În cele ce urmează, descrierea vieţii mele cu greu va putea fi despărţită de o istorie a mişcării antroposofice. Aş vrea, totuşi, să vorbesc aici despre istoria Societăţii Antroposofice numai în măsura în care acest lucru este cerut de descrierea vieţii mele. Va fi cazul deja atunci când voi ajunge să enumăr numele membrilor activi ai societăţii noastre. De fapt, mă apropii prea mult cu descrierea mea de epoca prezentă pentru ca o asemenea înşiruire să nu dea imediat loc la neînţelegeri. Oricâtă bunăvoinţă aş avea, s-ar putea ca cineva să fie foarte decepţionat, văzând că numele altora a fost pomenit aici, iar al său, nu. Voi da, în principal, numai numele acelor personalităţi care în afară de activitatea lor în cadrul societăţii sunt în legătură cu viaţa spirituală; nu voi da numele acelora care nu au adus cu ei în societate asemenea legături.
Aş putea spune că cei doi poli oarecum opuşi ai activităţii antroposofice se aflau la Berlin şi la München. Fiindcă de antroposofie s-au apropiat nişte oameni care nu găsiseră nici în concepţia despre lume a ştiinţelor naturii şi nici în confesiunile religioase tradiţionale acel conţinut spiritual pe care sufletele lor il căutau. La Berlin a putut lua naştere o ramură a societăţii şi s-a putut aduna un auditoriu destul de larg pentru conferinţele publice numai din rândurile acelor oameni care respinseseră toate concepţiile despre lume ce se formaseră în opoziţie cu confesiunile religioase tradiţionale. Adepţii acestor concepţii despre lume, bazate pe raţionalism, intelectualism etc., găseau în ceea ce antroposofia avea să dea lumii, doar fantasmagorie, superstiţie etc. A apărut, astfel, un număr de auditori, de membri care îşi însuşeau antroposofia fără ca ideile sau sentimentele lor să se îndrepte în altă parte, ci numai spre ea. Ce li se oferea în altă parte, nu-i mulţumea. Trebuia să se ţină seama de această dispoziţie a sufletelor lor. Şi pe când se întâmpla acest lucru, numărul membrilor şi al celor ce audiau conferinţele publice creştea mereu. S-a născut o viaţă antroposofică oarecum închisă în ea însăşi şi pe care o interesau prea puţin celelalte încercări de a pătrunde în lumea spirituală. Se legau speranţe numai de ceea ce se putea dezvolta din comunicările antroposofiei. Se aştepta un progres tot mai mare în ceea ce priveşte cunoaşterea lumii spirituale.
Altfel stăteau lucrurile la München. Aici în munca antroposofică elementul artistic a fost de la început un factor activ. Şi prin el, o concepţie despre lume cum este antroposofia a fost asimilată în cu totul alt mod decât o pot face raţionalismul sau intelectualismul. Imaginea artistică este mai spirituală decât noţiunea raţională. Ea este, totodată, vie şi nu ucide spiritualul din suflet, aşa cum face intelectualismul. La München, cei care aveau un cuvânt hotărâtor de spus în privinţa primirii de membri şi de auditor erau oameni în care simţirea artistică era vie în felul arătat mai sus.
Aceasta a făcut ca în Berlin să se formeze de la început o ramură unitară a societăţii. Interesele celor ce căutau antroposofia erau cam aceleaşi. În München diferitele sensibilităţi artistice se reuneau în cercuri separate, cu nevoi spirituale individuale, iar eu ţineam conferinţe în astfel de cercuri. Cu timpul, centrul acestor cercuri a devenit acela care se grupa în jurul contesei Pauline von Kalckreuth [Nota 264] şi al d-rei Sophie Stinde [Nota 265], cea care a murit în timpul războiului. Acest cerc se îngrijea şi de organizarea conferinţelor publice pe care le ţineam la München. Puterea de înţelegere a membrilor acestui cerc se adâncea din ce în ce mai mult, ceea ce a făcut ca ei să întâmpine în modul cel mai frumos ceea ce eu aveam de spus. Aşa că în sânul acestui cerc antroposofia s-a dezvoltat în modul cel mai îmbucurător. Ludwig Deinhard [Nota 266], teosof mai vârstnic, prieten cu Hübbe-Schleiden, s-a apropiat în curând cu multă simpatie de acest cerc. Şi aceasta a fost un lucru foarte preţios.
În centrul unui alt cerc se afla doamna von Schewitsch [Nota 267]. Era o personalitate interesantă şi tocmai din această cauză chiar la ea se întrunea un cerc ai cărui membri nu voiau să se adâncească în studiul antroposofiei, ci mai mult s-o cunoască la fel cum voiau să cunoască orice alt curent spiritual din acea vreme.
Tot pe atunci doamna von Schewitsch îşi publicase cartea Cum mi-am găsit sinea. Era o mărturisire de credinţă puternică şi originală în favoarea teosofiei. Şi acest lucru a făcut ca această femeie să devină punctul central al cercului descris.
Pentru mine – ca şi pentru alţi oameni care participau la întrunirile cercului – Helene von Schewitsch reprezenta o pagină de istorie importantă. Doar ea era femeia pentru care Ferdinand Lassalle îşi găsise o moarte timpurie în duel cu un român. Mai târziu ea a făcut carieră ca actriţă şi în America s-a împrietenit cu H. P. Blavatsky şi Olcott. Era o femeie de lume, ale cărei interese erau puternic spiritualizate în perioada în care am ţinut conferinţe în casa ei. Evenimentele dramatice prin care trecuse dădeau o deosebită prestanță atât înfățișării, cât și spuselor sale. Aș putea spune ca prin ea am văzut transparând activitatea lui Lasalle și epoca acestuia, şi tot prin ea am cunoscut unele aspecte caracteristice din viaţa lui H. P. Blavatsky. Ceea ce spunea avea un colorit subiectiv, de multe ori modelat arbitrar de fantezia ei; dar, dacă ţineai seama de acest lucru, puteai vedea prin nişte văluri, fiinţa ei adevărată şi atunci ţi se revela o personalitate, totuşi, neobişnuită.
Alte cercuri din München aveau un alt caracter. Mă gândesc adesea la o personalitate pe care am întâlnit-o în mai multe dintre aceste cercuri, un preot catolic care nu se încadra strict în comunitatea catolică, pe nume Müller. Era un fin cunoscător al lui Jean Paul. El scotea o revistă cu adevărat incitantă, „Rennaissance”, în care apărea un catolicism liber. A luat din antroposofie numai atâta cât putea să-l intereseze, păstrându-şi concepţiile, dar, pe de altă parte, era adeseori sceptic. Ridica obiecţii, dar într-un fel atât de drăguţ şi, totodată, elementar, încât aducea o notă de umor înviorător în discuţiile care se legau după conferinţe.
Caracterizând cercurile de la Berlin şi de la München drept cei doi poli opuşi ai activităţii antroposofice, nu vreau să spun nimic despre valoarea unuia dintre aceşti doi poli; pur şi simplu, au apărut deosebiri între oamenii care lucrau acolo, deosebiri de care trebuia să ţin seamă, din moment ce lucram cu ei, dar în felul lor erau de aceeaşi valoare – sau, oricum, nu are nici un sens să ne pronunţăm noi asupra valorii lor.
Felul de a lucra al cercului din München a făcut ca congresul teosofic, organizat în anul 1907 de secţia germană a acestei societăţi să aibă loc la München [Nota 268]. Aceste congrese care fuseseră ţinute înainte la Londra, Amsterdam, Paris, cuprindeau manifestări în cadrul cărora erau discutate sau expuse în conferinţe probleme teosofice. Ele erau organizate după modelul congreselor oamenilor de ştiinţă. Se discutau şi problemele administrative ale Societăţii Teosofice.
Toate acestea au suferit schimbări cu ocazia congresului de la München. Marea sală de concert care trebuia să adăpostească şedinţele a fost prevăzută de noi – organizatorii – cu decoraţiuni interioare care, prin formă şi culoare, trebuiau să redea în mod artistic dispoziţia sufletească ce urma să rezulte din conţinutul expunerilor. Ambianţa artistică şi activitatea spirituală urmau să formeze în această sală un tot armonios. Eu am cerut insistent să se evite simbolismul abstract, neartistic şi să fie lăsat să vorbească simţul artistic.
În programul congresului a fost inclusă şi o manifestare artistică. Marie von Sivers tradusese deja de mai multă vreme drama de la Eleusis, aşa cum o reconstitute Schuré [Nota 269]. Eu am adaptat textul în vederea reprezentării ei pe scenă. Am inclus această dramă în program. Stabileam astfel legătura cu vechile misterii – chiar dacă era încă doar o încercare palidă – dar principalul era că în activitatea congresului pătrunsese elementul artistic. Elementul artistic exprima voinţa noastră ca de aci înainte în societate să nu mai fie despărţită viaţa spirituală de cea artistică. Marie von Sivers şi-a asumat rolul zeiţei Demetra. Prin interpretarea ei ea a atras atenţia în mod clar asupra nuanţelor pe care arta dramatică urma să le aibă în viitor. Pe lângă aceasta, noi ajunseserăm într-un moment în care arta recitării şi declamaţiei atinsese, prin Marie von Sivers, punctul decisiv în ceea ce priveşte dezvoltarea acestei arte din forţa interioară a cuvântului şi de la care se putea desfăşura în continuare o activitate rodnică pe acest tărâm.
O bună parte dintre vechii membri ai Societăţii Teosofice din Anglia, Franţa, în special din Olanda, erau nemulţumiţi lăuntric de inovaţiile aduse de Congresul de la München. Ceea ce ar fi fost bine ca să fie înţeles, dar a fost înţeles de către foarte puţini, era faptul că acest curent antroposofic izvora dintr-o cu totul altă atitudine interioară decât cea care dominase până atunci în sânul Societăţii Teosofice. Această atitudine lăuntrică este adevărata cauză pentru care Societatea Antroposofică n-a putut să rămână în continuare o parte a celei teosofice.
Cei mai mulţi au dat, însă, mai multă importanţă absurdităţilor care au apărut în decursul timpului în sânul Societăţii Teosofice şi care au dus la certuri fără sfârşit.
