat de superficialitatea şi lipsa ei de conţinut. Menţionez acest lucru drept dovadă că această concepţie exista înainte de dezvoltarea ştiinţelor moderne ale naturii. Putem spune că, dimpotrivă, materialismul secolului al XVIII-lea plutea pe deasupra spiritelor din secolul al XIX-lea şi că mărturisirea de credinţă materialistă era decisivă pentru modul de gândire care a fost introdus abia după aceea în ştiinţele naturii. Aceasta în legătură cu adevărul istoric. Căci, dacă nu ar fi aşa, atunci, într-adevăr, ar trebui să numim de-a dreptul naivă concepţia pe care o au ştiinţele naturii, şi anume, că nu s-ar putea vorbi despre suflet în vechiul sens, fiindcă putem demonta sufletul, fiindcă putem demonta creierul, aşa cum am arătat – atunci ar trebui să numim naivă această concepţie. Oare ce s-a câştigat în mod deosebit cu această concepţie? Niciun cercetător din domeniul vieţii sufleteşti care încearcă să cunoască sufletul în sensul lui Aristotel, în sensul vechilor greci, sau – să spunem, în ciuda obiecţiei care ar putea apărea din unele direcţii – niciun psiholog care încearcă să cunoască sufletul în sensul Evului Mediu creştin nu poate respinge adevărul ştiinţelor actuale ale naturii. Orice psiholog rezonabil va fi de acord cu ceea ce spun ştiinţele naturii despre sistemul nervos şi despre creier, ca mijlocitori ai funcţiilor noastre sufleteşti. El nu este surprins de faptul că atunci când o anumită parte a creierului se îmbolnăveşte omul nu mai poate vorbi. Vechiul cercetător nu ar fi surprins mai mult de acest lucru decât de faptul că omul nu mai poate gândi atunci când este ucis. Ştiința modernă nu face nimic altceva decât să constate în amănunt ceea ce oamenii au observat deja în general. Și, exact aşa cum omul ştie că fără anumite părţi ale creierului nu poate vorbi, nu poate gândi, tot astfel, şi faptul că omul poate fi ucis ar trebui să fie o dovadă că el nu are suflet. Și vedantiştilor, şi lui Platon, şi aşa mai departe, le este clar faptul că activitatea sufletească a omului încetează când îi cade un bolovan în cap şi îl zdrobeşte. Vechea psihologie nici nu a spus altceva. Acest lucru poate să ne fie clar. Putem să acceptăm întreaga ştiinţă a naturii şi să concepem, totuşi, altfel psihologia. În nişte secole anterioare, oamenilor le era clar faptul că drumul pe care au luat-o ştiinţele naturii nu duce la cunoaşterea sufletului şi de aceea nici nu se pot apuca să o conteste. Dacă cei care se străduie să combată vechea ştiinţă a sufletului de pe poziţia ştiinţelor naturii s-ar familiariza cu succesiunile de gânduri ale unor epoci mai vechi, când oamenii încă nu erau atât de prinşi în vârtejul vieţii exterioare, când omul încă nu era obişnuit să-şi observe propria viaţă sufletească, ba chiar să observe în general viaţa sufletească, dacă adepţii credinţei naturaliste s-ar adânci în succesiunile de gânduri ale vechilor înțelepți, ei ar înțelege, tocmai studiind aceste succesiuni de gânduri, ce donquişotism este să lupţi în acest sens naturalist-ştiinţific împotriva ştiinţei sufletului.

Această întreagă luptă este descrisă deja într-o convorbire care se găseşte în literatura budistă [Nota 17], într-o convorbire care nu face parte dintre cuvântările propriu-zise ale lui Buddha, care a fost notată abia cu câţiva ani înainte de Naşterea lui Christos. Dar cel care studiază această convorbire vede că e vorba de vechile concepţii autentice ale budismului, care au fost exprimate în convorbirea dintre regele Milinda, care era înarmat cu înțelepciunea şi dialectica greacă, şi înțeleptul budist Nagasena. Acest rege apare în faţa înțeleptului indian şi întreabă: Spune-mi, cine te consideră oamenii că eşti? – La aceasta, înțeleptul Nagasena răspunde: Oamenii îmi spun Nagasena. Dar acesta este numai un nume. În spatele acestuia nu se ascunde niciun subiect, nicio personalitate. – Cum? – a spus atunci regele Milinda, care era înzestrat cu dialectica greacă şi cu întreaga facultate şi putere a gândirii greceşti –, ascultaţi, voi, care vă puteţi apropia, ce afirmă înţeleptul, că în spatele numelui Nagasena nu s-ar afla nimic. Atunci ce este ceea ce stă în faţa mea? Mâinile tale, picioarele tale sunt Nagasena? Nu. Senzaţiile, sentimentele şi reprezentările tale sunt Nagasena? Nu, toate acestea nu sunt Nagasena. Ei bine, atunci legătura dintre toate acestea este Nagasena. Dar, dacă el afirmă acum că toate acestea nu sunt Nagasena, că acesta este numai un nume care leagă totul, atunci cine este şi ce este, propriu-zis, Nagasena? Ceea ce trăieşte în spatele creierului, în spatele organelor, în spatele corpului, în spatele sentimentelor şi reprezentărilor este un nimic? Este un nimic cel care face bine altora? Este un nimic cel care face binele şi răul? Este un nimic cel care năzuieşte spre sfinţenie? În spatele tuturor acestor lucruri nu se află nimic altceva decât numele? – Atunci Nagasena a răspuns cu o altă parabolă: Cum ai ajuns aici, mărite rege, pe jos sau cu trăsura? Regele a răspuns: Cu trăsura. – Ei bine, explică-mi ce este trăsura ta. Oiştea este trăsura ta? Roţile sunt trăsura ta? – Lada este trăsura ta? Nu, a răspuns regele. – Aşadar, ce este trăsura ta? Este un nume care se referă numai la legătura dintre diferitele părţi.

Ce a vrut să spună înțeleptul Nagasena, care a devenit mare în învățăturile budiste cu răspunsul său? – O, rege, care ţi-ai cucerit în Grecia, prin filosofia greacă, o capacitate măreaţă, puternică, tu trebuie să înțelegi că atunci când examinezi părţile trăsurii în ansamblul ei ajungi la fel de puţin la altceva decât la un nume ca şi atunci când consideri împreună părţile omului.

Examinaţi această învățătură străveche, pe care o puteţi urmări în trecut până la cele mai vechi epoci ale concepţiei budiste despre lume, şi întrebați-vă ce se spune aici? Nu se spune nimic altceva decât că această cale a cercetării organelor exterioare, indiferent că sunt cercetate în linii mari sau în amănunt – cercetarea alternanţei de reprezentări, pe care un mare anatomist, Mecinikov [Nota 18], a evaluat-o la un miliard –, pentru a se ajunge la cunoaşterea sufletului, este un drum greşit. În sensul acestei judecăţi juste a înțeleptului Nagasena, noi nu putem găsi pe această cale sufletul. E o cale greşită. În epocile în care omul ştia pe ce cale poate găsi şi studia sufletul, el nu încerca niciodată să se apropie de suflet pe această cale. A fost o necesitate a istoriei ca vechile căi, subtile, intime, pe care încă şi înțelepții Evului Mediu creştin mai căutau sufletul, să se retragă întru câtva, atunci când ştiinţele naturii au început să se preocupe tot mai mult de lumea exterioară. Căci ce sunt oare acele metode, concepţii şi criterii pe care le-au dezvoltat în mod deosebit ştiinţele naturii? Puteţi găsi în operele postume ale unui naturalist dintre cei mai geniali ai prezentului nostru nemijlocit, care a făcut descoperiri importante în domeniul teoriei electricităţii, afirmaţia că ştiinţele moderne ale naturii şi-au înscris pe stindardul lor deviza: Simplitate şi Utilitate. Iar în cazul unui psiholog care lucrează şi în sensul ştiinţelor naturii la aceste două cerinţe, simplitatea şi utilitatea, mai puteţi adăuga şi claritatea. Și am putea spune că prin aceste trei cerinţe simplitate, utilitate şi claritate – ştiinţele naturii au făcut de-a dreptul minuni.

Dar acestea nu pot fi aplicate înțelepciunii despre suflet. Claritate în privinţa examinării părţilor exterioare, utilitate în privinţa manifestării exterioare, aceste cerinţe au determinat ştiinţele naturii să caute legătura părţilor, să calculeze, să cerceteze. Dar tocmai această cale nu poate duce niciodată, în sensul judecăţii înțeleptului Nagasena, la suflet. Putem înțelege că ştiinţele naturii au ajuns să se îndepărteze de căile sufletului numai prin faptul că au apucat pe această cale. Oamenii nu mai sunt conştienţi astăzi de lucrurile spre care au năzuit cercetătorii sufletului pe parcursul secolelor. E de-a dreptul incredibil ce se spune în această privinţă şi ce sumă de afirmaţii pline de ignoranţă apar când se vorbeşte astăzi în nişte cercuri aparent importante despre psihologia lui Aristotel [Nota 19] sau despre psihologia primilor cercetători creştini, despre psihologia din Evul Mediu. Şi totuşi, dacă cineva vrea să înţeleagă din punct de vedere ştiinţific fiinţa sufletului, nu există altă cale de acces decât munca interioară conştiincioasă, strădania de a ne însuşi reprezentările lui Aristotel, reprezentările pe care le-au avut primii creştini şi marii teologi cu privire la cunoaşterea sufletului. Nu există altă metodă. Ea este la fel de importantă pentru acest tărâm ca metoda naturalist-ştiinţifică pentru ştiinţa exterioară. Dar aceste metode ale ştiinţei sufletului s-au pierdut în mare parte. Observaţiile interioare reale nu sunt considerate deloc ca aparţinând domeniului ştiinţific.

Mişcarea teosofică şi-a asumat sarcina de a cerceta din nou căile sufletului. Accesul la suflet poate fi găsit în cele mai diverse feluri. În alte conferinţe am încercat să deschid drumul spre cunoaşterea sufletului pe o cale pur spiritual-ştiinţifică, printr-o metodă pur teosofică. Dar aici trebuie să discutăm situaţia mai întâi în sensul în care marele Aristotel a întemeiat la sfârşitul epocii greceşti, a marii epoci filosofice greceşti, această ştiinţă a sufletului. Căci în epoca anterioară înțelepciunea despre suflet a fost cultivată altfel decât la Aristotel. Vom înțelege cum a fost cultivată înțelepciunea despre suflet în cadrul vechii înțelepciuni egiptene, cum a fost cultivată în cadrul vechii înțelepciuni Vedanta. Dar vom lăsa asta pentru mai târziu. Astăzi permiteţi-mi să vorbesc despre psihologia lui Aristotel, care, ca erudit, ca om de ştiinţă, a finalizat cu câteva secole înainte de Naşterea lui Christos ceea ce fusese descoperit pe cu totul alte căi. Putem spune că în psihologia lui Aristotel ni se prezintă ceea ce au fost în stare să dea cei mai buni pe tărâmul psihologiei. Şi, fiindcă Aristotel a transmis ce era mai bun, trebuie să vorbim, înainte de toate, despre Aristotel. Şi totuşi, acest spirit uriaş al epocii sale – lucrările lui sunt o vistierie cu comori ale cunoaşterii epocii vechi, şi cel care se adânceşte în Aristotel ştie ce se realizase înainte de epoca sa – nu era deloc un clarvăzător ca Platon, el era un om de ştiinţă. Cel care vrea să se apropie din punct de vedere ştiinţific de tărâmul sufletului trebuie să o facă pe calea lui Aristotel. Aristotel este o personalitate care satisface în orice privinţă – dacă ţinem seama de epocă – cerinţele gândirii naturalist-ştiinţifice. Numai într-un singur punct, aşa cum vom vedea, numai într-un singur punct nu. Şi acest singur punct în care îl găsim pe Aristotel nesatisfăcător pentru domeniul psihologiei a devenit marea fatalitate a tuturor teoriilor ştiinţifice din domeniul psihologiei ale Occidentului.

Aristotel era un evoluţionist pe tărâmul ştiinţelor naturii. El se situa întru totul pe poziţia teoriei evoluţioniste. El presupunea că toate fiinţele au evoluat pe baza unei necesităţi naturalist-ştiinţifice riguroase. El chiar considera că entităţile cele mai imperfecte au luat naştere prin generaţie spontanee, prin simpla asociere a unor substanţe naturale neînsufleţite, pe o cale pur naturală. Aceasta este o ipoteză care constituie un adevărat măr al discordiei pe tărâmul ştiinţei, dar o ipoteză pe care Haeckel o împărtăşeşte cu Aristotel. Şi Haeckel mai împărtăşeşte cu Aristotel convingerea că o scară evolutivă în linie dreaptă duce până sus la om. Aristotel include în această evoluţie şi întreaga evoluţie a sufletului şi este convins că între suflet şi existenţa corporală nu există o deosebire radicală, ci numai una graduală. Adică, Aristotel are convingerea că în evoluţia de la imperfect la perfect intervine momentul în care se atinge treapta pe care orice element neînsufleţit îşi găseşte forma sa şi atunci, într-un mod absolut de la sine înțeles, apare posibilitatea ca din elementul neînsuflețit să se dezvolte elementul sufletesc. Şi el distinge, gradual, un aşa-numit suflet vegetal, care trăieşte în întreaga lume a plantelor, un suflet animal, care trăieşte în regnul animal, şi, în fine, el distinge o treaptă superioară a acestui suflet animal, care trăieşte în om. Vedeţi că Aristotel, dacă este bine înțeles, coincide perfect cu tot ceea ce ne învață ştiinţele moderne ale naturii. Şi acum luaţi Die Welträtsel (Despre enigmele lumii) de Haeckel, primele pagini, unde el stă pe solul legilor juste ale naturii, şi comparaţi ce scrie acolo cu ştiinţele naturii şi cu psihologia lui Aristotel, şi veţi vedea, dacă socotiţi diferenţa dată de timp, că nu există o deosebire reală.

Dar acum urmează partea unde Aristotel depăşeşte ştiinţa despre suflet la care cred ştiinţele moderne ale naturii că au ajuns. Aristotel arată că el este în stare să observe viaţa interioară reală. Căci cel care urmăreşte cu înțelegere profundă ce clădeşte acum Aristotel pe această teorie a cunoaşterii conformă cu legile naturii vede că toţi cei care obiectează ceva împotriva acestei concepţii a lui Aristotel nu au înțeles-o, pur şi simplu, în sensul adevărat al cuvântului. E infinit de simplu să înțelegem că trebuie să facem un pas uriaş de la sufletul animal la sufletul uman. E infinit de uşor să înțelegem acest lucru. Nimic altceva nu ne împiedică să facem acest pas împreună cu Aristotel decât obişnuinţele de gândire care s-au dezvoltat pe parcursul direcţiei spirituale moderne. Căci lui Aristotel îi este clar faptul că în interiorul sufletului uman apare ceva care se deosebeşte în mod esenţial de tot ceea ce se găseşte în exterior ca element sufletesc. Deja vechii pitagoreici au spus că cel care înțelege în mod real adevărul că omul este singura fiinţă care poate învăța să numere, acela ştie prin ce se deosebeşte omul de animal. Dar nu este atât de uşor să înțelegem ce înseamnă faptul că numai omul poate învăța să numere. Înțeleptul grec Platon nu declara pe nimeni matur pentru şcoala sa de filosofie dacă nu a învățat mai întâi matematică, cel puţin elementele introductive, principiile elementare. Adică, Platon nu voia nimic altceva decât ca cei pe care îi introducea în ştiinţa sufletului să ştie ceva despre natura matematicii, să ştie ceva despre natura acestei activităţi spirituale speciale pe care o exercită omul când practică matematica. Dar acest lucru îi este clar şi lui Aristotel; nu e vorba atât de practicarea matematicii, cât mai curând de înțelegerea următorului fapt: omul poate practica matematica. Acest lucru nu înseamnă nimic altceva decât că omul este în stare să descopere nişte legi, nişte legi riguros încheiate în sine, pe care nu i le poate da nicio lume exterioară. Numai celui care nu şi-a exersat gândirea, numai celui care nu înțelege să practice autoobservaţia, numai aceluia nu îi este clar faptul că prin simplă observaţie nu s-ar putea ajunge nicidată nici măcar la cea mai simplă teoremă matematică. Nicăieri în natură nu există un cerc real, nicăieri în natură nu există o linie dreaptă reală, nicăieri nu există o elipsă, dar noi cercetăm aceste forme în matematică şi aplicăm lucrurilor exterioare lumea pe care am obţinut-o pornind din interior. Acesta este un fapt fără a cărui pătrundere cu gândirea nu putem ajunge niciodată la o concepţie adevărată despre natura sufletului. De aceea, teosofia cere de la discipolii ei care vor să o aprofundeze o disciplină riguroasă a gândirii; nu gândirea cotidiană rătăcitoare, nu gândirea rătăcitoare a filosofiei occidentale, ci gândirea care exersează cu conştiinciozitate interioară autoobservaţia. Această gândire ne permite să recunoaştem importanţa acestui principiu. Şi cei care, datorită instruirii lor matematice, au înregistrat cele mai mari cuceriri pe tărâmul astronomiei înțeleg importanţa autoobservaţiei şi vorbesc despre ea. Citiţi scrierile lui Kepler, acest mare astronom, citiţi pasajele în care el vorbeşte despre fenomenul fundamental al autoobservaţiei umane, şi veţi vedea ce spune această personalitate despre autoobservaţie. Kepler ştia ce bătaie lungă are gândirea matematică, până în cele mai îndepărtate spaţii cereşti. El spune: E minunată concordanţa pe care o găsim când stăm în odăiţa singuratică de studiu şi reflectăm la cercuri şi elipse numai pe baza gândirii noastre, şi ne ridicăm apoi privirea spre cer şi găsim concordanţa acestora cu sferele cereşti. -- În cazul unor asemenea teorii nu e vorba de o cercetare exterioară, ci de aprofundarea unor asemenea cunoştinţe. Deja din anticameră trebuia să se vadă, la cei care voiau să fie primiţi în şcoala de filosofie, care dintre ei puteau fi admişi. Căci atunci se ştia că, exact la fel cum cel care posedă cele cinci simţuri poate cerceta lumea exterioară, ei pot cerceta prin gândire natura sufletului. Acest lucru nu era posibil mai înainte. Dar se mai cerea şi altceva. Nu era suficientă gândirea matematică. Aceasta este prima treaptă, cea mai de jos, pe care noi trăim cu totul în propriul nostru interior, treapta pe care spiritul lumii se dezvoltă pentru noi pornind din interiorul nostru spre exterior. Este treapta cea mai simplă, cea mai de jos, pe care trebuie să păşim mai întâi, dar pe care trebuie s-o depăşim.Tocmai cercetătorul sufletului dintr-o epocă mai veche cerea acest lucru, el cerea ca discipolul să scoată la lumină din străfundurile sufletului cele mai înalte tărâmuri ale cunoaşterii umane, la fel cum matematica scoate la lumină din străfundurile sufletului adevărul despre cerul înstelat. Aceasta era cerinţa pe care Platon o ascundea în principiul: Orice persoană care vrea să intre în şcoala mea trebuie să fi parcurs mai întâi un curs de matematică. – Nu matematica este necesară, ci o cunoaştere care are independenţa gândirii matematice. Şi atunci înțelegem că omul are în sine o viaţă independentă de viaţa naturii exterioare, că el trebuie să scoată din sine la lumină cele mai înalte adevăruri, şi atunci înţelegem, de asemenea, că activitatea cea mai de preţ a omului ajunge până la ceva care se află dincolo de orice activitate a naturii.

Observaţi animalul. Activitatea lui se desfăşoară, pur şi simplu, conform cu natura speciei. Orice animal face ceea ce au făcut şi nenumăraţii săi strămoşi. Noţiunea de specie guvernează complet animalul. Mâine el face acelaşi lucru pe care l-a făcut ieri. Furnica lucrează la minunata ei construcţie, castorul la construcţia lui, de peste zece, o sută, o mie de ani, la fel ca astăzi. Și aici există evolulie,. dar nu există istorie. Cel care înțelege că evoluţia umană nu este simplă evoluţie, ci istorie, poate percepe metoda autoobservaţiei într-un mod asemănător cu cel care a înțeles ce sunt adevărurile matematice. Încă mai există popoare sălbatice. Ce-i drept, ele sunt pe cale de a se stinge, dar mai există popoare care nu pot face nicio legătură între ziua de azi şi ziua de mâine. Există popoare care, dacă seara se face răcoare, se acoperă cu frunze de copaci. Dimineaţa le aruncă şi seara trebuie să-şi caute din nou altele. Ele nu sunt în stare să transfere experienţa de ieri la ziua de azi şi de mâine. Ce este necesar când vrem să transferăm experienţa de ieri la ziua de azi şi de mâine? Dacă ştim astăzi ce am făcut ieri, nu putem spune că atunci vom face şi mâine ce am făcut ieri. Acesta este specificul sufletului animal. El poate avansa, el poate deveni pe parcursul timpului altceva, dar atunci transformarea în altceva nu este un fenomen istoric. Un fenomen istoric constă în faptul că individul om se poate folosi de ceea ce a experimentat în aşa fel încât poate trage concluzii asupra unui lucru pe care nu l-a experimentat, asupra unei zile de mâine. Eu învăț sensul, spiritul zilei de ieri, şi, bazându-mă pe acest fapt, transfer asupra unor fenomene pe care încă nu le-am observat legile pe care sufletul meu le obţine prin observaţie, aşadar, le transfer în viitor. Nişte călători ne povestesc că s-a întâmplat ca unii drumeţi să aprindă focul în nişte ţinuturi unde locuiau maimuţe. Ei au plecat şi au lăsat lemnele acolo şi focul arzând. Maimuţele s-au apropiat şi s-au încălzit la foc. Dar ele nu au putut aprinde focul. Ele nu puteau fi independente de observaţie şi experienţă, ele nu puteau trage nicio concluzie. Omul trage concluzii din observaţiile şi experienţele sale şi prin aceasta el este cel care îşi determină în mod suveran viitorul. El transferă experienţele asupra zilei de mâine, el transformă evoluţia în istorie. La fel cum îşi transformă experienţa în teorie, la fel cum extrage din natură adevărul spiritului, el extrage din cele trecute regulile viitorului şi prin aceasta devine constructorul viitorului.

Cel care reflectează temeinic la aceste două lucruri, la faptul că omul poate deveni independent în două feluri, că el poate nu numai observa, ci poate şi construi teorii, că el are nu doar o evoluţie, ca sufletul animal, ci şi o istorie, cel care îşi clarifică aceste două lucruri înţelege la ce m-am referit când am spus că în om nu trăieşte numai sufletul animal, ci că sufletul animal se dezvoltă atât de mult în sus încât poate primi în sine aşa-numitul nus, spiritul lumii. Acest lucru îl consideră Aristotel necesar pentru ca omul să poată forma istorie, el consideră necesar ca în sufletul animal să coboare spiritul lumii. Sufletul uman se distinge, în sensul lui Aristotel, de sufletul animal prin faptul că el a depăşit treapta pe care s-a ridicat în cadrul evoluţiei animale şi s-a înălţat până la funcţiile şi activităţile prin care a ajuns în posesia spiritului. Și când marele Kepler spune că legile care au fost descoperite în odăiţa singuratică de studiu pot fi aplicate asupra proceselor naturii exterioare, el declară prin aceasta că spiritul lumii, aşa-numitul nus, mahat, se coboară şi ridică sufletul uman cu o treaptă mai sus. Sufletul uman este oarecum ridicat din sânul existenţei animale. Spiritul este cel care îl ridică. Spiritul trăieşte în suflet. El se dezvoltă şi se ridică din suflet. El se dezvoltă şi se ridică din suflet, aşa cum sufletul se ridică treptat din trup.

Dar tocmai acest ultim lucru Aristotel nu l-a spus, sau nu l-a exprimat clar. Ce-i drept, el spune, mereu şi mereu: Sufletul evoluează treptat până la sufletul uman pe o cale absolut naturală — dar acum spiritul intră din exterior în acest suflet uman care a evoluat pe cale naturală. În sensul lui Aristotel, aşa-numitul nus este ceva introdus din exterior printr-o activitate de creaţie în sufletul uman. Și această idee a devenit fatală pentru psihologia Occidentului. E fatal pentru Aristotel faptul că el nu este în stare să-şi dezvolte opinia sa justă că prin coborârea aşa-numitului nus în sufletul uman acest suflet uman este înălțat, şi să o transforme într-o teorie despre mersul istoriei. El nu este în stare să înţeleagă această evoluţie într-un mod la fel de natural ca evoluţia sufletului. Dar acest lucru l-au făcut deja înţelepții greci, înțelepții indieni. Ei au conceput trupul, sufletul şi spiritul într-un mod natural în evoluţia lor până la spiritul uman. La Aristotel apare o ruptură. În concepţia sa intră ideea creaţiei. Vom vedea că psihologia teosofică depăşeşte această idee a creaţiei, că ea merge, fireşte, din punct de vedere spiritual, până la ultimele consecinţe, în sensul adevărat al cuvântului, ale concepţiei naturalist-ştiinţifice despre lume.

Dar numai dacă ne devine clar faptul că trebuie să ne întoarcem la vechea împărțire în trup, suflet şi spirit vom înțelege cu adevărat această evoluţie naturală a omului. Dar nu avem voie să credem că pe calea cultivată de ştiinţele moderne ale naturii, aparent de necontestat, prin examinarea diferitelor părţi ale creierului, vom găsi accesul la suflet. Trebuie să înțelegem că obiecţiile înțeleptului indian Nagasena sunt valabile şi faţă de psihologia naturalistă actuală. Trebuie să înțelegem, înainte de toate, că e nevoie de o autoobservare interioară mai profundă, de o cercetare spirituală mai profundă, pentru a găsi accesul spre suflet şi spirit. Îşi fac o reprezentare eronată cei care cred că diferitele confesiuni religioase şi diferiţii înțelepți care au apărut în sânul diferitelor confesiuni religioase ar fi spus nişte lucruri pe care ştiinţele moderne ale naturii încearcă să le combată. Aceştia nu au spus niciodată aşa ceva, ei nu au căutat niciodată aşa ceva. Cel care urmăreşte evoluţia psihologiei poate vedea clar şi limpede că cei care au ştiut ceva despre metodele psihologiei nu au folosit niciodată metodele ştiinţelor naturii astfel încât să fi fost nevoie să le combată. Aceste metode nu pot găsi sufletul. O, nu, cercetătorii sufletului care încă mai ştiau ce este sufletul nu au căutat niciodată sufletul pe această cale.

Vreau să vi-l menţionez pe cel mai dezavuat dintre cercetători, dar care este şi cel mai puţin cunoscut, vreau să vorbesc în câteva cuvinte despre psihologia secolului al XIII-lea, despre psihologia lui Toma d'Aquino [Nota 20]. Este una dintre trăsăturile caracteristice ale acestei psihologii faptul că autorul acesteia spune: Ceea ce ia cu sine spiritul uman când părăseşte trupul, ceea ce ia cu sine spiritul uman în lumea pur spirituală nu mai poate fi comparat cu tot ceea ce trăieşte omul în interiorul acestui trup. Ba chiar Toma d'Aquino spune că misiunea religiei în sensul cel mai ideal ar consta în a-l educa pe om în aşa fel încât el să poată lua cu sine din acest trup ceva care nu este de natură sensibilă, ceva care nu este legat de cercetarea, observarea şi trăirea naturii exterioare. Atât timp cât trăim în acest trup, vedem prin ochii noştri şi auzim prin urechile noastre lumea sensibilă. Noi percepem prin organele noastre de simţ tot ceea ce este de natură sensibilă. Spiritul este elementul propriu-zis activ. Spiritul este elementul veşnic. Și acum observaţi concepţia profundă pe care şi-a cucerit-o acest cercetător pe baza ştiinţei sufletului existente de milenii, care se exprimă în cuvintele: Acel spirit care şi-a adunat în timpul acestei vieţi puţin din ceea ce este independent de observaţia sensibil-exterioară, din ceea ce este independent de viaţa sensibil-exterioară, acela nu este fericit când se destrupează. Toma d'Aquino spune: Ceea ce vedem în ambianţa noastră sensibilă este străbătut în permanenţă de fantasme sensibile. — Dar spiritul, tocmai spiritul pe care l-am descris eu în sensul matematicii, pe care l-am descris ca nus, care rezultă într-un mod simplu, aşa cum din ziua de ieri rezultă ziua de azi şi de mâine, acest spirit, prin faptul că devine liber, adună roade pentru veşnicie. Infinit de singur şi gol se simte spiritul — aceasta este teoria lui Toma d'Aquino — când pătrunde în ţara spiritului fără a fi ajuns atât de departe încât să se elibereze de toate fantasmele lumii sensibile. Sensul profund al mitului grec despre râul Lethe din care se bea ni se dezvăluie totodată ca un gând: Spiritul, în existenţa sa pur spirituală, evoluează şi se înalță tot mai sus, pe măsură ce devine tot mai liber de toate fantasmele sensibile, De aceea, cel care caută spiritul pe cale sensibilă nu-l poate găsi; căci spiritul, odată ce s-a eliberat de lumea sensibilă, nu mai are nimic de-a face cu lumea sensibilă. De aceea, Toma d'Aquino înfierează în modul cel mai decisiv metodele prin care spiritul e căutat pe cale sensibilă. Acest teolog este un adversar al oricărui experiment şi al oricărei încercări de se a ajunge pe cale sensibilă în contact cu oameni destrupați şi decedați. Spiritul trebuie să fie cât mai pur, eliberându-se de fantasmele sensibile şi de ataşamentul față de lumea sensibilă. Dacă nu este pur, el se simte infinit de singur în lumea spirituală. Spiritul care se limitează la observaţia sensibilă, care se pierde în observațiile sensibile, trăieşte în lumea spirituală ca într-o lume necunoscută. Destinul său, soarta sa, este această însingurare, pentru că nu a învăţat să se elibereze de fantasmele sensibile. Vom înţelege pe deplin acest lucru când vom ajunge la conferința a doua.

Vedeţi că în vremurile în care pentru ştiința sufletului era determinantă introspecția, sondarea a ceea ce trăieşte în propriul interior al omului, sufletul era căutat tocmai pe calea opusă. Este ceea ce trăieşte ca o eroare fundamentală în ştiinţa modernă şi ceea ce a dus de-a dreptul la trâmbițarea lozincii despre ştiința sufletului fără suflet, ca mărturisire de credinţă naturalistă a secolului al XIX-lea. Această ştiință, care abordează numai punctele de vedere exterioare, crede că-i poate combate pe cei vechi. Dar această ştiință nu ştie nimic despre căile pe care era căutat sufletul. Nu vrem să spunem nimic, nici cel mai mic lucru, împotriva ştiinţei moderne. Dimpotrivă, noi, ca teosofi, vrem să cercetăm domeniul sufletului în sensul acestei ştiinţe moderne, aşa cum cercetează ea domeniul naturii pur spaţiale, dar nu vrem să căutăm sufletul în natura exterioară, ci în interiorul nostru. Vrem să căutăm sufletul acolo unde el se dezvăluie, mergând pe căile sufletului şi ajungând prin cunoaşterea sufletului la cunoaşterea spiritului. Aceasta este calea prescrisă de învățăturile vechi de milenii, numai că trebuie să o înțelegem, pentru a-i sesiza adevărul şi valabilitatea.

Dar acest lucru face să ne devină clar şi ne va deveni din ce în ce mai clar ce anume îi va lipsi omului mai profund, când va dori să cunoască sufletul, tocmai la ştiința modernă rece, aşa cum i-a lipsit lui Goethe când această ştiință rece 1-a întâmpinat în Système de la nature al lui d'Holbach. Ce-i drept, noi putem urmări în natura exterioară felul în care a evoluat omul din punctul de vedere al organizării exterioare, cum s-a transformat, cum lucrează monada în formațiunile mai fine, cum poate fi considerat sistemul organic median o expresie a sufletului, dar toate acestea ne conduc numai la cunoaşterea organizării exterioare. Rămâne mereu marea întrebare despre destinului omului. Oricât de bine am perceput un om în privinţa ființei sale exterioare, noi nu am înțeles în ce fel are el un destin sau altul, noi nu am înțeles ce rol joacă aici Binele şi Răul, ce este desăvârşit şi ce este nedesăvârşit. Ştiința exterioară nu ne poate oferi nicio explicație despre ceea ce trăieşte omul în interiorul său; despre aceasta ne poate oferi un răspuns care se adresează gândirii numai psihologia, care se bazează pe autoobservație. Atunci apar marile întrebări: De unde venim, încotro ne ducem, care este ţelul nostru? — cele mai importante întrebări ale tuturor religiilor. Aceste întrebări, care îl pot înălța pe om până la o dispoziţie superioară, ne conduc din lumea exterioară spre spirit, spre Spiritul lui Dumnezeu care străbate lumea. Acesta trebuie să fie conținutul conferinței următoare: De la suflet la spirit. Vom vedea că este absolut adevărat — că nu este doar o expresie figurată — faptul că şi sufletul animal desăvârşit, care a ajuns aici printr-o dezvoltare pur exterioară, în om este suflet uman numai pentru că el reprezintă astăzi ceva şi mai înalt, ceva şi mai desăvârşit, şi că poartă în sine făgăduința, germenele pentru o dezvoltare încă şi mai înaltă, spre o desăvârşire nemărginită; faptul că acest suflet uman trebuie considerat, dar în sensul aceleiaşi afirmații, ceva care nu scoate la lumină spiritul şi nici fenomenele sufleteşti din sânul animalități, ci că animalul din om trebuie să evolueze spre ceva superior, pentru ca în acest fel să-şi primească menirea, misiunea şi, de asemenea, destinul său. Acest lucru este exprimat de ştiința sufletului din Evul Mediu în cuvinte atunci când afirmă că adevărul în sens real este cunoscut numai de cel care nu îl consideră aşa cum îi apare când aude cu urechea exterioară, când priveşte cu ochiul exterior, ci aşa cum ne apare când îl vedem ca reflex al Spiritului suprem. Aş vrea să închei prima conferință cu cuvintele pe care le-a folosit Toma d'Aquino în expunerea sa: Sufletul omului se aseamănă cu Luna, care luminează, dar îşi primeşte lumina de la Soare. — Sufletul omului se aseamănă cu apa, care nu este în sine nici rece, nici caldă, ci îşi primeşte căldura de la foc. — Sufletul omului doar se aseamănă cu un suflet animal superior, dar el este suflet uman prin faptul că îşi primeşte lumina sa de la spiritul omului.

În acord cu această convingere medievală, Goethe spune: „Sufletul omului / Se aseamănă cu apa: / El vine din cer, / Se ridică spre cer, / Și trebuie să coboare din nou / Spre Pământ, / În veşnică transformare.”

Înțelegem sufletul uman numai dacă îl considerăm în acest sens, dacă ne dăm seama că el trebuie să fie perceput ca un reflex al supremei Entități pe care o putem găsi peste tot în Univers, ca un reflex al Spiritului cosmic care străbate Universul.