Autorul Evangheliei după Ioan spune la sfârșit că Christos a săvârșit încă multe alte lucruri nerelatate în carte: „Sunt încă multe alte lucruri pe care le-a făcut Iisus, care dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul cred că lumea aceasta n-ar fi putut cuprinde cărțile care s-ar fi scris” (21,25). Tot astfel noi ar trebui să spunem că și o serie mai lungă de conferințe nu ar fi ajuns pentru a explica tot ce conține această Evanghelie. Astăzi vom examina mai în detaliu conceptele de „Tată” și „Eu”. Aceste două concepte ne aduc lămuriri cu privire la evoluția omenirii, despre care a fost vorba în conferințele precedente. Omenirea a pornit de la o conștiență a Eului cu totul diferită de cea pe care o cunoaștem astăzi. Prin „Adam” nu trebuie să înțelegem un singur om, ci o conștiență a Eului care înglobează mai multe generații. Cel care începe o astfel de generație este „Tatăl”. În iudaismul Vechiului Testament Avraam era resimțit efectiv drept tată și oricare iudeu de atunci își spunea: Eu nu sunt un Eu autonom ci un Eu care curge mai departe de la Avraam și se ramifică în toți membrii seminției, implicit în mine. – Așa cum într-un arbore mare sevele de verdeață urcă de la rădăcină către fiecare ramură, tot astfel curge prin tot poporul iudeu seva de viață a lui Avraam, Eul comun al poporului iudeu. Când un iudeu din Vechiul Testament rostea numele de Tată, el se referea la întreaga linie de sânge, iar această conștiență a Eului care înglobează toate generațiile el o numea conștiența divină.
Când invoca Eul ca Dumnezeu, el îl numea Iahve. Când răsuna numele de Iahve poporul era trezit la conștiența faptului că un Eu comun, care își are originea în patriarhul Avraam, curgea prin întreg poporul.
Cu timpul, datorită amestecului de sânge, această relație s-a modificat. Conștiența lui „Eu sunt” s-a individualizat și Christos este puterea care era destinată să aducă această modificare în conștiență. Omul trecutului înțelegea prin „Eu sunt” ceva care traversa generațiile. Omul epocilor mai târzii înțelege prin asta ceva ce curge prin ființa sa proprie. Primul îl avea în vedere pe Dumnezeu care străbate întreaga comunitate drept conștiență divină a Eului; celălalt resimte în sine o scânteie, o picătură din substanța divină. Să ne imaginăm că o putere transferată pe Pământ îi aduce omenirii direct în conștiență că acest „Eu sunt” poate trăi în fecare individ, o putere care face ca omul să știe clar că Dumnezeu a depus în fiecare o picătură din substanța sa. Această putere ar spune: „Acest «Eu sunt» este ceva ce se află în fiecare din voi, este o parte a forței divine unice. Ceea ce voi resimțiți ca «Eu sunt»-ul vostru individual este una cu «Eu sunt»-ul Tatălui. Acela dintre voi care a dezvoltat în sine conștiența acestui fapt poate să spună: «Eu și Tatăl suntem una». Urcați în urmă până la Adam. Veți vedea conștiența Eului curgând prin generații, secole și milenii la rând».” Există însă și o conștiență umană superioară care i-a fost dată omului în caracterul lui străvechi ca om. Este conștiența de omenire care nu înglobează niște generații aparte ci omenirea întreagă. Apoi a apărut conștiența proprie unor generații, perpetuându-se prin generații, care în final s-a individualizat de la om la „Eu sunt”. – Așadar, acest germen al lui „Eu sunt” omul îl avea deja dinainte. De aceea Christos putea să spună: „Înainte să fi fost Avraam era «Eu sunt-ul».” Aceasta este adevărata învățătură a școlii oculte.
Pentru alte lămuriri asupra doctrinei „Eu sunt”-ului trebuie să ne referim la „Legenda de Aur”, bine cunoscută de toate școlile creștine. Acolo este spus: Când Seth, pe care Iehova l-a dat în locul lui Abel, ajunse într-o zi la poarta Paradisului, Heruvimul cu sabia de foc i-a permis intrarea în locul de unde oamenii fuseseră alungați. Seth observă doi pomi încolăciți unul în altul, pomul vieții și pomul cunoașterii. Și Heruvimul l-a invitat pe Seth să ia trei grăunțe din cei doi pomi încolăciți. Seth a pus cele trei semințe în gura lui Adam, tatăl său, când acesta a murit. Din mormânt s-a înălțat un arbore triplu pe care mulți l-au văzut strălucind în foc, iar flăcările sale formau cuvântul: „Eu sunt cel care a fost, care este, și care va fi.” Lemnul acestui pom care crescuse din mormântul lui Adam a primit diverse folosințe: din el s-a făcut toiagul magic cu care Moise și-a împlinit minunile sale. De asemenea, lemnul său a fost folosit pentru portalul templului lui Solomon. Tot din el a fost construită puntea peste care a pășit Iisus când a fost dus la moarte. În sfârșit, din el a fost făcută crucea pe care a fost țintuit Iisus pe Golgota. – Explicația pe care o dau școlile oculte acestei legende este următoarea: În interiorul omului, dumneavoastră vedeți doi pomi, pomul roșu al sângelui și pomul roșu-albastru al sângelui. Pomul roșu al sângelui este expresia cunoașterii, cel roșu-albastru este expresia vieții. – Cei doi arbori erau separați unul de altul, după cum ne învață ocultismul străvechi. A existat un timp în care în om nu se formase încă un sânge roșu. Sângele roșu s-a născut numai după ce Eul a coborât în corpul omenesc. Ceea ce se manifestă în sângele roșu-albastru, viața, există acolo de mult timp. Acest sânge s-a format prin sublimarea sevelor de viață. Gândirea creștină situează în epoca Paradisului momentul în care el a fost dat omului, când prima licărire a Eului s-a instalat în sufletul omenesc, când divinitatea a coborât și omul a fost dotat cu un suflet, de fapt un suflet-grup, dar având în el gennenele din care a ieșit Eul individual.
Mitul Paradisului spune: Prin faptul că oamenii au primit sângele roșu ei au devenit ființe dotate cu cunoaștere, au învățat să își ridice privirea în sus: ochii lor au fost deschiși și ei au învățat să deosebească între bărbat și femeie. – Dar ei au trebuit să plătească prețul acestei cunoașteri. Această conștiență a Eului nu se poate naște decât prin aceea că sângele moare. În corpul omenesc are loc permanent o consumare a vieții și o reînnoire a ei.
Sângele albastru și-a împlinit misiunea atunci când el este complet uzat și din distrugerea sângelui albastru ia naștere conștiența Eului. În sufletul omului se creează forțele prin care el va putea să stăpânească și să unească cei doi pomi. Omul resimte Eul doar pentru că poartă în el permanent moartea. Așa cum a intrat în lume, omul este tributar plantei, ea singură asigurându-i viața. Gândiți-vă, de pildă, că omul inspiră în mod constant aer conținând oxigen și expiră aer uzat, care conține dioxid de carbon. El consumă oxigenul și îl transformă în dioxid de carbon. Oxigenul, fără de care el nu poate trăi, îl primește de la plante, care retransformă dioxid de carbon produs de om în oxigen și face astfel aerul din nou utilizabil pentru el. Planta reține carbonul, pe care l-a disociat din dioxidul de carbon, și îl dă înapoi omului, după milenii, sub formă de cărbune. Pământul este un organism autonom și dacă i-ar lipsi numai o parte atunci viața, în forma sa actuală, ar deveni imposibilă. – Planta, animalul și omul pot fi considerate ca o singură ființă. Chiar așa și este: suprimați planta și atunci viața celorlalți membri nu mai este posibilă. Într-un viitor foarte îndepărtat acest raport se va schimba. Omul actual nu știe nimic încă despre acest lucru, dar clarvăzătorul poate răzbate cu privirea într-o epocă în care curentul de dioxid de carbon nu va mai fi transformat cu ajutorul plantei în oxigen utilizabil ci prin omul însuși. Acesta este marele ideal al viitorului predat în școlile oculte, faptul că omul va înfăptui el însuși, conștient, în interiorul său, ceea ce actualmente planta face pentru el. El va învăța să integreze activitatea vegetală în propria sa activitate. În el vor fi formate organe datorită cărora va reconverti el însuși dioxidul de carbon. Inițiatul vede dinainte cum cei doi pomi, cel al dioxidului de carbon și cel al oxigenului, se vor uni, împreunându-și coroanele. Atunci, cel despre care se spune: „Eu sunt cel care a fost, care este și va fi”, acest Veșnic, va trăi în fiecare om. În Adam trăia deja Eul, dar el trebuia mai întâi să fie fecundat. La început trebuia ca pomul vieții să fie făcut pom al morții. El nu putea să fie dat împreună cu pomul cunoașterii; de aceea cei doi pomi erau separați: planta a fost interpusă între ei. Mai întâi trebuia cucerită conștiența veșniciei. Christos Iisus o purta în el și a transplantat-o în pământ. Cele trei semințe sunt cele trei elemente divine, Manas, Budhi și Atma. Ceea ce este veșnic în toți a fost depus odată cu Adam în mormânt. Din mormânt se vestește conștiența veșniciei, din mormânt a ieșit pomul indicând cu litere de foc: „Eu sunt cel care a fost, care este și va fi.” Christos îi învață pe oameni să aprindă în natura umană acest „Eu sunt un om individual”, spunând: Străduiți-vă mereu mai mult să vă sprijiniți pe ființa lui „Eu sunt”; veți avea atunci ceea ce înseamnă comuniunea cu mine. Doar prin acest „Eu sunt” veți ajunge la Tatăl divin, căci Tatăl și eu suntem una. – Numai unui clarvăzător îi era posibil să înțeleagă aceste lucruri, și autorul Evangheliei după Ioan era un astfel de clarvăzător. El nu voia câtuși de puțin doar să consemneze ceva cu valoare istorică, ci ceva ce poate fi recunoscut atunci când îți îndrepți privirea către lumea spirituală.
Când un clarvăzător contemporan cu Christos voia să știe ce se petrece în lumea spirituală, el trebuia să intre în starea de somn. Faptul este sugerat în capitolul trei. Nicodim, unul dintre cei mai bătrâni iudei, a venit la Christos noaptea. El a venit la Christos fiindcă voia să devină văzător, fiindcă ajunsese la o stare care îl făcea apt să devină văzător; și el „a venit noaptea” pentru că conștiența sa de veghe se stinsese. În al cincilea verset al acestui capitol se află notată, de asemenea, învățătura importantă cum că omul poate fi „născut din Duh”.
Christos spune: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (14, 6). Unde se află această cale care duce la divinitatea supremă prin Christos? „Eu sunt”-ul lucrează asupra corpului astral și formează din el Sinea spirituală, lucrează asupra corpului eteric și formează din el Spiritul vieții, lucrează asupra corpului fizic și formează din el Omul-spirit. Când Eul omului lucrează asupra lui rezultă așadar Sinea spirituală și în ea se naște apoi Spiritul vieții. În felul acesta omul ajunge la viața adevărată. În „Eu sunt” se află calea către adevăr și către viața adevărată deoarece „Eu sunt”-ul transformă corpurile inferioare și lasă să se nască în ele viața adevărată. Aceasta poate fi reprezentată astfel:
| Eu sunt Direcția |
Calea Sinea spirituală |
Adevărul Spiritul vieții |
Viața Omul-spirit |
„Eu sunt”-ul indică direcția în care omul trebuie să se angajeze pentru a ajunge la dezvoltarea Sinei spirituale, a Spiritului vieții și a Omului-spirit.
În Evanghelia după Ioan poți găsi direct și învățături teosofice. Faptul că în fiecare om trăiește un Eu individual, că în acest Eu se află o scânteie divină, că această scânteie trebuie să se dezvolte pentru a deveni „Dumnezeu în noi”, acest lucru a fost evocat de autorul Evangheliei după Ioan (capitolul9). În majoritatea traducerilor Bibliei răspunsul lui Christos la întrebarea cine a păcătuit, orbul din naștere sau părinții lui, este redat astfel: „Nici el, nici părinții lui nu au păcătuit, ci ca să se arate prin el lucrările lui Dumnezeu.” Este însă aceasta o mentalitate demnă de un creștin, ca Dumnezeu să lase să se nască un om orb pentru ca prin el să se reveleze gloria, slava sa? A concepe un Dumnezeu în stare să ajungă la astfel de urmări este ceva imposibil. Acest pasaj se citește mult mai simplu și clar în lumina concepției teosofice. Christos răspunse: Nici el nici părinții săi nu au păcătuit, el împlinește karma sa pentru ca scânteia dumnezeiască să devină vizibilă în el, pentru ca lucrările lui Dumnezeu din el să devină vizibile. Răspunsul lui Christos (9, 3) trebuie tradus în felul următor: El s-a născut orb pentru ca lucrările lui Dumnezeu din El să devină vizibile. Fiecare om trece prin vieți pământești succesive. Vedem un orb din naștere. Nu este obligatoriu ca el să fi păcătuit în viața aceasta. Se poate ca el să fi adus vina care l-a condus la această naștere dintr-o încarnare precedentă. Aici este descrisă în sens pur teosofic doctrina karmei, care acționează prin șirul încarnărilor. Este evident că Christos, prin învățătura Sa, trebuia să intre în contradicție cu concepțiile curente ale iudaismului, ceea ce explică și conflictul în care intră cu iudeii (9, 22).
Mai găsim și un alt loc în Evanghelie care se referă la doctrina karmei. În capitolul opt există un pasaj deosebit. Întrebat de farisei ce părere are despre femeia adulteră, Iisus se apleacă fără să scoată un cuvânt și scrie cu degetul pe pământ (versetele 6 și 8). Pământul este, așa cum am văzut, propriul său corp. El nu condamnă femeia adulteră ci înscrie fapta ei în propriul său organism. Prin aceasta el vrea să indice că așa cum o sămânță pusă în pământ răsare și aduce roadele sale, tot astfel fiecare faptă a omului va răsări într-o viață pământească viitoare și va aduce roadele corespunzătoare ei, și că nicio putere de pe Pământ nu poate să șteargă consecințele unei fapte. Cu certitudine, teologia crede în moartea în vederea ispășirii păcatelor, crede că Christos a murit pentru noi și crede că nu este permis să se accepte doctrina karmei, căci ea ar contrazice ideea că prin moartea Sa Christos a luat asupra Lui toate păcatele lumii. Dar această dizarmonie între concepția teosofică și cea teologică se preschimbă în armonie dacă ea este prezentată corect.
Doctrina karmei are pentru viață aceeași semnificație pe care o are cartea de conturi pentru un comerciant. În virtutea legii karmei noi trebuie să admitem că ceea ce am făcut într-o existență precedentă se întoarce la noi ca efect în viața actuală iar ceea ce facem acum va reapărea într-o viață viitoare. Avem astfel un bilanț complet al vieții: de o parte se înscriu acțiunile bune, de cealaltă parte cele rele. Dacă cineva se gândește că în virtutea legii karmei nu poate săvârși niciun act liber întrucât modul său de acțiune este condiționat de faptele sale anterioare, el se aseamănă unui comerciant care spune: Eu mi-am făcut bilanțul, nu mai am voie să fac nicio afacere, altfel bilanțul va fi fals. Dacă pentru un comerciant acest mod de a gândi este greșit, la fel de eronată este și părerea de mai sus despre efectul karmei. Doctrina karmei, corect înțeleasă, nu comportă niciun fatalism. Libertatea de voință și karma sunt perfect conciliabile iar karma, bine înțeleasă, nu este niciodată ceva irevocabil. Și dacă cineva ar refuza să vină în ajutorul unei persoane aflate în necaz, sub pretextul că nu vrea să intervină în karma acesteia, acest om ar proceda la fel de greșit ca atunci când ar refuza să acorde unui comerciant aflat la greu un ajutor pentru ca acesta să evite falimentul. Așa cum comerciantul va înscrie acest împrumut în hârtiile sale la rubrica „debit”, iar cel care l-a împrumutat la rubrica „credit”, tot astfel fiecare acțiune bună se înscrie pentru cel care o săvârșește ca un bonus în contul său, în timp ce pentru beneficiar se înscrie ca o datorie. La fel, și legea karmei nu exclude niciun ajutor și este extrem de util să ușurezi karma aproapelui printr-un ajutor mutual. Printr-o faptă bună poți ajuta un singur semen de-al tău, dar există și fapte de care pot beneficia mai multe persoane, adică le poți ușura și acestora karma, iar fapta să se înscrie în contul a mai multor oameni. Iar dacă fapta este de anvergura celei a lui Christos, ea se gravează în karma tuturor oamenilor, deoarece produce o ușurare tuturor celor care o lasă să acționeze în ei. Vedem astfel că în Evanghelia după Ioan se face aluzie și la legea karmei iar existența ei nu constituie un impediment pentru libertatea de acțiune. Prin fapta Sa unică de jertfă de Sine Christos a intrat în relație cu întreaga omenire. Conform legii karmei, orice faptă se înscrie în registrul de datorii al vieții. Ea este pusă în raport cu trupul lui Christos, cu Pământul. De aceea El nu o judecă imediat pe femeia adulteră, ci înscrie fapta ei în propriul Lui corp. El adună în propriul Său corp tot ce se poate întâmpla fiecărui om, modul în care se poate împlini iar și iar karma pe Pământ. Această povestire revelă într-un mod profund semnificativ faptul că prin fapta Sa Christos s-a legat cu evoluția karmică a întregii omeniri. El conduce evoluția viitoare a omenirii.
Dacă readucem în memorie cele cinci epoci de civilizație, cea indiană, persană, egipteană, greco-latină și europeană, constatăm că în cursul celei de a treia au fost puse bazele forței christice, care va deveni rodnică pentru întreaga omenire. Ceea ce a fost depus atunci în evoluția omenirii nu va prinde viață decât în epoca a șasea. În epoca a șasea Sinea spirituală, dezvoltată din sufletul conștienței, se va uni cu Spiritul vieții. Din epoca a treia până în epoca a patra străfulgeră profetic forța lui Christos. Epoca a șasea va sărbători marea nuntă a omenirii, în care Sinea spirituală se va uni cu Spiritul vieții. Omenirea va constitui atunci o mare fraternitate. În această fraternitate, profețită prin descrierea nunții din Cana Galileii, nuntă care nu este numai un fapt istoric, ci și simbolul unirii în epoca a șasea a tuturor fiilor oamenilor într-o mare fraternitate, vor sta alături Eu lângă Eu și frate lângă frate. Din epoca a treia și până la acest eveniment mai sunt de străbătut trei epoci: epoca a treia, epoca a patra și epoca a cincea. În esoterism o epocă este numită o zi, de aceea este spus la începutul capitolului 2: „Și în ziua a treia a fost o nuntă în Cana.” Acest lucru înseamnă că în descrierea nunții se face trimitere la un fapt ce urmează să se întâmple în viitor. La nuntă este prezentă mama lui Iisus, sufletul conștienței. Christos îi spune: Ce trece de la mine la tine? Ceasul meu nu a venit încă. Este clar că în nunta din Cana se face referire la un eveniment ce urmează să se întâmple abia în viitor. Ce face Iisus, pentru că ceasul său încă nu a venit? El preface apa în vin! Totdeauna regăsim aceeași explicație, că transformarea apei „insipide” în vin arzător vrea să arate că iudaismul, ajuns în decadență, urmează să primească forță de viață nouă, un foc nou. Te-ai putea gândi că băutorii de vin au născocit această explicație ca să-și justifice comportamentul. Dacă înțelegem însă semnificația acestei fapte vom putea arunca o privire profundă în marea evoluție cosmică.
Alcoolul nu a fost totdeauna legat de omenire. Tot ceea ce se dezvoltă spiritual își are corelativul în materie și, invers, tot ce este material își are contrapartea spirituală. Vinul, alcoolul, nu a apărut decât la un anumit moment al istoriei lumii și omenirii. Și el va dispărea din nou. Vedem aici profundul adevăr al cercetării oculte. Alcoolul a fost puntea care a condus de la Eul-grup la Eul individual, autonom. Omul nu ar fi găsit niciodată trecerea de la Eul-grup la Eul individual fără acțiunea fizică a alcoolului. Acesta a produs conștiența personală, individuală în om. Când omenirea va fi atins acest țel, ea nu va mai avea nevoie de alcool și el va dispărea iarăși din lumea fizică. Vedeți deci că tot ceea ce se întâmplă își are importanța sa în conducerea înțeleaptă a evoluției omenești. De aceea astăzi nu trebuie reproșat ceva celor care beau alcool, în timp ce alți oameni care sunt mai avansați față de restul omenirii și au evoluat nu mai au nevoie de alcool. Christos a venit pentru a da omenirii forța ca în epoca a șasea omul să poată ajunge la conștiența cea mai înaltă de Eu. El vrea să îi pregătească pe
oameni pentru acel „timp care încă nu a venit”. Dacă ar fi rămas la jertfa de apă, omenirea nu ar fi ajuns niciodată la Eul individual. Schimbarea apei în vin reprezenta înălțarea omului la nivelul de ființă individuală. Omenirea ajunsese într-un punct în care îi era necesar vinul, de aceea Christos preschimbă apa în vin. Când timpul în care omul nu va mai avea nevoie de vin va veni, Christos va preschimba din nou vinul în apă. Cum a putut să apară în Christos o asemenea forță care a putut să transforme apa în vin? Întrucât pământul însuși este corpul lui Christos, El a putut activa în sine forțele pământului. În pământ apa, când se înalță în vita-de-vie se transformă în vin. Ceea ce se întâmplă în pământ Christos ca persoană putea și El să înfăptuiască fiindcă toate forțele pământului sunt prezente și în El, de vreme ce pământul este corpul său și este însuflețit de corpul său astral.
Ce face pământul cu forțele sale? Dacă punem o sămânță în pământ, ea crește și produce fructe. Ea se multiplică; dintr-una se nasc mai multe. Animalele se înmulțesc și ele prin reproducere, din unul se nasc mai multe. Aceeași forță de multiplicare, de înmulțire acționează și în Christos și ea este indicată în hrănirea celor cinci mii. Christos are forța de înmulțire a semințelor, forță proprie pământului. Dacă avem în minte gândul că „pământul cu forțele sale este corpul lui Christos” și aplicăm aceasta la ceea ce se spune în Evanghelia după Ioan multe detalii ne vor fi lămurite.
Ce sunt, înainte de toate, Evangheliile? În Evanghelia după Ioan avem o descriere a principiilor de inițiere, așa cum erau acestea răspândite în toată Antichitatea. Pentru școala de inițiere de care tinea candidatul nu era decisiv ceea ce făcea acesta în plan exterior, ci ceea ce viețuia el din treaptă în treaptă, de la un grad de inițiere la alt grad de inițiere, era determinant. Erudiții moderni sunt surprinși să descopere similitudini în istoria dezvoltării lui Buddha și în cea a lui Christos Iisus. Dar acest lucru se explică prin faptul că autorii acestor biografii nu au consemnat detalii de viață, ci faptele interioare, spirituale. Acestea corespund la toți adevărații inițiați, întrucât toți au urmat același drum și au făcut aceleași experiențe. Ceea ce trebuia să fie trăit de orice inițiat pe drumul inițierii era indicat în regulile inițiatice. Și toți inițiații de același grad trebuiau să trăiască aceleași experiențe. Biografii nu relatau deci decât o biografie a diferitelor stadii de inițiere. Evangheliile nu sunt altceva decât reguli de inițiere vechi, de profunzimi diferite. Ceea ce în timpurile trecute se petrecea într-o stare de conștiență atenuată s-a întâmplat public în Misteriul de pe Golgota. Moartea, care până atunci era biruită în corpul eteric, a fost biruită acum în corpul frzic. Evenimentul de pe Golgota reprezintă inițierea unui inițiat de cea mai înaltă treaptă, care nu a fost inițiat de nimeni.
Autorul Evangheliei după Ioan nu putea deci să relateze viața lui Christos decât în forma unui cod inițiatic. Cel care trăiește Evanghelia după Ioan în mod viu trezește în sine o forță vizionară. Această Evanghelie este o carte a unui văzător, scrisă pentru deprinderea facultății de clarvedere. Cel care o viețuiește frază cu frază se află spiritual față în față cu Christos. Oamenii nu se lasă atât de ușor convinși că trebuie să lupte pentru a ajunge la revelația că Christos este o realitate. Evanghelia după Ioan este calea care duce la Christos. Autorul ei a voit să le ofere tuturor prilejul de a-L înțelege. Celui care, din corpul său astral, își dezvoltă Sinea spirituală îi apare în spirit înțelepciunea prin care poate să înțeleagă ce este Christos. Christos însuși a indicat acest lucru. El atârnă pe cruce, la picioarele Lui stau mana Sa și discipolul inițiat de El pe care îl iubește. Discipolul trebuie să aducă oamenilor înțelepciunea, cunoașterea importanței lui Christos. De aceea se atrage atenția asupra mamei-Sophia prin cuvintele: „Aceasta este mama ta, trebuie să o iubești”. Mama spiritualizată a lui Iisus este însăși Evanghelia, ea este înțelepciunea care conduce pe oameni către cunoștințele cele mai înalte. Discipolul ne-a dat-o pe mama Sophia, altfel spus, el a scris Evanghelia în care cel ce o studiază face cunoștință cu creștinismul, înțelege originea și țelul acestei mișcări.
Evanghelia după Ioan cuprinde înțelepciunea despre „Dumnezeul în om”, teosofia, și cu cât omenirea se va consacra mai mult studiului acestui document, cu atât mai mult ea va extrage din el înțelepciune și lumină.
