La alegerea pe care tata trebuia s-o facă pentru mine între gimnaziu şi şcoala reală a fost decisivă intenţia lui de a-mi oferi pregătirea potrivită pentru a mă putea angaja la căile ferate. În cele din urmă, în mintea lui s-a conturat ideea că eu trebuia să devin inginer la căile ferate. Aceasta l-a făcut să aleagă şcoala reală.
Înainte de toate trebuia să se vadă dacă eu eram destul de matur pentru a putea trece de la şcoala sătească din Neudörfl la una dintre şcolile din Wiener-Neustadt. A trebuit să dau mai întâi examen de admitere la şcoala comunală.
Pe mine, personal, mă interesau prea puţin toate demersurile ce se făceau în legătură cu viitorul meu. La acea vârstă îmi era indiferentă problema „anjagării” mele, ca şi întrebarea dacă trebuia să urmez şcoala comunală, şcoala reală sau gimnaziul. Prin ceea ce observasem în jurul meu, prin ceea ce gândisem în tăcere în mine, purtam în suflet întrebări nedefinitie, dar arzătoare despre viaţă şi despre lume şi voiam să învăţ ceva pentru a putea să le găsesc răspuns. Mă interesa prea puţin la ce fel de şcoală urma să primesc învăţătura.
Examenul de admitere la şcoala comunală l-am trecut cu succes. Adusesem cu mine toate desenele pe care le făcusem la învăţătorul suplinitor; şi ele au făcut o impresie atât de bună asupra celor din comisie, încât s-a făcut abstracţie de unele lacune din cunoştinţele mele. Am trecut examenul cu o medie „strălucită”. În casa părinţilor mei, la suplinitor, la pastor, la multe notabilităţi din Neudörfl era mare bucurie. Erau bucuroşi de succesul meu, pentru că în ochii multora el era o dovadă a faptului că „şi şcoala din Neudörfl era bună la ceva”.
În consecinţă, în mintea tatei încolţi gândul că dacă ajunsesem atât de departe, nici nu mai era nevoie să stau un an la şcoala comunală, ci trebuia să intru imediat la şcoala reală. Aşadar, câteva zile mai târziu am fost dus la examenul de admitere în această şcoală. Aici lucrurile n-au mai mers chiar aşa de bine; totuşi, am fost admis. Era luna octombrie a anului 1872.
Şi acuma trebuia să fac în fiecare zi drumul de la Neudörfl la Wiener-Neustadt. Dimineaţa puteam merge cu trenul, seara trebuia să mă întorc pe jos pentru că la acea oră nu era nici un tren potrivit. Neudörfl era în Ungaria, Wiener-Neustadt, în Austria. Veneam aşadar zilnic din „Transleithania” în „Cisleithania”. (Aşa erau numite oficial teritoriile maghiar şi austriac.)
În timpul amiezii rămâneam la Wiener-Neustadt. Se găsise o doamnă care mă cunoscuse cu prilejul unei opriri în gara Neudörfl şi care aflase că urma să merg la şcoală în Wiener-Neustadt. Părinţii mei îşi exprimaseră faţă de ea îngrijorarea în legătură cu felul cum urma să rezolve problema prânzului. Ea spusese că este gata să-mi ofere zilnic masa de prânz în mod gratuit şi să mă primească în casa ei ori de câte ori aş fi avut nevoie.
Drumul pe jos de la Wiener-Neustadt la Neudörfl este foarte frumos vara; iarna era însă destul de anevoios. Înainte de a ajunge de la periferia oraşului în sat trebuia să faci un drum de o jumătate de oră peste un câmp care nu era curăţat de zăpadă. Eram nevoit, deci, adesea, să „înot” în zăpadă până la genunchi şi să mă întorc acasă ca „om de zăpadă”.
Nu puteam participa din adâncul sufletului la viaţa de oraş, aşa cum se întâmpla cu viaţa de la ţară. Priveam visător la cele ce se petreceau între şi în căsuţele înghesuite unele într-altele. Numai în faţa librăriilor din Wiener-Neustadt mă opream îndelung.
La început, atât ceea ce-mi oferea şcoala, cât şi ceea ce mi se cerea să fac acolo treceau pe lângă mine fără să-mi stârnească prea mare interes. În primele două clase a trebuit să-mi dau mare osteneală pentru a ţine pasul cu ceilalţi colegi. De-abia în a doua jumătate a clasei a doua am început să învăţ mai bine. De-abia acum devenisem un „elev mai bun”[Nota 14].
Aveam în suflet o nevoie ce se cerea imperios împlinită. Simţeam nevoia să trăiesc în preajma unor oameni spre care să pot privi ca spre nişte idealuri demne de urmat. Astfel de oameni nu s-au aflat printre profesorii care ne predau în primele două clase.
În viaţa mea de şcolar a survenit un alt eveniment care a exercitat o adâncă influenţă asupra sufletului meu. Directorul şcolii [Nota 15] publicase într-unul din numerele revistei de comunicări ştiinţifice care apărea la sfârşitul fiecărui an şcolar, un articol cu titlul: „Forţa de atracţie ca efect al mişcării”. Fireşte, la cei unsprezece ani ai mei, n-am putut înţelege la început aproape nimic din conţinutul articolului. Pentru că, încă din primele rânduri, făcea referiri la matematicile superioare. Dar din câteva propoziţii izolate mi-am putut da seama cam despre ce era vorba. În mintea mea se formă o punte de legătură între cunoştinţele despre alcătuirea Universului, pe care le primisem de la pastor, şi conţinutul acestui articol. În acesta din urmă se făceau referiri şi la o carte pe care o scrisese directorul: Mişarea universală a materiei – cauză fundamentală a tuturor fenomenelor din natură. Am făcut economii până mi-am putut cumpăra această carte. Îmi făcusem un fel de ideal din învăţarea cât mai rapidă a tuturor lucrurilor care mă puteau ajuta să înţeleg conţinutul unui articol sau al unei cărţi.
Era vorba de următorul lucru. Directorul nostru considera că „forţele” care izvorăsc din sânul materiei şi acţionează la distanţă sunt o ipoteză „mistică”, neîndreptăţită. El voia să explice atât „atracţia” corpurilor cereşti, cât şi pe aceea a moleculelor şi atomilor fără ajutorul unor asemenea „forţe”. El spunea: între două corpuri se află multe corpuri mai mici, în continuă mişcare. Acestea se ciocnesc – mişcându-se încoace şi încolo – de corpurile mai mari. Tot aşa sunt lovite aceste două corpuri mari şi pe feţele ce nu stau faţă-n faţă, ciocnirile fiind mai numeroase pe aceste feţe decât acelea de pe suprafeţele aflate faţă-n faţă. Din această cauză corpurile se apropie unul de celălalt. „Atracţia” nu este o forţă deosebită, ci doar un „efect al mişcării”. Pe primele pagini ale cărţii am găsit exprimate două idei: 1. „Există un spaţiu şi în acesta există o mişcare care se desfăşoară pe o perioadă de timp mai întinsă. 2. Spaţiul şi timpul sunt mărimi omogene continui; dar materia este compusă din particule separate (atomi)”. Autorul voia să explice toate procesele fizice şi chimice din natură prin mişcările care iau naştere, în felul arătat, între părţile mici şi cele mari ale materiei.
În mine nu exista nimic care m-ar fi putut determina să adopt această concepţie; dar aveam sentimentul că dacă voi înţelege ideile afirmate aici, acest lucru va avea o mare importanţă pentru mine. Şi am făcut totul pentru a-mi atinge acest scop. Profitam de orice ocazie ca să fac rost de cărţi de matematică şi de fizică. Studiul mergea foarte încet. Reîncepeam de nenumărate ori lectura cărţii şi a articolului; de fiecare dată lucrurile mergeau ceva mai bine.
La toate acestea s-a mai adăugat ceva. În clasa a treia ne-a venit un profesor care întruchipa cu adevărat „idealul” care stătea în faţa sufletului meu [Nota 16]. Lui puteam dori să-i semăn. Preda aritmetica, geometria şi fizica. Lecţiile sale erau extraordinar de sistematice şi transparente. Construia totul atât de clar din elementele date, încât simţeam că urmându-i raţionamentele asupra gândirii se exercită o influenţă bnefăcătoare în cel mai înalt grad.
El era autorul unui al doilea articol din revista de comunicări anuale a şcolii. Se ocupa de calculul probabilităţilor şi al asigurărilor de viaţă. M-am adâncit şi în studiul acestui articol, deşi nici din el n-am putut înţelege mare lucru. Am ajuns totuşi, curând, să înţeleg ce este calculul probabilităţilor. Dar o consecinţă şi mai importantă pentru evoluţia mea a avut-o faptul că prin exactitatea cu care-şi preda materia, iubitul meu profesor mi-a dat un model pentru gândirea mea matematică. Toate acestea au făcut ca între mine şi acest profesor să se creeze o legătură deosebit de frumoasă. Pentru mine a fost o mare fericire să am un asemenea profesor de matematică şi fizică de-a lungul tuturor claselor de la şcoala reală.
Prin ceea ce am învăţat de la el m-am apropiat din ce în ce mai mult de enigma în faţa căreia mă puseseră scrierile directorului.
De-abia mai târziu am intrat în legături sufleteşti mai apropiate cu un alt profesor [Nota 17]. Era cel care la clasele mai mici preda desenul geometric, iar în cele superioare geometria figurativă. El ne-a predat deja în clasa a doua. Dar de-abia în clasa a treia am început să înţeleg ce fel de om era. Era un constructor extraordinar. Şi lecţiile sale erau exemplar de clare şi de sistematice. Datorită lui am îndrăgit desenul cu compasul, linia şi echerul. Pe fondul celor aflate prin directorul şcolii, prin profesorul de matematică şi fizică şi prin desenul geometric în mintea mea s-au conturat, într-o concepţie copilărească, marile întrebări legate de fenomenele din natură. Simţeam că trebuia să mă apropii de înţelegerea naturii, pentru a dobândi o poziţie clară faţă de lumea spirituală care mi se revela ca o realitate incontestabilă.
Îmi spuneam că nu am s-o pot scoate la capăt cu trăirea lumii spirituale în suflet decât dacă însăşi gândirea se va modela în aşa fel, încât să poată ajunge la esenţa fenomenelor din natură. Cu aceste sentimente în suflet am trecut prin clasele a treia şi a patra de la şcoala reală. Subordonam tot ceea ce învăţam ţelului despre care am vorbit şi de care voiam să mă apropii.
Odată am trecut pe lângă o librărie. În vitrină am văzut Critica raţiunii pure [Nota 18] a lui Kant, Ediţia Reclam. Am făcut tot posibilul pentru a-mi cumpăra cât mai repede această carte.
Pe vremea aceea, când Kant şi-a făcut apariţia în orizontul meu spiritual, nu ştiam încă absolut nimic despre locul lui în istoria spirituală a omenirii. Nu ştiam nimic despre părerile aprobatoare sau dezaprobatoare pe care unul sau altul le exprimaseră în legătură cu ideile sale. Interesul meu imens pentru Critica raţiunii pure a fost stârnit de viaţa mea sufletească strict personală. În felul meu copilăresc căutam să înţeleg în ce măsură poate raţiunea omenească să pătrundă cu adevărat în esenţa lucrurilor.
Cu lectura lui Kant am întâmpinat unele greutăţi legate de condiţiile vieţii exterioare. Din cauza drumului lung pe care trebuia să-l fac între casă şi şcoală, pierdeam cel puţin trei ore pe zi. Seara nu ajungeam acasă înainte de ora şase. Şi atunci trebuia să mă lupt cu o sumedenie de teme pentru şcoală. Iar duminicile le dedicam aproape exclusiv desenului constructiv. Îmi făcusem un ideal din executarea riguros exactă a construcţiilor geometrice, din realizarea culorii şi haşurii cu cea mai mare acurateţe.
Astfel, de-abia dacă-mi mai rămânea timp pentru a citi Critica raţiunii pure. Am găsit următoarea soluţie. Istoria ne era predată de un profesor care doar în aparenţă vorbea liber, căci în realitate citea dintr-o carte. Apoi, de la o oră la alta, noi trebuia să învăţăm din manualul nostru materia predată în acest fel. M-am gândit că, oricum, tot trebuia să citesc acasă ceea ce era scris în manual. Din „prelegerea” profesorului nu mă alegeam cu absolut nimic. Nu câştigam nimic ascultând ceea ce citea el. Aşa încât deschideam lucrarea lui Kant şi o puneam în cartea de istorie, care de obicei stătea deschisă în faţa mea în timpul orei, şi-l citeam în acest fel pe Kant în timp ce de la înălţimea catedrei era „predată” istoria. Natural că aceasta era o încălcare gravă a disciplinei şcolare; dar ea nu deranja pe nimeni şi venea atât de puţin în conflict cu ceea ce pretindea de la noi profesorul de istorie, încât în acea perioadă am primit la materia lui calificativul „excelent”.
În perioada vacanţelor îmi continuam cu zel lectura din Kant. Citeam câte o pagină de mai bine de douăzeci de ori la rând. Voiam să-mi formez o părere despre raportul în care se află gândirea umană faţă de activitatea din natură.
Sentimentele pe care le aveam faţă de această căutare a gândirii erau influenţate din două direcţii. Pe de o parte, eu voiam să dezvolt în mine gândirea în aşa fel încât fiecare gând să fie absolut limpede, pentru ca nici un sentiment imprecis să nu-l poată duce într-o direcţie sau alta. Pe de altă parte, voiam să creez în mine o armonie între o astfel de gândire şi învăţăturile religioase. Fiindcă pe atunci şi acestea mă preocupau în cel mai înalt grad. Tocmai la aceste materii aveam manuale excelente. Învăţam din aceste manuale cu real entuziasm dogmatica şi simbolica, descrierea cultului, istoria Bisericii. Trăiam cu adevărat aceste învăţături. Dar raporturile mele cu ele purtau pecetea faptului că pentru mine lumea spirituală era un conţinut al percepţiei umane. Aceste învăţături au pătruns atât de adânc în sufletul meu tocmai pentru că ele m-au făcut să simt că, prin cunoaştere, spiritul omenesc poate găsi drumul spre suprasensibil. Veneraţia pentru lumea spirituală – ştiu asta în mod sigur – n-a fost absolut deloc afectată de această atitudine a mea faţă de cunoaştere.
Pe de altă parte, mă preocupa mereu întrebarea cât de departe poate să ajungă capacitatea de a gândi a omului. Eu simţeam că gândirea se poate dezvolta şi că ea poate fi transformată într-o forţă care cuprinde în mod real lucrurile şi procesele din natură. O „materie” care rămâne în afara gândirii, asupra căreia poţi numai să „reflectezi”, era pentru mine o idee insuportabilă. Ceea ce este în lucruri, îmi spuneam eu iarăşi şi iarăşi, trebuie să poată intra în gândurile omului.
Dar de acest sentiment se ciocnea mereu ceea ce citeam din Kant. Pe atunci de-abia dacă observam această ciocnire. Căci, înainte de toate, prin Critica raţiunii pure voiam să găsesc nişte puncte de sprijin solide pe care să-mi pot întemeia propria mea gândire. Oriunde şi oricând îmi făceam plimbările din timpul vacanţelor, simţeam nevoia să mă aşez jos, liniştit, şi să mă gândesc încă o dată şi încă o dată în ce fel se poate ajunge, pornind de la nişte noţiuni simple, uşor de înţeles, la o reprezentare a fenomenelor naturii. Pe atunci aveam faţă de Kant o atitudine cu totul acritică; dar el nu m-a ajutat să fac nici un pas mai departe.
Toate acestea nu m-au îndepărtat deloc de aspectele practice ale vieţii, de lucrurile care cer dezvoltarea îndemânării sau folosirea altor facultăţi practice ale omului. Am aflat că unul dintre impiegaţii care lucrau în schimb cu tata se pricepea la legătorie. Am învăţat de la el cum se leagă cărţile, şi în vacanţa dintre clasele a patra şi a cincea ale şcolii reale am putut să-mi leg singur manualele şcolare. Tot în această perioadă am învăţat, în timpul vacanţelor, stenografia fără profesor. Totuşi, am urmat apoi şi cursurile de stenografie care ni se predau din clasa a cincea.
Aveam destule ocazii de a face lucruri practice. Părinţilor mei li se repartizase în apropierea gării o mică livadă cu pomi fructiferi şi un mic teren pentru cultivarea cartofilor. Fraţii mei şi cu mine îi ajutam pe cei mari la culesul cireşelor, la lucrările de grădinărit, pregăteam cartofii şi terenul pentru însămânţare, scoteam cartofii când venea toamna. Iar atunci când nu eram ocupat cu şcoala, nu lăsam pe nimeni altcineva să facă cumpărături în sat.
Când împlinisem vreo 15 ani am avut prilejul de a intra în relaţii mai strânse cu medicul din Wiener-Neustadt despre care am vorbit deja. Îl îndrăgisem în mod deosebit pentru felul în care îmi vorbea când îşi făcea vizitele la Neudörfl. Mă furişam adeseori pe lângă locuinţa lui care se afla la parterul unei clădiri din colţul unde se întâlneau două străduţe înguste din Wiener-Neustadt. Odată el stătea la fereastră. M-a strigat să vin la el în cameră. Acolo m-am trezit în faţa unei biblioteci „mari“ (în comparaţie cu cele pe care le văzusem până atunci...). Mi-a vorbit din nou despre literatură, apoi a luat din bibliotecă Minna von Barnhelm a lui Lessing şi mi-a spus s-o citesc şi apoi să vin iar să-l vizitez. Şi aşa mi-a dat mereu cărţi să citesc şi mi-a dat voie să vin să-l văd din când în când. De fiecare dată când îl vizitam, trebuia să-i spun impresiile mele despre cele citite. În felul acesta el a devenit, de fapt, profesorul meu de beletristică. Fiindcă acasă, ca şi la şcoală, cu excepţia câtorva „eşantioane”, aceasta îmi rămăsese destul de străină. În atmosfera medicului entuziast, îndrăgostit de frumos, am ajuns să-l cunosc mai ales pe Lessing.
A mai fost un eveniment care a exercitat o influenţă profundă asupra vieţii mele: întâlnirea cu manualele de matematică scrise de Lübsen pentru autodidacţi. Din ele am putut să-mi însuşesc geometria analitică, trigonometria şi, de asemenea, calculul diferenţial şi integral cu mult timp înainte ca ele să ne fi fost predate la şcoală. Ceea ce mi-a dat posibilitatea să mă întorc la lectura cărţii despre Mişcarea universală a materiei – cauză fundamentală a fenomenelor din natură: acum, cu ajutorul cunoştinţelor matematice o puteam înţelege mult mai bine. Între timp, la şcoală, studiului fizicii i se alăturase cel al chimiei, şi prin aceasta o nouă serie de întrebări veni să sporească numărul celor vechi. Profesorul de chimie era un om excepţional [Nota 19]. Preda aproape numai pe bază de experienţe. Vorbea puţin. Lăsa procesele naturii să vorbească în locul lui. Era unul dintre profesorii cei mai îndrăgiţi de noi. Avea ceva care-l deosebea, în ochii elevilor săi, de toţi ceilalţi profesori. Se presupunea că el avea o legătură mai profundă cu ştiinţa pe care o preda decât ceilalţi profesori. Acestora elevii li se adresau cu titlul „profesor”; lui, deşi era şi el tot „profesor”, îi spuneau „domnule doctor”. Era fratele inteligentului poet tirolez Hermann von Gilm. Avea o privire care-ţi atrăgea atenţia în mod deosebit. Îţi făcea impresia că acest om este obişnuit să privească în esenţa fenomenelor şi apoi să le păstreze în privire.
Lecţiile sale mă puneau puţin în încurcătură. Constituţia mea sufletească, ce tindea pe atunci spre unitate, nu putea să lege între ele mulţimea faptelor pe care ni le prezenta. Cu toate acestea, el era de părere, probabil, că progresez frumos la chimie; de la bun început mi-a dat calificativul „lăudabil”, pe care mi l-am menţinut apoi de-a lungul tuturor anilor de şcoală.
Într-o zi din această perioadă a vieţii mele am descoperit într-un anticariat din Wiener-Neustadt, Istoria universală a lui Rotteck. Deşi la istorie aveam note foarte bune, această materie rămăsese până atunci străină de sufletul meu. Acum deveni şi ea ceva care trăia în interior. Căldura cu care Rotteck înţelegea şi prezenta evenimentele istorice m-a cucerit. Nu observam însă unilateralitatea concepţiei lui. Prin el am ajuns apoi la încă doi istorici, care prin stilul de viaţă şi prin concepţia lor istorică au făcut asupra mea o profundă impresie: Johannes von Müller şi Tacitus. Sub impresia unor astfel de lecturi, îmi era foarte greu să mă acomodez cu orele de istorie şi de literatură de la şcoală. Dar încercam să însufleţesc eu însumi cunoştinţele ce ni se predau acolo prin ceea ce-mi însuşeam în afara orelor de clasă. Aşa mi-am petrecut timpul în perioada ultimelor trei clase din cele şapte de la şcoala reală.
De pe la vârsta de 15 ani am început să dau meditaţii [Nota 20], fie colegilor din acelaşi an, fie unor elevi din clasele mai mici. Colegiul profesorilor mă ajuta bucuros în această privinţă, fiindcă treceam drept „elev bun”. Iar mie mi s-a oferit în acest fel prilejul de a contribui, chiar dacă numai cu o sumă modică, la acoperirea cheltuielilor pe care părinţii le făceau, din veniturile lor mai mult decât modeste, pentru educaţia mea.
Acestor ore le datorez foarte mult. Trebuind să-i fac pe alţii să-şi însuşească o anumită materie, mă trezeam eu însumi pentru ea. Fiindcă nu pot spune decât că acele cunoştinţe pe care le primeam eu însumi prin intermediul şcolii, le asimilam ca prin vis. Eram treaz numai când era vorba de cunoştinţele pe care le dobândeam prin propriile mele puteri, sau când le primeam de la un binefăcător spiritual cum era medicul din Wiener-Neustadt, pe care l-am amintit deja. Ceea ce asimilam astfel într-o stare sufletescă pe deplin conştientă se deosebea esenţial de cunoştinţele şcolare, care treceau pe lângă mine ca imaginile unui vis. Faptul că acum în orele de meditaţie trebuia să dau viaţă acestor cunoştinţe a făcut ca lucrurile asimilate într-o stare de semitrezie să ia în mine o altă înfăţişare.
Pe de altă parte, prin aceste ore, am fost nevoit să mă ocup, la o vârstă destul de fragedă, cu aspectele practice ale psihologiei. Lucrând cu elevii mei am ajuns să cunosc greutăţile pe care le întâmpină evoluţia sufletească a omului.
Pentru colegii de clasă pe care-i meditam trebuia să fac mai ales compunerile la limba germană. Din cauză că fiecare din aceste compuneri trebuia s-o scriu încă o dată şi pentru mine, eram nevoit să găsesc pentru fiecare temă ce ni se dădea diferite modalităţi de tratare. Aici eram pus adesea într-o situaţie destul de grea. Compunerea mea o făceam de-abia după ce dădusem altora cele mai bune idei privind tema respectivă.
Cu profesorul de limba şi literatura germană din ultimele trei clase superioare [Nota 21] aveam o relaţie destul de încordată. Colegii mei îl considerau „cel mai inteligent profesor” şi extrem de sever. Compunerile mele ieşeau întotdeauna foarte lungi. Variantele mai scurte le dictam colegilor mei. Profesorul pierdea mult timp cu cititul compunerilor mele. La serbarea de adio care s-a ţinut după examenul de absolvire, când a stat pentru prima dată de vorbă „mai apropiat” cu noi, elevii, mi-a spus cât de mult l-am chinuit cu compunerile mele lungi.
La aceasta s-a mai adăugat un lucru. Simţeam că acest profesor introduce în clasă ceva şi că eu trebuie să-mi dau seama ce anume. Dacă vorbea, de exemplu, despre esenţa imaginilor poetice, simţeam că în spatele cuvintelor sale se ascunde ceva. După un timp am reuşit să descopăr despre ce era vorba: era sub influenţa filosofiei lui Herbart. Nu scotea nici un cuvânt despre asta. Eu însă reuşisem să-i pătrund secretul. Mi-am cumpărat o Introducere în filosofie şi o Psihologie [Nota 22] scrise amândouă din punctul de vedere al filosofiei lui Herbart.
Şi acum începu un fel de joc de-a v-aţi ascunselea între profesor şi mine, prin intermediul compunerilor. Eu începusem să înţeleg unele idei de-ale sale tributare filosofiei lui Herbart, iar el găsea în compunerile mele tot felul de idei care veneau din aceeaşi sursă. Nici el, nici eu, nu pomeneam nimic despre originea ideilor noastre. Era ca un fel de înţelegere tacită. Dar odată mi-am încheiat o compunere într-un fel care arăta cât eram de neprevăzător într-o asemenea situaţie. Trebuia să scriu despre o anumită trăsătură de caracter a omului. Ca încheiere am scris această propoziţie: „Un asemenea om are libertate psihologică”. După ce corectă lucrările, profesorul le discută cu noi. Când ajunse la discutarea compunerii amintite, îşi strânse colţurile gurii cu adâncă ironie şi spuse: „Dumneata scrii aici ceva despre libertatea psihologică; dar aşa ceva nici nu există”. Eu i-am răspuns: „Cred că e o greşeală, domnule profesor, «libertate psihologică» există, numai că în conştienţa obişnuită nu există «libertatea transcendentală»”. Colţurile gurii profesorului se destinseră iar; îmi aruncă o privire pătrunzătoare şi apoi spuse: „Observ de mult din compunerile dumitale că ai o bibliotecă filosofică. Aş vrea să te sfătuiesc să nu citeşti nimic din ea; prin aceasta nu faci decât să-ţi dezorientezi gândirea”. Eu însă n-am putut înţelege nici în ruptul capului de ce prin lectura unor astfel de cărţi aş fi adus dezordine în idei, de vreme ce propriile sale idei aveau aceeaşi sursă. Şi astfel raporturile dintre el şi mine au rămas încordate.
Orele cu el îmi dădeau mult de furcă, pentru că în clasa a cincea ne preda literaturile greacă şi latină, din care ni se dădeau texte în traducere germană. De-abia acum începeam să simt din când în când ce pierdusem prin faptul că tata mă trimisese la şcoala reală şi nu la gimnaziu. Fiindcă intuiam cât de puţin puteam simţi specificul artei grecilor şi romanilor prin intermediul traducerilor. De aceea, mi-am cumpărat, manuale de greacă şi latină şi am parcurs singur, pe tăcute, pe lângă materiile de la şcoala reală, şi disciplinele gimnaziului. Asta mi-a cerut mult timp, dar m-a ajutat, mai târziu, să obţin totuşi diploma de absolvire a gimnaziului – ce-i drept, prin dispensă, totuşi, pe calea cea mai legală. E vorba de faptul că pe vremea studenţiei de la Viena am fost obligat să dau multe ore de meditaţie. În curând mi s-a oferit ocazia să meditez un elev de gimnaziu. Nişte împrejurări despre care voi vorbi, au făcut să-i dau ore de meditaţie aproape de-a lungul tuturor anilor de gimnaziu. Îi dădeam şi ore de latină şi greacă, aşa încât, ajutându-l, am ajuns să cunosc toate detaliile predării lor în gimnaziu.
Profesorul de istorie şi geografie [Nota 23] care în clasele inferioare nu mi-a putut oferi decât foarte puţin, acum, în clasele mai mari, a avut, totuşi, o anumită importanţă pentru mine. Tocmai cel care-mi înlesnise o modalitate atât de neobişnuită de a-l citi pe Kant, a scris odată o comunicare ştiinţifică şcolară pe tema „Era glaciară şi cauzele ei”. Am luat cunoştinţă de conţinutul ei cu mare curiozitate în suflet şi din acel moment am rămas cu un viu interes pentru problema erei glaciare. Dar acest profesor era, totodată, un bun discipol al excelentului geograf Friederich Simony. Aceasta l-a făcut ca în clasele superioare să ne explice, desenând pe tablă, problemele geologic-geografice ale Alpilor. Acuma, fireşte, nu mai citeam din Kant, ci eram numai ochi şi urechi. Am aflat multe de la acest profesor, ale cărui ore de istorie nu mă interesaseră absolut deloc.
Abia în ultima clasă a şcolii reale am avut un profesor care m-a cucerit şi prin felul său de a preda istoria [Nota 24]. El preda orele de istorie şi geografie. În cadrul acestora din urmă, continua geografia Alpilor în felul fermecător în care ea ne fusese predată de celălalt profesor. Când preda istoria, noul profesor ne impresiona puternic. El era pentru noi o personalitate totală. Era membru al unui partid, foarte entuziasmat de ideile progresiste ale orientării austriece liberale de pe atunci. Dar la şcoală nu simţeam nici urmă din toate acestea. Nu aducea în clasă nimic din vederile sale politice. Dar lecţiile sale de istorie erau foarte vii tocmai prin faptul că el participa activ la viaţa din jurul său. Eu ascultam expunerile istorice pline de temperament ale acestui profesor având în suflet roadele lecturilor mele din Rotteck. Rezulta un acord armonios. A fost de o mare importanţă pentru mine faptul că mi-am putut însuşi tocmai istoria modernă pe această cale.
În casa părintească auzeam pe vremea aceea multe discuţii despre războiul ruso-turc (1877-1878). Funcţionarul care-l schimba pe atunci pe tata la serviciu la fiecare trei zile era un om original. Aducea întotdeauna cu el o sacoşă mare de tot. În ea avea pachete mari cu manuscrise. Erau extrase din cele mai diferite cărţi ştiinţifice. Treptat, începu să mi le dea să le citesc. Eu le „înghiţeam”. Apoi discuta cu mine aceste lucruri. Fiindcă într-adevăr avea în cap o concepţie – e drept, haotică, totuşi cuprinzătoare – despre tot ce copiase acolo. Cu tata, însă, discuta politică. Lua cu entuziasm partea turcilor, în timp ce tata îi apăra pătimaş pe ruşi, el numărându-se printre aceia care-i mai erau recunoscători Rusiei pentru serviciile aduse Austriei cu ocazia răscoalei maghiare (1849). Căci tata nu se împăca deloc cu ungurii. Trăia în satul Neudörfl de la frontiera maghiară, în plină epocă a politicii de maghiarizare. Deasupra capului său atârna mereu, ca o sabie a lui Damocles, faptul că el nu putea fi numit şef de gară la Neudörfl pentru că nu ştia ungureşte. În această regiune, locuită dintotdeauna de germani, acest lucru era cu totul inutil. Dar guvernul maghiar căuta ca până şi liniile particulare de cale ferată maghiară să fie administrate de către funcţionari care ştiau limba maghiară. Or, tata voia să-şi păstreze postul din Neudörfl până când eu voi fi terminat şcoala din Wiener-Neustadt. Iată de ce nu-i prea agrea pe unguri. Şi pentru că nu-i plăceau ungurii, îi iubea, în felul său naiv, pe ruşi, care în 1849 le arătaseră ungurilor „cine este stăpânul”. Acest fel de a gândi se manifesta extrem de pătimaş, dar în acelaşi timp extrem de amabil, în atitudinea tatălui meu faţă de acest „prieten al turcilor” care era funcţionarul ce venea să-l înlocuiască la serviciu. Uneori discuţia lua o întorsătură de-a dreptul furtunoasă. Izbucnirile lor pasionate mă interesau foarte mult, dar părerile lor politice mă lăsau indiferent. Fiindcă pe atunci pentru mine era mult mai important să găsesc răspuns la întrebarea: în ce măsură se poate dovedi faptul că forţa activă din gândirea omenească este Spiritul, un spirit cât se poate de real?
