Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

SOMNUL ȘI VISELE


Capitolul V

UN SPIRIT ACTIV: VISELE ŞI CERCETĂTORUL SPIRITUAL


Cunoaşterea lumilor superioare nu e uşoară. Steiner încearcă în permanenţă să ridice standardele, să afirme că noi nu putem să purcedem la cunoaşterea condiţiilor spirituale cu acelaşi fel de cunoaştere pe care o aplicăm în mod normal în lumea fizică. Aici el ridică gradul de dificultate, subliniind trei caracteristici speciale ale cunoaşterii superioare.

În primul rând, memoria obişnuită nu poate cuprinde aceste experienţe, deoarece memoria obişnuită utilizează imaginile senzoriale, iar în lumea spirituală ca atare nu există asemenea imagini. În al doilea rând, deşi practica ne ajută să ne perfecţionăm în privinţa capacităţilor pământeşti, experienţa spirituală devine mai dificilă pe măsură ce se repetă. În sfârşit, evenimentele spirituale au loc cu o viteză instantanee – de fapt, în afara timpului –, astfel încât e nevoie de o imensă prezenţă de spirit chiar şi numai ca să le percepem.

Toate aceste trei caracteristici au de-a face cu imediatul. Experienţa spirituală nu poate fi captată prin memorie, practică sau rapiditate mentală normală – odată ce spiritul se petrece într-un acum din afara timpului – acel nunc stans al lui Augustin – şi nu există vreo informaţie fixă despre el care să ne fie cunoscută.

Această conferinţă reprezintă una dintre cele mai sincere, una dintre cele mai accesibile explorări ale lui Steiner, care ne arată cât de dificilă este experienţa spirituală, cât de diferită de ceea ce ne trece în mod normal prin minte. El descrie clar procese la care se pricepe foarte bine, şi de care se apropie cu o modernitate care pare să coboare de pe pagina scrisă în zilele noastre.

Ca şi în alte conferinţe, Steiner evidenţiază şi aici natura simbolică a viselor, şi relatează exemple de tipul stimulului senzorial, în care evenimente exterioare sau sănătatea celui care visează influenţează visul. Dar în continuare sugerează că visul, aşa cum e visat, e un simplu substitut, un substitut înveşmântat în imagini al vieţii treze, care înlocuieşte o realitate vie, spirituală, care iniţial este lipsită de asemenea imagini. De aceea, visul prezintă o „provocare” pe care Steiner îndrăzneşte, mai mult sau mai puţin, să ne-o adreseze. Visele ne provoacă să devenim conştienţi de existenţa lumii spirituale din spatele lor – o lume de fiinţe şi înţelesuri care nu numai că este mai convingătoare şi mai evidentă decât visele, aşa cum ni le amintim în mod normal, dar chiar mai convingătoare şi mai evidentă decât realitatea noastră, perceptibilă prin simţuri, din timpul zilei.


BERLIN, 21 MARTIE 1918, GA 67


Orice om care s-a trezit până la un anumit grad de cunoaştere şi a ajuns să înţeleagă ce serviciu poate face vieţii umane o înţelegere adevărată a realităţii, doreşte să-şi cucerească o cunoaştere a acelor aspecte ale vieţii umane care sunt tratate de ştiinţa spirituală reprezentată aici. În schimb, tocmai acele strădanii după cunoaştere care sunt cultivate în cadrul acestei ştiinţe spirituale li se par incomode unor oameni pentru că ea trebuie să atragă atenţia mereu şi mereu, în virtutea naturii căutării ei, asupra faptului că ştiinţa obişnuită şi forţele de cunoaştere uzuale din cadrul ştiinţei obişnuite nu pot pătrunde în acest domeniu al vieţii spirituale; aceşti oameni găsesc că e incomod să se îndrepte spre alte izvoare de cunoaştere. Ce-i drept, printr-o examinare lipsită de prejudecăţi a acestei ştiinţe spirituale, oricărui om îi poate deveni clar faptul că raţiunea umană obişnuită, sănătoasă, dacă se apropie cu adevărat de viaţă, e în stare să înţeleagă în mod nemijlocit tot ceea ce prezintă ştiinţa spirituală. Dar tocmai faţă de această ştiinţă spirituală oamenii nu vor să aplice această raţiune umană sănătoasă şi experienţa de viaţă obişnuită, fiindcă ei nu vor să-şi îndrepte atenţia spre ceva care trebuie să se obţină mai întâi prin dezvoltarea sufletului uman. Realităţile ştiinţei spirituale pot fi cercetate numai prin metodele spiritual-ştiinţifice descrise aici şi care urmează să fie descrise în continuare, totuşi, după ce realităţile au fost cercetate, pot fi înţelese cu raţiunea umană sănătoasă şi cu experienţa de viaţă obişnuită. Dar, din cauza unei comodităţi interioare faţă de cunoaştere, oamenii au o anumită reţinere când e vorba să se apropie de această ştiinţă spirituală, de aceea, şi acele personalităţi ale prezentului care au imboldul de a cunoaşte ceva despre aceste lucruri se îndreaptă mai curând spre alte izvoare, spre nişte izvoare care, conform naturii lor, sunt mai accesibile metodelor folosite în laborator, în sala de disecţie sau sub altă formă în cadrul ştiinţei uzuale actuale. Aşa se face că cei care nu se pot hotărî să se apropie de ştiinţa spirituală se interesează adesea tocmai de fenomenele anormale ale vieţii umane, care pot fi observate în domeniul lumii sensibil-exterioare, pentru a-şi forma o părere despre viaţa spirituală. Ei cred că prin ceea ce se manifestă la om sub formă anormală ar putea trage concluzii cu privire la anumite enigme ale existenţei. Din acest motiv, ştiinţa spirituală este confundată mereu şi mereu, în cele mai largi cercuri, cu asemenea tendinţe care abordează tot felul de domenii anormale ale vieţii umane pentru a cunoaşte spiritualul.

De aceea, trebuie să mă ocup şi într-una din aceste conferinţe de o examinare a unor asemenea domenii de graniţă, care, ce-i drept, prin caracterul lor anormal, atrag atenţia asupra anumitor taine ale existenţei, dar care pot fi înţelese în mod real numai prin intermediul ştiinţei spirituale, şi care, dacă le examinăm fără ajutorul ştiinţei spirituale, duc în mod inevitabil la nenumărate erori cu privire la adevărata realitate a vieţii spirituale. Domeniul de graniţă pe care vreau să-l examinez astăzi este, desigur, mai mult sau mai puţin cunoscut oricărui om în toată amploarea lui şi cu toate aspectele lui interesante şi enigmatice, fiindcă se referă la anumite legături ale vieţii exterioare cu substraturile ascunse ale existenţei. Mă refer la viaţa de vis a omului. Pornind de la această viaţă de vis, îmi revine misiunea de a examina astăzi şi alte domenii de graniţă ale existenţei umane, şi anume, fenomenele prin care în cadrul unor trăiri anormale ar putea lua naştere credinţa că prin intermediul lor omul s-ar apropia foarte mult de substraturile vieţii. Acestea sunt fenomenele halucinaţiei, fenomenele vieţii vizionare, şi ceea ce este înrudit cu ele, fenomenele de somnambulism, de medium, în măsura în care aceste fenomene pot fi tratate în cadrul unei scurte conferinţe.

Cel care vrea să înţeleagă pe baza punctului de vedere spiritual-ştiinţific aceste domenii de graniţă ale vieţii umane trebuie să ţină seama de acele caracteristici ale cercetării spirituale reale care pot proiecta întrucâtva o lumină asupra acestor domenii. De aceea, aş vrea să aleg din sfera celor caracterizate deja din diferite puncte de vedere în conferinţele de până acum unele aspecte care să poată forma pe urmă o bază pentru discutarea fenomenelor menţionate. Cercetarea spirituală trebuie să se bazeze pe o dezvoltare reală a unor forţe ale sufletului uman care sunt ascunse în conştienţa obişnuită, precum şi în acea conştienţă cu care lucrează ştiinţa obişnuită. Eu am atras atenţia asupra faptului că sufletul uman este în stare, prin anumite exerciţii, prin anumite practici cu caracter pur sufletesc, care nu au deloc de-a face cu vreun element corporal, să scoată la lumină nişte forţe care de obicei se află în suflet în stare latentă, astfel încât prin aceasta el ajunge să privească în intimitatea vieţii spirituale reale. Trebuie să caracterizez astăzi mai întâi condiţia preliminară care trebuie îndeplinită pentru ca sufletul uman să poată deveni, în cadrul unei asemenea cunoaşteri suprasensibile, independent de trup. Trebuie să se ţină seama în primul rând de ceea ce am prezentat deja într-o conferinţă anterioară şi voi repeta astăzi pe scurt.

Am spus că, fireşte, modul în care ne situăm faţă de realitatea spirituală trebuie să fie diferit de modul în care ne situăm faţă de realitatea exterioară fizic-sensibilă. Aici trebuie să ţinem seama în primul rând de faptul că ceea ce trăieşte sufletul liber de trup în lumea spirituală nu poate fi transpus în mod nemijlocit, cum l-a trăit, în facultatea umană de amintire, aşa cum se întâmplă cu o reprezentare obişnuită. Ceea ce trăim în spirit trebuie să trăim mereu din nou, aşa cum, în privinţa unei realităţi fizice exterioare, dacă nu vrem numai să ne amintim de ea, ci să o avem în faţa noastră, trebuie să ne aflăm din nou în faţa ei. Cel care crede că avem o experienţă spirituală reală cu nişte reprezentări pe care ni le putem aminti aşa cum ne putem aminti nişte reprezentări obişnuite ale vieţii cotidiene, nu cunoaşte spiritualul real. Dacă ne amintim, totuşi, mai târziu nişte trăiri spirituale, aşa cum e posibil, bineînţeles, acest lucru decurge din faptul că suntem în stare să introducem în conştienţa obişnuită asemenea trăiri în acelaşi fel cum putem face acest lucru cu imaginile unei realităţi fizice exterioare. Atunci ne putem aminti aceste reprezentări. Dar trebuie să învăţăm să facem distincţie între acest fel de a ne aminti nişte reprezentări formate de noi înşine şi trăirea nemijlocită a unui proces spiritual, întâlnirea cu o entitate spirituală. Aşadar, aceasta este o caracteristică deosebită a trăirii libere de trup, faptul că această trăire nu intră în mod direct în memorie.

O altă caracteristică – o caracteristică pe care am menţionat-o deja — este faptul că de obicei în viaţă, când omul exersează pentru a putea face ceva, el ajunge, prin exersare repetată, să fie tot mai mult în stare să execute mai uşor şi cu mai multă îndemânare ceea ce exersează. În cazul cunoaşterii spirituale, lucrurile stau, în mod ciudat, invers. Cu cât mai frecvent avem aceeaşi trăire spirituală, cu atât mai greu îi vine sufletului să se transpună într-o asemenea stare încât să aibă din nou exact la fel această trăire spirituală. Trebuie să ne însuşim şi metodele prin care putem face în mod repetat o experienţă spirituală, fiindcă ea nu poate fi repetată în acelaşi fel.

Al treilea lucru pe care l-am menţionat este faptul că trăirile spirituale propriu-zise trec atât de rapid prin faţa sufletului încât avem nevoie de prezenţă de spirit pentru a le reţine. Altfel evenimentul trece atât de rapid încât, când ne îndreptăm atenţia asupra lui, a şi trecut. Eu am spus că ar trebui să exersăm pentru a putea stăpâni asemenea situaţii ale vieţii, în care să nu tândălim şi să stăm mult timp pe gânduri când trebuie să ne decidem pentru un lucru sau altul, când trebuie să intervenim rapid şi sigur. O asemenea prezenţă de spirit este necesară pentru a putea aduce în mod real nişte trăiri spirituale în sfera atenţiei. Eu menţionez aceste caracteristici ale experienţei spirituale fiindcă ele arată deja cât de diferită este trăirea în spirit de trăirea în lumea exterioară fizic-sensibilă şi cât de puţin este justificat, de aceea, faptul că nişte profani în domeniu afirmă mereu că aici ar fi vorba numai de nişte idei şi noţiuni luate din lumea sensibil-exterioară pe care cercetătorul spiritual le transferă ca reminiscenţe într-o lume spirituală imaginată de el. Cel care ştie cu adevărat ceva despre caracterul specific al acestei lumi spirituale, ştie, de asemenea, că ea se deosebeşte atât de mult de lumea sensibilă obişnuită încât în ea nu poate fi transferat nimic din această lume sensibilă, ci adevărul este că sufletul are nevoie de dezvoltarea unor facultăţi deosebite pentru a putea păşi ca spirit în faţa unei lumi spirituale.

Dar în sufletul celui care vrea să facă cercetări spirituale aşa cum le înţelegem noi aici mai trebuie să fie îndeplinite şi alte condiţii. Prima condiţie este aceea ca sufletul să fie cât mai puţin înclinat spre acea stare pe care o putem numi pasivitate a vieţii sufleteşti. Cel căruia îi place să se dăruiască vieţii visând, să devină pasiv, aşa cum se spune, pentru a face ca în sufletul său să se reverse revelaţiile realităţii spirituale într-o anumită dispoziţie mistică visătoare, un asemenea om nu are dispoziţia potrivită pentru a pătrunde în mod real în lumea spirituală. Căci trebuie să constatăm: Pe tărâmul vieţii spirituale propriu- zise, Dumnezeu nu li se dăruieşte alor Săi în somn! Dimpotrivă, ceea ce îl face pe om capabil să pătrundă în lumea spirituală reală este activitatea în spirit, este o anumită ardoare în urmărirea unor gânduri reale, în stabilirea unor legături între gânduri îndepărtate unele de altele, este o anumită mobilitate în sesizarea rapidă a unor conexiuni de gânduri, este o anumită iubire faţă de activitatea spirituală interioară. Între o predispoziţie de medium şi predispoziţia pentru cunoaşterea spirituală reală e o deosebire ca de la noapte la zi. Aceasta este o condiţie care trebuie să fie îndeplinită în mod deosebit, dacă vrem să fie posibilă o cercetare spirituală reală.

O altă condiţie este aceea că sufletul unui cercetător spiritual adevărat trebuie să se lase cât mai puţin sugestionat, el nu are voie să se lase influenţat pe cale de sugestie, el trebuie să fie cât mai sceptic, cât mai critic, şi faţă de lucrurile lumii exterioare. Cel care preferă să-i spună alţii ce trebuie să facă el în viaţă, cel care preferă acest lucru, cel care nu îşi organizează el însuşi viaţa pe baza facultăţii sale libere de judecată şi pe baza deciziei sale libere de voinţă, un asemenea om nu e capabil să devină cercetător spiritual. Cel care ştie ce rol important joacă şi în viaţa normală cotidiană sugestia, ştie, de asemenea, ce greu se poate lupta împotriva acestei înclinaţii generale a oamenilor de a se lăsa sugestionaţi. Să ne gândim numai ce multe lucruri lasă oamenii să le fie sugerate în cadrul vieţii publice, ce puţin sunt ei dispuşi să încerce să-şi creeze în sufletul lor condiţiile care să le permită să-şi formeze o judecată independentă şi să-şi organizeze activităţile vieţii pe baza propriilor impulsuri de voinţă. Oamenilor care se apropie de cercetarea spirituală, pentru că vor să-şi cucerească o relaţie cu lumea spirituală pe baza raţiunii lor umane sănătoase, li se reproşează adesea că ei cred orbeşte în cercetătorul spiritual. Putem spune că cercetătorul spiritual, care încearcă să pătrundă în mod real în lumea spirituală prin conştienţa clarvăzătoare, îşi doreşte cel mai puţin asemenea adepţi orbi. Şi o societate de oameni care ar atârna de un asemenea cercetător spiritual ar fi caricatura unei societăţi capabile să cultive o cunoaştere spirituală reală. Dimpotrivă, cercetătorul spiritual adevărat trebuie să simtă, şi el va simţi cu bucurie, că tocmai cei care îi sunt mai apropiaţi ajung, după un timp mai scurt sau mai lung, şi faţă de el, la o judecată independentă, la o anumită libertate interioară, şi că ei nu sunt ataşaţi de el ca nişte adepţi orbi, ci prin interesele comune faţă de lumea spirituală.

Aş vrea să mai amintesc astăzi încă o însuşire deosebită, care poate proiecta o lumină asupra raportului dintre realitatea spirituală şi realitatea fizică, încă o însuşire deosebită care trebuie să se manifeste în comportamentul sufletului uman faţă de această lume spirituală. Se spune foarte frecvent că cercetătorul spiritual ar aduce cu sine din lumea sensibilă nişte idei preconcepute, prin care el ar vrea să caracterizeze o lume spirituală închipuită de el. Eu am arătat deja în această conferinţă: Când păşim în mod real în lumea spirituală, lucrurile se prezintă întotdeauna altfel. Vă puteţi convinge de acest lucru, de faptul că ceea ce ne introduce în lumea spirituală, ceea ce ne este permis să trăim şi să simţim în lumea spirituală, se prezintă întotdeauna cu totul altfel decât ne-am imaginat mai înainte. Tocmai de aceea, pentru că lucrurile se prezintă altfel, vedem că avem de-a face cu o lume pe care trebuie să ne-o cucerim mai întâi, pregătindu- ne sufletul pentru această lume, că nu introducem nişte reminiscenţe din lumea fizică într-o lume închipuită. Dar la aceasta se adaugă un fapt, care sună absolut paradoxal, dar pe care îl poate afirma cel care vorbeşte despre lucrurile lumii spirituale pe baza unei experienţe de decenii. La aceasta se adaugă faptul că, oricât de educat ar fi cineva în privinţa cunoaşterii libere de trup, şi oricât ar fi exersat contemplarea în lumea spirituală: Când are în faţa ochilor o anumită fiinţă deosebită, un proces deosebit, mai ales un proces care reprezintă o relaţie a lumii spirituale cu realitatea fizică exterioară, atunci foarte adesea el face următoarea experienţă: Ajunge mai întâi la un fel de trăire spirituală, el crede că acum cunoaşte un adevăr despre ceva din lumea spirituală; dar de obicei descoperă că această primă trăire este eronată. De aceea, cercetătorul spiritual îşi însuşeşte acea prudenţă care îl face să presupună că această primă trăire poate fi eronată. Dacă explorează mai departe şi mai departe, i se arată de ce se afla pe o cale greşită, şi abia prin compararea căii ulterioare corecte cu cea falsă, pe care o luase mai înainte, pentru el rezultă ceva prin care recunoaşte despre ce este vorba. De aceea, de regulă, cercetătorul spiritual le poate comunica semenilor săi rezultatele cercetărilor sale numai la mult timp după ce s-a angajat în cercetări asupra unui anumit domeniu, ştiind ce necesar este, tocmai pe tărâmul vieţii spirituale, să recunoşti adevărul prin faptul că trebuie să-l dobândeşti mai întâi prin amăgire şi eroare. Această amăgire, această eroare, apare pentru că începem să cercetăm viaţa spirituală pornind de la lumea sensibilă. Atunci noi introducem în lumea spirituală forţele noastre de judecată, modul nostru de contemplare din lumea sensibilă. La început suntem înclinaţi să folosim ceea ce am introdus în acest fel în lumea spirituală. Atunci apar judecăţi strâmbe, greşite. Dar, tocmai pentru că e nevoie să ne convingem de fiecare dată din nou de faptul că faţă de lucrurile spirituale trebuie să ne comportăm altfel decât faţă de lucrurile fizice, tocmai prin aceasta remarcăm diferitele particularităţi intime ale trăirii spirituale. Astfel, trăirea spirituală apare, într-un fel – ar mai putea fi prezentate şi alte aspecte în această privinţă –, ca o trăire paradoxală în comparaţie cu trăirea cotidiană obişnuită. Dar ceea ce află cel care poate privi în lumea spirituală este în primul rând faptul că partea veşnică, nepieritoare, a sufletului uman, nu se poate exprima pentru conştienţă în trăirea obişnuită, care are loc în trup, ci se ascunde, căci aici, în viaţa fizică, omul îşi poate cuceri prin intermediul organizării sale corporale numai cunoaşterea domeniului fizic. Iată de ce este atât de necesar ca cercetătorul spiritual să sublinieze în mod radical faptul că dobândirea unor cunoştinţe despre spiritual se realizează în afara trupului. În momentul în care la dobândirea unor asemenea cunoştinţe participă, în vreun fel, trupul, această cunoaştere devine falsă, ea devine falsă chiar şi atunci când la această cunoaştere participă amintirea legată de trup.

Un alt aspect care rezultă printr-o trăire nemijlocită a lumii spirituale este faptul că cel care stă în lumea spirituală este exclus imediat din lumea spirituală căreia îi aparţine elementul veşnic al sufletului uman dacă renunţă în vreun fel la voinţa sa liberă şi dacă lasă să se exprime ceea ce are el în suflet prin intermediul trupului său, prin acţiuni sau alte lucruri de acest fel, sau şi numai prin vorbire, sub presiune sau influenţat pe cale de sugestie, dacă tot ceea ce se manifestă la el prin intermediul trupului nu se manifestă pe baza voinţei. Astfel, una dintre condiţiile fundamentale pentru trăirea lumii spirituale este recunoaşterea faptului că elementul corporal nu are voie să participe la această cunoaştere. Cealaltă condiţie fundamentală este faptul că omul trebuie să încerce să facă în aşa fel încât tot ceea ce face el prin intermediul trupului său să ia naştere pe baza puterii sale de judecată, pe baza deciziei sale libere de voinţă.

Trebuia să prezint de la început aceste condiţii, fiindcă ele ne oferă bazele pentru domeniile anormale ale vieţii sufleteşti pe care urmează să le studiem acum. Noi vedem în cunoaşterea spirituală reală revelarea unei sfere care de obicei ne rămâne inconştientă, care îl poate lămuri pe om cu privire la fiinţa sa veşnică, la fiinţa sa cu adevărat liberă din suflet, şi putem compara ceea ce se revelează astfel cu ceea ce iese la lumină prin fenomenele anormale ale vieţii sufleteşti. Nu putem socoti chiar printre fenomenele anormale ceea ce se manifestă în lumea visului, mai mult lovindu-se de conştienţa umană tălăzuind în sus şi în jos decât pătrunzând în ea în mod real. Această lume a visului este deja obiectul unor cercetări exterioare naturalist-știinţifice şi filosofice, fără să se poată spune că tocmai metodele care se aplică în ştiinţele exterioare ale naturii într-un mod atât de strălucit ar fi deosebit de potrivite să pătrundă în acest domeniu de graniţă al vieţii umane. Dar, nici în legătură cu alte domenii de graniţă pe care vrem să le prezentăm astăzi, modul de gândire care se manifestă numai în sensul ştiinţelor actuale ale naturii şi se lasă cu totul în seama prejudecăţilor ce rezultă de aici nu ne ajută prea mult să pătrundem în adevărata esenţă a problemei. Şi anume, omenirea actuală, deşi se consideră în mod declarativ foarte puţin supusă credinţei în autoritate, are adeseori o anumită înclinaţie să admită totul, sub anumite premise, pe bază de autoritate. Dacă cineva, care este considerat peste tot în viaţa publică un spirit mare, editează odată o carte voluminoasă despre cercetarea fenomenelor sufleteşti anormale, atunci se găsesc destui oameni care nu înţeleg prea mult din aceste lucruri, dar laudă această carte, şi societatea noastră liberă de autoritate găseşte atunci, bineînţeles, că această carte este ceva pe care ne putem bizui.

Printre tratatele filosofice despre viaţa de vis aş putea evidenţia cartea pe care a scris-o despre fantezia visului în anul 1875, pe când încă nu era profesor, un savant german plin de spirit, Johannes Volkelt, în prezent profesor de filosofie şi pedagogie la Leipzig. Această carte cu adevărat valoroasă se ţine mereu scai de el până astăzi, şi tocmai din cauza acestei cărţi el este şi acum doar profesor secundar. Esteticianul suab extraordinar de important Friedrich Theodor Vischer a scris un studiu foarte frumos despre această carte. Numai prejudecăţile academice, care au dus în ultimele decenii la o anumită concepţie despre aşa-numitul caracter ştiinţific, sunt vinovate de faptul că ceea ce putea fi inaugurat cu această carte, chiar dacă în mod insuficient, nu a fost luat în seamă, ci a fost acoperit de prejudecăţile curente, care au împiedicat să se pătrundă în mod real în viaţa de vis.

Bineînţeles, eu nu pot prezenta în cadrul unei scurte conferinţe mai mult decât o caracterizare sub formă de schiţă, dar aş vrea să atrag atenţia asupra unui fapt, şi anume, asupra faptului că lucrurile pot fi explicate pe cale spiritual-ştiinţifică. Oricine cunoaşte viaţa de vis, această viaţă de imagini a omului care se tălăzuieşte în sus şi în jos răsărind din somn, şi oricine ştie care sunt trăsăturile exterioare ale vieţii de vis. Voi caracteriza în mod amănunţit numai câteva dintre ele. Visul apare cu o ocazie specială – putem observa acest lucru la viaţa de vis. Avem de-a face în primul rând cu aşa-numitul stimul senzorial al viselor. Nu e nevoie decât să ne amintim cum ia naştere visul când avem alături o pendulă. În anumite condiţii, bătăile pendulei devin tropot de cai sau altceva. Aşadar, în vis se formează anumite imagini simbolice. Aş evidenţia în mod deosebit acest lucru; căci viaţa de vis se bazează pe numeroase impresii ale simţurilor exterioare. Dar ceea ce acţionează în somn asupra organelor de simţ exterioare nu acţionează niciodată la fel cum acţionează asupra vieţii de veghe obişnuite din timpul zilei. Are loc întotdeauna o transformare a impresiei senzoriale în sens simbolic, într-o imagine care reprezintă o transformare produsă în cadrul vieţii sufleteşti.

Se ştie că asemenea vise apar mereu. Johannes Volkelt relatează în cartea sa pe care am menţionat-o: Un profesor predă în vis; el se aşteaptă din partea unui elev ca el să răspundă cu „ja” la întrebarea pe care i-a pus-o profesorul. Dar elevul nu răspunde cu „ja”, ci cu „jo”, ceea ce poate fi uneori foarte deranjant şi neplăcut pentru profesor. Profesorul repetă întrebarea, şi atunci elevul nu răspunde numai „jo”, ci „i-o”, şi atunci întreaga clasă începe să strige: „Feurio”. Profesorul se trezeşte, şi afară trec pompierii şi oamenii strigă „Feurio”.* Impresia exercitată asupra simţurilor a fost transpusă simbolic în această întreagă acţiune complicată a visului.

* În germană: „ja” = „da”, „feurio” = „foc!” (am păstrat cuvintele şi sunetele dintre ghilimele în germană, pentru că altfel nu se înţelege sensul exemplului – n.tr.)

Un alt exemplu, care provine tot de la Volkelt – acolo unde se poate, eu nu voi prezenta nimic altceva decât ceea ce există deja în literatura de specialitate –, este acesta: O femeie suabă îşi vizitează sora într-un mare oraş. Sora este soţia unui preot. Cele două surori îi ascultă predica, şi, iată, preotul începe să predice mai întâi într-un mod absolut demn. Dar pe urmă el capătă un fel de aripi şi începe să cânte ca un cocoş. Atunci una dintre surori îi spune celeilalte: „Dar ăsta e un fel deosebit de a predica”. Aici femeia se trezeşte şi aude afară cântând un cocoş. Aşadar, cântatul cocoşului, care, bineînţeles, de obicei ar fi ajuns în conştienţă ca un simplu cântat prozaic de cocoş, a fost transformat în suflet în acest fel. Toate celelalte evenimente s-au grupat în jurul cântatului de cocoş. Vedeţi, dumneavoastră, acestea sunt vise provocate de un stimul senzorial.

Dar şi nişte stimuli interni pot da naştere viselor şi, din nou, stimulii nu apar ca atare, ci apare o imagine transformată, simbolizată, creată de suflet. Cineva visează, de exemplu, o sobă încinsă: se trezeşte cu inima bătând. Visele în care zburăm, care sunt foarte frecvente, sunt provocate, de regulă, de anumite procese anormale care se desfăşoară în timpul somnului în plămâni etc. S-ar putea da astfel de exemple cu sutele. Simpla enumerare a diferitelor categorii de vise ar mai putea continua mult timp. Deşi nu putem aborda toate aspectele problemei în profunzime, aş vrea să mai menţionez câteva.

Nu putem spune că literatura de specialitate a fost foarte norocoasă în descoperirea unor elemente care să poată arăta ce se petrece, propriu-zis, în sufletul uman când el transformă împrejurările exterioare în vise. Dar trebuie să ne intereseze în primul rând această întrebare: Ce anume se află în suflet care face să se lege de un prilej exterior sau de o reprezentare-amin- tire care răsare din întunericul somnului, asemenea reprezentări de altă natură? La această întrebare trebuie să răspundem: Ceea ce îl face pe om în viaţa obişnuită din timpul zilei să alăture, pe baza experienţelor acestei vieţi, o reprezentare alteia, nu constituie elementul care acţionează, propriu-zis, în vis. V-aş putea relata sute de exemple care v-ar dovedi ceva în acest sens, dar e suficient să vă prezint un singur exemplu. Să examinăm următorul vis: O femeie visează că ar trebui să gătească pentru soţul ei, o sarcină dificilă uneori pentru o gospodină. Ei bine, ea visează că i-ar fi făcut soţului tot felul de sugestii. La prima sugestie: „Nu-mi place!” La a doua sugestie: „Nu-mi place deloc!”La a treia sugestie: „Nu-mi place nici atâta! Las-o baltă!” Şi aşa mai departe. Soţia este foarte nefericită în vis din această cauză. Îi vine o idee: „Noi avem în pod o bunică sărată; ce-i drept, ea este cam aţoasă, dar nu aş putea să ţi-o gătesc mâine?” Este tot un vis pe care îl puteţi găsi în literatura de specialitate. Cel care este familiarizat cu visele nu se va îndoi de faptul că visul s-a desfăşurat în acest fel. V-aş putea da sute de asemenea exemple. Va trebui să vă spuneţi imediat: La baza visului se află o stare de anxietate. S-a întâmplat ceva care i-a creat femeii starea de anxietate. Această dispoziţie, care nu e nevoie să aibă de-a face cu reprezentarea gătitului etc., se transformă într-o asemenea imagine a visului. Această imagine este o simplă înveşmântare a dispoziţiei de anxietate. Dar sufletul are nevoie de această imagine în timpul somnului pentru a ieşi din starea de anxietate, el încearcă să scape de anxietate, şi, exact aşa cum dumneavoastră aţi râs când a fost vorba de bunica sărată, tot astfel, sufletul născoceşte această imagine, care se alătură celorlalte imagini ale visului într-un mod comic-grotesc, pentru a depăşi din punct de vedere interior anxietatea, pentru a ajunge la o dispoziţie ironică, plină de umor. Este ceva ce puteţi urmări întotdeauna în vise: o oscilare, o mişcare încoace şi încolo, o pendulare încoace şi încolo între tensiune şi destindere, între anxietate şi veselie etc. Pentru asocierea imaginilor visului este întotdeauna hotărâtor elementul dominant din viaţa de simţire a omului. Potrivit acestui punct de vedere: Visul este structurat pentru a birui anumite tensiuni din suflet. Doar pe baza acestei necesităţi, de a transforma tensiunea în destindere, de a transforma destinderea în tensiune, ia naştere ceva care nu are o importanţă deosebită ca imagine. Sufletul scoate din sine ca prin vrajă ceva care poate servi drept imagine pentru evenimentul despre care este vorba în realitate.

Dacă urmărim viaţa de vis în întreaga ei sferă, descoperim două caracteristici pe care trebuie să le luăm în mod deosebit în considerare. O caracteristică este faptul că în viaţa de vis tace ceea ce numim logică în viaţa obişnuită. Visul urmează o cu totul altă regulă decât logica obişnuită pentru modul de a trece de la un obiect la altul. Fireşte, veţi putea obiecta: Bine, dar anumite vise se desfăşoară, totuşi, într-un mod absolut logic. Dar aceasta este numai o aparenţă. Cel care poate observa aceste lucruri într-un mod cu adevărat intim, ştie că aceasta este numai o aparenţă. Dacă aveţi nişte imagini de vis care se succed într-o înlănţuire logică, acest lucru nu decurge din faptul că dumneavoastră aţi produs în timpul somnului această înlănţuire logică, ci decurge din faptul că aţi înşiruit nişte imagini care erau deja structurate logic în viaţă. Aici logica este o reminiscenţă, logica a fost introdusă în vis, acţiunea visului însuşi nu se desfăşoară după regulile logicii obişnuite. Putem vedea întotdeauna că la baza acţiunii din vis se află un element mai profund, mai intim al sufletului. Cineva visează, de exemplu – eu relatez un vis real –, că trebuie să meargă la un cunoscut, şi el ştie că acest cunoscut îl va mustra pentru ceva. El visează că a ajuns, într-adevăr, până la uşa locuinţei acestui cunoscut. Dar într-o clipă întreaga situaţie se schimbă. Când intră pe uşa cunoscutului, el ajunge într-o pivniţă unde se află nişte animale sălbatice care vor să-l devoreze. În acel moment îi vine ideea că el are acasă o întreagă serie de ace cu gămălie, şi aceste ace cu gămălie împrăştie nişte lichide cu care aceste animale sălbatice pot fi ucise. Atunci aceste animale se transformă în nişte căţeluşi, şi acum el vrea doar să-i mângâie blând. – Vedeţi din acest vis, care prezintă o desfăşurare tipică de vis, că aici e vorba iarăşi de faptul că visul destinde tensiunea provocată de o teamă, teama faţă de prieten, care se exprimă în animalele sălbatice, prin faptul că sufletul transformă ca prin vrajă animalele sălbatice, crude, în nişte căţeluşi drăgălaşi. Vedeţi că aici e vorba de altceva decât de logică. Fireşte, poate apărea o obiecţie importantă. Cel care cunoaşte viaţa de vis ştie că se întâmplă adesea următorul lucru: înainte de a merge la culcare, v-aţi străduit să găsiţi soluţia unei anumite probleme, nu aţi putut-o găsi; apoi visaţi şi găsiţi în vis soluţia acestei probleme, astfel încât dimineaţa o puteţi aşterne pe hârtie. Se relatează pe bună dreptate aşa ceva. Cel care nu poate cerceta în mod just asemenea lucruri le va înţelege întotdeauna greşit. Dar nu trebuie să credem că am descoperit în vis soluţia reală. Ceea ce am descoperit, în realitate, în vis, ceea ce credem că ne amintim, este cu totul altceva. E ceva care se poate desfăşura foarte puţin logic, dar care are asupra sufletului uman acel efect binefăcător care intervine când o tensiune se transformă în destindere, înainte de adormire, omul fusese tocmai într-o asemenea stare de tensiune a sufletului încât nu a putut rezolva problema. El s-a gândit şi s-a tot gândit, dar îi lipsea ceva. S-a făcut sănătos prin ceea ce a visat şi, astfel, la trezire a putut rezolva problema.

În somn tace şi judecata morală. Se ştie, desigur, că în vis comitem tot felul de infracţiuni şi alte lucruri de acest fel, de care în viaţa de veghe din timpul zilei ne-ar fi ruşine. Se poate obiecta că tocmai în vis conştiinţa se agită, ba chiar că în vis conştiinţa se impune adesea într-un mod foarte ciudat. Nu e nevoie decât să ne amintim de visele care apar în operele lui Shakespeare, şi atunci vom vedea – de regulă, poeţii apelează în mod îndreptăţit la asemenea lucruri – că, într-adevăr, se poate crea aparenţa că tocmai prin vis se exprimă în mod direct deosebit nişte reproşuri morale. Dar şi aici e vorba tot de o observaţie inexactă. Mai curând e adevărat că în vis suntem rupţi de judecata morală obişnuită, pe care trebuie să ne-o cucerim şi să ne-o însuşim în viaţa exterioară în relaţie cu oamenii. Dacă ni se pare, totuşi, că visul aşază în faţa sufletului în mod concret sub formă de imagini nişte judecăţi şi reproşuri morale, acest lucru nu rezultă din faptul că cel care visează emite judecăţi morale, ci din faptul că, atunci când ne comportăm moral, avem în suflet o anumită stare de mulţumire, suntem mulţumiţi în legătură cu un fapt căruia îi putem spune „da” din punct de vedere moral. Ceea ce apare în vis în faţa sufletului este această mulţumire, nu judecata morală. Judecata morală este prezentă în vis la fel de puţin ca logica. Dacă vrem să găsim în mod real adevărul, trebuie să procedăm mult mai exact şi mai intim decât încearcă oamenii de obicei în viaţă şi, de asemenea, în ştiinţă. Asemenea lucruri nu se revelează metodelor grosolane care sunt folosite în mod curent. Aşadar, este extraordinar de important faptul că nici logica, nici judecata morală nu îşi găsesc accesul în vis. Vom vedea imediat de ce este aşa.

Aş vrea să subliniez acum încă o trăsătură a visului, care, dacă nu privim visul doar din punct de vedere exterior, ne poate indica ce relaţie are sufletul cu lumea în timpul visului. Fireşte, putem lămuri complet această relaţie numai dacă o examinăm pe cale spiritual-ştiinţifică. Cel care studiază omul care doarme îşi va spune deja pe baza unei observaţii exterioare: În somn, omul este despărţit atât de ceea ce poate trăi în cadrul propriei sale vieţi, cât şi de ceea ce are loc în ambianţa sa. Şi anume, ştiinţa spirituală arată că la adormire omul intră în mod real cu fiinţa sa spiritual-sufletească în lumea spirituală, iar la trezire se uneşte din nou cu trupul său. Dar nu e nevoie să luăm acum în considerare acest lucru, ci trebuie să ne aşezăm în mod clar în faţa sufletului ceea ce i se prezintă şi conştienţei obişnuite. În timpul somnului, omul este despărţit de ambianţa sa, şi acum tace şi ceea ce ajunge în conştienţa obişnuită prin intermediul trupului. Ce-i drept, în vis se tălăzuiesc nişte imagini încoace şi încolo, dar raportul acestora faţă de lumea exterioară nu se schimbă; imaginile se formează în aşa fel încât acest raport rămâne aşa cum este. Raportul faţă de lumea exterioară, ceea ce se apropie de om ca simplă ambianţă, ca impresii exterioare cu contururi precise, atunci când el îşi deschide simţurile în stare de veghe lumii exterioare, nu pătrunde în vis. Ce-i drept, aşa cum am văzut, asupra omului se pot exercita nişte impresii. Numai că tocmai ceea ce este caracteristic pentru ceea ce fac simţurile din aceste impresii lipseşte. În locul impresiei prozaice obişnuite, sufletul aşază o imagine simbolică, un simbol. Astfel, raportul faţă de lumea exterioară nu se schimbă. Acest lucru poate fi confirmat de nenumărate cazuri. În visul normal, omul rămâne la fel de despărţit de lumea exterioară ca şi în somnul normal, şi rămâne la fel de despărţit şi de propria corporalitate. Nici ceea ce se ridică din propria corporalitate nu ajunge să se exprime în mod direct, ca atunci când omul este unit în mod normal cu trupul său. Când, de exemplu, din cauza unei plapume prea calde, avem picioarele prea calde, atunci în starea de veghe obişnuită simţim că avem picioarele prea calde. În somn nu simţim acest lucru, ci credem, de exemplu, că păşim pe cărbuni aprinşi sau aşa ceva. E vorba, din nou, de transformarea pe care o realizează sufletul.

Oricât de mult ne-am strădui să ne apropiem de vis numai cu mijloacele şi sursele ştiinţei exterioare, nu putem să o facem, pentru că visul nu poate fi comparat cu nimic. Visul intervine în lumea obişnuită ca un fel de miracol, şi nu-l putem compara cu altceva. Acesta este esenţialul. Numai cercetătorul spiritual poate compara visul cu altceva. De ce? El poate face acest lucru pentru că ajunge să cunoască el însuşi ceea ce poate afla omul când pătrunde în lumea spirituală. Atunci îşi dă seama că aici nu îl mai poate ajuta logica obişnuită – am menţionat deja şi astăzi acest lucru –, care e valabilă pentru explicarea vieţii sensibil-exterioare. Cel care se înalţă în lumea spirituală trebuie să dezvolte capacitatea liberă de a exprima în imagini simbolice experienţele lumii spirituale. Tocmai de aceea am numit eu prima treaptă a cunoaşterii lumii spirituale „cunoaştere imaginativă”. Atunci ştim că imaginile simbolice nu sunt realitatea, dar ştim că prin imaginile simbolice se exprimă realitatea. Desigur, aceste imagini simbolice trebuie să fie formate conform legilor reale care se manifestă în lumea spirituală, ele nu au voie să ia naştere prin fantezie arbitrară. Cercetătorul spiritual învaţă cum să lege unele de altele – făcând abstracţie de lumea fizic- sensibilă – nişte reprezentări, învaţă cum se creează nişte imagini simbolice. Atunci putem compara această primă treaptă a cunoaşterii lumii spirituale cu activitatea inconştientă a visului. Atunci avem o comparaţie şi, pe lângă aceasta, mai avem şi altceva.

Cel care face progrese reale în privinţa cunoaşterii lumii spirituale, simte, încetul cu încetul, că şi visele sale se transformă. Ele devin tot mai ordonate, imaginile confuze, ca imaginea cu bunica sărată şi alte lucruri de acest fel, devin treptat nişte imagini care exprimă ceva plin de sens, întreaga viaţă de vis devine plină de sens. Astfel, cercetătorul spiritual ajunge să recunoască o înrudire ciudată între viaţa de vis şi viaţa pe care trebuie să o caute în cadrul cercetării spirituale. El ajunge astfel în situaţia de a putea spune cu adevărat ce anume visează în suflet, ce anume se manifestă, în realitate, visând. Căci, pe lângă ceea ce am menţionat mai înainte, el învaţă să cunoască şi altceva, şi anume, care este dispoziţia sufletului în timp ce are reprezentări imaginative. Atunci ştie că se află cu sufletul în sânul lumii spirituale. Dacă ajunge să cunoască această dispoziţie a sufletului, această dispoziţie deosebită a vieţii sufleteşti, el o poate compara cu dispoziţia sufletului din timpul visului, cu faptul că sufletul trăieşte în timpul visului o anumită dispoziţie. Din această comparaţie atentă rezultă, în realitate, că elementul care visează în suflet, elementul cu adevărat activ în suflet în timp ce omul lasă să se deruleze acţiunile haotice ale visului, este sâmburele fiinţial spiritual veşnic al omului. Omul, ca visător, se află în lumea căreia îi aparţine ca fiinţă spiritual-sufletească.

Acesta este un rezultat. Aş vrea să vă caracterizez celălalt rezultat cu ajutorul unei întâmplări personale. Când am ţinut nu cu mult timp în urmă la Zürich o conferinţă despre viaţa de vis şi despre domeniile înrudite cu viaţa de vis, am auzit pe urmă că diferiţi auditori, care se simţeau deosebit de deştepţi datorită rezultatelor disciplinei ştiinţifice care se numeşte acum psihologie analitică, psihanaliză, au spus după conferinţa mea: „Ei bine, acest bărbat este încă tributar unor prejudecăţi pe care noi le-am depăşit de mult în psihanaliză. El crede că viaţa de vis este ceva real, în timp ce noi ştim că viaţa de vis trebuie să fie privită numai ca o reprezentare simbolică a vieţii sufleteşti.” Nu vreau să mă ocup aici de psihanaliză, vreau doar să menţionez că această deşteptăciune se bazează, pur şi simplu, pe o răstălmăcire grosolană. Cercetătorului spiritual nu-i trece deloc prin minte să considere că ceea ce se prezintă în vis este în mod nemijlocit real exact aşa cum se prezintă. El nici nu consideră visul în desfăşurarea lui în mod direct ca acţiune simbolică, aşa cum îl consideră psihanalistul, ci pentru el e vorba de cu totul altceva. Cel care este familiarizat cu viaţa de vis, ştie: Zece oameni, şi chiar mai mulţi, pot avea cele mai diferite vise din punctul de vedere al conţinutului, şi se poate ca la baza acestor vise să stea, totuşi, aceeaşi situaţie. Unul povesteşte că s-ar fi urcat pe un munte, şi că acolo, sus, ar fi avut o surpriză foarte plăcută, celălalt povesteşte că ar fi trecut printr-un coridor întunecat până când a ajuns la o uşă, care s-ar fi deschis apoi pe neaşteptate, un al treilea povesteşte altceva. Visele nu se aseamănă din punct de vedere exterior în desfăşurarea lor, dar ele sunt provocate de aceeaşi trăire, şi anume, de aceeaşi tensiune şi destindere care se exprimă simbolic odată prin aceste imagini, altă dată prin acele imagini. Aşadar, nu e vorba de realitatea visului, nici de simboluri, aşa cum cred psihanaliştii, ci e vorba de desfăşurarea dramatică interioară al visului. Trebuie să fim în stare să recunoaştem din imaginile lipsite de semnificaţie în succesiunea lor această desfăşurare dramatică, realitatea în care trăieşte sufletul cu sâmburele său fiinţial spiritual-sufletesc atunci când visează. Această realitate spirituală este cu totul alta decât ceea ce se exprimă în imaginile visului. Despre aceasta e vorba. Astfel, visul face trimitere la profunzimile sufletului, la substraturile subconştiente şi inconştiente ale sufletului. Dar ceea ce prezintă visul este numai travestirea a ceea ce trăieşte sufletul în mod real în timp ce visează.

Trebuie să subliniez mereu şi mereu că eu nu urmăresc deloc să reînvii nişte vechi prejudecăţi pe un tărâm sau altul. Eu nu am vorbit pe baza unor premise împrumutate din tot felul de aşa-numite ştiinţe oculte medievale sau orientale, cum se poate vedea la Blavatsky sau la nişte oameni care au sondat tot felul de izvoare obscure, ci am vorbit pe baza conştienţei faptului că tot ceea ce se spune aici poate sta în picioare în faţa oricărei judecăţi naturalist-ştiinţifice, care ar putea fi folosită şi ea, dacă s-ar ivi ocazia. Ştiinţa spirituală este prezentată cu deplina conştienţă a faptului că trăim în epoca ştiinţelor naturii, cunoscând pe deplin ce au de spus ştiinţele naturii despre existenţă şi enigmele ei, dar cunoscând pe deplin şi ce nu pot spune ele despre domeniile vieţii spirituale.

De unde vin oare imaginile care formează conţinutul visului? Ei bine, lucrurile stau în acest fel: Pe când cel care are cu adevărat o trăire spirituală în stare liberă de trup are în faţa sa lumea spirituală cu realităţile şi entităţile ei, cel care visează încă nu şi-a trezit conştienţa într-o asemenea măsură încât să poată avea în faţa sa această lume spirituală în întregul ei. Astfel, în sufletul său răsar reminiscenţele vieţii obişnuite, şi visul ia naştere în momentul în care sufletul intră în atingere cu trupul. Visul nu este trăit în trup, dar este provocat de intrarea sufletului în atingere cu trupul. De aceea, în faţa celui care visează apar acele lucruri care stau la baza desfăşurării vieţii sale, dar grupate în aşa fel încât ele exprimă tendinţele interioare pe care le-am menţionat. Aşadar, dacă vrem să caracterizăm ce este în mod real visul, el este o trăire a fiinţei sufletesc-spirituale a omului. Dar ceea ce trăieşte omul aici nu este elementul veşnic, ci elementul vremelnic. Elementul veşnic este elementul care acţionează în mod conştient în vis. Dar ceea ce transmite această activitate este ceva efemer, trecător. Acesta este esenţialul, faptul că fiinţa veşnică are în vis ca trăire elementul vremelnic, trecător, conţinutul obişnuit al vieţii.

Prin aceasta, eu am prezentat, fireşte, în mod schematic, esenţa visului în lumina ştiinţei spirituale, şi am arătat de ce conţinutul visului nu exprimă deloc ceea ce se petrece cu adevărat în suflet când are loc o destindere după o tensiune, o tensiune după o destindere. Aici sufletul se află în lumea veşnicului, sufletul se află într-un element liber de trup. Dar ceea ce îi devine conştient omului ca formă în care se înveşmântează această trăire provine din legătura cu condiţiile vieţii obişnuite. [...]

Dacă sintetizăm ceea ce am examinat astăzi, trebuie să spunem: Desigur, prin faptul că la om intervin aceste fenomene anormale ale vieţii [vise, halucinaţii, viziuni], el este condus pe tărâmul spiritual. Căci ceea ce licăreşte aici în viaţa omului este lumea spirituală, chiar dacă el o trăieşte într-un mod anormal. Dar noi nu avem voie să provocăm în mod artificial, pentru a cunoaşte ceva, aceste fenomene anormale, aşa după cum nu avem voie să provocăm în mod artificial nişte fenomene de boală. Ce rămâne, în cele din urmă, din toate aceste fenomene, ca un îndemn viu mereu prezent? Faptul că omul caută calea spre trăirea reală a spiritualului. Rămâne faptul ciudat că tocmai prin intermediul ştiinţei spirituale putem apăra lumea visului de suspiciunea că ea ar avea de-a face cu nişte trăiri maladive, deşi, fireşte, se poate trece uşor de la vis la astfel de trăiri. Dar, dacă vedem că omul este îndemnat astfel prin vis să caute calea spre lumea spirituală reală, atunci cercetarea acestei lumi aparent haotice a visului apare ca o cercetare foarte importantă. Atunci la poarta vieţii umane bate o enigmă cosmică importantă, visul, cu imaginile sale ciudate, care nu sunt pătrunse nici de logică, nici de morală, dar care sunt o atragere clară de atenţie asupra lumii spirituale înseşi. Astfel, putem fi de acord cu recenzia asupra cărţii menţionate a lui Volkelt scrisă de esteticianul şi filosoful plin de spirit Vischer, în care se spune: Dacă privim visul, cu sărăcia lui bogată, cu bogăţia lui săracă, sau cu prostia lui genială, cu genialitatea lui prostească, şi îl examinăm în procesul lui inconştient de creaţie, vom recunoaşte că visul atrage, totuşi, atenţia asupra unui element care este activ din punct de vedere spiritual în om, şi care poate fi căutat. Şi Vischer are dreptate când spune în continuare: „Cel care crede că acest domeniu spiritual al visului nu ar fi demn să devină obiectul unei cercetări reale, arată prin aceasta doar că el însuşi nu are în sine mult spirit”. Dar dacă domeniul visului ne îndeamnă să ne apropiem de lumea spirituală, ştiinţa spirituală vrea să îndeplinească acest îndemn. În timp ce visul poate forma numai imagini ale elementului trecător, chiar dacă sufletul este activ aici cu sâmburele său fiinţial veşnic, prin cunoaştere spiritual-ştiinţifică acest suflet care trăieşte în lumea spirituală veşnică se poate umple şi cu imaginile care exprimă realitatea spirituală corespunzătoare fiinţei sale celei mai originare şi, exact aşa cum prin simţuri i se indică locul în lumea sensibilă, acestei fiinţe i se poate indica în acest fel locul ei ca fiinţă spiritual-sufletească în realitatea spiritual-sufletească.