Viața contemporană pune în discuție multe din problemele pe care omul le-a moștenit de la înaintașii săi. De aceea epoca noastră este marcată de atât de multe „chestiuni epocale” și „cerințe ale vremii”. Ce fel de „probleme” agită astăzi lumea: Problema socială, problema femeii, problemele educației și ale școlii, probleme juridice, problemele sănătății ș.a.m.d., ș.a.m.d. Cu cele mai diverse mijloace se încearcă rezolvarea acestor probleme. Numărul celor ce apar cu vreo rețetă, sau cel puțin pentru a contribui cu ceva la rezolvarea acestora, este nemăsurat de mare. Cu acest prilej se manifestă toate nuanțele posibile de atitudini sufletești umane: radicalismul, cu ținuta sa revoluționară, dispoziția temperată care, respectând cele existente, vrea să dezvolte ceva nou din acestea, și conservatorismul ce intră în agitație imediat ce sunt atinse vechile instituții și tradiții. Pe lângă aceste orientări principale apar toate treptele intermediare posibile.
Cine poate arunca o privire mai profundă în viață, acela nu-și va putea împiedica un sentiment anume față de toate aceste manifestări. Este vorba despre faptul că diversele mijloace cu care epoca noastră răspunde cerințelor ce se pun oamenilor sunt neîndestulătoare. Mulți doresc să reformeze viața fără a-i cunoaște cu adevărat temeliile. Cine vrea să facă prognoze referitor la ceea ce se va petrece în viitor, acela nu are voie să se mulțumească a cunoaște viața numai la suprafața ei. El trebuie să o cerceteze în profunzimile sale.
Întreaga viață este ca o plantă ce nu conține numai ceea ce oferă ea privirilor noastre, ci care mai ascunde în adâncimile ei și un stadiu de viitor. Cine privește o plantă ce are numai frunze, acela știe foarte bine că, după un timp, pe tulpina ce poartă frunze, vor fi și flori și fructe. Ascunse privirilor noastre, plante are de pe acum chiar, premisele acestor flori și fructe. Cum ar însă spune cineva felul în care vor apărea aceste organe, când nu vrea să cerceteze planta decât ceea ce oferă ea acum privirii. Numai acela care a ajuns să cunoască ființa-esența plantei ar putea s-o spună.
La fel, întreaga viață a omului conține în sine premisele viitorului. Dar pentru a putea spune ceva despre acest viitor, trebuie să pătrundem în natura ascunsă a omului. Epoca noastră însă nu prea are înclinația cuvenită s-o facă. Ea se preocupă de ceea ce apare la suprafață și se crede în nesiguranță când e vorba să pătrundă la ceea ce se sustrage observației exterioare. La plantă, chestiunea este de altfel mult mai simplă. Omul știe că plante asemănătoare au dat flori și fructe la un anumit interval de timp. Viața omului se desfășoară numai odată; iar florile pe care le va avea în viitor n-au mai existat înainte niciodată. Cu toate acestea, ele sunt prezente în om, la fel ca florile unei plante ce poartă acum numai frunze.
Există o posibilitate de a spune ceva despre acest viitor dacă pătrunzi dincolo de suprafața naturii umane, până la esența acesteia. Diversele idei reformatoare ale prezentului pot deveni cu adevărat fructuoase și practice abia atunci când provin dintr-o asemenea cercetare profundă a vieții omenești.
Misiunea de a da o concepție practică despre lume, care să cuprindă esența vieții omenești, trebuie să o aibă, conform întregii sale alcătuiri, știința spirituală. Dacă ceea ce numim astăzi, adeseori știință spirituală, este îndreptățit sau nu să ridice o asemenea pretenție, acesta e un fapt fără importanță. Este vorba mai mult de esența științei spirituale a ceea ce poate fi ea, conform acestei esențe. Ea nu trebuie să fie o teorie aridă, care să satisfacă doar curiozitatea de a cunoaște, și nici mijlocul prin care unii oameni, din egoism, ar vrea să ajungă, numai ei, pe o treaptă superioară de evoluție. Știința spirituală poate contribui la îndeplinirea celor mai însemnate sarcini ale omenirii de azi, la evoluția ei spre prosperitate [Nota 1].
Dar tocmai asumându-și o asemenea misiune, ea va trebui să se aștepte la multe atacuri și suspiciuni. Radicalii și moderații, precum și conservatorii din toate domeniile vieții o vor întâmpina, inevitabil, cu o asemenea neîncredere. Deoarece, de la început, ea nu va putea mulțumi nici un partid, premisele sale aflându-se foarte departe de orice agitație partizană.
Aceste premise își au rădăcina numai și numai în adevărata cunoaștere a vieții. Cine cunoaște viața își va putea asuma sarcini numai extrăgându-le din viața însăși. El nu-și va asuma programe arbitrare, deoarece știe că în viitor nu vor domni alte legi fundamentale ale vieții decât cele ce domnesc astăzi. Astfel, cercetarea spirituală va ajunge în mod necesar la respectul față de cele existente. Oricât de multe ar găsi de îmbunătățit la ceea ce există, ea nu va neglija să vadă în acestea, germenii viitorului. Dar ea mai știe și că în orice devenire, există creștere și dezvoltare. De aceea, în cele existente acum, va desluși germenii transformării și creșterii. Ea nu inventează programe, ci le citește din ceea ce există. Dar ceea ce citește în acest fel, devine, într-un anumit sens, chiar program, întrucât poartă în sine tocmai natura evoluției.
De aceea, aprofundarea spiritual-științifică a ființei omului, oferă cele mai rodnice și mai practice mijloace de a rezolva problemele vitale cele mai importante ale contemporaneității.
Acest fapt îl vom prezenta aici referitor la una din aceste probleme, anume referitor la problema învățământului. Nu vor fi enunțate cerințe, nici programe, ci va fi descrisă pur și simplu natura copilului. Din ființa omului în devenire vor rezulta, ca de la sine, punctele de vedere pentru educație.
Dacă vrem să cunoaștem această ființă a omului în devenire va trebui să pornim mai cu seamă de la examinarea naturii ascunse a omului.
Ceea ce observația senzorială cunoaște din om, și ceea ce concepția materialistă asupra vieții vrea să o recunoască drept unică, este, pentru investigația spirituală, numai o parte, o componentă a naturii umane, și anume, trupul său fizic. Acest trup fizic se supune acelorași legi ale lumii fizice, este alcătuit din aceleași substanțe și forțe ca întreg restul lumii așa-zis neînsuflețite. de aceea, știința spirituală afirmă că omul are comun acest rup fizic cu întreg regnul mineral. Și desemnează drept trup fizic al omului numai ceea ce face ca aceleași substanțe care acționează și în lumea minerală să fie puse în amestec, în legătură, în formare și în dezvoltare, după aceleași legi.
Depășind acest trup fizic, știința spirituală cunoaște încă o entitate a omului: trupul vieții sau trupul eteric. Fizicienii să nu se împiedice de această denumire „trup eteric”. „Eteric” desemnează aici altceva decât eterul ipotetic al fizicii. Să luăm termenul pur și simplu ca denumire a ceea ce va fi descris în continuare.
Acum câtva timp se considera o întreprindere neștiințifică faptul de a vorbi despre un asemenea „trup eteric”. La sfârșitul secolului al optsprezecelea, și în prima jumătate a secolului al nouăsprezecelea, ce-i drept, nu era „neștiințific”. Se spunea atunci că substanțele și forțele ce acționează într-un mineral nu pot plăsmui de la sine ființe vii. Acestea trebuie să posede și o „forță” aparte, ce era desemnată ca „forță a vieții”. Oamenii își reprezentau aproximativ faptul că într-o plantă, în animal, în trupul uman acționează o asemenea forță și dă naștere manifestărilor vieții, așa cum forța magnetică din magnet realizează atracția. În epoca următoare, a materialismului, o asemenea reprezentare a fost dată de o parte. S-a spus atunci că o ființă vie se alcătuiește în același fel ca una așa-zis fără viață; în organism nu domnesc alte forțe decât cele din mineral; ele acționează doar mai complicat; ele dau naștere unei formațiuni combinate. Azi, numai cei încăpățânați materialiști au rămas fixați la această negare a „forței de viață”. O serie întreagă de gânditori naturaliști au susținut faptul că ar trebui acceptat totuși ceva ca forță de viață sau principii al vieții.
Astfel, știința mai recentă, se apropie în acest mod, și într-un anumit sens, de ceea ce spune știința spirituală în legătură cu trupul vieții. Totuși există o deosebire considerabilă între cele două. Știința contemporană ajunge, pornind de la realitatea percepției senzoriale, și prin supozițiile înțelegerii raționale, să accepte un fel de forță de viață. Dar nu aceasta este calea cercetării adevărate, de la care pornește știința spirituală și din ale cărei rezultate sunt alcătuite expunerile sale. Nu putem atrage îndeajuns atenția asupra felului cum știința spirituală se deosebește în acest punct de știința obișnuită de astăzi. Aceasta privește experiența senzorială ca bază a oricărei cunoașteri, iar ceea ce nu poate fi clădit pe acest fundament îl socotește incognoscibil. Ea își extrage rezultatele și concluziile din impresii ale simțurilor. Iar ceea ce depășește această sferă, este respins și se susține că s-ar afla dincolo de limitele cunoașterii omenești. Pentru știința spirituală, o asemenea părere se aseamănă celei a unui nevăzător, care nu vrea să țină seama decât de ceea ce poate fi pipăit, și de concluziile ce rezultă din cele pipăite, și care va respinge afirmațiile văzătorului ca fiind dincolo de capacitățile de cunoaștere ale omului. Însă știința spirituală arată că omul este capabil de evoluție, că poate să cucerească noi lumi prin dezvoltarea unor noi organe. Așa cum culorile și lumina există în jurul celui nevăzător, doar că el nu le poate percepe, ne-având organe pentru aceasta, tot așa știința spirituală arată că există multe lumi în jurul omului iar el, le poate percepe numai dacă își dezvoltă organele necesare pentru aceste lumi. Așa cum orbul privește într-o nouă lume, îndată ce este operat, tot așa și omul, prin dezvoltarea unor organe superioare, mai poate cunoaște încă și cu totul alte lumi decât acelea pe care simțurile obișnuite îl fac să le perceapă. Dacă un orb din naștere poate fi operat sau nu, aceasta depinde de constituția organelor sale; organele superioare însă. prin care omul poate pătrunde în lumile superioare, există în germen la fiecare om. Oricine și le poate dezvolta dacă are răbdarea, perseverența și energia de a aplica asupra sa metodele descrise în lucrarea Cum se dobândesc cunoștințe despre lumile superioare? [Nota 2]. Știința spirituală nu spune că omul ar avea, prin organizarea sa, limite în cunoaștere; dar ea afirmă că pentru om există acele lumi pentru care el posedă organele de percepție corespunzătoare. Știința spirituală vorbește numai de mijloacele prin care se pot extinde limitele amintite. În acest fel situează ea și referitor la cercetarea trupului vieții sau eteric la tot ce va fi descris în continuare ca membre (componente) superioare ale naturii omenești. Știința spirituală acceptă faptul că investigația prin intermediul simțurilor trupești poate avea acces doar la trupul fizic și că, pornind de la punctele acesteia de vedere, doar cel mult prin deducție ar putea ajunge investigarea senzorială la o corporalitate superioară. Însă știința spirituală face cunoscut felul în care poți avea acces la o lume în care aceste componente superioare ale naturii umane apar observatorului în același fel în care celui născut orb, după operație, îi apar culorile și luminozitatea obiectelor. Pentru cei care și-au dezvoltat organele de percepție superioare, trupul eteric sau al vieții este un obiect al observației și nu al înțelegerii sau al deducției.
Acest trup eteric sau al vieții, omul îl are comun cu plantele și animalele. El face ca substanțele și forțele trupului fizic să se constituie în fenomene de creștere, reproducere, de mișcare internă a umorilor și așa mai departe. El este așadar constructorul și formatorul trupului fizic, locuitorul și arhitectul acestuia. De aceea am mai putea numi trupul fizic și imaginea ori expresia acestui trup al vieții. În privința formei și mărimii, ambele componente ale ființei umane sunt apropiate, însă în nici un caz egale. La animale, și în mai mare măsură la plante, trupul eteric se deosebește considerabil, ca formă și întindere, de trupul fizic.
A treia componentă a ființei umane este așa-numitul trup al senzației (simțirii) sau trup astral. El este purtătorul durerii și plăcerii, al pornirilor, poftelor și pasiunilor ș.a.m.d. O ființă
care constă numai din trup fizic și trup eteric nu le are pe toate acestea. Putem cuprinde toate cele enumerate mai sus în expresia: simțire. Planta nu are simțire. Dacă astăzi vreun învățat,
pornind de la faptul că multe plante răspund la excitații prin mișcări sau într-un alt mod, trag concluzia că plantele ar avea o anumită capacitate de a simți, el nu arată prin aceasta decât că
nu cunoaște esența simțirii. Aici nu este vorba de faptul că ființa în cauză răspunde la un excitant exterior, ci mai ales de faptul că excitația se reflectă printr-un proces (fenomen) interior,
ca de exemplu plăcerea sau durerea, pornirea sau pofta ș.a.m.d. Dacă nu am accepta acest fapt, atunci am putea fi îndreptățiți să spunem că și hârtia de turnesol simte anumite substanțe
deoarece, în atingere cu ele, se înroșește [Nota
3].
Trupul simțirii, omul îl are comun doar cu lumea animală. El este deci purtătorul vieții de simțire.
Să nu comitem eroarea anumitor cercuri teosofice închipuindu-ne că trupul eteric și trupul simțirii ar consta dintr-o materie mai subtilă decât cea aflată în trupul fizic ‒ Aceasta ar însemna să materializăm aceste componente superioare ale naturii omenești. Trupul eteric este o configurație de forțe; el constă din forțe active, iar nu din substanță; iar trupul astral sau al simțirii, este o configurație de imagini mișcându-se în sine, colorate sau luminoase [Nota 4].
Trupul simțirii se deosebește ca formă și mărime de trupul fizic. La om, el se prezintă ca o formațiune ovoidală (de ou alungit), în care își au lăcașul trupul fizic și cel eteric. Trupul astral le depășește pe amândouă celelalte, în toate părțile, ca o configurație de imagini luminoase.
Omul are apoi și o a patra componentă ființială pe care nu o împarte cu nici o altă ființă de pe Pământ. Aceasta este purtătoarea „Eului” omenesc. Cuvințelul „Eu”, așa cum este el întrebuințat de exemplu în limba germană, este un nume care se deosebește de toate celelalte. Cine cugetă în mod corespunzător asupra naturii acestui nume, acela își deschide calea spre cunoașterea naturii omenești. Toate celelalte nume pot fi utilizate de toți oamenii, în același fel, referitor la obiectul corespunzător. Oricine poate numi masa „masă”, iar scaunul „scaun”. Lucrurile nu se petrec la fel cu numele „Eu”. Nimeni nu-l poate utiliza ca să desemneze pe un altul; oricine își poate zice numai lui însuși „Eu”. Niciodată nu-mi va putea răsuna la ureche cuvântul „Eu”, ca desemnându-mă pe mine. Prin faptul că omul se desemnează pe sine ca „Eu”, el trebuie să se numească lăuntric pe sine. O ființă care își poate zice sieși „Eu”, este o lume în sine. Acele reguli care s-au întemeiat pe știința spiritului, au simțit întotdeauna aceasta. De aceea ele au afirmat: odată cu „Eul”, „Dumnezeu”, care se revelează ființelor inferioare numai din afară, ca fenomene ale realității înconjurătoare, începe să vorbească înăuntru. Purtătorul însușirilor descrise aici este „trupul-Eu”, a patra parte constitutivă a ființei omenești [Nota 5].
Acest „trup-Eu” este purtătorul sufletului omenesc superior. Prin el omul este încoronarea creațiunii pământești. „Eul” însă nu este câtuși de puțin, în omul contemporan, o entitate simplă. Putem cunoaște natura sa dacă vom compara între ei oameni aparținând diferitelor trepte de evoluție. Să ne îndreptăm privirea spre sălbaticul necultivat și spre omul european de medie și să-i comparăm cu un om de înalte idealuri. Cu toții au capacitatea de a-și spune sieși „Eu”; „trupul Eu” este prezent la toți. Sălbaticul necultivat își urmează cu acest „Eu” patimile, pornirile și poftele, ca un animal. Cel superior dezvoltat își spune, referitor la anumite înclinații și plăceri ale sale: pe acestea ai voie să le urmezi, pe altele însă el și le va înfrâna, și le va domina. Idealistul și-a format pe lângă înclinările și pasiunile inițiale, altele superioare. Toate acestea s-au petrecut pentru că „Eul” a lucrat asupra celorlalte componente ale ființei omenești. Tocmai în aceasta consta misiunea „Eului”, de a înnobila și purifica celelalte componente, pornind din sine.
Astfel, la omul care și-a depășit starea în care l-a plasat lumea exterioară, componentele inferioare ale ființei sale au fost mai mult sau mai puțin, transformate sub influența Eului. În starea în care omul abia s-a ridicat deasupra animalului, prin aceea că „Eul” său a scăpat în el, referitor la componentele inferioare ale ființei sale, acestea se aseamănă încă animalului. Trupul său eteric sau al vieții este doar purtătorul forțelor plăsmuitoare vii de creștere și reproducere. Trupul său de simțire exprimă doar acele porniri, pofte și patimi care vor fi stimulate de natura exterioară. Pe măsură ce omul răzbate de pe această treaptă de dezvoltare, de-a lungul vieților sau încarnărilor succesive, spre o evoluție tot mai înaltă, Eul său prelucrează celelalte componente ale ființei sale. Astfel trupul de simțire devine purtătorul simțămintelor purificate de plăcere și neplăcere, al dorințelor și poftelor înnobilate (rafinate). De asemenea și trupul eteric sau al vieții este transformat. El devine purtătorul obișnuințelor, al înclinațiilor de durată, al temperamentului și al memoriei. Un om al cărui Eu nu a prelucrat încă trupul vieții, nu are nici o amintire a trăirilor sale. El își trăiește traiul așa cum natura l-a sădit în el.
Întreaga evoluție culturală se exprimă la om prin acest fel de muncă a Eului asupra componentelor subordonate ale ființei umane. Această muncă se coboară până în trupul fizic. Sub influența Eului, se modifică fizionomia, gesturile și mișcările, întreaga înfățișare a trupului fizic.
Se poate distinge chiar și felul în care diversele mijloace culturale și de instruire acționează în mod diferit asupra părților constitutive separate ale ființei omenești. Factorii obișnuiți acționează asupra trupului de simțire; ei îi procură acestuia feluri de plăcere ori neplăcere, de porniri ș.a.m.d. decât avea el inițial. Adâncirea în operele de artă acționează asupra trupului eteric. Prin faptul că omul dobândește prin intermediul operei de artă, bănuiala a ceva superior, mai nobil decât ceea ce îi oferă mediul înconjurător senzorial, el își transformă trupul vieții. Un mijloc puternic de purificare și înnobilare a trupului eteric este religia. Prin aceasta, impulsurile religioase au o măreață misiune de-a lungul evoluției omenirii.
Ceea ce se numește conștiință, nu este nimic altceva decât rezultatul muncii Eului asupra vieții de-a lungul unei serii de încarnări. Dacă omul pricepe că nu trebuie să facă un lucru sau altul, și dacă această înțelegere face asupra lui o puternică impresie, astfel încât ea se perpetuează până în trupul său eteric, prin aceasta ia naștere tocmai conștiința.
Această muncă a „Eului” asupra părților constitutive subordonate ale ființei omenești poate fi de așa natură încât să fie proprie mai mult întregului regn uman, ori poate fi, o realizare a Eului individual asupra sa însuși. În primul caz, la transformarea omului colaborează oarecum întreaga specie umană; în cazul al doilea transformarea trebuie să se sprijine pe cea mai personală activitate a Eului. Dacă „Eul” devine atât de puternic încât prelucrează prin forțe proprie forță trupul de simțire, ceea ce Eul face pe această cale din trupul de simțire sau astral, se numește: sine spirituală (sau, cu o expresie orientală: Manas). Această transformare se sprijină, în esență, pe învățare, pe o îmbogățire a interiorului cu idei și concepții (viziuni) superioare. – Se poate însă ca Eul să ajungă la o lucrare încă mai înaltă, cea mai proprie, asupra propriei ființe umane. Aceasta se întâmplă atunci când nu numai trupul uman este îmbogățit ci este transformat și trupul eteric sau al vieții. Omul învață multe în viață; și când, dintr-un anumit punct el privește înapoi asupra acestei vieți, își poate spune: am învățat multe; el însă va putea vorbi numai într-o mult mai mică măsură de o transformare a temperamentului, a caracterului, de o îmbunătățire sau de apreciere a memoriei pe parcursul vieții. Învățarea privește trupul astral; celelalte transformări privesc însă trupul eteric al vieții. De aceea nu este o imagine nepotrivită compararea transformării trupului astral pe parcursul vieții, cu mersul minutarului unui ceas, iar transformării trupului vieții, cu mersul orarului.
Când omul își începe educația superioară sau așa-ocultă, aceasta depinde în primul rând, mai ales, de faptul de a-și propune transformarea trupului vieții pornind de la puterea cea mai personală a Eului. El trebuie să lucreze pe deplin conștient și individual la transformarea obișnuințelor, a temperamentului, ca caracterului, a memoriei ș.a.m.d. Atâta cât poate el prelucra, în felul acesta, din trupul vieții, ca fi transformat, în sensul exprimării spiritual-științifice, în spiritul vieții (sau, după cum sună expresia orientală: în Buddhi).
Pe o și mai înaltă treaptă, omul ajunge la a dobândi forțe prin care poate acționa asupra trupului său fizic, transformându-l (de exemplu, modificând tensiunea sanguină sau pulsul). Cât anume din trupul fizic este transformat în acest mod, se va numi om-spirit (expresia orientală: Atama).
Transformările pe care omul le realizează în părțile constitutive inferioare ale ființei sale, mai ales în sensul întregului regn omenesc, sau în sensul unei părți a acestuia, de exemplu a unui popor, neam ori a unei familii, poartă în știința spirituală următoarele nume: Trupul astral sau simțire, transformat pornind de la Eu, se numește sufletul simțirii (al senzației), trupul eteric transformat se numește sufletul înțelegerii (al înțelegerii raționale), iar trupul fizic transformat se va numi sufletul conștienței. Nu trebuie să ne închipuim însă că această transformare a celor trei părți constitutive ale ființei omenești s-ar petrece oarecum succesiv. Această transformare se petrece simultan asupra tuturor celor trei componente, începând de la momentul străfulgerării Eului. Într-adevăr, munca Eului nu va fi câtuși de puțin clar percepută de om până el nu și-a transformat o parte a sufletului conștienței.
Din cele expune mai sus se vede că, la om, se poate vorbi de patru componente (membre) ale ființei sale: trupul fizic, trupul eteric sau al vieții, trupul astral sau al simțirii și trupul-Eu. – Sufletul simțirii (al senzației), sufletul înțelegerii (raționale), sufletul conștienței, dar de asemenea și componentele (membrele) superioare ale naturii umane: sinea spirituală, spiritul vieții, omul spirit apar ca produse ale transformării celor patru componente ale ființei umane. Atunci când este vorba de purtătorii însușirilor omenești, în discuție intră, de fapt, numai cele patru componente ale ființei umane.
Ca educatori, noi lucrăm la aceste patru părți constitutive (membre ale ființei omului. Iar dacă vrem să lucrăm în mod corect, va trebui să cercetăm natura acestor părți ale omului. Să nu ne închipuim însă că aceste părți se dezvoltă la om astfel încât, la un anumit moment al vieții sale, aproximativ la naștere, ele să fi fost la fel de avansate în evoluția lor. Evoluția lor are loc mai degrabă într-un mod diferit, la diferite vârste ale vieții. Temeiurile corecte ale educației și ale instruirii se sprijină pe cunoașterea acestor legi de evoluție ale naturii umane.
Înainte de naștere fizică, omul în venire este înconjurat din toate părțile de un trup fizic străin. El nu intră în mod independent în atingere cu lumea fizică exterioară. Trupul fizic al mamei este mediul său înconjurător. Doar acest trup poate acționa asupra omului ce se maturizează. Nașterea fizică va consta deci în eliberarea omului din învelișul matern și în faptul că, prin aceasta, mediul fizic înconjurător poate acționa nemijlocit asupra sa. Simțurile se deschid către lumea exterioară. Aceasta dobândește influența pe care învelișul fizic matern a avut-o mai înainte asupra omului.
Pentru concepția spirituală asupra lumii, așa cum este ea reprezentată prin cercetarea spirituală, acum se naște într-adevăr trupul fizic, dar nu și trupul eteric sau al vieții. Deoarece, așa cum omul până la momentul nașterii sale, este înconjurat de un înveliș fizic matern, tot astfel, până la momentul schimbării dentiției, adică aproximativ până la vârsta de șapte ani, el este înconjurat de un înveliș eteric și de unul astral. Abia în timpul schimbării dentiției, învelișul eteric pune în libertate trupul eteric, apoi mai rămâne, până la începutul maturizării sexuale încă un înveliș astral [Nota 6]. În acest moment și trupul astral sau al simțirii devine complet liber, așa cum trupul fizic s-a eliberat la nașterea fizică iar trupul eteric la schimbarea dentiției.
Astfel, știința spirituală va trebui să vorbească despre trei nașteri ale omului. Până la schimbarea dentiției, impresiile ce ar trebui să ajungă la trupul eteric îl ating tot atât de puțin pe cât de puțin lumina și aerul lumii fizice ating trupul fizic, câtă vreme el se găsește în pântecele mamei.
Înainte de începutul schimbării dentiției, trupul vieții nu lucrează liber în om. Așa cum, în trupul mamei, trupul fizic primește forțe ce nu-i sunt proprii dezvoltându-și-le pe ale sale treptat, în învelișul protector, tot astfel stau lucrurile și cu forțele de creștere, până la schimbarea dentiției. Trupul eteric își desăvârșește acum forțele, mai întâi în uniune cu cele străine, moștenite. În timpul acestei perioade a eliberării trupului eteric, trupul fizic este deja independent. Trupul eteric ce se eliberează desăvârșește ceea ce are de dat trupul fizic. Punctul final al acestei lucrări îl constituie dentiția proprie a omului, ce apare în locul celei moștenite. Această dentiție constituie ceea mai densificată parte (depunere, înmagazinare) din trupul fizic și de aceea ea apare la sfârșitul acestei perioade.
După acest moment, creșterea este asigurată exclusiv de propriul trup al vieții. Atâta doar că aceasta se află sub influența unui trup astral care îl învăluie. În momentul în care și trupul astral devine liber, trupul eteric încheie o perioadă. Această încheiere se exprimă în maturizarea sexuală. Organele de reproducere devin de sine stătătoare pentru că, de acum înainte, trupul astral eliberat nu mai acționează spre înăuntru ci, lipsit acum de un înveliș, intră în legătură nemijlocită cu lumea exterioară.
După cum asupra copilului ne-născut nu putem face să acționeze în mod fizic factorii lumii exterioare, tot astfel n-ar trebui să facem să acționeze nici asupra trupului eteric, înainte de schimbarea dentiției, acele forțe care sunt asemănătoare impresiilor ambientului fizic ce se exercită asupra corpului fizic. Iar asupra trupului astral ar trebui să lăsăm să se desfășoare înrâuririle corespunzătoare doar din momentul maturității sexuale.
Nu fraze generale, ca de exemplu, „dezvoltarea armonioasă a tuturor forțelor și predispozițiilor”, și altele asemenea, ar putea constitui principiile unei adevărate arte a educației, ci numai pe o reală cunoaștere a ființei umane se poate clădii o asemenea artă. N-ar trebui nici să se afirme că frazeologia amintită n-ar fi corectă, ci numai faptul că aceasta poate fi la fel de utilă ca afirmația făcută în fața unei mașini: ar trebui să punem în acțiune armonioasă toate părțile ei componente. Doar cel care se apropie de mașină având cunoștințe reale asupra tuturor detaliilor acesteia, iar nu fraze generale, poate să acționeze. Astfel, în cazul artei educației este vorba de o cunoaștere a părților constitutive a ființei omenești și a evoluției acestora, în detaliu… Trebuie să știm asupra cărei părți din ființa omenească avem de acționat la o anumită vârstă, și cum să aibă loc aceasta într-un mod adecvat. Nu este nici o îndoială că o artă a educației, cu adevărat realistă, așa cum o vom schița aici nu-și poate croi drum decât încet. Aceasta provine din felul concepției epocii noastre care va considera încă multă vreme realitățile lumii spirituale drept emanații ale unei fantezii bolnave, în timp ce frazeologiile complet nereale i se vor părea rezultatul unui mod realist de a gândi. Să descriem aici fără reticiențe ceea ce astăzi mulți vor considera o imagine a fanteziei, dar care va fi acceptat cândva ca un lucru de la sine înțeles.
Odată cu nașterea fizică, trupul fizic al omului este expus mediului înconjurător al lumii exterioare, în timp ce, anterior, el fusese înconjurat de învelișul protector al mamei. Ceea ce, anterior, săvârșiseră asupra forțele și sevele învelișului matern, vor trebui să facă acum forțele și elementele lumii exterioare fizice. Până la schimbarea detenției, la șapte ani, trupul omenesc are sarcina de a se săvârși pe sine, o sarcină esențial deosebită de sarcinile tuturor celorlalte perioade de viață. Organele fizice trebuie, în această perioadă să ajungă la anumite forme; raporturile lor structurale trebuie să capete anumite direcții și tendințe. Mai târziu are loc creșterea, însă această creștere se desfășoară, în toată perioada următoare, pe baza formelor ce s-au constituit până la momentul amintit. Dacă s-au creat forme corecte, ele vor și crește corect, iar dacă s-au constituit de-formații, atunci acestea vor crește mai departe. În toată perioada următoare nu mai poate fi corectat ceea ce ai omis, neglijat, ca educator, în perioada până la șapte ani. Așa cum natura creează înainte de naștere mediul just pentru trupul fizic al omului, tot astfel și educatorul trebuie să se îngrijească, după naștere, de ambientul fizic just. Numai acest mediu înconjurător fizic adecvat poate acționa asupra copilului astfel încât organele sale fizice să se toarne în forma corectă.
Există două cuvinte magice care indică felul în care copilul intră într-o relație cu mediul său înconjurător. Acestea sunt: imitația și modelul. Filosoful grec Aristotel a denumit omul drept cel mai imitator dintre animale; pentru nici o altă vârstă nu este mai adecvată această afirmație ca pentru vârsta copilăriei, până la schimbarea dentiției. Ceea ce se petrece în mediul fizic înconjurător, copilul imită, iar prin imitație organele sale fizice se toarnă în forme ce vor dăinui. Trebuie înțelegem mediul fizic înconjurător în sensul cel mai larg posibil. De aceasta ține doar ceea ce se petrece în mediul său fizic înconjurător, tot ce poate fi perceput de simțurile sale, tot ce poate acționa, din spațiul fizic asupra forțelor sale spirituale. Aici sunt cuprinse și toate acțiunile morale sau imorale, înțelepte ori prostești pe care le poate vedea.
Nu frazele moralizatoare, nici povețele pline de sens (raționale) sunt cele ce au efect (în sensul arătat) asupra copilului, ci tot ce săvârșesc sub privirea sa adulții în mediul său înconjurător. Povețele nu acționează formator asupra trupului fizic, ci asupra trupului eteric, ori acesta din urmă, este până la șapte ani, înconjurat de un înveliș protector eteric matern, la fel cum trupul fizic este înconjurat până la nașterea fizică de un înveliș matern. Ceea ce înainte de șapte ani trebuie să se dezvolte în acest trup eteric drept reprezentări, obișnuințe, memorie ș.a.m.d. va trebui să se petreacă „de la sine”, în acest fel în care se dezvoltă ochii și urechile înlăuntrul trupului matern, fără influența lumii exterioare… Fără îndoială că este corect ceea ce se poate citi într-o lucrare pedagogică excepțională a lui Jean Paul, „Levana sau Știința educației”, și anume că un călător prin lume învață mai multe de la doica sa, în primii ani de viață, decât din toate călătoriile sale la un loc. Dar copilul tocmai că nu din sfaturi învață, ci prin imitație. Iar organele sale fizice își creează formele prin influența mediului fizic înconjurător. Un văz sănătos se va educa prin realizarea în ambientul copilului, a unor reporturi corecte de culoare și lumină, iar premisele fizice pentru simțul moral sănătos se vor forma în creier și în circuitul sanguin, atunci când copilul va vedea manifestări morale în jurul său. Dacă înainte de vârsta de șapte ani copilul vede în ambianța sa numai acțiuni prostești, creierul său ca adopta astfel de forme care îl vor face și pe el apt numai pentru prostii, mai târziu în viață.
Așa cum mușchii de la mână se întăresc și capătă forță dacă efectuează o muncă pe măsura lor, tot astfel, creierul și alte organe ale trupului omenesc fizic, vor fi dirijate pe căi corecte dacă recepționează impresii juste din ambianța lor. Un exemplu va ilustra cel mai bine despre ce este vorba. Unui copil îi putem face o păpușă răsucind un șervet vechi; din două colțuri – picioare, din alte două colțuri facem mâini, dintr-un nod facem capul, apoi punctăm cu cerneală ochii, basul și gura. Putem însă și cumpăra o așa zisă păpușă „frumoasă”, cu păr adevărat și obraji pictați, și s-o dăm copilului. Nu este nevoie să discutăm aici câtuși de puțin faptul că această ultimă păpușă este totuși hidoasă, nefiind aptă decât pentru a deforma pentru tot restul vieții simțul estetic al copilului. Aici problema principală de educație este alta. Când are în față șervetul înnodat, copilul trebuie să completeze din fantezia sa ceea ce face ca acest obiect să arate ca un om. Această muncă a fanteziei acționează constitutiv asupra formelor creierului. Iar acesta se deschide, se dezvoltă așa cum mușchii mâinii se dezvoltă printr-o muncă pe măsură. Dacă pruncul primește așa-zisa „păpușă frumoasă”, creierul său nu mai are nimic de făcut. El se sfrijește și se usucă în loc să se dezvolte, să prospere… Dacă oamenii ar putea, asemenea cercetătorilor spirituali, să privească creierul constituindu-se în formele sale ar da copiilor lor numai acele jucării care sunt potrivite pentru a stimula în mod viu activitatea formatoare a creierului. Toate jucăriile care constau numai în forme matematice moarte, au efect pustiitor și nimicitor asupra forțelor plăsmuitoare, constitutive ale copilului, în timp ce din contră, tot ce stimulează reprezentarea viului, acționează în mod just. Epoca noastră materialistă produce numai puține jucării bune. Ce jucărie sănătoasă este, de exemplu, aceea făcută din două lemnișoare și și reprezentând doi fierari care stau față în față și bat un fier. Asemenea jucării mai pot fi cumpărate încă la țară. Foarte bune sunt și acele cărți ilustrate ale căror figuri pot fi trase dedesubt cu fire, astfel încât copilul însuși să poată transpune imaginea moartă într-o redare simplă a acțiunii. Toate acestea realizează o modalitate lăuntrică a organelor, iar pornind de la ceastă mobilitate se clădește forma corectă a organelor.
Bineînțeles aceste lucruri pot fi aici doar schițate, dar știința spirituală va fi chemată în viitor să prezinte cele necesare, în amănunt, iar aceasta îi stă în putere. Deoarece ea nu este o abstracțiune deșartă ci o sumă de fapte pline de viață ce pot trasa linii directoare pentru realitate.
Să mai prezentăm încă vreo două exemple. În sensul științei spirituale, un copil așa-zis nervos, agitat, trebuie astfel tratat, referitor la mediul său înconjurător, decât unul letargic, pasiv. Se are aici totul în vedere, de la culorile camerei și ale celorlalte obiecte care îl înconjoară de obicei pe copil, până la culorile hainelor cu care îl îmbrăcăm. Se procedează adeseori greșit atunci când nu vrei să te lași ghidat de știința spirituală, deoarece simțul materialist recurge în multe cazuri tocmai la opusul a ceea ce este corect. Un copil agitat trebuie înconjurat de culori roșii sau galben roșiatice, punând să i se facă haine în aceste culori, din contră, în cazul copilului pasiv, se va recurge la culori albastre ori verzi albăstrui. Depinde tocmai de aceste culori pentru a da naștere, în interior, culorilor complementare. Aceasta este, de exemplu, pentru roșu verdele, pentru albastru culoarea galben portocalie, după cum ne putem cu ușurință convinge, dacă privim un timp o suprafață colorată corespunzător și apoi ne îndreptăm repede privirea spre o suprafață albă. Această culoare complementară este iscată de organele fizice ale copilului acționând aspra structurilor organice corespunzătoare ce-i sunt necesare. Dacă are copilul o culoare roșie prinprejur, el va da naștere înlăuntrul său imaginii verzi complementare. Iar activitatea de creare a verdelui acționează liniștitor, organele preluând tendința de liniștire, în ele.
Un anume aspect este luat în mod hotărât în considerare: anume trupul fizic își creează scala de măsuri pentru ceea ce poate el tolera. El face aceasta prin modelarea corespunzătoare a poftelor. În general am putea spune că trupul fizic sănătos ajunge să tânjească după ceea ce îl face să fie cu măsură. Și câtă vreme la omul în creștere, avem în vedere trupul fizic, va trebui să luăm în considerație în mod intim ceea ce „voiește” dorința sănătoasă, pofta, plăcerea. Bucuria și plăcerea sunt forțele ce dezleagă, stimulează în modul cel mai potrivit formele fizice ale organelor. De altfel se poate păcătui grav în această direcție, de nu așezăm copilul în raporturi fizice corespunzătoare cu ambianța. Aceasta se poate întâmpla îndeosebi referitor la instinctele de hrănire. Putem îndopa copilul cu astfel de lucruri încât el își poate definitiv pierde instinctele sănătoase de hrănire, în timp ce, printr-o hrănire potrivită el și le poate păstra, astfel încât să ceară totul, până și paharul cu apă, în măsura în care, în funcție de condiții tolerează aceasta, respingând tot ce îi este dăunător. Știința spirituală va ști să sfătuiască în amănunt, chiar până la fiecare alimente și delicatese în parte, dacă va fi chemată să colaboreze la construirea unei arte a educației. Aceasta pentru că ea este o chestiune serioasă pentru viață, iar nu o teorie incoloră așa cum încă și astăzi ar mai putea părea datorită rătăcirilor unor teosofi.
De forțele care acționează modelator asupra organelor fizice ține deci bucuria pentru și împreună cu mediul înconjurător. Fețele voioase ale educatorilor și mai ales, iubirea onestă, neforțată. o astfel de iubire ce se revarsă încălzind, parcă, ambientul fizic „clocește” – în adevăratul sens al cuvântului – formele organelor fizice.
Dacă imitarea modelelor sănătoase este posibilă într-o asemenea atmosferă de iubire, atunci copilul este cu adevărat „în elementul” său. Ar trebui urmărit cu rigurozitate ca împrejurul copilului să nu se petreacă nimic din ceea ce el n-ar avea voie să imite. N-ar trebui să facem nimic despre care să trebuiască să spunem copilului: „Tu n-ai voie să faci asta”… Cât de deschis este copilul imitării ne putem convinge observând cum el, cu mult înainte de a le pricepe, imită literele pictându-le. Este chiar bine când copilul imită mai întâi literele și abia apoi învață să le înțeleagă. Deoarece imitația ține de perioada de dezvoltare a trupului fizic, în timp ce sensul se adresează trupului eteric, iar asupra acestuia ar trebui să acționăm abia după schimbarea dentiției, când învelișul eteric exterior a căzut de pe el. Îndeosebi în sensul imitării ar trebui să se petreacă, în anii aceștia, întreaga învățare a vorbirii. Copilul învață să vorbească cel mai bine auzind. orice reguli și orice dăscăleală artificială nu pot avea nici un efect bun.
La vârsta timpurie a copilăriei, important este îndeosebi ca astfel de mijloace de învățare, precum sunt, de pildă, cântecele de copii, să facă o impresie pe cât posibil ritmică, frumoasă asupra simțurilor. Să punem mai puțin accent pe sens și cât mai mult pe sunetul frumos. Cu cât mai proaspăt, mai înviorător ca acționa ceva asupra ochiului și urechii, cu atât mai bine va fi. Să nu subapreciem, de exemplu, ce forță de a modela organe au mișcările dansate făcute pe ritmuri muzicale.
Odată cu schimbarea dentiției, trupul eteric își leapădă învelișul eteric exterior și, cu aceasta, începe vremea în care, educând, se poate acționa din afară asupra trupului eteric. Trebuie să ne clarificăm câte pot acționa dinafară asupra trupului eteric. Remodelarea și creșterea trupului eteric înseamnă remodelare, respectiv dezvoltare a înclinațiilor, obișnuințelor, a conștiinței, a caracterului, a memoriei, a temperamentelor. Asupra trupului eteric acționăm prin imagini, prin exemple, printr-o regularizare dirijare a fanteziei. Așa cum, până la șapte ani, trebuie să dăm copilului un model fizic pe care să-l poată imita, tot așa astfel, în ambianța omului în devenire, între schimbarea dentiției și maturizarea sexuală, vor trebui anume aduse, toate cele după ale căror sens și valoare să se poată dirija acesta. Acum își are locul tot ce este plin de sens și acționează prin imagine și simbol. Trupul eteric își dezvoltă forța atunci când fantezia regularizată se poate orândui după ceea ce îi deslușesc imaginile și simbolurile (comparațiile) cele vii ori cele care îi dau acces la spirit, și pe care și le asumă drept fir călăuzitor. Nu noțiunile abstracte sunt cele ce acționează în mod just asupra trupului eteric în creștere ci cele evidente, dar nu evidente în mod senzorial, ci cele spiritual evidente. Modul spiritual de a concepe este mijlocul educativ just în acești ani. Lucrul important pentru tânăr, înainte de toate, este ca, în acești ani, înșiși educatorii din jurul lui să fie personalități prin al căror mod de a privi lumea să se poată trezi în el forțele intelectuale și morale de dorit. Așa cum, în primii ani ai copilăriei, cuvintele magice pentru educație sunt: imitație și model, tot astfel, pentru anii acum în discuție, ele sunt: urmare și autoritate. Autoritatea de la sine înțeleasă, nu constrânsă, trebuie să întruchipeze felul spiritual de a vedea prin care tânărul să-și dezvolte conștiința, obiceiurile, înclinațiile, prin care să-și poată aduce temperamentul pe o cale regularizată, și prin ochii căreia să privească lucrurile lumii. Frumoasa expresie poetică: „Oricare om eroul va să și-l aleagă, pe urma cui el calea spre Olimp s-o străduiască” este valabilă mai ales la această vârstă. Stima și venerația sunt forțe prin care trupul eteric crește în mod corect. iar cui i-a fost imposibil ca, în perioada pe care o discutăm, să privească cu nemărginită venerație spre cineva, acela va avea de ispășit întreaga viață. Acolo unde venerația lipsește, forțele vii ale trupului eteric se închircesc. Să ne închipuim în cele ce urmează, efectul asupra simțirii tinerilor: unui băiat de opt ani i se povestește despre o personalitate deosebit de demnă de cinstire. tot ceea ce i se povestește despre aceasta face să se reverse în copil o sfântă sfială. Apoi se apropie ziua în care el va putea vedea pentru prima oară acea personalitate stimată. Un tremur de venerație îl cuprinde atunci când apasă clanța ușii în spatele căreia i se va arăta cel venerat. Frumoasele sentimente pe care i le prilejuiește o asemenea trăire aparțin realizărilor durabile ale vieții. Și numai acela se poate considera fericit care, nu numai în momentele festive ale vieții, ci fără întrerupere, poate privi spre dascălii și educatorii săi ca spre niște autorități firești ale sale.
Pe lângă aceste autorități vii, pe lângă aceste încorporări ale forței morale și intelectuale, trebuie să apară și autoritățile accesibile spiritului. marile modele istorice, povestiri despre bărbați și femei model, sunt acelea care trebuie să determine conștiința, orientarea spirituală, nu atât legile morale fundamentale abstracte ca-și vor putea exercita acțiunea justă abia atunci când, odată cu maturizarea sexuală, trupul astral își depune învelișul astral matern. Înaintea schimbării dentiției, povestirile, basmele ș.a.m.d., pe care le oferim copilului pot avea ca scop doar producerea bucuriei, prospețimii, veseliei. După această perioadă, va trebui să luăm în considerare, la materialul de povestit, pe lângă cele expuse, și aducerea în fața sufletului de copil a imaginilor de viață ce au un scop de echilibrare. Să nu lăsăm neluat în seamă faptul că obiceiurile rele pot fi eliminate prin prezentarea imaginilor respingătoare ce le corespund. Cel mai puțin ajută avertizările în fața unor astfel de obișnuințe și înclinații; dacă însă facem o imagine plină de viață a unui om cu defectele respective să acționeze asupra fanteziei tânărului, arătând și încotro duce în realitate o asemenea rea înclinație, vom putea face atunci mult pentru a o stârpi. Este bine întotdeauna de a urmări faptul că nu reprezentările abstracte acționează asupra trupului eteric în dezvoltare, ci imaginile pline de viață, prin evidența lor spirituală. oricum însă, acest din urmă aspect, trebuie prezentat cu cel mai mare tact posibil ca nu cumva să se ajungă exact la contrariul. La povestiri totul depinde de felul în care se povestește. De aceea, povestirea orală nu va putea fi înlocuită chiar așa, pur și simplu, cu lectura.
Spiritul-imagisticul, sau altfel spus reprezentarea simbolică, va fi luată în considerare și într-un alt mod în perioada dintre schimbarea dentiției și maturizarea sexuală. Este necesar ca tânărul să preia în sine secretele naturii, legile vieții, pe cât posibil nu în noțiuni seci și raționale ci în simboluri. În suflet, trebuie să pătrundă în așa fel simbolurile (comparațiile) referitoare la corelațiile spirituale, încât în spatele simbolurilor (comparațiilor) legea existenței să poată fi mai mult bănuită și simțită decât cuprinsă în noțiuni pe măsura înțelegerii. „Tot cei vremelnic / e numai simbol” – trebuie să fie tocmai motoul atoatecuprinzător pentru educația în această perioadă. Este extrem de important pentru om ca el să primească tainele existenței prin comparații (simboluri) înainte de a le trece prin suflet sub forma legilor naturii ș.a.m.d. Un exemplu ne va lămuri acest fapt. Să presupunem că am vrea să-i vorbim unui tânăr despre nemurirea sufletului, despre ieșirea lui din trup. Ar trebui s-o facem în așa fel încât să aducem, de exemplu, comparația (simbolul) ieșirii (provenirii) fluturelui din pupă. Așa cum fluturele se înalță din pupă tot astfel și sufletul, după moarte, din carcasa trupului. Nici un om care nu a receptat anterior starea reală a acestor fapte, prin intermediul unor asemenea imagini, nu le va putea cuprinde în mod corespunzător în noțiuni ale înțelegerii (raționale). Printr-un asemenea simbol (comparație) ne adresăm nu numai înțelegerii (rațiunii) ci și sentimentului, simțirii, sufletului întreg. Un tânăr care a trecut prin toate acestea se apropie de chestiunea în discuție cu o complet altă dispoziție atunci când, mai târziu, aceasta îi este prezentată prin noțiuni raționale (de înțelegere). Ba este chiar foarte rău când omul nu se poate apropia de tainele existenței, mai întâi cu simțirea. Și atunci este necesar ca, pentru toate legile naturii și pentru toate tainele lumii, educatorului să-i stea la dispoziție simboluri (comparații).
Din acest aspect se poate vedea extraordinar de bine cât de rodnic trebuie să acționeze știința spirituală asupra vieții practice. Atunci când cineva care și-a constituit simboluri pornind de la un mod de prezentare materialist, rațional (de înțelegere), se adresează cu aceste simboluri tinerilor, el va face de regulă, mai întâi simbolurile, cu ajutorul întregii rațiuni (a întregii măsuri a rațiunii sale). Asemenea simboluri pa care a trebuit mai întâi să și le confecționeze singur, nu acționează convingător asupra celora cărora le sunt comunicate. Dacă vorbim, de pildă cuiva, în imagini, atunci asupra acestuia, acționează nu numai ce spunem sau arătăm ci, de la cel care vorbește, trece un flux subtil spiritual către cel căruia i se adresează. Și dacă vorbitorul însuși nu are un sentiment cald și plauzibil pentru simbolurile (comparațiile) sale atunci el nu va putea face nici o impresie asupra celuia căruia i se adresează. Spre a acționa corect trebuie ca tu însuți să crezi simbolurile tale drept realități. Aceasta o poți doar dacă ai modul de a privi spiritual-științific, și dacă simbolurile înseși sunt născute din știința spiritului. omul de știință spirituală veritabil nu are nevoie de chinuri pentru a zămisli simbolul de mai sus pentru sufletul ieșit din trup, deoarece acesta este, pentru el, realitate. Pentru el, prin ieșirea fluturelui din pupă, este dată, pe o treaptă inferioară a existenței naturii, același proces care, pe o treaptă superioară, într-o configurație mai înaltă, se repetă la ieșirea (părăsirea pro-venirea) sufletului din trup. El însuși crede cu toată puterea în aceasta. Iar această credință trece ca prin tainice efluvii de la vorbitor la ascultător, realizând convingerea. Viața nemijlocită se revarsă dintr-o parte într-alta, între educator și elev. Dar pentru a ajunge la această viață este necesar tocmai ca educatorul să creeze pornind de la izvorul științei spirituale și ca vorba sa, cu tot ce provine din aceasta, să conțină simțire, căldură și culoare sufletească, datorate convingerilor (modului de a privi) spiritual-științifice veritabile. În acest fel se va deschide atunci o minunată perspectivă asupra întregului învățământ. Și dacă acesta se va lăsa inspirat (fecundat) de la izvorul de viață al științei spirituale, și el se va umple de viață plină de înțelegere. Va înceta bâjbâiala care, în acest domeniu, este uzuală. Orice Artă a Educației, orice Pedagogie sunt uscate și moarte de nu se alimentează cu seve întotdeauna prospere, prin asemenea rădăcini. Știința spirituală are pentru orice taină a lumii simboluri (parabole) potrivite – imagini-luate din esența lucrurilor, pe care nu omul trebuie să le creeze mai întâi, ci care au fost puse la temelia Creațiunii chiar de către Forțele Cosmice (ale lumii). De aceea trebuie ca știința spirituală să fie temelia plină de viață a oricărei Arte a Educației.
O forță a sufletului pe care, în aceste vremuri, va trebui să se pună temei în mod deosebit, este memoria. Dezvoltarea memoriei este legată tocmai de re-modelarea trupului eteric. Și pentru că formarea acestuia se petrece în așa fel încât el devine liber tocmai în perioada dintre schimbarea dentiției și maturizarea sexuală, atunci această perioadă este cea în care trebuie vegheat, din afară, în mod conștient, asupra dezvoltării în continuare a memoriei. Memoria va avea permanent o valoare inferioară celei pe care ar putea-o avea pentru oameni, dacă, în această perioadă, se vor neglija cele trebuincioase ei. Cele neglijate nu se vor putea recupera niciodată mai târziu.
O manieră rațional-materialistă de a gândi face multe greșeli în această direcție. o artă a educației provenită din aceasta, ajunge ușor la prejudecăți față de cele însușite doar prin memorare. Câteodată ea nu va obosi să se îndrepte cu toată severitatea împotriva simplului antrenament al memoriei, utilizând cele mai „de vârf” metode, numai ca tânărul să nu preia prin memorare nimic din ceea ce nu pricepe. Da, ce important mai e și acest „a pricepe”. O gândire materialist-rațională se lasă atât de ușor în voia credinței că nu există nici un fel de pătrundere a lucrurilor decât prin noțiuni abstracte; ea va străbate doar cu greu la cunoașterea faptului că celelalte forțe sufletești sunt cel puțin la fel de necesare pentru cuprinderea (sesizarea) lucrurilor, ca forța înțelegerii (rațiunii). Nu vorbim numai într-un mod oarecum plastic (în imagini) atunci când spunem că înțelegem cu sentimentele, cu simțirea, cu sufletul la fel de bine ca și cu rațiunea. Noțiunile sunt numai unul din mijloacele prin care înțelegem lucrurile acestei lumi. Numai concepției materialiste acesta îi pare a fi unicul. Există, firește, mulți oameni care nu vor crede că sunt materialiști, dar care totuși consideră priceperea rațională drept singurul mod de a înțelege. Astfel de oameni se consideră, poate ca având o concepție idealistă despre lume, ba chiar una spirituală. Însă ei, față de aceste concepții, în sufletul lor, se comportă în mod materialist. Deoarece înțelegerea (rațiunea) este mai ales instrumentul sufletesc al priceperii (înțelegerii) celor materiale.
Referitor la temeiurile mai profunde ale înțelegerii, să prezentăm aici un pasaj din excelenta carte educativă, deja amintită, a lui Jean Paul. În întregul ei, aceasta scunde păreri „de aur” asupra educației și ar merita să fie mai mult luată în considerație decât se întâmplă ea să fie. Pentru educatori, ea este mult mai importantă decât multe din cele mai apreciate scrieri din acest domeniu. Pasajul aici în discuție sună astfel: „Nu vă temeți de neînțelegere, nici chiar în fraze întregi; atitudinea și accentul vostru și avântul vostru presimțind înțelegerea, va limpezi jumătate din aceasta și prin ea, cu timpul, și pe cealaltă. Accentul, la copii, ca și la chinezi și la oamenii de lume, constituie o jumătate de limbaj. – Gândiți-vă că propria limbă, la fel ca greaca ori ca orice altă limbă străină, ei învață mai repede s-o înțeleagă decât s-o vorbească. – Aveți încredere în „oficiul de descifrări” al timpului și al contextului. Un copil de cinci ani înțelege cuvinte ca: „totuși, de fapt acum, dimpotrivă, într-adevăr”; însă încercați să dați o explicație a lor, nu pruncului ci tatălui său! Numai în „de fapt” se ascunde o mică filozofie. Dacă un copil de opt ani va fi înțeles pe limba lui deja formată, de către cel de trei ani, de ce vreți voi s-o mărginiți pe a voastră la gânguritul lui? Vorbiți, dar, mereu în avans cu câțiva ani (doar geniile ne vorbesc din cărți, cu secole în avans); cu cel de un an vorbiți ca și cum el ar fi de doi, cu acesta, ca și cum ar fi de șase, deoarece deosebirile de creștere se reduc invers proporțional cu anii. Să se gândească, dar educatorul, care subscrie orice învățare predării, că jumătate din lumea sa, și anume, cea spirituală (de pildă aspectele concepției morale și metafizice) copilul o poartă în sine deja formată și învățată și că tocmai de aceea, limba înzestrată doar cu imagini corporale, nu poate reda cele spirituale, ci doar le poate lumina (desluși). Bucuria, ca și hotărârea în limbile vorbite cu copiii, ar trebui să ne dea ceva din propria lor bucurie și hotărâre. De la ei se pot învăța limbile, precum prin limbi sunt și ei învățați; configurații îndrăznețe dar corecte de cuvinte, ca de exemplu cele pe care le-am auzit de la copii de trei și patru ani: der Bierfasser (= de bere Butoierul, trad. literală), der Sailer (= cordarul), der Flascher (= sticlarul) – pentru cei ce fac butoaie de bere, corzi, sticle – die Luftmaus (= șoarece aerian), cu siguranță mai bine decât die Fledermaus (= șoarecele fâlfâitor), die Musik geigt (= muzica arcușește), das Licht ausscheren (= a forfeca lumina, provenind de la „mucarniță”, cu care se taie mucurile de lumânare), dreschflegeln (= a îmblăciui), pentru drescheln (= a treiera), eu sunt der Durchsehmann (= omul care vede prin, adică cel ce stă în spatele lunetei), aș vrea să fi fost angajat ca PfeffernuBchenesser (= mâncător de nucuțe de piper) ori ca PfeffernuBler (= pipernucușor), la „urm-oi fi chiar prea deștept”, „m-a glumit jos de pe scaun”, „uite cum deja unu (pe ceas) este” ș.a.m.d.”
Acest anume pasaj vorbește despre înțelegerea dinainte de cuprinderea (priceperea) rațională a realității, pe un alt tărâm decât pe cel despre care tocmai vorbiserăm, doar că, referitor la cele discutate, sunt valabile spusele lui Jean Paul despre limbă. Așa cum preia copilul în organismul său sufletesc textura (ansamblul) limbii, fără a avea nevoie, pentru aceasta, de legile construcției limbii prin noțiuni raționale, tot astfel tânărul, spre a-și cultiva memoria, trebuie să învețe lucruri asupra cărora își va însuși abia mai târziu o înțelegere rațională. Ba chiar, mai târziu, omul învață cel mai bine să cuprindă în noțiuni ceea ce, la această vârstă, și-a însușit la început doar memorând, așa cum regulile limbii se învață cel mai bine în limba vorbită la acel moment. Discuția referitoare la materialul memorat pe neînțelese nu este nimic mai mult decât prejudecată materialistă. Tânărul are nevoie să învețe doar legile cele mai necesare ale înmulțirii, pe câteva exemple pentru care nu are deloc nevoie de calculator, ci pentru care mult mai bune sunt degetele, și apoi va putea să-și însușească în mod ordonat și memorând-o tabla înmulțirii. Procedând așa, se are în vedere natura omului în devenire. Păcătuim însă față de acesta dacă, în timpul în care importantă este constituirea memoriei, se ia prea mult în considerare înțelegerea (rațiunea). Înțelegerea (rațiunea) este o forță sufletească ce se naște abia odată cu maturizarea sexuală și deci asupra căreia nu ar trebui, la această vârstă, să se acționeze din afară. Până la maturizarea sexuală, tânărul ar trebui să-și însușească prin memorare comorile asupra cărora a cugetat omenirea, și după aceea va veni și vremea de a pătrunde cu noțiuni ceea ce, mai înainte, el și-a imprimat bine în memorie. Omul nu trebuie să ia în seamă pur și simplu numai ceea ce a înțeles (priceput) ci el ar trebui să cuprindă (înțeleagă) lucrurile pe care el le cunoaște, adică pe care el le-a luat în stăpânire prin memorare în felul în care a făcut-o copilul cu limba. Acest aspect este valabil la scară mare. Întâi însușirea prin memorare a evenimentelor istorice, apoi cuprinderea acestora în noțiuni. Întâi o bună imprimare în memorie a realităților geografice, apoi cuprinderea (priceperea) corelațiilor dintre ele ș.a.m.d. Într-o anumită privință, ar trebui ca orice cuprindere în noțiuni să fie realizată din comorile de memorie înmagazinate. Cu cât știe tânărul mai multe prin memorare, înainte de a trece la noțiuni, cu atât mai bine… Nu e nevoie câtuși de puțin să-i fie prezentat în mod explicit faptul că toate acestea sunt valabile doar pentru vârsta despre care este vorba aici, iar nu pentru mai târziu. Dacă însă învățăm recuperând, ori într-un alt fel, ceva, la o vârstă ulterioară, natural că drumul invers poate fi corect și de dorit, deși chiar și aici multe ar trebui să depindă de constituția spirituală a celui în cauză. La vârsta în discuție însă nu este permis să secăm spiritul printr-o prea-umplere cu noțiuni raționale.
De asemenea, o predare ilustrativă, în prea mare măsură pur senzorială, provine dintr-un mod de reprezentare materialist. La vârsta aceasta, orice percepția trebuie spiritualizată. N-ar trebui, de exemplu, să ne mulțumim să prezentăm o plantă, o sămânță, o floare doar în modul vizibil senzorial. Totul ar trebui dă devină o parabolă (un simbol) al celor spirituale. Deoarece o sămânță nu e numai ceea ce apare ochilor. Înlăuntrul acesteia se ascunde, nevăzută, întreaga nouă plantă. Faptul că un asemenea lucru este mai mult decât ceea ce văd simțurile, aceasta trebuie cuprins în mod viu cu senzația, cu fantezia, cu sufletul. Trebuie să simțim bănuiala tainelor existenței. Nu putem pretinde că printr-un asemenea procedeu s-ar tulbura percepția (privirea) pur senzorială: din contră, prin rămânerea la percepția (privirea) pur senzorială nu prea putem cunoaște realitatea. Deoarece întreaga realitate a unui lucru constă în spirit și materie, iar observarea fidelă are nevoie să fie condusă nu cu mai puțină grijă, atunci când se pun în activitate diverse forțe sufletești și nu doar simțurile fizice. Dacă oameni ar putea să vadă așa cum poate știința spirituală, tot ce se pustiește în suflet și în trup printr-o predare doar senzorial vizuală, ei ar stărui mai puțin pentru aceasta. La ce îi folosește tânărului, în sensul cel mai înalt al cuvântului, să i se arate toate mineralele, plantele, animalele posibile, toate experiențele fizicii, dacă acestea nu se leagă de utilizarea simbolurilor (parabolelor) sensibile (senzoriale), cu scopul de a-i permite presimțirea tainelor spirituale. Cu siguranță că simțul materialist n-ar prea ști ce are de făcut cu acestea; aspectul acesta este chiar prea bine cunoscut omului de știință spirituală. Lui însă îi este clar și faptul că o artă a educației cu adevărat practică nu poate crește din simțul materialist. Oricât de practic ar fi considerat, acest simț este cu atât mai nepractic în realitate, atunci când e vorba de a cuprinde viața într-un mod viu. În fața adevăratei realități, convingerea materialistă este ceva fantastic, în timp ce acestei convingeri, explicațiile științei spirituale i se par oricum, în mod obligatoriu, fantastice. Neîndoios, multe piedici vor mai trebui încă înlăturate până când principiile născute în întregime din viață ale științei spirituale vor pătrunde în arta educației. Aceasta este însă ceva natural. Adevărurile științei spirituale trebuie să fie, în ziua de azi, încă pentru mulți, neobișnuite. Dar dacă ele sunt o realitate, atunci se vor asimila în cultură.
Educatorul va putea găsi întotdeauna tactul potrivit și soluția corectă pentru fiecare caz în parte, numai printr-o conștientizare clară a felului în care acționează fiecare măsură educativă asupra tânărului. Astfel, trebuie să știm felul în care tratăm fiecare forță sufletească: gândirea, simțirea și voința pentru ca, prin dezvoltarea lor, acestea să poată acționa, la rândul lor, asupra trupului eteric, în timpul în care, de la schimbarea dentiției la maturizarea sexuală, acesta se poate forma tot mai desăvârșit prin influențe dinafară.
Temelia dezvoltării unei voințe sănătoase, plină de forță, se așează de-a lungul primilor șapte ani de viață prin utilizarea justă a principiilor de educație amintite. Aceasta pentru că o asemenea voință trebuie să-și aibă suportul în formele deplin dezvoltate ale trupului fizic. Începând cu schimbarea dentiției, important este ca trupul eteric în dezvoltare să acorde trupului fizic acele forțe prin care acesta să-și poată realiza formele, masiv și consolidat. Ceea ce exercită impresia cea mai puternică asupra trupului eteric se va răsfrânge, cu cea mai mare putere, și asupra consolidării trupului fizic. Dar impulsurile cele mai puternice asupra trupului eteric vor fi suscitate prin acele simțăminte și reprezentări prin care omul își simte, și trăiește, raportul său cu temeliile originare ale Cosmosului, adică prin trăirile religioase. Voința unui om și, cu aceasta, caracterul său, nu se vor dezvolta niciodată în mod sănătos dacă omul nu ca putea trece, în perioada de viață amintită, prin impulsuri religioase profund pătrunzătoare. În organizația sa unitară de voință se exprimă felul în care omul se simte integrat în întregul cosmic. dacă omul nu se simte integrat prin legături sigure în realitatea divin-spirituală, atunci voința și caracterul său vor rămâne în mod obligatoriu nesigure, ne-unitare și nesănătoase.
Lumea de sentiment se dezvoltă în mod corect prin parabole și simbolurile descrise, mai ales prin tot ce va fi prezentat sub forma imaginii unor oameni reprezentativi din istorie ori din alte domenii. La fel de importantă pentru constituirea lumii de sentimente este și cufundarea corespunzătoare în tainele și frumusețile naturii. Iar aici intră îndeosebi în discuție cultivarea simțului pentru frumos și trezirea sentimentului pentru cele artistice. Aspectul muzical va trebui să confere trupului eteric acel ritm care îl va capacita pe acesta să simtă ritmurile, de altfel ascunse, din toate lucrurile. Un tânăr care nu este părtaș în această perioadă de viață la cultivarea binefăcătoare a simțului muzical, va fi lipsit de multe în întreaga sa viață ulterioară. În mod obligatoriu, dacă acest simț îi lipsește cu desăvârșire, anumite laturi ale existenței lumii, îi vor rămâne ascunse. În acest caz însă, celelalte arte nu trebuie să fie neglijate. Trezirea simțului pentru formele plastice, pentru linie grafică, pentru armonia culorilor – nici una din acestea nu trebuie să lipsească din planul educativ. Oricât de simplu vor trebui uneori organizate aceste arte, datorită anumitor condiții, nu va putea fi niciodată acceptată justificarea că acele condiții n-ar permite să se facă absolut nimic pentru a le organiza. Se poate realiza mult cu cele mai simple mijloace, dacă, în însuși educatorul, domnește simțul potrivit pentru acestea. Bucurie în fața vieții, iubire pentru existență, forță pentru muncă – toate acestea germinează, prin cultivarea simțului pentru frumos și pentru artă, în folosul întregii existențe. Iar relația de la om la om – cât va fi ea de înnobilată, înfrumusețată prin acest simț! Sentimentul moral care, și el, se constituie în acești ani prin intermediul imaginilor vieții, prin autoritatea-model, va dobândi siguranță dacă, prin simțul pentru frumos, binele va fi perceput în același timp ca frumos, iar răul ca urât.
În perioada de timp discutată, gândirea, în configurația ei de viață lăuntrică a unor noțiuni abstracte, trebuie să rămână încă reținută, retrasă. Ea va trebui să se dezvolte oarecum de la sine, ne-influențată, în timp ce sufletului i se împărtășesc parabole (comparații, simboluri) și imagini ale vieții și ale tainelor naturii. Astfel, între șapte ani și maturizarea sexuală, gândirea va trebui să crească, puterea de judecată să se maturizeze, înlăuntrul celorlalte trăiri sufletești, și astfel, mai apoi, după împlinirea maturizării sexuale, omul să fie capabil să-și constituie complet de sine stătător, o părere proprie în fața lucrurilor vieții și cunoașterii. Cu cât se intervine mai puțin în mod direct, înainte de vremea potrivită, asupra dezvoltării puterii de judecată, și cu cât se face acest lucru mai bine în mod mijlocit, indirect, prin intermediul dezvoltării celorlalte forțe sufletești, cu atât va fi mai bine pentru întreaga viață ulterioară a omului în cauză.
Știința spirituală oferă temeiuri juste nu numai pentru partea spirituală a educației ci și pentru cea fizică. Pentru a prezenta și aici un exemplu caracteristic, să ne referim la educația fizică (gimnastica) și la jocurile pentru tineret. Așa cum iubirea și bucuria trebuie să pătrundă ambianța primilor ani ai copilăriei tot astfel, trupul eteric în creștere va trebui să trăiască în mod real în sine, sentimentul propriei creșteri, al continuei potențări a forței, prin intermediul exercițiilor corporale. Exercițiile de gimnastică, de exemplu, trebuie să fie în așa fel constituite, încât, la orice mișcare, la fiecare pas, înlăuntrul tânărului să se instaleze sentimentul: „simt în mine forța ce crește”. Iar acest sentiment, sub forma plăcerii sănătoase, a satisfacției, tihnei, trebuie să pună stăpânire pe lăuntricul tânărului. Spre a născoci exerciții de gimnastică în acest sens, e nevoie, firește, de mult mai mult decât de o cunoaștere rațională, anatomică și fiziologică a trupului omenesc. Acest lucru necesită o cunoaștere intimă, intuitivă, complet pe măsura simțămintelor, a conlucrării dintre plăcere și confort pe de o parte, și pozițiile trupului omenesc. Născocitorul unor asemenea exerciții trebuie să poată trăi, în sinea sa, felul cum o mișcare, o poziție a membrelor creează un sentiment de forță plăcut, comod, iar un altul, un fel de pierdere de forță ș.a.m.d. Faptul că gimnastica și exercițiile trupești pot fi cultivate în această direcție, ține de ceea ce doar știința spirituală, și mai ales o atitudine spiritual-științifică, poate să dea. Pentru aceasta nu e nevoie de o privire imediată în lumile spirituale, ci numai de simț pentru a utiliza în viață ceea ce provine din știința spirituală. Când cunoștințele spiritual-științifice se vor utiliza în asemenea domenii practice, cum este de exemplu educația, atunci, curând, va înceta și discuția complet fără sens asupra faptului că aceste cunoștințe ar trebui totuși mai întâi demonstrate. Aceluia care le utilizează corect ele îi vor fi demonstrate în viață, prin efectul de însănătoșire, de întărire pe care îl au. El va observa că aceste cunoștințe sunt adevărate prin faptul că ele se confirmă în practică și prin aceasta ele se „demonstrează” mai bine decât prin orice „fundamentări logice” și așa-zis „științifice”. Adevărurile spirituale se recunosc mai bine după roadele lor nu printr-o demonstrație, și încă una pretins științifică ce, nu poate fi totuși, decât o „controversă” logică.
Odată cu maturizarea sexuală, se naște trupul astral. Prin dezvoltarea lui liberă, în afară. abia acum poate avea acces la oameni tot ceea ce se desfășoară în lumea abstractă de reprezentări (rațiunea) liberă. S-a amintit deja că aceste aptitudinii sufletește trebuie să se fi dezvoltat anterior ne-influențate, în cadrul unei juste aplicări a altor măsuri educative, tot așa cum, ne-influențați dinafară, ochii și urechile fătului se dezvoltă înlăuntrul organismului matern. Odată cu maturizarea sexuală vine și timpul în care omul este copt pentru a-și alcătui propria judecată asupra lucrurilor pe care le-a învățat anterior. Unui om nu-i poți pricinui un mai mare rău decât să-i trezești prea devreme propria judecată. poți judeca abia atunci când ai înmagazinat în tine material pentru judecare, pentru comparare. dacă-ți construiești judecăți înainte de vremea potrivită, obligatoriu, lor le va lipsi temeiul. Toate extremismele din viață, toate „crezurile” oarbe ce se întemeiază doar pe câteva crâmpeie de cunoaștere, vrând să clădească pe acestea cu ajutorul reprezentărilor trăite de omenire și păstrate peste largi intervale de timp, toate provin din erori de educație în această direcție. Pentru a fi matur, copt în gândire, trebuie să-ți fi însușit respectul față de ceea ce au gândit alții. Nu există gândire sănătoasă care să nu fi provenit dintr-o sensibilitate și simțire sănătoasă pentru adevăr și care se sprijină pe încrederea, de la sine înțeleasă, în autoritate. Dacă este urmat acest principiu fundamental de educație, atunci nu se va mai ajunge la situația ca oamenii să se considere maturi în judecată, și nu-și vor asuma posibilitatea de a lăsa viața să acționeze asupra lor, într-un mod multilateral dezinvolt. Căci orice judecată ce nu se clădește pe temelia tezaurului sufletesc corespunzător, pune piedici în calea celui ce judecă. Pentru că atunci când ai emis o judecată asupra unui lucru, vei fi influențat întotdeauna de acesta, și nu vei mai prelua trăirea așa cum ai fi făcut-o dacă n-ai fi emis judecata referitoare la acel fapt. În omul tânăr trebuie să trăiască simțul de a învăța întâi și de a judeca abia pe urmă. Ce anume are de spus înțelegerea (rațiunea) despre o chestiune, ar trebui spus abia după ce toate celelalte forțe sufletești au grăit; înainte, rațiunea ar trebui să joace rolul de mijlocitor. Ar trebui să slujească doar la a cuprinde cele văzute și simțite, de a le prelua în sine așa cum vin, astfel încât judecata necoaptă să nu acapareze imediat chestiunea respectivă. Așa încât, înainte de vârsta amintită, tânărul ar trebui să fie ferit de orice teorii referitoare la lucruri, iar accentul principal să fie pus pe confruntarea cu trăirile existenței, pentru ca el să le primească în sufletul său. Bineînțeles că omului în formare îi poate fi adus la cunoștință ceea ce omenirea a gândit despre cutare sau cutare lucru, dar va trebui să evităm să-l angajăm în formarea unei păreri, prin emiterea prea timpurie de judecăți. Iar părerile, el ar trebui să le preia cu sentimentul că poate să asculte, fără a hotărî imediat pentru una sau alta, cum cutare a spus într-un fel iar cutare într-altul. La cultivarea unui asemenea simț se cere dealtfel mult tact dascălilor și educatorilor, iar felul de a gândi, convingerea spiritual-științifică este în stare de a da acest tact.
Aici am putut dezvolta numai anumite puncte de vedere asupra educației, în sensul spiritual-științific. Va mai trebui însă arătat și ce misiune culturală are modul acesta de reprezentare a realității, cu referire la direcția discutată. Posibilitățile sale vor depinde de răspândirea în cercuri tot mai largi a simțului pentru acest mod de reprezentare. Pentru ca acest fapt să fie posibil, sunt necesare două aspecte: mai întâi, renunțarea la prejudecăți asupra Științei Spirituale. Cine o va admite cu adevărat, va observa că ea nu este „o chestie fantasmagorică”, așa cum cred mulți astăzi. De altfel acestora nu le facem nici un fel de reproș, deoarece toate mijlocele de educare oferite de timpul nostru sunt de așa natură încât obligatoriu trebuie să creeze la început părerea că oamenii de știință spirituală ar fi niște fantaști și niște visători. La o privire superficială nici nu ți-ai putea forma o altă judecată deoarece s-ar părea că aici avem contradicția perfectă dintre Antroposofia reprezentând Știința Spirituală și tot ceea ce învățământul de azi, pune la îndemâna omului ca temelie a unei concepții sănătoase despre viață. Doar la o mai adâncă examinare se dezvăluie cât de profund contradictorii rămân părerile contemporane fără acest fundament al Științei Spirituale și, de asemenea, cum aceste păreri provoacă de-a dreptul la găsirea acestei temelii, fără de care, ele nu pot dăinui pe termen lung.
Al doilea aspect atârnă de însăși dezvoltarea sănătoase a Științei Spirituale. Abia atunci când peste tot în cercurile antroposofice cunoașterea va fi pătrunsă de importanța fructificării învățăturilor, în modul cel mai cuprinzător și pentru toate condițiile vieții, nerămânându-se doar la teoretizarea lor, atunci și viața se va deschide plină de înțelegere față de Știința Spirituală. Altfel însă, ea va fi în continuare considerată un soi de sectarism religios al unor visători ciudați și aiuriți. Dacă însă ea va realiza o muncă spirituală pozitivă și utilă, mișcării spiritual-științifice nu-i va mai putea fi refuzată, în continuare, o acceptare plină de înțelegere.
