Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

SOMNUL ȘI VISELE


Capitolul VII

PREGĂTIREA PENTRU O NOUĂ NAŞTERE


Ne petrecem cam o treime din viaţă dormind, sau opt ore din fiecare douăzeci şi patru. Acest fapt familiar constituie rareori subiectul unei uimiri adecvate. În întreaga lume, oameni de toate felurile se culcă în acele locuri plate şi dispar din activitatea normală timp de mai mult ore în şir. Ce se întâmplă? De ce avem nevoie de asta? Ce facem în timpul acelui somn? Ideea provocatoare a lui Steiner este că noaptea nu suntem inactivi, ci deosebit de activi.

În locul coloraturii subiective, egoiste, în care ne privim vieţile în timpul zilei, conştienţa nocturnă este în acelaşi timp mai universală şi mai morală. Principala noastră activitate din timpul nopţii este privirea retrospectivă a sinelui. Desfăşurăm cu grijă în ordine inversă evenimentele zilei precedente, găsind şi savurând fiecare moment care are vreo importanţă (şi care moment nu are niciuna?). Potrivit aprecierii lui Steiner, facem acest lucru prin bunăvoinţa unor entităţi superioare care însoţesc şi ghidează acest proces.

Perioada numită „тоаrtе” – perioada dintre două încarnări – ne implică într-o retrospectivă similară în desfăşurare inversă. Din nou însoţiţi de entităţi superioare, revedem sensul unei vieţi întregi. Această recapitulare este o pregătire pentru stadii ulterioare ale „morţii”, în care ne îndepărtăm de biografia noastră şine cufundăm într-un mod mai puţin egoist în fiinţele spirituale şi sensurile din jurul nostru.

Efectul cumulativ al învăţăturii lui Steiner este aici să întoarcă existenţa umană pe dos, ca şi cum am privi dosul unui covor. Ceea ce la început fusese modelul devine acum fundal, iar ceea ce fusese iniţial fundalul iese într-o nouă evidenţă. Viaţa pământească este un interludiu între nişte stări spirituale – somnul şi moartea – care o pătrund şi o înconjoară. „Mica noastră viaţă este înconjurată de somn.” Şi totuşi, în loc să diminueze această scurtă viaţă, contextul spiritual ne face să ne minunăm de norocul pe care îl avem pe Pământ, şi să mulţumim pentru prilejul de a iubi.


STUTTGART 21 IUNIE 1923, GA 224


Dacă examinăm omul aşa cum este integrat el în existenţa pământească, cea mai importantă dintre manifestările sale de viaţă trebuie să ne apară, fără îndoială, facultatea de gândire sau de reprezentare, facultatea de a-şi forma gânduri despre lume, despre propria sa activitate etc. Noi ne amăgim dacă ne formăm o altă judecată despre desfăşurarea vieţii pământeşti. Desigur, unele lucruri ne-ar putea face să spunem că ceea ce este cel mai de preţ pentru om s-ar putea să nu fie gândurile. Ceea ce simte omul, de exemplu, sub pragul gândirii, manifestările simţirii, ale inimii, şi ceea ce ar putea simţi omul despre propriile sale sarcini, despre atitudinea sa faţă de semenii săi şi despre lume, ar putea părea mai de preţ decât gândirea sa. Şi chiar se întâmplă, dacă privim existenţa morală şi suntem atenţi la vocea conştiinţei, să ne spunem: Această voce a conştiinţei vorbeşte din nişte străfunduri ale sufletului care nu sunt atinse de gândire. – Vom fi înclinaţi să facem o asemenea afirmaţie în special când vrem să atragem atenţia asupra faptului că omul, chiar şi prin cea mai înaltă evoluţie a vieţii sale de gândire, aşa cum o poate el realiza prin instruire în cadrul vieţii pământeşti obişnuite, nu poate atinge în domeniul moral ceea ce mişcă adesea o conştiinţă curată, care acţionează în simplitate. Totuşi, noi ne amăgim dacă spunem că, deoarece toate aceste lucruri sunt adevărate – şi ele sunt adevărate –, gândurile nu ar fi esenţialul în viaţa pământească a omului. Desigur, vocea conştiinţei, sentimentele de compasiune etc. răsună din nişte străfunduri cu mult mai adânci decât gândurile. Dar pentru om aceste impulsuri care răsună şi ies la suprafaţă din străfundurile sufletului său sunt văzute în lumina adevărată abia atunci când ceea ce înalţă ele în sufletul uman este pătruns de gânduri. Vocea conştiinţei îşi primeşte şi ea valoarea ei prin faptul că iese la suprafaţă din străfundurile sufletului, dar ea se manifestă atunci în lumea gândurilor şi omul poate înveşmânta în gânduri ceea ce îi spune vocea conştiinţei. Fără a supraaprecia viaţa de gândire, dacă vrem să ne dăruim unei conştienţe umane libere de iluzii trebuie să ne spunem, totuşi, că abia această viaţă de gândire îl face pe om să fie om. Şi filosoful german Hegel are dreptate, într-o anumită privinţă, când spune: Gândirea este ceea ce îl distinge pe om de animal.

Dar, dacă ne îndreptăm acum privirea spre întreaga sferă a acelor gânduri care ne umplu pe parcursul întregii noastre vieţi pământeşti de la trezire până la adormire şi dacă suntem sinceri în această auto-observare, ne vom spune: Marea majoritate a gândurilor pe care le avem în viaţa pământească depinde, într-un anumit fel, de ceva exterior, de impresiile senzoriale, de trăirile care au legătură cu procesele materiale ale existenţei Pământului. Şi gândurile noastre se desfăşoară în strânsă legătură cu viaţa Pământului, astfel încât în timpul existenţei noastre dintre naştere şi moarte noi unim lucrul cel mai de preţ din viaţa umană cu viaţa Pământului. Dar, dacă privim întreaga viaţă a omului pe Pământ, aşa cum am făcut noi, dintr-un anumit punct de vedere, chiar în ultimele conferinţe pe care le-am putut prezenta eu aici, trebuie să înţelegem că cel puţin o treime din existenţa noastră pământească se desfăşoară fără gânduri. Când privim în urmă, cu ajutorul mijloacelor obişnuite ale conştienţei normale, spre evenimentele vieţii noastre pământeşti, desigur, noi alăturăm întotdeauna numai trăirile din timpul zilei la trăirile din timpul zilei, lăsând, bineînţeles, la o parte trăirile din timpul somnului, care rămân în inconştient. Dar, prin aceasta, noi lăsăm în afara observaţiei, cu ocazia unei retrospective obişnuite asupra vieţii pământeşti, cel puţin o treime din viaţa noastră pământească. Acest lucru este, desigur, de la sine înţeles, căci această treime, treimea vieţii pământeşti pe care o dormim, rămâne în inconştient.

Dar dumneavoastră ştiţi din conferinţele anterioare pe care le-am ţinut aici că această activitate pe care o executăm în starea de somn inconştient nu este fără trăiri. Între adormire şi trezire, Eul şi corpul astral îşi parcurg trăirile lor, care nu pătrund în conştienţă. Şi, dacă privim lucrurile mai îndeaproape, vedem că acele forţe inconştiente care acţionează între adormire şi trezire se manifestă mai departe şi în starea de veghe. Ele duc şi aici mai departe, am putea spune, o viaţă de somn. Ele acţionează în întreaga noastră activitate de voinţă, pe care nu o avem mai clar în conştienţa obişnuită decât stările de somn. Ele acţionează mai departe într-o mare parte a vieţii noastre de simţire, care formează un fel de existenţă de vis. Tocmai când ne îndreptăm privirea asupra a ceea ce se ridică la suprafaţă din fiinţa noastră cea mai profundă, din temeliile fiinţei, ar trebui să vedem şi în timpul stării de veghe din timpul zilei ceva inconştient. Şi prin cercetare spiritual-ştiinţifică ajungem să vedem că elementul care este activ în om între adormire şi trezire acţionează mai departe în starea de veghe, acţionează mai departe ca Eu şi om astral, dar că acestea nu intră în sfera conştienţei obişnuite, ci apar numai prin efectele lor, prin efectele din domeniul voinţei, prin efectele din domeniul simţirii. Prin aceasta, ceea ce se petrece, de fapt, în deplină stare de trezie a conştienţei, viaţa de gândire, mai primeşte un chip deosebit. Şi tocmai acest chip deosebit ne devine inteligibil dacă luăm în considerare acea existenţă pe care omul nu o petrece pe Pământ, pe care o petrece între moarte şi o nouă naştere.

După ce omul păşeşte prin poarta morţii, el trece prin nişte stări pe care le-am descris adesea, care sunt consemnate, de asemenea, în literatura noastră, şi pe care dumneavoastră le cunoaşteţi, desigur, cel puţin sub anumite aspecte» Dacă cercetăm în mod foarte precis de ce părţi constitutive ale entităţii umane se ataşează gândirea noastră, viaţa noastră de reprezentare, ajungem să înţelegem că pentru formarea gândurilor pământeşti noi folosim corpul fizic. Corpul fizic este, într-adevăr, cel care trebuie să fie pus în activitate când omul, ca om pământesc, are gânduri. Apoi, pentru a avea gânduri, trebuie să fie pus în activitate corpul eteric. Dar tocmai acestea sunt cele două părţi constitutive ale naturii umane care între adormire şi trezire rămân culcate pe pat şi fără conştienţă, aşa cum avem impresia. Dar, dacă ajungem la o anumită dezvoltare a conştienţei, la o anumită educare a sufletului nostru, care ne oferă posibilitatea de a vedea şi lucrurile fizice din punct de vedere spiritual, atunci ajungem să ne extindem gândirea asupra întregii perioade în care dormim. Dacă luăm în considerare omul întreg, putem spune că omul nu gândeşte niciodată în timpul vieţii sale pământeşti.

Şi anume, când, trezindu-ne dimineaţa, ne întoarcem în corpurile noastre fizic şi eteric, conştienţa obişnuită pătrunde foarte rapid în aceste corpuri fizic şi eteric, şi această conştienţă obişnuită percepe numai faptul că atunci lucrurile exterioare încep să producă impresii, că atunci avem percepţii senzoriale, pe care le prelucrăm prin gândire, percepţii senzoriale pe care le avem în contact cu obiectele exterioare prezente. Dar dacă omul ajunge să se cufunde mult mai conştient în corpurile fizic şi eteric, atunci la trezire întâlneşte gândirea care s-a desfăşurat fără încetare în interiorul lui între adormire şi trezire. Numai că el nu a fost prezent aici cu Eul său şi cu corpul său astral. El gândeşte, adică, între adormire şi trezire corpul fizic şi corpul eteric sunt într-o permanentă activitate de gândire, numai că omul este în afara acestei activităţi de gândire cu Eul şi corpul său astral, el nu o produce şi crede că ea nu ar fi prezentă. El se află într-o mare autoamăgire despre sine însuşi. Şi ceea ce în viaţa normală este integrat într-un mod armonios în întreaga natură a omului, în principiu, în întreaga natură a fiinţei, poate fi foarte clar recunoscut când este smuls din armonie, când apare într-o stare anormală, şi atunci omul poate ajunge, şi pe baza unor experienţe exterioare, dacă acestea rezultă din contextul lumii, să nu gândească numai între trezire şi adormire, ci să gândească între adormire şi trezire, când nu este prezent, să gândească chiar mai inteligent decât atunci când este prezent. Şi anume, noi ajungem la constatarea deprimantă despre noi înşine, dacă privim întreaga situaţie, că atunci când Eul şi corpul astral se află în interiorul trupului, în starea de conştienţă normală, corpul nostru eteric gândeşte mai prost decât atunci când nu ne aflăm în interior. Noi ruinăm gândurile care se desfăşoară în corpul nostru eteric când intrăm în el cu conştienţa obişnuită.

Există unele relatări care confirmă ceea ce observă cel care pătrunde mai profund în intimitatea acestor lucruri, cum ar fi următoarea: Erau odată doi studenţi la Universitate. Unul era filolog şi nu înţelegea nimic din aritmetică – trebuie să spun acest lucru –, nu înţelegea absolut nimic din aritmetică. Celălalt era student la matematică. Ei bine, ştim din experienţă că atunci când se ajunge la anumite capitole din studiul matematicii trebuie să transpiri puţin ca să rezolvi problemele. La filologie merge de obicei mai uşor. Şi astfel, s-a întâmplat că cei doi studenţi, care, cum se întâmplă cu studenţii, locuiau în aceeaşi cameră, şi dormeau împreună, s-a întâmplat că, într-o seară, terminând ei cu pregătirea pentru examen, studentul la filologie era foarte mulţumit de sine, studentul la matematică, în schimb, nu era deloc mulţumit, fiindcă nu putea rezolva o problemă pe care ar fi trebuit să o rezolve pentru proba scrisă. El s-a culcat foarte nemulţumit, şi s-a petrecut următorul fapt ciudat: La o anumită oră, studentul la filologie se trezeşte, vede cum studentul la matematică se scoală, merge la masa de scris şi se gândeşte, şi scrie, scrie mult timp, şi apoi se culcă din nou şi doarme. În ziua următoare, când se scoală amândoi, studentul la matematică zice: Doar noi nu am chefuit ieri, azi am o durere groaznică de cap. – Celălalt zice: Păi, dacă te scoli la ora trei noaptea şi socoteşti ore întregi, nici nu e de mirare că în dimineaţa următoare ai un cap confuz. – Atunci primul zice: Nu m-am sculat! – El nu ştia absolut nimic despre faptul că se sculase. Ei bine, s-au uitat ei şi au văzut că el îşi rezolvase tema, dar nu ştia nimic despre aceasta.

Asemenea lucruri nu sunt deloc basme. Am ales un exemplu care se găseşte în literatura de specialitate, pentru că astfel poate fi controlat ulterior. Aş putea să vă relatez multe alte asemenea lucruri. Reiese pentru mine, nu doar din acest singur caz, ci din mult mai multe, că aici e vorba, într-adevăr, de o realitate: când conştienţa nu este prezentă – eu spun în mod expres că studentul respectiv nu a ştiut nimic despre ce s-a întâmplat –, corpul fizic şi corpul eteric sunt, într-un fel, îmboldite din exterior de nişte ghionţi, şi corpul eteric lucrează singur în corpul fizic la continuarea temei.

Ei bine, ştiu deja ce poate fi în inimile unora, ştiu că unii ar fi foarte bucuroşi dacă acest lucru s-ar întâmpla foarte frecvent. Dar nu merge aşa uşor pentru omenirea actuală. Aşadar, corpul eteric se dovedeşte de multe ori, când poate lucra singur în corpul fizic, chiar genial faţă de ceea ce adesea noi nu facem deloc în mod genial când sunt prezente Eul şi corpul astral. Cum spuneam, am dat acest exemplu numai pentru a ilustra faptul că omul are gânduri de-a lungul întregii nopţi, adică, de fapt, corpul fizic şi corpul eteric al omului, şi nu numai când este prezent cu Eul său şi corpul său astral. Căci omul îşi formează gândurile în mod nemijlocit din lumea exterioară prin intermediul corpului eteric, şi apoi ia în ajutor corpul fizic, pentru a păstra gândurile ca om fizic pământesc.

Astfel, trebuie să observăm că viaţa de gândire este legată cu totul de corpul fizic şi de corpul eteric. Nu aşa stau lucrurile cu viaţa de simţire şi cu viaţa de voinţă. Este numai o superstiţie a ştiinţei oficiale actuale ideea că viaţa de simţire şi viaţa de voinţă ar fi la fel de dependente de corpul fizic şi de corpul eteric ca viaţa de gândire. Eu am vorbit adesea despre acest lucru, nu mă voi opri astăzi asupra lui, ci vreau doar să atrag atenţia asupra diverselor consideraţii pe care le-am făcut în faţa multora dintre dumneavoastră.

Ei bine, în viaţa pământească prezentă omul nu poate urmări ce trăiesc Eul şi corpul său astral când sunt separate de corpul fizic şi corpul eteric şi iau cu ele din viaţa obişnuită numai voinţa şi o parte din simţire. Căci această trăire dintre adormire şi trezire se petrece, în realitate, într-o cu totul altă lume, se petrece într- o lume spirituală, într-o lume în care ambianţa nu este formată din regnurile naturii, din regnul mineral, vegetal, ci în care ambianţa este formată din ierarhii superioare, în care ambianţa este formată dintr-o lume de entităţi spirituale, de evenimente spirituale. Dar, în timp de omul îşi parcurge viaţa pământească, el nu este suficient de evoluat pentru a urmări în conştienţa sa şi în conştienţa de sine tot ceea ce trăieşte el aici cu Eul său şi cu corpul său astral de la adormire până la trezire. Aceste trăiri îi rămân inconştiente, dar nu sunt mai puţin vii decât trăirile conştiente. Omul trăieşte aceste lucruri, apoi aceste lucruri, după ce au fost trăite, fac parte din conţinutul interior al omului. Noi ne şi trezim în fiecare dimineaţă schimbaţi, în măsura în care suntem schimbaţi în timpul nopţii. Nu ne trezim, pur şi simplu, în aceeaşi stare până la care am ajuns seara, înainte de adormire, ci ne trezim într-o stare până la care ne-a făcut să ajungem viaţa de somn.

Ei bine, după ce am păşit prin poarta morţii, noi depunem corpul fizic şi corpul eteric. Şi astfel, intervine şi trăirea faptului că, imediat după ce a trecut prin poarta morţii, în primele zile – depunerea corpului eteric durează numai câteva zile –, omul îşi simte viaţa de gândire ca absorbită de Univers. El are mai întâi o retrospectivă fugară asupra vieţii pământeşti. E ca şi cum şi-ar privi viaţa pământească drept lume a sa, el o vede în imagini vii.

E ca şi cum, după ce sufletul s-a eliberat complet de corpul fizic şi de corpul eteric, aşadar, după ce s-a realizat trecerea prin poarta morţii, în faţa sufletului său s-ar afla dintr-odată viaţa pământească ce s-a încheiat. Dar timp de câteva zile mai are loc acest proces, faptul că, după ce a fost depus corpul fizic, corpul eteric se dizolvă lent în eterul cosmic general. O vreme există impresia că e prezentă o perspectivă vie, precis conturată, a vieţii pământeşti. Apoi aceasta devine tot mai estompată, dar, în acelaşi timp, într-un fel, mai cosmică, până când, în cele din urmă, după câteva zile, ea se desprinde de om, dizolvându-se.

Dar, în acelaşi timp, în aceste câteva zile din om dispare tocmai tot ceea ce constituie lucrul cel mai de preţ în viaţa pământească. Tot ceea ce gândim noi despre lucrurile lumii, despre întreaga noastră ambianţă pământească, tot ceea ce ne umple conştienţa obişnuită, se desprinde de fiinţa noastră, se dizolvă în decurs de câteva zile. Şi în aceeaşi măsură iese la suprafaţă ceea ce a trăit omul tot timpul în starea de somn. Asupra acestei sfere se întinde acum conştienţa. Această sferă începe să devină conştientă. Dacă nu am avea nicio trăire în timpul somnului, atunci, în principiu, la două sau trei zile după moarte viaţa noastră s-ar încheia ca viaţă conştientă. Căci tocmai ceea ce considerăm noi lucrul cel mai de preţ în timpul vieţii pământeşti se dizolvă, şi din această conştienţă care se întunecă, din această conştienţă care apune, iese la suprafaţă ceea ce am trăit tot timpul în starea de somn, ceea ce ne rămâne de obicei inconştient.

Ei bine, caracteristic pentru ceea ce trăim noi în starea de somn este faptul că în somn lumea se desfăşoară în sens invers. Nu are importanţă că somnul este lung sau scurt când dormim, pentru că raporturile temporale sunt şi ele cu totul altele când e vorba de altă stare de conştienţă. Aşadar, fie că dormim de-a lungul întregii nopţi, fie că dormim câteva minute, caracterizarea pe care o fac este aceeaşi pentru ambele desfăşurări ale somnului. Când omul parcurge perioada dintre adormire şi trezire, el trăieşte în sens invers ceea ce a făcut în lumea fizică între ultima trezire până la adormire. El trăieşte încă o dată evenimentele desfăşurându-se sub o altă formă, şi el are această trăire în felul următor: Pe când în conştienţa din timpul zilei noi avem trăirea mai mult cu o coloratură fizică şi cu sentimente legate de coloratura fizică, şi cu desfăşurarea trăirilor de la început până la sfârşit, trăind orice eveniment sau circumstanţă, felul în care se succed ele, cu nuanţarea fizică intelectuală; în somn trăim totul în sens invers, dar cu o coloratură morală. Aici trăim în sânul impulsurilor moral-religioase, aici trăim lucrurile în aşa fel încât evaluăm fiecare eveniment în funcţie de felul în care ne-a făcut să fim valoroşi sau lipsiţi de valoare ca oameni. Aici nu ne mai putem face deloc iluzii despre importanţa pe care o are faptul că am săvârşit un lucru sau altul, căci aici evaluăm evenimentele zilei în raport cu calitatea noastră de om.

Ceea ce este valabil pentru ordinea de pe Pământ se desfăşoară în aşa fel încât cercetarea naturii a putut spune foarte bine că în lume s-ar manifesta numai cauzalitatea, că lucrurile s-ar întemeia numai pe faptul că cele ulterioare iau naştere din cele anterioare, căci omul în viaţa sa de veghe vede numai acest curent, percepe numai acest curent. Dar, în realitate, în interiorul evenimentelor există un alt curent, numai că acesta îi rămâne omului, în conştienţa obişnuită, inconştient. Omul trăieşte însă această ordine morală a lumii în fiecare noapte între adormire şi trezire. Aici noi judecăm lucrurile din punct de vedere moral, mai ales în legătură cu propria noastră valoare umană. Şi facem acest lucru în fiecare noapte, respectiv, de fiecare dată între adormire şi trezire, pentru perioada de veghe anterioară. Şi, după ce am păşit prin poarta morţii, atunci, traversând în mod retrospectiv ultima noapte, penultima noapte, antepenultima noapte, până la prima noapte în care am devenit pentru prima dată conştienţi după naştere, parcurgem cam o treime a vieţii pământeşti, căci noi am dormit o treime a vieţii pământeşti. În faţa noastră s-a scufundat desfăşurarea fizic-cauzală a lumii, în faţa noastră se înalţă ceea ce zeii şi spiritele gândesc, simt, vor, cu privire la această desfăşurare a lumii. Dar noi mai avem la început o legătură cu nuanţarea, cu întreaga coloratură pe care a dat-o viaţa pământească celor trăite, căci a trebuit să parcurgem aceste trăiri sub forma în care le-am trăit în timpul vieţii pământeşti. Avem nevoie de aproximativ o treime, căci am dormit o treime, pentru a parcurge această retrospectivă, care se desfăşoară atunci aşa cum am arătat, de exemplu, în cartea mea Theosophie (Teosofie), unde am descris ţara sufletelor, lumea sufletelor.

Înainte de a intra într-o lume care este pur spirituală, trebuie să trăim mai întâi tot ceea ce am trăit pe Pământ în mod inconştient în stările de somn. Prin aceasta, noi ne educăm conştienţa pentru viaţa spirituală propriu-z;isă dintre moarte şi o nouă naştere. Şi această trăire retrospectivă a vieţii pământeşti este totodată o eliberare de viaţa pământească. Nu vom deveni în conştienţa noastră atât de liberi încât să ne mişcăm printre spiritele lumii superioare într-un mod absolut corespunzător naturii acestei lumi înainte de a ne fi eliberat tocmai prin această trăire retrospectivă. Atunci am ajuns din nou aproximativ în punctul de pornire al vieţii noastre în lumea superioară. Şi apoi viaţa dintre moarte şi o nouă naştere se desfăşoară mai departe, ca o trăire pur spirituală. Exact aşa cum noi suntem aici fiinţe fizice şi trăim evenimente fizice, în lumea spirituală noi trăim printre fiinţe spirituale şi evenimente spirituale, printre acele entităţi spirituale şi faptele lor care niciodată nu coboară pe Pământ, printre acele entităţi care au coborât pe Pământ ca oameni, care au trecut prin poarta morţii înaintea noastră, sau care ne urmează. Ne reîntâlnim tocmai cu toţi acei oameni cu care am trăit în comunitate în timpul vieţii pământeşti. Şi această comunitate este una foarte extinsă. Căci, prin faptul că parcurgem viaţa de somn, în această comunitate este inclus tot ceea ce am trăit chiar şi numai în mod tangenţial împreună cu oamenii în timpul vieţii pământeşti. Faptul că în fiecare stare de somn trăim în sânul lumii spirituale evenimentele pământeşti în sens invers, dar încă în calitate de oameni pământeşti, tocmai acest fapt deosebeşte, la rândul său, această trăire pământească a omului din fiecare noapte de ceea ce trăieşte el pe urmă, după ce a trecut prin poarta morţii.

Trebuie să ne mărturisim, în primul rând: Ceea ce recunoaştem noi drept conţinutul conştienţei noastre din viaţa pământească dispare din faţa noastră în decurs de câteva zile. Trăirile cărora în cursul vieţii pământeşti nu le acordăm atenţie, pentru că sunt cufundate în inconştienţa somnului, ies pe urmă la suprafaţă, şi atunci noi le trăim cu adevărat – da, le trăim cu adevărat. Şi anume, în acele stări de somn pământeşti noi trăim cu Eul nostru şi cu corpul nostru astral în sens invers, sub formă de imagini, numai trăirile stării de veghe. După ce am păşit prin poarta morţii, ne cufundăm în substanţa spirituală, aşa cum ne cufundăm aici în substanţa materială când devenim oameni pământeşti. Am putea spune: Aşa cum, atunci când devenim oameni pământeşti, noi primim un corp fizic şi un corp eteric, tot astfel, după ce am păşit prin poarta morţii primim ca înveliş exterior ceva de natură superioară, primim un înveliş superior. Dar prin aceasta noi trăim acum în mod real ceea ce am trăit în stările de somn numai sub formă de imagini. Aceasta este o trăire reală, adevărată, tot aşa de reală pe cât de reale sunt trăirile pământeşti parcurse în corp fizic. Şi abia de această trăire reală, care este o repetare petrecută în mod real a trăirii în imagini din fiecare stare de somn, abia de aceasta se leagă apoi acele trăiri prin care trecem mai departe pe parcursul vieţii noastre dintre moarte şi o nouă naştere.

Apoi urmează perioada dintre moarte şi o nouă naştere după ce am depus întreaga noastră existenţă pământească şi, aşa cum am arătat deja, ne pregătim următoarea viaţă pământească, perioada în care ne formăm, în unire cu entităţile lumii spirituale, germenele următoarei noastre vieţi pământeşti, înainte de toate, germenele viitorului nostru corp fizic. Apoi urmează, la rândul ei, o perioadă în care omul înclină din nou mai mult spre Pământ. După ce omul a trăit un timp îndelungat între moarte şi o nouă naştere printre entităţi spirituale şi fapte spirituale, lucrurile se petrec – fireşte, pe o cu totul altă treaptă, dar eu vă pot explica acest lucru printr-o comparaţie – cam aşa cum se petrec cu un om care se simte obosit şi vrea să doarmă. Astfel, omul simte că acum conştienţa sa prezentă în spirit devine mai slabă, că el nu mai poate lucra împreună cu entităţile lumii superioare, şi conştienţa sa înclină din nou spre un interes faţă de o nouă viaţă pământească. Aşa cum noi ne cufundăm zilnic în somn, când conştienţa noastră devine cu totul inconştientă, aşa ne cufundăm noi oarecum într-o conştienţă pur spirituală, care ne umple majoritatea timpului dintre moarte şi o nouă naştere, dar acum nu fără conştienţă, ci plină de interes pentru viaţa pământească, văzută însă acum din cealaltă direcţie, din direcţia lumii spirituale. Acest interes pentru viaţa pământească apare cu mulţi ani, cu multe secole înainte de a coborî spre viaţa pământească. Noi ne formăm un interes pentru viitoarea noastră viaţă pământească deja când bunicul nostru încă nici nu trăieşte pe Pământ, ci un strămoş cu mult mai îndepărtat, care a trăit înainte cu multe generaţii, din care ne tragem. Interesul pe care l-am avut pentru lumea pur spirituală se transformă în interes faţă de un şir de generaţii. La capătul acestui şir de generaţii ne vom naşte noi înşine. Noi urmărim, de fapt, din lumea spirituală, pe parcursul multor ani, strămoşii la capătul cărora se află propriii noştri părinţi. Astfel încât noi ne integrăm deja din lumea spirituală în linia noastră ereditară.

Aceste lucruri trebuie să ajungă cândva în conştienţa generală a oamenilor, şi abia atunci vom vedea în ce măsură restrânsă este valabilă noţiunea despre care ştiinţa actuală vorbeşte tot timpul, într-un mod just, ce-i drept, dar extraordinar de limitat: ereditatea. Ereditatea fizică îi poate deveni omului clară numai dacă el ştie ce contribuţie îşi aduc la modelarea formelor fizice ereditare acele forţe cu care el a participat deja din lumea spirituală la întreaga sa serie de strămoşi. Când atragem atenţia, prin ştiinţa noastră fizică limitată, asupra felului în care avem o însuşire sau alta de la stră-străbunicul nostru, nu trebuie să uităm că noi ne-am manifestat interesul faţă de cum era stră-străbunicul nostru deja pe vremea când trăia acest stră-străbunic, că noi ne-am integrat în ceea ce s-a format apoi în mod exterior ca însuşiri ce s-au transmis de la o generaţie la alta. Noi ne familiarizăm deja din lumea spirituală cu aceste însuşiri.

Mai târziu, când antroposofia va fi asimilată în sânul civilizaţiei generale a omenirii, aceste lucruri îşi vor dovedi importanţa lor practică. Oamenii nu îşi dau seama ce lipsă de curaj, ce lipsă de energie a sufletelor se trage din ideea pe jumătate conştientă, pe jumătate inconştientă, despre ereditate, căci mai ales despre aceste raporturi ereditare ştiinţa nu poate vorbi decât într-un mod absolut insuficient. Dar aceste lucruri au trecut deja în artă, au trecut deja în gândirea generală a oamenilor.

Când omul va înţelege în deplină conştienţă că el nu este legat numai de forma fizică a strămoşilor săi, ci de evoluţia propriului suflet, care urmăreşte din lumea spirituală întreaga linie evolutivă a strămoşilor şi participă la formarea liniei evolutive a strămoşilor, atunci conştienţa acestui fapt va deveni reală din punct de vedere interior. Atunci din spirit va lua din nou naştere energie şi curaj în sufletele multor oameni, la care modul actual de gândire determină lipsă de curaj şi energie. Căci are o valoare infimă faptul că ştim în mod teoretic un lucru sau altul despre lumea spirituală. De cele mai multe ori noi înveşmântăm chiar în forme fizice de gândire ceea ce gândim despre lumea spirituală. Nu despre aceasta e vorba, să ne facem gânduri teoretice despre lumea spirituală. [...]

E vorba de faptul că noi nu trebuie să ne facem numai gânduri despre lumea spirituală – desigur, trebuie să ni le facem, în primă instanţă, pentru ca în suflet să pătrundă conţinutul lumii spirituale –, dar aceste gânduri trebuie să devină gânduri creatoare, vii. Gândurile fizic-pământeşti obişnuite sunt gânduri abstracte. Majoritatea gândurilor ştiinţifice sunt gânduri absolut abstracte, care nu determină nimic în entitatea umană, la fel de puţin pe cât pot face ceva imaginile de oglindă. Dacă vă priviţi în oglindă împreună cu un alt om şi el vă trage o palmă, nu veţi atribui imaginilor din oglindă faptul că aţi primit o palmă, ci unui om real, care stă alături de dumneavoastră. Gândurile sunt exact la fel ca imaginile de oglindă: ele nu produc nimic, ele nu dau niciun impuls care să acţioneze în realitate. Abia intuiţiile morale din gânduri poartă în sânul lor impulsuri. Şi noi trebuie să pornim, ce-i drept, de la gânduri, dar gândurile trebuie să acţioneze asupra lumii spirituale în aşa fel încât să acţioneze ca realităţi, nu ca gânduri.

Vom pătrunde în concepţia antroposofică reală numai dacă vom simţi gândurile ca realităţi, şi dacă le vom trăi ca realităţi. Şi tocmai acest fapt este întâmpinat cel mai adesea cu o obiecţie. Cei care privesc lucrurile superficial spun: Această întreagă concepţie antroposofică despre lume poate că se bazează pe o închipuire, omul poate fi supus autosugestiei. Se spune, de exemplu, că omul ar fi uneori atât de sensibil încât numai la simplul gând al unei limonade el poate avea deja senzaţia pe care o are când bea o limonadă reală. E adevărat, există oameni atât de sensibili, care nu e nevoie decât să se gândească la o limonadă şi simt gustul de limonadă în gură. Când se aduce această obiecţie, ea este justă, dar trebuie să ne spună cineva dacă şi-a potolit setea cu simplul gând al limonadei! El nu şi-a potolit-o. Simplele gânduri nu se transformă în realitate. Fireşte, atâta timp cât antroposofia rămâne un simplu gând, ea se aseamănă cu o limonadă pe care ne-o reprezentăm. Dar ea nu rămâne un simplu gând, căci îşi extrage sevele din realitatea spirituală. Ea nu acţionează ca un simplu gând, ci acţionează aşa cum acţionează realitatea exterioară a materiei asupra corpului fizic. Ea pătrunde, ea străbate cu pulsaţia ei viaţa de voinţă şi de simţire a omului. Ea devine în om realitate. Despre aceasta e vorba.

La urma urmei, noi nu am făcut nimic special dacă avem antroposofia ca teorie. Ea trebuie să devină viaţă. Dar ea poate deveni viaţă mai ales dacă ne umple sufletele de energie, de forţă, de curaj; dacă atunci când suntem îngrijoraţi pentru viaţa fizică de pe Pământ, când suntem într-o stare de tristeţe adâncă şi de mizerie profundă, perspectiva unei lumi spirituale ne poate umple de bucurie, de linişte interioară, de energie interioară. Atunci antroposofia devine o fiinţă vie, atunci ea devine ceva care umblă printre noi ca o fiinţă vie. Dar abia atunci antroposofia devine printre noi ceea ce ar trebui ea să devină, abia atunci ne străbate întreaga activitate. Şi atunci ea ne ajută să pătrundem în mod real această lume, în care am venit pe Pământ de dragul spiritului, nu de dragul materiei fizice.

Antroposofia va ajunge atunci, înainte de toate, la o cunoaştere reală a omului.