Pe tărâm pedagogic, destinul mi-a adus o sarcină deosebită. Am fost recomandat ca meditator unei familii cu patru copii [Nota 52]. Pe trei dintre ei trebuia să-i pregătesc pentru şcoala elementară, după care urma să le dau meditaţii pentru şcoala medie. Al patrulea, de vreo zece ani, mi-a fost încredinţat pentru educaţia completă. Era un copil-problemă asupra căruia se concentra grija părinţilor, mai ales a mamei. La venirea mea în casă, abia dacă-şi însuşise primele elemente ale cititului, scrisului şi socotitului. Era considerat atât de anormal ca dezvoltare corporală şi psihică, încât cei din familia lui se îndoiau că ar putea să înveţe ceva. Gândirea îi era înceată şi leneşă. Chiar şi cel mai mic efort spiritual îi pricinuia dureri de cap, scăderea energiei vitale, paloare şi stări sufleteşti îngrijorătoare.
După ce am cunoscut copilul, mi-am dat seama că el avea nevoie de o educaţie corespunzătoare acestui organism corporal şi sufletesc, prin care să-i fie trezite facultăţile adormite; şi am făcut părinţilor propunerea de a lăsa în seama mea educaţia lui. Mama băiatului a întâmpinat cu încredere această propunere, şi am ajuns să-mi asum această sarcină pedagogică cu totul deosebită.
Trebuia să găsesc accesul la un suflet care se afla, pentru început, într-o stare asemănătoare cu somnul şi care trebuia ajutat să-şi cucerească treptat stăpânirea asupra manifestărilor corporale. Era necesar, mai întâi, ca sufletul să fie oarecum conectat la corp, dacă pot spune aşa. Eram pătruns de convingerea că băiatul avea mari posibilităţi spirituale, ce-i drept încă ascunse. Ceea ce a făcut ca această sarcină să devină pentru mine profund satisfăcătoare. Am reuşit curând să trezesc în copil un ataşament afectuos faţă de mine. Aşa că simplul contact cu el era de ajuns pentru a-i deştepta facultăţile sufleteşti adormite. Ca să-l pot instrui, a trebuit să inventez metode speciale. Fiecare sfert de oră ce depăşea timpul afectat lecţiei îi înrăutăţea starea sănătăţii. De unele materii băiatul a putut să se apropie doar cu multă greutate.
Prin această sarcină educativă am învăţat foarte mult. Practica pedagogică pe care a trebuit s-o aplic mi-a dezvăluit relaţia dintre sufletesc-spiritualul şi corporalul omului. Aici mi-am făcut, propriu-zis, studiile de fiziologie şi psihologie. Mi-am dat seama că educaţia şi instrucţia trebuia să devină o artă întemeiată pe o cunoaştere adevărată a omului. Trebuia să respect cu grijă un principiu economic. În vederea unei lecţii de o jumătate de oră eram nevoit adesea să mă pregătesc timp de două ceasuri, pentru a putea să prezint materia de predat, în aşa fel încât să pot obţine – în timpul cel mai scurt şi în condiţiile unei încordări minime a forţelor spirituale şi corporale – puterea maximă de asimilare a băiatului. Trebuia să cântăresc cu grijă succesiunea materiilor şi să stabilesc întreaga împărţire a zilei în modul cel mai adecvat. Spre marea mea mulţumire, în decurs de doi ani băiatul a parcurs tot ce se preda în şcoala primară şi a putut să treacă examenul de admitere la gimnaziu. Şi starea sănătăţii sale se ameliorase considerabil. Hidrocefalia de care suferea era în plin regres. Le-am propus părinţilor să-l trimită pe băiat la școala publică. Îmi părea necesar să se dezvolte în tovărășia celorlalți băieţi. Am rămas mai mulţi ani, ca educator, în familie şi m-am ocupat îndeosebi de acest băiat care, pentru a putea merge mai departe la şcoală, trebuia să-şi continue activitatea de acasă în spiritul în care începuse. Ajutând să se pregătească pentru învăţământul gimnazial pe acest băiat, precum şi pe unul din fraţii săi, am avut ocazia să-mi desăvârşesc – în modul deja menţionat – cunoştinţele de greacă şi latină.
Trebuie să-i fiu recunoscător destinului pentru faptul că m-a pus într-o asemenea situaţie de viaţă. Fiindcă datorită ei am ajuns într-un mod viu la cunoaşterea fiinţei umane – o cunoaştere pe care cred că nu aş fi putut-o dobândi atât de viu pe altă cale. Totodată, fusesem primit în sânul familiei într-un mod neobişnuit de afectuos; viaţa noastră în comun se desfăşura sub semnul unei frumoase armonii. Tatăl băiatului lucra ca agent în comerţul cu bumbac din India şi America. Am ajuns să am o privire de ansamblu asupra afacerii şi asupra multor lucruri legate de ea. Şi de aici am învăţat multe. Am aflat cum era condusă o întreprindere comercială de import extraordinar de interesantă şi am putut observa relaţiile dintre partenerii de afaceri. Înlănţuirea diferitelor activităţi comerciale şi industriale.
Elevul meu a putut să treacă prin toate clasele de gimnaziu; am rămas alături de el până la penultima clasă. Atunci ajunsese suficient de departe pentru a nu mai avea nevoie de ajutorul meu. După absolvirea gimnaziului a intrat la facultatea de medicină, a devenit medic, şi ca medic a căzut în războiul mondial. Mama, care îmi devenise o prietenă apropiată, prin ceea ce putusem să fac pentru fiul ei, pe care-l înconjurase cu atâta grijă şi cu atâta iubire, l-a urmat după puţin timp. Tatăl plecase deja mai înainte de pe Pământ.
O bună parte a tinereţii mele a fost legată de această sarcină, pe care viaţa mi-o adusese. Am petrecut multe veri împreună cu familia elevilor mei la Attersee în Salzkammergut, unde am cunoscut minunatul peisaj alpin al Austriei de Sus. Treptat, am putut renunţa la celelalte ore particulare, pe care la început le păstrasem alături de activitatea mea de preceptor; în felul acesta mi-a rămas timp pentru a-mi continua studiile.
Înainte de a intra în această familie, avusesem prea puţine ocazii de a participa la jocuri de copii. Şi aşa se face că, „timpul de joacă” a fost pentru mine după ce împlinisem 20 de ani. A trebuit să învăţ să mă joc, fiindcă aveam de condus jocurile copiilor din acea familie. Şi am făcut acest lucru cu mare bucurie. Cred chiar că, în viaţă, nu m-am jucat mai puţin decât ceilalţi oameni. Numai că ceea ce, de obicei, se face până la vârsta de 10 ani, eu am recuperat între 23 şi 28 de ani.
Din această perioadă datează interesul meu pentru filosofia lui Eduard von Hartmann [Nota 53]. Studiindu-i Teoria cunoaşterii, în mine se făcea mereu simţită o reacţie negativă. Îmi displăcea profund convingerea lui că realitatea adevărată există ca inconştient dincolo de trăirile conştienţei, şi că acestea nu sunt altceva decât un reflex ireal, în imagine, al realităţii. Eu îi opuneam certitudinea că trăirile conştiente se pot cufunda în realitatea adevărată prin fortificarea lăuntrică a vieţii sufleteşti. Pentru mine era clar că elementul divin-spiritual se revelează în om, când omul face posibilă această revelare prin viaţa sa lăuntrică.
Pesimismul lui Eduard von Hartmann îmi părea a fi rezultatul unui mod cu totul greşit de a pune problemele privind viaţa umană. Omul – aşa îl concepeam eu – caută să scoată din izvorul său lăuntric ceea ce poate să-i umple viaţa de mulţumire. Dacă omului i-ar fi fost hărăzită de la început de către ordinea lumii o viaţă optimă, cum ar putea el face să curgă acest izvor din interiorul lui? Ordinea exterioară a lumii ajunge la un stadiu de evoluţie în care a dat binele şi răul lucrurilor şi faptelor. Numai acum fiinţa umană se trezeşte la conştienţa proprie şi duce evoluţia mai departe, primindu-şi direcţia pe care s-o ia în libertate nu de la lucruri şi fapte, ci de la izvorul existenţei. Deja a pune problema pesimismului sau a optimismului îmi părea păcat împotriva entităţii libere a omului. Îmi spuneam adesea: Cum ar putea omul să fie făuritorul liber al supremei sale fericiri, dacă ordinea exterioară i-ar repartiza o anume măsură de fericire?
În schimb, lucrarea lui Hartmann Fenomenologia conştienţei morale mă atrăgea. Îmi ziceam: Aici dezvoltarea morală a omenirii e urmărită pe firul a ceea ce poate fi observat pe cale empirică. Speculaţia gândirii nu se îndreaptă – cum se întâmplă în Teoria cunoaşterii şi Metafizica lui Haartman – spre o existenţă aflată dincolo de conştient; ceea ce poate fi trăit ca moralitate, e sesizat în manifestarea sa. Şi pentru mine era clar că dacă vrea să ajungă la realitatea adevărată, nici o speculaţie filosofică nu are voie să treacă cu gândirea dincolo de fenomene. Fenomenele lumii dezvăluie ele însele această realitate adevărată dacă, mai întâi, sufletul conştient se pregăteşte să-l perceapă. Cine primeşte în conştienţă numai ceea ce poate fi perceput pe cale senzorială, poate să caute realitatea într-un transcendent aflat dincolo de conştienţă; dar cel ce sesizează spiritualul când percepe, acela vorbeşte despre Spirit ca despre ceva imanent, nu transcedent, în sensul teoriei cunoaşterii. Felul de a privi lumea morală al lui Hartmann îmi plăcea, căci atunci el părea punctul de vedere transcendental şi ţinea seama numai de ceea ce poate fi observat. Eu voiam ca cunoaşterea realităţii să fie realizată prin adâncirea în fenomene până la punctul în care ele îşi dezvăluie entitatea spirituală, nu prin reflecţii asupra a ceea ce se află „în spatele” fenomenelor.
Deoarece am căutat totdeauna să apreciez o realizare umană după latura ei pozitivă, filosofia lui Eduard von Hartmann a devenit preţioasă pentru mine, deşi nu eram de acord cu orientarea fundamentală şi cu concepţia ei despre viaţă, întrucât ea explică multe aspecte ale fenomenelor într-un mod convingător. Şi am găsit multe lucruri extrem de incitante pentru mine chiar şi în acele scrieri ale „filosofului inconştientului” pe care, în principiu, le respingeam. Tot aşa mi s-a întâmplat şi cu scrierile lui populare, care tratau probleme de istorie a culturii, de pedagogie, de politică. Am găsit la acest pesimist o înţelegere „sănătoasă” a vieţii, cum nu puteam găsi la mulţi optimişti. Mai ales în legătură cu el am trăit ceea ce îmi era atât de necesar: să pot aprecia şi acolo unde trebuie să contrazic.
Am petrecut astfel multe seri târzii la Attersee – când îi puteam lăsa singuri pe copii şi după ce admirasem cerul înstelat de pe balconul casei – studiind Fenomenologia conştienţei morale şi Conştienţa religioasă a omenirii în dezvoltarea ei progresivă. Şi, în vreme ce citeam aceste scrieri, dobândeam o siguranţă tot mai mare în ceea ce priveşte propriile mele puncte de vedere în teoria cunoaşterii.
În 1882,1a recomandarea lui Schröer, Joseph Kürschner [Nota 54] m-a invitat să mă ocup, în cadrul seriei „Literatura naţională germană”, scoase de el, de editarea scrierilor de ştiinţele naturii ale lui Goethe, prevăzându-le cu comentariile necesare. Schröer – care îşi asumase el însuşi, pentru această serie vastă, sarcina de a edita dramele lui Goethe, trebuia să scrie pentru primul dintre volumele îngrijite de mine un cuvânt introductiv. Aici el a arătat în ce fel s-a situat Goethe, ca poet şi gânditor, în viaţa spirituală modernă. În concepţia despre lume adusă de epoca naturalist-ştiinţifică, după Goethe, el vedea o decădere faţă de înălţimea spirituală la care se ridicase Goethe. În această prefaţă era caracterizată într-un mod cuprinzător sarcina ce-mi revenea prin editarea scrierilor goetheene de ştiinţele naturii.
Această sarcină implica pentru mine, pe de o parte, o confruntare cu ştiinţele naturii, pe de alta, cu întreaga concepţie despre lume a lui Goethe. Deoarece urma să-mi expun în mod public această confruntare, trebuia să aduc la o anumită încheiere concepţia mea despre lume pe care mi-o cucerisem deja.
Până atunci nu scrisesem deloc articole de ziar. Nu mi-a fost uşor să pun pe hârtie cele ce trăiau în sufletul meu, în aşa fel încât să le consider demne de a fi publicate. Aveam mereu sentimentul că cele elaborate în interior deveneau sărăcăcioase când urma să le prezint într-o formă încheiată. Toate încercările scriitoriceşti au devenit astfel pentru mine un izvor permanent de nemulţumire lăuntrică.
Modul de a gândi care domina în ştiinţele naturii de când acestea începuseră să-şi exercite marea influenţă asupra civilizaţiei secolului al XIX-lea, îmi părea incapabil să ajungă la o înţelegere a ceea ce Goethe căutase să facă – şi într-un grad înalt chiar reuşise – pentru cunoaşterea naturii.
Vedeam în Goethe o personalitate care, prin raportul spiritual deosebit în care-l pusese pe om faţă de lume, era şi în măsură să includă în mod just cunoaşterea naturii în totalitatea activităţii umane. Modul de a gândi al epocii în care crescusem era în stare, aşa credeam eu, să-şi formeze idei numai despre natura ne-vie. O consideram incapabilă să abordeze, cu forţele de cunoaştere, natura vie. Îmi spuneam că, pentru a-ţi forma nişte idei care să poată duce la cunoaşterea lumii organice, e necesar să dai viaţă mai întâi tu însuţi noţiunilor intelectuale, apte pentru cunoaşterea naturii anorganice. Fiindcă mie ele îmi păreau moarte şi, de aceea, în măsură să sesizeze numai ceea ce e mort.
Cum au înviat ideile în spiritul lui Goethe, cum au devenit ele nişte idei plăsmuite în formă, iată ce am încercat să arăt pentru explicarea concepţiei despre natură a lui Goethe.
Îmi părea că ceea ce Goethe a gândit şi elaborat într-un domeniu sau altul al cunoaşterii naturii e mai puţin important decât descoperirea sa centrală pe care trebuia să i-o atribui. Iar aceasta consta, după cum credeam eu, în faptul că el a găsit felul cum trebuie să gândim despre lumea organică, pentru ca, prin cunoaştere, să ne putem apropia de ea.
Eu eram de părere că mecanica satisface necesitatea de cunoaştere deoarece ea formează în spiritul omului, într-un mod raţional, noţiuni pe care apoi le găseşte realizate în percepţia senzorială a lumii ne-vii. Goethe îmi apărea drept întemeietorul unei ştiinţe a lumii organice care se comportă în mod asemănător faţă de lumea vie. Când, studiind istoria vieţii spirituale moderne, m-am ocupat de Galilei, am observat că, elaborându-şi noţiunile referitoare la anorganic, el a dat formă ştiinţelor moderne ale naturii. Ceea ce el a făcut pentru lumea anorganică, Goethe a căutat să facă pentru cea organică. Pentru mine, Goethe a devenit un Galilei al ştiinţei despre lumea organică.
Pentru primul volum al scrierilor de ştiinţele naturii ale lui Goethe, urma să analizez mai întâi ideile acestuia despre metamorfoză. Îmi venea greu să exprim felul cum forma ideatică (Ideengestalt) vie, prin care poate fi cunoscută lumea organică se raportează la ideea fără formă (ungestalten Idee), aptă să înţeleagă lumea anorganică. Îmi părea, însă, că, pentru sarcina mea, esenţialul era să fac în mod just să se vadă acest lucru.
În cunoaşterea lumii anorganice noţiunile se înşiruiau una după alta, pentru a permite privirii să cuprindă legătura dintre forţele care produc un efect în natură. Pentru lumea organică este necesar ca o noţiune să se dezvolte din alta în aşa fel încât, în transformarea lor progresivă şi vie, să ia naştere nişte imagini a ceea ce în natură apare ca fiinţe formate. Spre aceasta a năzuit Goethe, când a încercat să fixeze în spirit o imagine-idee a frazei, care să nu fie o noţiune rigidă şi fără viaţă, ci una care se poate înfăţișa în cele mai diferite forme. Dacă în spirit faci aceste forme să se dezvolte una din alta, construieşti întreaga plantă. Refaci în suflet, pe cale ideatică, procesul prin care natura formează planta în mod real.
Dacă încerci să înţelegi în felul acesta fiinţa plantei, te afli cu spiritul mult mai aproape de natură decât atunci când cauţi să înţelegi fenomenele anorganice cu ajutorul noţiunilor lipsite de formă. La lumea anorganică, percepi ceea ce în natură există într-un mod nespiritual. În devenirea plantei trăieşte, însă, ceva ce are deja o asemănare îndepărtată cu ceea ce ia naştere în spiritul uman ca imagine a plantei. Îţi dai seama că natura când dă naştere formelor organice, face ea însăşi să intre în activitate doar o imagine spirituală aparentă în sine, o entitate asemănătoare cu spiritul.
În introducerea la scrierile de botanică ale lui Goethe eu am vrut să arăt că, prin teoria metamorfozelor, el a luat direcţia spre înţelegerea fenomenelor organice ale naturii într-un mod asemănător cu spiritul.
Încă şi mai înrudite cu spiritul îi apar gândirii lui Goethe procesele ce se petrec în natura animală şi în baza naturală a fiinţei umane.
În ceea ce priveşte natura animal-umană, Goethe a pornit de la sesizarea unei erori pe care o observase la contemporanii săi: aceştia voiau să atribuie bazei organice a fiinţei umane un loc special în natură, căutând nişte semne caracteristice izolate care-l deosebesc pe om de animal. Se găsise unul dintre aceste semne în osul intermaxilar, în care sunt înfipţi dinţii incisivi superiori, şi pe care-l au animalele. Ei spuneau că un asemenea os lipseşte la om, că maxilarul său superior e făcut dintr-o bucată.
Goethe credea că aici este o eroare. Pentru el forma umană este o transformare a celei animale în ceva superior. Tot ce apare în constituţia animală trebuie să existe şi în cea umană, însă într-o formă superioară, astfel încât organismul uman să poată deveni purtătorul spiritului conştient de sine.
Goethe vede deosebirea dintre om şi animal în ridicarea pe o treaptă mai înaltă a întregii forme, nu în aspecte izolate.
Vedem cum, treptat, forţele creatoare ale lumii organice devin tot mai asemănătoare cu spiritul, dacă ne ridicăm cu privirea de la fiinţa vegetală la diferitele forme ale lumii animale. În forma organică a omului lucrează nişte forţe creatoare spirituale care produc cea mai înaltă metamorfoză a structurii animale. Aceste forţe sunt prezente în devenirea organismului uman, ele se manifestă, în cele din urmă, drept spirit uman, după ce şi-au creat, în baza lor naturală, un vas care le poate primi în el sub forma lor de existenţă independentă de natură.
În această concepţie goetheeană despre organismul uman vedem anticipat tot ce a fost spus mai târziu în mod îndreptăţit, pe bază darwinistă, despre înrudirea dintre om şi animal. Dar îmi pare, de asemenea, că ea combate în mod anticipat tot ceea ce era neîndreptăţit în darwinism. Înţelegerea materialistă a celor descoperite de Darwin te face să ajungi, pe baza înrudirii omului cu animalele, la nişte idei care neagă spiritul tocmai acolo unde, în existenţa pământească, el apare sub forma sa cea mai înaltă – în om. Concepţia goetheeană te face să vezi în forma animală o creaţie a spiritului care încă n-a atins treapta pe care spiritul poate trăi ca atare. Ceea ce trăieşte în om ca spirit, în forma animală lucrează pe o treaptă preliminară; iar la om el transformă în aşa fel această formă, încât el poate să apară nu numai ca spirit creator, ci şi ca spirit care se trăieşte pe sine însuşi.
Astfel privit, felul lui Goethe de a înţelege natura, urmărind din treaptă în treaptă evoluţia naturală de la anorganic la organic, face ca ştiinţele naturii să devină treptat o ştiinţă spirituală. Iată ce voiam să arăt, mai presus de orice, când lucram la primul volum al scrierilor de ştiinţele naturii ale lui Goethe. De aceea, mi-am încheiat introducerea cu precizarea că darwinismul de coloratură materialistă e o concepţie unilaterală care trebuie însănătoşită prin contactul cu gândirea lui Goethe.
Cum trebuie să cunoaştem, pentru a pătrunde în fenomenele vieţii: acest lucru voiam să-l arăt prin ceea ce am scris despre ştiinţa goetheeană a organicului. Mi-am dat însă repede seama că toate acestea aveau nevoie de o bază solidă. Contemporanii mei îşi reprezentau pe atunci esenţa cunoaşterii într-un fel care nu se putea apropia de concepţia lui Goethe. Cei ce se ocupau de teoria cunoaşterii aveau în faţa ochilor ştiinţele naturii aşa cum erau ele în acel moment. Ceea ce ei spuneau despre natura cunoaşterii era valabil numai pentru înţelegerea naturii anorganice. Nu putea să existe nici un acord între ceea ce eu trebuia să spun despre modul de a cunoaşte al lui Goethe şi teoriile despre cunoaştere ale epocii.
Ceea ce scrisesem bazat pe ştiinţa goetheană despre lumea organicului m-a dus, de aceea, iarăşi la teoria cunoaşterii. Aveam în faţa mea nişte concepţii, ca ceea a lui Otto Liebmann, care contestau, în formele cele mai variate, posibilitatea conştienţei umane de a ieşi din sine; conştienţa trebuie să se mulţumească, aşa se spunea, să trăiască în ceea ce realitatea îi trimite în sufletul uman şi care în ea se prezintă în formă spirituală. Privind lucrurile în felul acesta, nu poţi afirma că găseşti în natura organică ceva înrudit cu spiritul, cum face Goethe. Trebuie să cauţi Spiritul în interiorul conştienţei umane şi să consideri că o înţelegere spirituală a naturii nu este posibilă.
Am constatat că pentru modul de cunoaştere al lui Goethe nu există o teorie a cunoaşterii. Ceea ce m-a determinat să fac încercarea de a schiţa măcar o asemenea teorie. Am scris Teoria cunoaşterii în concepţia despre lume a lui Goethe [Nota 55] dintr-o necesitate interioară, înainte de a începe să lucrez la următoarele volume ale scrierilor de ştiinţele naturii ale lui Goethe. Am terminat de scris cărticica în 1886.
