Pe tărâm spiritual în evoluţia omenirii voia să se aprindă o lumină pentru cuceririle cunoaşterii din ultima treime a secolului. Dar somnul spiritual în care calea materialistă de a explica lumea a transpus aceste cuceriri i-a împiedicat pe oameni să bănuiască măcar acest lucru, căci de a-l observa nici nu putea fi vorba.
Aşa au mijit zorile acelei epoci care prin propria ei natură ar fi trebuit să se dezvolte în direcţia spiritului, dar care şi-a renegat propria fiinţă. Zorile epocii care începuse să realizeze imposibilitatea vieţii.
Aş vrea să citez aici câteva fraze din consideraţiile pe care le-am publicat în martie 1898 în „Dramaturgischen Blättern” („Foi pentru Arta Dramatică”) (care de la începutul anului 1898 se alăturase „Magazinului” sub formă de supliment). Despre „arta elocinţei” [Nota 205] spun următoarele: „Mai mult decât pe oricare alt tărâm aici cel care învaţă este lăsat în voia întâmplării şi a sa proprie... În condiţiile vieţii noastre publice aproape fiecare om ajunge în situaţia de a trebui să vorbească adesea în public... Cazurile în care vorbirea obişnuită este înălţată la rangul de operă
de artă sunt o raritate... Ne lipseşte aproape cu desăvârşire simţul pentru frumos în vorbire şi mai ales pentru vorbirea caracteristică... Nimănui nu-i va fi recunoscut dreptul de a scrie despre un
cântăreţ, dacă n-are el însuşi cunoştinţe despre arta cântului vocal... Dar în ceea ce priveşte arta teatrului pretenţiile sunt mult mai mici... Oamenii care îşi dau seama dacă un vers este recitat corect sau nu, sunt tot mai rari... Azi vorbirea artistică este socotită de mulţi un fel de idealism greşit... Nu s-ar fi putut ajunge niciodată la această situaţie dacă oamenii şi-ar fi dat mai bine seama de posibilităţile vorbirii de a fi dezvoltată la rangul de artă...”.
Tot ceea ce întrezăream pe atunci că ar trebui făcut în această privinţă a putut fi realizat de-abia mult mai târziu, în cadrul Societăţii Antroposofice. Marie von Sivers [Nota 206] (Marie Steiner), entuziasmată de arta vorbirii, s-a dedicat mai întâi ea însăşi unei arte a vorbirii autentice; mai târziu am putut să lucrez cu ajutorul ei în cadrul unor cursuri de educarea vorbirii şi de artă dramatică, în sensul ridicării acestui domeniu de activitate la nivel de artă adevărată.
Am făcut aici această digresiune pentru a arăta că de-a lungul întregii mele vieţi, anumite idealuri au căutat o posibilitate de a se realiza, fiindcă atâţia cred că găsesc în evoluţia mea lucruri contradictorii.
De această perioadă se leagă şi prietenia mea cu poetul Ludwig Jacobowski [Nota 207], care a murit în floarea vârstei. Era o personalitate a cărei dispoziţie sufletească fundamentală respira tragism lăuntric. A suferit mult din cauză că era evreu. Făcea parte din conducerea unui birou care, sub direcţia unui deputat liber-cugetător, conducea activitatea „Uniunii pentru combaterea antisemitismului” şi se îngrijea de apariţia organului de presă al uniunii. În această direcţie pe umerii lui Ludwig Jacobowski apăsa o muncă împovărătoare. Şi ea îi reînnoia zilnic o durere arzătoare. Pentru că îi punea zilnic în faţă imaginea atmosferei duşmănoase ce se crease împotriva poporului său şi din cauza căreia el suferea atât de mult.
Pe lângă aceasta el mai desfăşura o bogată activitate de folclorist. Aduna tot ce putea găsi, pentru a crea baza unei lucrări despre evoluţia diferitelor popoare, din cele mai vechi timpuri şi până azi. Sunt foarte interesante diferitele articole pe care el le-a scris folosindu-se de bogatele sale cunoştinţe din acest domeniu. Deocamdată ele sunt scrise sub influenţa gândirii materialiste a epocii; dar dacă ar fi trăit mai mult, Jacobowski ar fi ajuns în mod sigur să-şi spiritualizeze activitatea de cercetare.
Între aceste ocupaţii străluceşte creaţia poetică a lui Ludwig Jacobowski. Nu absolut originală; plină, totuşi, de o sensibilitate profund umană şi de trăiri sufleteşti intense. Şi-a numit creaţiile sale lirice Zile luminoase. Când era dăruit cu dispoziţie sufletească de a le scrie, aceste poezii erau cu adevărat pentru el, în atmosfera tragică în care viaţa îi era învăluită, ca nişte zile spirituale însorite. A mai scris şi romane. În Werther evreul trăieşte întreaga tragedie interioară a lui Ludwig Jacobowski. Prin Loki, romanul unui zeu el creat o operă născută din mitologia germană. Căldura sufletească ce te întâmpină în acest roman este un frumos reflex al iubirii poetului pentru mitologia populară.
Dacă priveşti în ansamblu creaţia lui Ludwig Jacobowski rămâi uimit de plenitudinea din cele mai diferite domenii. Cu toate acestea el întreţinea legături cu mulţi oameni şi se simţea bine în viaţa de societate. În plus, a mai scos şi revista lunară „Die Gesellschaft” („Societatea”) [Nota 208], care a însemnat o sporire considerabilă a sarcinilor sale şi aşa mult prea numeroase.
El s-a mistuit în contact cu viaţa, în căutarea plină de dor a conţinutului ei, pentru a-i da apoi expresie artistică.
A întemeiat o Societate „Die Kommenden” („Cei care vin”) [Nota 209], care se compunea din literaţi, artişti, oameni de ştiinţă şi personalităţi interesate de problemele artei. Se întruneau o dată pe săptămână. Poeţii îşi prezentau lucrările. Erau ţinute conferinţe despre cele mai diferite domenii ale cunoaşterii şi ale vieţii. Seara se încheia prin discuţii libere la un pahar de vin. Ludwig Jacobowski era sufletul acestui cerc ce se extindea mereu. Toţi îi iubeau pe omul amabil, plin de idei, care în acest cerc făcea chiar dovada unui umor foarte fin, nobil.
La vârsta de numai treizeci de ani o moarte subită l-a smuls din mijlocul nostru. S-a prăpădit din cauza unei meningite, cauzată de eforturile sale permanente.
Nu mi-a mai rămas decât să ţin discursul de înmormântare pentru acest prieten şi să mă ocup de redactarea operei lăsate de el posterităţii.
Poeta Marie Stona [Nota 210], cu care fusese prieten, i-a evocat frumoasa amintire într-o carte în care sunt cuprinse contribuţii ale prietenilor săi [Nota 211].
Totul era vrednic de iubire la Ludwig Jacobowski; tragismul lui interior, efortul lui de a ieşi din el pentru a ajunge la „zilele sale luminoase”, felul în care se dăruia vieţii cu toată agitaţia ei. Am
păstrat mereu vie în inimă amintirea prieteniei noastre şi mă gândesc cu căldură la scurta perioadă în care am putut fi aproape de el.
O altă prietenie s-a născut pe atunci între mine şi Martha Asmus; o femeie cu preocupări filosofice, dar care înclina puternic spre materialism. Această înclinaţie era temperată, în orice caz, de faptul că Martha Asmus trăia intens în amintirile legate de fratele ei, Paul Asmus [Nota 212], mort în floarea vârstei, care fusese un idealist convins.
Paul Asmus trăieşte încă o dată, în ultima treime a secolului al XIX-lea, idealismul epocii lui Hegel, ca un eremit filosof. El a scris o lucrare despre „Eu” şi una despre religiile indogermane.
Amândouă în stilul lui Hegel, având un conţinut absolut independent de el.
Această personalitate interesantă, care în acea vreme nu mai era de mult în viaţă, mi-a devenit cu adevărat apropiată prin mijlocirea Marthei Asmus. Îmi apărea ca o nouă fulguraţie meteorică, la sfârşitul secolului, a filosofiei mai înclinate spre înţelegerea spiritului care dominase începutul secolului.
Relaţii mai puţin strânse, dar care au avut într-o perioadă de timp destulă importanţă pentru mine, au fost cele pe care le-amavut cu poeţii din „Friedrichshangener” [Nota 213], cu Bruno Wille [Nota 214] şi Wilhelm Bölsche [Nota 215]. Bruno Wille este autorul lucrării Filosofia eliberării pe o cale pură [Nota 216]. Numai titlul aminteşte de cartea mea Filosofia libertăţii. Conţinutul se referă însă la cu totul altceva. Bruno Wille a devenit cunoscut în cercurile cele mai largi prin importanta sa lucrare Revelaţiile ienupărului. Este cartea unei concepţii despre lume, scrisă cu o fină înţelegere a naturii, străbătută de convingerea că spiritul vorbeşte din întreaga existenţă materială. Wilhelm Bölsche este cunoscut prin numeroase scrieri de popularizare a ştiinţelor naturii foarte îndrăgite în cercurile cele mai largi.
De aici a pornit ideea întemeierii unei „Şcoli Superioare Libere” [Nota 217], la care am fost chemat şi eu. Mi-a fost încredinţat cursul de istorie. Bruno Wille îl preda pe cel de filosofie, Bölsche pe cel de ştiinţele naturii, Theodor Kappstein, un teolog cu idei foarte liberale, cunoştinţele de religie.
Apoi a mai fost fondată şi Societatea „Giordano Bruno”. Aici urmau să se întâlnească cei care simpatizau cu o concepţie monist-spirituală. Se voia să se sublinieze ideea că nu există două principii universale, materia şi spiritul, ci că spiritul este principiul unic al întregii existenţe. Bruno Wille a inaugurat această societate printr-o conferinţă plină de spirit, în care pornea de la cuvintele lui Goethe: „Nu există materie fără spirit”. Din păcate, în urma acestei conferinţe între mine şi Wille s-a ivit o mică neînţelegere. Remarca pe care am făcut-o după conferinţă, că Goethe, mult timp după ce spusese aceste cuvinte frumoase, le adusese o completare esenţială, arătând că el vede în activitatea spirituală creatoare a existenţei o polaritate şi o treaptă superioară de evoluţie, care sunt rezultatele concrete ale activităţii spiritului şi că întreaga idee generală de-abia aşa dobândeşte un conţinut deplin – această remarcă a fost luată drept o obiecţie ridicată împotriva conferinţei lui Wille, a cărei importanţă eu o recunoşteam, însă, întru totul.
Am intrat, însă, cu adevărat în conflict cu conducerea Societăţii „Giordano Bruno” [Nota 218], atunci când am ţinut eu însumi o conferinţă despre monism. Aici eu subliniam ideea că dualismul net „materie şi spirit” este, de fapt, o creaţie a epocii moderne. Şi că spiritul şi natura au fost puse de-abia în ultimele câteva secole în opoziţie împotriva căreia voia să lupte Societatea „Giordano Bruno”. Apoi am atras atenţia asupra faptului că, în raport cu acest dualism, scolastica este monism. Chiar dacă e de părere că o parte a existenţei se sustrage cunoaşterii umane, fiind rezervată „credinţei”, scolastica este, totuşi, un sistem cosmic care are o constituţie unitară (monistă), de la divinitate, de la lumea spirituală şi până la toate micile detalii pe care le aflăm în natură. Prin aceasta eu puneam şi scolastica deasupra kantianismului.
Prin această conferinţă am declanşat mari animozităţi. Se credea că vreau să deschid catolicismului uşile către această societate. Numai Wolfgang Kirchbach [Nota 219] şi Martha Asmus, dintre
personalităţile de frunte, erau de partea mea. Ceilalţi nu-şi puteau imagina deloc ce vreau eu, de fapt, cu „scolastica rău înţeleasă”. În orice caz, erau convinşi că nu puteam decât să produc cea mai mare confuzie în sânul Societăţii „Giordano Bruno”.
Trebuie să-mi amintesc de această conferinţă, pentru că am ţinut-o în perioada în care, mai târziu, mulţi m-au luat drept materialist. Acest „materialist” era pentru mulţi cineva care ar vrea să reînvie scolastica medievală.
Cu toate acestea, mai târziu am putut ţine în cadrul Societăţii „Giordano Bruno” conferinţa mea fundamentală despre antroposofie [Nota 220], care a devenit apoi punctul de plecare pentru activitatea mea antroposofică.
Pentru a comunica în mod public cunoştinţele despre lumea spirituală pe care le conţine antroposofia, este nevoie să iei anumite hotărâri care nu sunt deloc uşoare.
Voi putea caracteriza cel mai bine aceste hotărâri dacă mă voi referi la câteva aspecte istorice.
În mod corespunzător cu o structură sufletească absolut diferită a unei omeniri mai vechi, a existat întotdeauna până la începutul epocii moderne, adică până prin secolul al XIV-lea, o cunoaştere a lumii spirituale. Numai că ea era cu totul altceva decât antroposofia, concepută pe măsura condiţiilor gnoseologice ale prezentului.
Începând cu momentul istoric amintit, omenirea n-a mai putut să producă, în primă instanţă, o cunoaştere spirituală. Ea a păstrat „vechea înţelepciune”, pe care sufletele o percepuseră sub o formă imaginativă şi care nici n-a existat altfel decât sub formă de imagini simbolice.
Această „înţelepciune veche” era cultivată, în vremurile vechi, numai în „misterii”. Ea era transmisă numai celor care atinseseră gradul de maturitate necesar, adică „iniţiaţilor”. Nu era voie ca ea să ajungă la publicul larg, pentru că acolo exista tendinţa ca ea să fie tratată în mod nedemn. Personalităţile de mai târziu care au primit şi păstrat mai departe „vechea înţelepciune” au continuat să o păstreze secretă. O împărtăşeau numai în cercuri foarte restrânse, celor pe care-i pregăteau pentru aceasta.
Şi aşa a rămas până în prezent.
Dintre cei care mi s-au opus, cerându-mi să păstrez şi eu acest secret al cunoaşterii spirituale, voi da numai un nume, al cuiva care frecventa cercul de la Viena al doamnei Lang, caracterizat deja, şi care mai avea legături şi cu alte cercuri din Viena, frecventate şi de mine. Este vorba de Friedrich Eckstein [Nota 221], excelentul cunoscător al acelei „vechi cunoaşteri”. În timpul în care am fost în legătură cu el, Friedrich Eckstein n-a scris mult. Dar ceea ce a scris, era plin de spirit. Totuşi, din lucrările sale nimeni nu bănuieşte, la început, că are de-a face cu un om care cunoaşte în intimitatea ei vechea înţelepciune. Ea îşi exercită influenţa din umbră asupra activităţii sale spirituale. La mult timp după ce viaţa mă îndepărtase şi de acest prieten, am citit într-o culegere de scrieri, un tratat foarte important despre fraţii boemieni.
Friedrich Eckstein susţinea cu toată energia ideea că nu este permis să se răspândească în public cunoaşterea spirituală esoterică, aşa cum se întâmplă cu ştiinţa obişnuită. Nu era singurul care avea această părere, ea a fost şi este părerea aproape a tuturor cunoscătorilor „vechii înţelepciuni”. Voi arăta mai târziu în ce măsură această regulă, respectată cu atâta severitate de păstrătorii „vechii înţelepciuni”, a fost încălcată de „Societatea Teosofică” întemeiată de H. P. Blavastsky.
Friedrich Eckstein voia ca orice „iniţiat în vechea înţelepciune” să îmbrace ideile pe care le expune în public cu puterea ce îi vine de la această „iniţiere”, dar în acelaşi timp voia să se facă o delimitare strictă între exoteric şi esoteric, care trebuie să rămână în sânul unui cerc foarte restrâns, care ştie să-l respecte.
Dacă voiam să desfăşor o activitate publică pentru cunoaşterea spirituală, trebuia să mă hotărăsc s-o rup cu această tradiţie. M-am văzut pus în faţa condiţiilor de viaţă spirituale ale prezentului. Aceste condiţii fac imposibilă păstrarea secretului, aşa cum era posibil şi de la sine înţeles în epocile mai vechi. Noi trăim într-o epocă care vrea ca orice cunoaştere apărută să fie comunicată tuturor. Iar concepţia despre păstrarea secretului este azi un anacronism. Singurul lucru posibil este să faci cunoscute oamenilor adevărurile spirituale în mod treptat şi să nu laşi pe nimeni să ajungă pe o treaptă pe care sunt comunicate părţile mai înalte ale ştiinţei spirituale, dacă nu le cunoaşte încă pe cele inferioare. Aceasta corespunde, în fond, organizării învăţământului din şcolile obişnuite, cu treptele sale inferioare şi superioare.
De altfel, eu nu eram obligat faţă de nimeni să păstrez secretul. Căci nu am preluat nimic din „vechea înţelepciune”; cunoştinţele spirituale pe care le am sunt exclusiv rezultatele propriilor mele cercetări. Numai după ce am ajuns pe calea mea la un adevăr, fac legătura cu ceea ce a fost comunicat deja dintr-un anumit domeniu al „vechii înţelepciuni”, pentru a arăta concordanţa, dar şi progresul care este posibil în cercetarea contemporană.
Şi astfel, de la un moment dat, mi-a fost limpede că fac bine reprezentând în mod public cunoştinţele spirituale.
