* Cuvântare memorială prezentată în cercul Die Kommendenâ la 13 septembrie 1900.
Ciudat, în mijlocul exaltării generale pentru Nietzsche, care se manifestă în zilele noastre, trebuie să apară cineva care în sentimentele sale nu se simte mai puţin atras decât mulţi alţii de această personalitate, unică în felul ei, şi care e nevoit, totuşi, să aibă mereu în faţa ochilor contradicţia profundă dintre natura acestui spirit, pe de o parte, şi ideile şi sentimentele celor ce se comportă ca şi cum ar fi adepţii concepţiilor sale despre lume. Un asemenea om, care se ţine deoparte, trebuie să aibă mereu în vedere, înainte de toate, opoziţia dintre atitudinea pe care contemporanii au avut-o faţă de Nietzsche, acum un deceniu, când noaptea nebuniei a coborât peste „luptătorul împotriva epocii sale”, şi ceea ce s-a întâmplat când, la 25 august 1900, moartea l-a luat dintre noi. Se pare că s-a întâmplat exact contrarul a ceea ce Nietzsche prezisese în ultimele zile ale activităţii sale creatoare în legătură cu ecoul pe care-l va avea printre contemporanii săi. Prima parte a cărţii [Obs.153] prin care intenţiona să toarne în formă nouă valorile multor secole de aici înainte, intitulată Antihrist, era gata în momentul îmbolnăvirii sate. Ea începe cu următoarele cuvinte: „Această carte le aparţine celor extrem de puţini [Obs.154]. Poate că nici unul dintre ei nu trăieşte încă. Vor fi fiind aceia care-l înţeleg pe Zarathustra al meu: cum mi-ar fi îngăduit să mă confund cu aceia pentru care deja astăzi cresc urechi? – De-abia ziua de poimâine îmi aparţine. Unii se nasc postum”. La moartea sa a fost ca şi cum „ziua de poimâine” ar fi venit deja. Trebuie să trimitem spre acest aparent „poimâine” cuvintele lui Zarathustra: „Spuneţi că voi credeţi în Zarathustra? [Obs.155] Dar ce importanţă are Zarathustra? Voi sunteţi credincioşii mei: dar ce importanţă au toţi credincioşii! – Acuma eu vă poruncesc să mă pierdeţi pe mine şi să vă găsiţi pe voi; şi de-abia după ce mă veţi fi renegat cu toţii, am să mă întorc printre voi”. Că Nietzsche, dacă ar mai trăi astăzi în plină prospeţime a forţei sale creatoare, ar privi cu o plăcere mai mare spre aceia care-l venerează îndoindu-se de el, sau spre alţii – cine ar putea îndrăzni să decidă asupra acestui lucru? Dar trebuie să ne fie permis să privim tocmai astăzi, peste capetele adoratorilor săi actuali, spre vremea în care el s-a simţit singur şi neînţeles în mijlocul vieţii spirituale din jurul lui şi în sânul căreia trăiau unii care ar fi resimţit blasfemie în presupunerea că sunt „credincioşii” lui, deoarece el le apărea drept un spirit în întâmpinarea căruia nu vii cu un „Da” sau un „Nu” răspicat, ci ca un cutremur de pământ în sfera spiritului, care te zgâlţâie să pui nişte întrebări la care răspunsurile pripite nu pot să semene decât cu nişte fructe necoapte. Într-un mod mult mai zguduitor decât a făcut-o acum vestea morţii sale, au atins în urmă cu ceva mai mult de zece ani „urechile” care le crescuseră adoratorilor de atunci ai lui Nietzsche două veşti care s-au succedat la o distanţă de timp nu prea mare. Una se referea la un ciclu de conferinţe pe care Georg Brandes [Obs.156] îl prezentase în anul 1888 la Universitatea din Copenhaga în legătură cu concepţia despre lume a lui Nietzsche. Nietzsche a resimţit această recunoaştere drept una de felul celor care trebuia să vină de la acei „câţiva” care „se nasc postum”. El s-a simţit eliberat din singurătatea sa într-un fel care corespundea spiritului său. El nu voia să i se dea aprecieri de valoare: voia să fie „descris”, caracterizat. Curând după această veste a venit cealaltă, care anunţa că spiritul smuls astfel din singurătatea sa căzuse victimă soartei groaznice a întunecării spirituale.
Şi, în timp ce el nu mai putea să colaboreze, contemporanii săi au avut răgazul să contureze imaginea sa în linii mai clare. Studiindu-i personalitatea, li s-a putut întipări tot mai mult imaginea temporală, de pe fundalul căreia spiritul său se detaşează ca o figură de Böcklin. Lumile de idei din sufletul lui au putut fi luminate cu acea lumină pe care stelele spiritului din cea de a doua jumătate a secolului nostru au proiectat-o asupra lui. Şi atunci s-a văzut cu deplină claritate în ce privinţă este el mare, de fapt. Dar s-a văzut, de asemenea, de ce a trebuit să umble atât de singur. Predispoziţia fiinţei sale l-a dus peste mari culmi ale vieţii spirituale. El a înaintat ca unul pe care nu-l priveşte decât esenţialul evoluţiei omenirii. Dar acest esenţial îl atingea aşa cum pe alţi oameni îi ating numai problemele cele mai intime ale sufletului lor. Marile probleme ale culturii, marile nevoi de cunoaştere ale epocii sale au trecut prin sufletul lui atât de direct, atât de intens, cum pe inimile altora apasă numai nişte trăiri absolut personale. Multe dintre lucrurile pe care majoritatea contemporanilor săi le-au trăit numai cu capul au devenit pentru el o chestiune personală a propriei inimi.
Cultura şi civilizaţia grecilor, concepţia despre lume a lui Schopenhauer, dramele muzicale ale lui Wagner, descoperirile ştiinţelor moderne ale naturii au declansat în el sentimente atât de adânci, atât de personale, cum sunt la alţii trăirile unei iubiri pasionale puternice. Speranţele şi îndoielile, ispitirile şi bucuriile legate de cunoaştere prin care a trecut întreaga sa epocă, toate au fost trăite de Nietzsche, în felul său deosebit, pe o culme singuratică. El n-a găsit idei noi, dar a suferit şi s-a bucurat de ideile epocii sale într-un fel diferit de acela al contemporanilor. Lor le era dată sarcina de a naşte ideile, în faţa lui s-a ridicat întrebarea grea: Cum se poate trăi cu aceste idei?
Formaţia sa făcuse din Nietzsche un filolog. El se cufundase atât de adânc în lumea culturii spirituale greceşti, încât profesorul său Ritschl [Obs.157] l-a putut recomanda la Universitatea din Basel, care-l chemase să predea acolo pe tânărul erudit, înainte ca acesta să-şi fi luat doctoratul, în următorii termeni: Friedrich Nietzsche ştie tot ceea ce vrea [Obs.158]. El a realizat în mod neîndoielnic o muncă excelentă,în sensul a ceea ce se aşteaptă de la un filolog. Dar legătura sa cu civilizaţia şi cultura greacă n-a fost numai aceea de filolog. El n-a trăit în vechea Eladă numai cu spiritul: el s-a cufundat total, cu inima sa, în gândirea şi simţirea greacă, devenind una cu ea. Reprezentanţii culturii greceşti n-au rămas pentru el nişte obiecte de studiu; ei au devenit prietenii săi personali. În prima perioadă din activitatea desfăşurată la Basel, el a elaborat o scriere despre filosofii epocii tragice, până la Socrate, care a fost publicată postum. El nu scrie despre Thales, Heraclit şi Parmenide ca un erudit, ci stă de vorbă cu aceste figuri ale trecutului cum ar vorbi cu nişte persoane de care inima sa e intim legată. Iubirea pasionată pe care o simte pentru ei îl face să devină un străin în sânul culturii occidentale, care, după cum simte el, de la Socrate încoace o luase pe alte căi decât cele din vremurile vechi. Socrate devine duşmanul lui Nietzsche din cauză că distrusese marea dispoziţie fundamentală tragică a înaintaşilor săi. Spiritul didactic al lui Socrate tindea spre înţelegerea realităţii. El voia să atingă împăcarea cu viaţa prin virtute. Dar, în sensul lui Nietzsche, nimic nu-l poate face pe om să coboare mai mult, decât tendinţa de a lua viaţa aşa cum este. Viaţa nu ne poate împăca cu ea însuşi. Omul poate suporta această viaţă numai dacă se străduieşte să creeze ceva mai presus de ea. Acest lucru l-au înţeles grecii presocratici. Nietzsche credea că vede exprimată dispoziţia fundamentală a sufletului lor în cuvintele pe care, conform legendei, înţeleptul Silen, însoţitorul lui Dionysos, le-a dat ca răspuns la întrebarea: Ce este cel mai bun pentru om? „Biet neam de o zi [Obs.159], copii ai întâmplării şi ai trudei, de ce mă sileşti să-ţi spun ceea ce nu e cel mai prielnic pentru tine să auzi? Cel mai bun lucru este pentru tine cu totul de neatins: să nu te fi născut, să nu fii, să fii nimic. Al doilea lucru mai bun pentru tine este însă să mori neîntârziat.” Vechea artă şi înţelepciune a grecilor căuta o consolare în raport cu viaţa cea aspră. Dar slujitorii lui Dionysos nu voiau să aparţină acestei comunităţi de viaţă, ci uneia mai înalte. Acest lucru se exprima, în ochii lui Nietzsche, în cultul lor. „Cântând şi dansând [Obs.160], omul se manifestă ca membru al unei comunităţi superioare; el s-a despărţit de mers şi de vorbit şi e pe cale de a se înălţa, dansând, în aer.” Există pentru om două căi prin care să depăşească existenţa; el poate să uite de existenţă, lăsându-se în voia unei beatitudini vrăjite, ca într-o stare de răpire şi, „cântând şi dansând”, să se simtă una cu Sufletul Universal; ori poate să-şi caute mulţumirea într-o imagine ideală a realităţii, de felul unui vis care fuge uşor pe deasupra existenţei. Nietzsche caracterizează aceste două căi drept dispoziţie dionisiacă şi dispoziţie apolinică. Dar cultura mai nouă, de la Socrate încoace, a căutat împăcarea cu existenţa, înjosind astfel valoarea omului. Nu e de mirare că, având asemenea sentimente, Nietzsche s-a simţit singur în sânul acestei culturi mai noi.
S-a părut că două personalităţi îl vor salva de la singurătatea lui. Concepţia lui Schopenhauer despre lipsa de valoare a existenţei şi Richard Wagner i-au ieşit în întâmpinare pe drumul vieţii. Felul cum s-a raportat la fiecare din ei pune într-o lumină puternică natura spiritului său. Faţă de Schopenhauer a simţit o dăruire cum nu se poate concepe alta mai caldă. Şi totuşi, teoria acestuia a rămas aproape fără importanţă pentru el. Înţeleptul de la Frankfurt a avut nenumăraţi adepţi, care-şi însuşeau pe bază de credinţă afirmaţiile sale. Fără îndoială, Nietzsche nu s-a numărat niciodată printre aceşti credincioşi. În aceeaşi perioadă în care şi-a trâmbiţat în lume imnul „Schopenhauer ca educator”, şi-a notat în taină rezervele grave pe care le avea faţă de concepţia acestui filosof. El nu şi-a înălţat privirile spre Schopenhauer ca spre un învăţător; l-a iubit ca pe un tată. A simţit caracterul eroic al ideilor sale şi acolo unde nu era de acord cu ele. Legătura lui cu Schopenhauer a fost prea intimă pentru a avea nevoie de credinţa exterioară în el, de o mărturisire de credinţă faţă de el. El şi-a iubit „educatorul” în aşa fel încât i-a atribuit propriile sale gânduri, pentru a le putea admira apoi la un altul. El nu voia să fie în concordanţă cu ideile unei alte personalităţi, ci voia să trăiască în relaţii de prietenie cu un alt om. – Aceeaşi voinţă l-a atras şi spre Richard Wagner. Ce fuseseră oare toate acele figuri ale Antichităţii greceşti presocratice, cu care voise să aibă relaţii de prietenie? Totuşi, ele nu fuseseră decât nişte umbre ale unui trecut îndepărtat. Iar Nietzsche ducea dorul vieţii, al prieteniei directe cu nişte personalităţi tragice. Cu toată viaţa pe care fantezia sa căutase să o insufle culturii greceşti, aceasta rămăsese pentru el ceva mort şi abstract. Eroii spiritului grec au rămas în el ca un dor, iar o împlinire era acum Richard Wagner, care părea să reînvie în personalitatea sa, în arta sa, în concepţia sa despre vechea lume greacă. Nietzsche a trăit zile dintre cele mai minunate când îi era îngăduit să vină de la Basel, ca să-l viziteze pe Wagner şi pe soţia sa, la moşia lor din Tribschen [Obs.161]. Ceea ce filologul căutase în spirit, aer grecesc de respirat, credea că găseşte aici în realitate. El a avut ocazia de a-şi crea o relaţie personală cu o lume pe care înainte o căutase în reprezentare. El a putut trăi în mod intim ceea ce de obicei îşi putuse proiecta în faţa ochilor doar sub formă de gânduri. El simţea atmosfera idilică de la Tribschen ca şi cum ar fi fost patria sa. Sunt semnificative cuvintele cu care el circumscrie acest sentiment al său faţă de Wagner: „O viaţă fertilă, bogată, zguduitoare, cu totul diferită şi nemaiauzită printre muritorii de rând! De aceea şi stă el aici, solid înrădăcinat prin propria lui forţă, cu privirea-i trecând peste tot ceea ce este efemer şi neadecvat epocii, în cel mai frumos sens al cuvântului”.
Lui Nietzsche i se părea că în personalitatea lui Richard Wagner îi apar lumile superioare care i-ar fi putut face viaţa atât de suportabilă cum îşi imaginase el acest lucru, în sensul concepţiei despre lume a vechilor greci. Dar n-a săvârşit el oare prin aceasta cea mai mare eroare tocmai în sensul său? Căci el căutase în viaţă ceea ce, conform premiselor sale, viaţa nu-i putea oferi niciodată. El voia să treacă dincolo de viaţă; şi el năpustit cu întreaga sa forţă în viaţa pe care o ducea Wagner. Este de înţeles atunci cum se face că trăirea sa cea mai puternică trebuia să devină, totodată, dezamăgirea sa cea mai amară. Pentru a putea găsi în Wagner ceea ce căuta, el a trebuit să mărească mai întâi în imaginaţia sa personalitatea reală a lui Wagner, până la dimensiunile unei imagini ideale. Nietzsche a făcut din Wagner ceea ce acesta n-a putut fi niciodată. El nu l-a văzut şi nu l-a venerat pe Wagner cel real, ci a venerat imaginea creată de el însuşi, care depăşea cu mult realitatea. Iar în momentul în care Wagner realizase ceea ce dorise, când el a ajuns la ţinta sa, atunci Nietzsche a simţit dizarmonia dintre Wagner al său şi Wagner cel real. Dar interpretează în mod just din punet de vedere psihologic această îndepărtare de Wagner numai cel care spune: Nietzsche nu s-a dezis de adevăratul Wagner, fiindcă el nu fusese niciodată adeptul acestuia; ci doar a devenit conştient de iluzia sa. Ceea ce căutase în Wagner n-ar fi putut găsi niciodată în acesta. Fiindcă ceea ce el căuta nu avea nimic comun cu Wagner, ci trebuia desprins de orice realitate, ca lume superioară. Mai târziu, Nietzsche a caracterizat el însuşi necesitatea aşa-zisei sale deziceri de Wagner. El spune că ceea ce auzise „în anii tinereţii în muzica wagneriană nu avea absolut nimic comun cu Wagner!” „Că, atunci când am descris muzica dionisiacă, am descris ceea ce auzisem eu, că am simţit instinctiv nevoia de a transpune şi transfigura în spiritul cel nou tot ceea ce purtam în mine însumi. Dovada acestui fapt, cea mai puternică din câte pot să existe, este lucrarea mea Wagner la Bayrecsth: în toate pasajele decisive este vorba numai despre mine, se poate pune, fără nici o rezervă, numele meu sau numele «Zarathustra», acolo unde în text apare cuvântul Wagner. Întreaga imagine a artistului ditirambic este imaginea poetului preexistent lui «Zarathustra», conturat cu o profunzime abisală şi fără a atinge măcar o clipă realitatea wagneriană [Nota 14]. Wagner însuşi avea o idee despre această situaţie: el nu se recunoaşte în scrierea mea.”
În Zarathustra Nietzsche a descris, desprinsă de orice realitate, lumea pe care zadarnic o căutase la Wagner. El şi-a transpus idealul din Zarathustra într-un alt raport faţă de realitate decât făcuse cu idealurile sale anterioare. Căci cu refuzul direct al existenţei avusese nişte experienţe rele. Treptat, ideea că, totuşi, nedreptăţise această existenţă şi că de aceea ea se răzbunase acum pe el a devenit predominantă în viaţa lui sufletească. Dezamăgirea pe care i-o provocase idealul său l-a împins spre o dispoziţie de duşmănie faţă de orice idealism. Lucrurile scrise după dezicerea de Wagner devin nişte acuzaţii împotriva idealurilor în general. „O eroare după alta [Obs.162] este pusă cu detaşare la gheaţă, idealul nu este infirmat – el îngheaţă.” Aşa vorbeşte Nietzsche în 1888 despre scopul lucrării Omenesc, mult prea omenesc, apărută în 1875. Nietzsche caută mai întâi să se refugieze în realitate. El se cufundă în ştiinţele moderne ale naturii, pentru a găsi prin ele o călăuză veritabilă spre realitate. Toate lumile transcendentale, care-l îndepărtează pe om de această realitate, devin de acum înainte pentru el nişte lumi dosnice, demne de repulsie, produse de imaginaţia fantasmagorică a unor oameni slabi, care nu au suficientă forţă pentru a-şi scoate mulţumirea din existenţa imediată, plină de prospeţime. Ştiinţele moderne ale naturii l-au aşezat pe om la capătul unei evoluţii pur naturale. Tot ceea ce este situat sub acesta a dobândit un sens superior prin faptul că l-a creat din sânul său pe om. Omul nu trebuie să renege acum acest sens al său şi să vrea să facă din sine o copie a lumii transcendentale. Omul trebuie să înţeleagă că el nu este sensul unei puteri suprapământeşti, ci „sensul Pământului”. Dacă vrea să caute o realitate aflată dincolo de cea existentă, nu trebuie s-o caute duşmănind-o pe aceasta din urmă. Nietzsche caută tot în realitatea însăşi şi germenele acelui ceva superior care trebuie să facă suportabilă existenţa. Omul nu trebuie să caute să devină la fel cu o fiintă dumnezeiască; el trebuie să nască din realitatea sa un mod superior de a exista. Însăşi această realitate îl duce dincolo de ea; omului îi stă în putere să devină supraom. Evoluţie a existat întotdeauna. Evoluţia trebuie să-l impulsioneze şi pe om. Legile evoluţiei sunt mai mari, mai cuprinzătoare decât tot ceea ce a evoluat deja. Nu trebuie să privim doar spre ceea ce există deja; trebuie să ne întoarcem la forţele originare care au produs realitatea. O concepţie despre lumea veche a căutat să afle cum au intrat în lume „binele şi răul”. Ea credea că trebuie să caute în spatele existenţei, pentru a descoperi „în ceea ce e veşnic”, temeiurile „binelui şi răului”. Dar o dată cu „veşnicul” şi cu transcendentul, Nietzsche a trebuit să respingă, de asemenea, valabilitatea „veşnică” a „binelui şi răului”. Omul a apărut în virtutea unor legi naturale; şi o dată cu el au apărut „binele şi răul”. „Binele şi răul” sunt creaţii ale omului. Şi mai profund decât ceea ce a fost creat este cel care le-a creat. „Omul” e situat „dincolo de bine şi de rău”. El a făcut ca un lucru să fie bun, altul să fie rău. Lui nu îi este îngăduit să se lase încătuşat de „binele şi răul” său anterior. El poate păşi mai departe pe acea cale a evoluţiei pe care a mers şi până acum. Din vierme el a devenit om; şi din om el poate deveni supraom. El poate să creeze un nou bine şi un nou rău. El are voie să „revalorizeze” toate valorile. Nietzsche a fost smuls de înnegurarea spirituală din munca sa de „revalorizare a tuturor valorilor”. Dezvoltarea viermelui până pe treapta de om, aceasta a fost reprezentarea pe care şi-a luat-o din ştiinţele moderne ale naturii. N-a devenit el însuşi om de ştiinţă, ci a preluat ideea de evoluţie de la alţii. Pentru aceştia, ea era o problemă a intelectului. Pentru Nietzsche, ea a devenit o problemă a inimii. Ceilalţi au dus lupta spirituală împotriva vechilor prejudecăţi. Nietzsche şi-a pus întrebarea: Cum pot trăi eu cu ideea cea nouă? Lupta lui s-a dat în întregime în propriul său suflet. El avea nevoie de ideea de evoluţie până pe treapta de supraom, ca să-l suporte pe om. Aşa că inima lui senzitivă a fost nevoită, pe o culme singuratică, să depăşească pentru sine acele cunoştinţe despre natură pe care şi le însuşise. În ultima perioadă a creaţiei sale, Nietzsche caută să găsească în realitatea însăşi ceea ce înainte credea că va găsi în iluzie, într-o regiune ideală. Viaţa dobândeşte o misiune care îşi are rădăcinile solid înfipte în viaţă şi totuşi duce dincolo de această viaţă. Omul nu poate să rămână în existenţa imediată, în viaţa reală; nici chiar în aceea pătrunsă de lumina ştiinţelor naturii. Şi în contact cu această viaţă, el trebuie să sufere. Aceasta a rămas părerea lui Nietzsche. Şi „supraomul” este un mijloc de a suporta existenţa. Toate acestea ne arată că Nietzsche s-a născut pentru a „suferi din cauza existenţei”. Geniul său a constat în faptul că a căutat motive de consolare. Lupta în jurul concepţiilor despre lume a produs adeseori martiri. Nietzsche nu a creat concepţii noi despre lume. Lumea îşi va da seama din ce în ce mai mult că geniul său nu constă în faptul de a fi creat idei noi. Dar el a suferit adânc din cauza ideilor lumii din jur. El a găsit pentru aceste suferinţe sunetele răpitoare din Zarathustra. El a devenit poetul noii concepţii despre lume; imnurile înălţate de el „supraomului” sunt răspunsul personal, răspunsul poetic, la întrebările şi cunoştinţele ştiinţelor moderne ale naturii. Toate ideile pe care le-a produs secolul al XIX-lea ar exista şi fără Nietzsche. El nu va fi pentru viitorime un filosof original, nici un profet şi nici întemeietorul unei religii; dar va fi pentru ea un martir al cunoaşterii, care a găsit în poezie cuvinte potrivite pentru a spune ce a suferit.
