Nu intră, de fapt, în cadrul acestei autobiografii prezentarea unui gen de activitate care s-a născut în sânul Societăţii Antroposofice în aşa fel încât noi nici nu ne-am gândit că ea ar putea avea vreo legătură cu viaţa publică. O voi caracteriza, totuşi, deoarece şi din această direcţie a pornit conţinutul unor atacuri îndreptate împotriva mea.
La câţiva ani după ce ne începusem activitatea în cadrul Societăţii Teosofice, un anumit cerc ne-a încredinţat, Mariei von Sivers şi mie, conducerea unei societăţi de felul celor ce s-au păstrat până în zilele noastre şi care menţin vechile simboluri şi actele cultice în care era întruchipată „vechea înţelepciune”. Mie nici nu-mi trecea prin gând să activez în sensul acestei societăţi, întreaga antroposofie trebuia să vină din propriile ei izvoare de cunoaştere şi adevăr. Nu trebuia să mă îndepărtez nici măcar cu un pas de acest scop. Eu am respectat întotdeauna realitatea istorică dată. În ea trăieşte spiritul care evoluează în devenirea omenirii. Şi din această cauză eram şi eu de părere că, oriunde există posibilitatea, noul trebuie să pornească de la realitatea istorică dată deja. Am acceptat, aşadar, diploma societăţii amintite mai sus, care se situa pe linia curentului reprezentat de Yarker. Ea avea formele francmasonice ale aşa-numitelor grade superioare. Eu nu am luat nimic, dar absolut nimic de la această societate, în afară de dreptul pur formal de a iniţia eu însumi o activitate simbolic-cultică pornind de la tradiţiile istorice.
Conţinutul „actelor” care au fost oficiate în cadrul creat de mine nu avea legătură istorică cu nici un fel de tradiţie. În posesia acestei diplome formale, noi am practicat numai acţiuni care reprezentau imagini simbolice ale cunoaşterii antroposofice. Şi aceasta s-a făcut la cererea membrilor. Pe lângă prelucrarea ideilor în care erau îmbrăcate cunoştinţele spirituale pe care le dădeam, ei doreau ceva care să vorbească în mod nemijlocit văzului inimii. Şi eu am vrut să răspund acestui gen de cerinţe. Dacă nu s-ar fi ivit oferta pe care mi-a făcut-o societatea amintită, aş fi iniţiat o activitate simbolic-cultică fără legătură cu tradiţia istorică.
Dar prin aceasta nu fusese creată o „societate ocultă”. Celui care se apropia de această activitate i se spunea în modul cel mai clar posibil că nu aderă la un ordin, ci că va lua parte la nişte acte ceremoniale, la un fel de demonstraţie, de redare simbolică a cunoştinţelor spirituale. Dacă, totuşi, unele forme au ajuns să semene cu cele prin care în ordinele tradiţionale erau primiţi noi membri sau cei vechi erau avansaţi la grade superioare, nici acest lucru nu a avut sensul unei activităţi în cadrul unui asemenea ordin, ci numai pe acela de a ilustra prin imagini sensibile o înălţare spirituală în trăiri sufleteşti.
Că nu era vorba aici de nici o activitate în cadrul vreunui ordin existent şi nici de transmiterea unor lucruri pe care asemenea ordine obişnuiau să le transmită, o dovedeşte faptul că la acţiunile ceremoniale organizate de mine au luat parte membri ai celor mai diferite ordine şi că în aceste acţiuni ei chiar au găsit cu totul altceva decât în propriile lor ordine. Odată cineva care asistase pentru prima oară la noi la o astfel de acţiune a venit la mine imediat după încheierea ei. Această personalitate avea un grad foarte înalt în cadrul unui anumit ordin. Sub impresia celor trăite la noi el voia să-mi dea insignele ordinului lor. Mi-a spus că, după ce trăise un conţinut spiritual autentic, nu mai putea merge în continuare pe un drum care se împotmolise într-un pur formalism. Eu, însă, am clarificat lucrurile. Pentru că antroposofiei nu-i este permis să smulgă niciun om din raporturile de viaţă în care el se află. Ea trebuie să le dea ceva în plus, dar nicidecum să le ia ceva. Aşa că persoana respectivă a rămas în sânul ordinului, dar a luat parte în continuare la ceremoniile noastre simbolice.
Este lesne de înţeles faptul că, instituind ceremonii de felul celei descrise, oamenii le înţeleg greşit. Fiindcă multora apartenenţa exterioară la o anumită orientare le pare mai importantă decât conţinutul care le este comunicat acolo. Şi aşa se face că unii dintre participanţi au vorbit despre aceste lucruri ca şi cum ar fi făcut parte dintr-un ordin. Ei n-au înţeles faptul că la noi li se demonstrau, în afara oricărui ordin, nişte lucruri care altfel erau date numai în cadrul ordinelor.
Şi pe acest tărâm noi am rupt cu vechile tradiţii. Noi am lucrat aşa cum trebuie să se lucreze când se cercetează în mod primar conţinutul spiritual, în condiţiile trăirii sufleteşti deplin lucide.
Faptul că, mai târziu, unele acte semnate de Marie von Sivers şi de mine, când am luat legătură cu organizaţia istorică a lui Yarker, au constituit puncte de plecare pentru tot soiul de calomnii, este ceva care, pentru a putea crea asemenea calomnii, tratează lucrurile cele mai rizibile cu grimasa seriozităţii. Semnăturile noastre le-am pus sub nişte „formulare”. A fost respectată procedura obişnuită. Iar când ne-am pus semnăturile, eu am spus cu toată claritatea: toate acestea sunt o formalitate [Nota 258] şi ceea ce eu voi organiza nu va prelua nimic de la organizaţia lui Yarker.
E de la sine înţeles că ulterior, după ce s-a întâmplat ce s-a întâmplat, se poate spune că ar fi fost cu mult mai „inteligent” din partea noastră să nu fi intrat în legătură cu nişte organizaţii care mai târziu au fost folosite pentru a ne calomnia. Dar aş vrea să observ, cu toată modestia, că la vârsta la care eram pe atunci, eu mă mai număram printre oamenii care, dacă au de-a face cu semeni de-ai lor, presupun că aceştia merg pe drumuri drepte, nu pe unele strâmbe. De altfel, nici faptul că vedeam în spirit n-a schimbat cu nimic încrederea mea în oameni. Nu trebuie să se facă abuz de facultatea de a privi în lumea spirituală, spre a afla intenţiile ascunse ale semenilor, dacă nu doresc ei înşişi acest lucru. De altfel, cunoscătorului spiritual îi este interzis să facă cercetări în interiorul altor suflete, exact aşa cum nimănui nu-i este permis să deschidă în mod neîndreptăţit o scrisoare străină. De aceea el stă în faţa oamenilor cu care are de-a face întocmai ca orice om care nu are cunoaşterea spirituală. Există, totuşi, o deosebire între unul şi celălalt, şi anume că cercetătorul spiritual consideră că celălalt are intenţii oneste, până când nu constată contrariul şi că acela stă bănuitor în faţa întregii lumi. În acest din urmă caz este imposibilă o colaborare socială între oameni pentru că aceasta nu se poate baza decât pe încredere, nicidecum pe neîncredere.
Aceste ceremonii care redau printr-o simbolistică cultică conţinuturi spirituale au fost o binefacere în viaţa multora dintre membrii Societăţii Antroposofice. Pentru că şi pe acest tărâm, ca în tot ceea ce întreprindem prin activitatea noastră antroposofică, era exclus tot ceea ce nu intra în cadrul conştienţei absolut lucide şi nu putea fi vorba de nici o magie neîndreptăţită, de sugestie sau de ceva asemănător. Dar membrii societăţii primeau ceea ce, pe de o parte, vorbea puterii lor de a înţelege idei şi, pe de altă parte, sub o formă care permitea inimii lor să urmărească aceste idei prin percepţie directă. Pe mulţi acest lucru îi ajuta, la rândul lui, să se deprindă mai bine cu natura acestor idei. Odată cu izbucnirea războiului a dispărut posibilitatea de a continua să oficiem astfel de ceremonii. Cu toate că nu aveau nimic din caracterul unei societăţi secrete, ele ar fi putut fi luate drept aşa ceva. De pe la jumătatea anului 1914 această ramură simbolic-cultică a mişcării antroposofice şi-a încetat, aşadar, activitatea.
Faptul că dintre cei care au participat la aceste ceremonii absolut ireproşabile pentru cel ce priveşte lucrurile cu bunăvoinţă şi simţul adevărului, unii au devenit acuzatori înverşunaţi, se numără printre acele anomalii care apar în atitudinea oamenilor, lipsiţi de autenticitate interioară, dar care se apropie de unele mişcări spirituale cu conţinut spiritual autentic. Ei se aşteaptă la lucruri pe măsura trivialităţii vieţii lor sufleteşti şi întrucât, bineînţeles, nu le găsesc, se ridică împotriva unei organizaţii căreia i se alăturaseră la început – dar cu o sinceritate inconştientă.
O societate ca aceea antroposofică nu putea să se formeze decât în armonie cu cerinţele sufleteşti ale membrilor ei. Nu putea fi afişat un program abstract, care să spună: în cadrul Societăţii Antroposofice se va face cutare şi cutare lucru, ci trebuia să se lucreze din realitatea însăşi. Dar această realitate sunt tocmai necesităţile sufleteşti ale membrilor. Antroposofia ca şi conţinut al vieţii s-a plăsmuit din propriile ei izvoare. Ea a păşit în faţa lumii contemporane drept creaţie spirituală. Mulţi dintre cei care aveau o înclinaţie interioară spre ea au căutat să colaboreze cu alţii. Astfel societatea a ajuns să fie formată din nişte personalităţi, dintre care unele căutau mai mult elementul religios, altele pe cel ştiinţific, iar altele pe cel artistic. Iar ceea ce era căutat, trebuia să poată fi găsit.
Datorită faptului că s-a lucrat pornind de la realitatea necesităţilor sufleteşti ale membrilor societăţii, scrierile destinate uzului intern trebuie să fie altfel judecate decât cele destinate de la început publicului larg. Conţinuturile acestor scrieri au fost concepute drept comunicări orale, nu pentru a fi tipărite. Iar lucrurile despre care se vorbea în ele s-au născut din necesităţile spirituale ale membrilor, sesizate de mine de-a lungul anilor.
Ceea ce este cuprins în scrierile publicate corespunde cerinţelor antroposofice ca atare; la elaborarea lucrărilor de uz intern tipărite a colaborat configuraţia sufletească a întregii societăţi.
