Astăzi misiunea noastră va fi să analizăm omul în timpul şederii sale în Devachan între moarte şi o nouă incarnare. În prealabil, va trebui să ne formăm un concept în legătură cu ce dobândeste omul, de fapt, prin ceea ce realizează pentru el însuşi în timpul periplului său în lumea spirituală. Cel mai uşor vom dobândi o reprezentare despre aceasta dacă înţelegem relaţia dintre o anumită vieţuire şi ceea ce devine această vieţuire pentru perioada dintre naştere şi moarte. Reprezentaţi-vă încercarea pe care a constituit-o pentru dumneavoastră învăţarea scrierii. V-ar fi greu să aveţi prezentă în spirit îndemânarea pe care a trebuit s-o dobândiţi pentru a ajunge la stăpânirea acestei nobile arte care este scrierea. Reamintiţi-vă toate îndemnurile învăţătorului şi poate supărările sale. Toate acestea s-au produs în sufletul dumneavoastră, şi ce v-a rămas din ele? Aptitudinea scrierii. Restul s-a şters, a rămas numai aptitudinea scrierii. Astfel se întâmplă în viaţă, şi nu numai între naştere şi moarte, ci în întreaga existenţă universală, atât fizică cât şi suprasensibilă.
Ne putem face o reprezentare despre felul cum acţionează cele spuse mai sus şi în lumea suprasensibilă. Astfel, Mozart [Nota 16], încă foarte tânăr, a auzit la catedrala Sfântul Petru din Roma o lungă bucată muzicală care, datorită unei vechi tradiţii, nu trebuia să fie niciodată notată pe hârtie, iar el a scris-o mai târziu în întregime, din memorie. Ce memorie extraordinară! Ce ar spune despre aceasta materialistul? S-ar împotrivi, dacă i s-ar cere să creadă că un bou se poate naşte dintr-o movilă de pământ, în absenţa unui proces conform legilor naturii. El spune că nu există miracole, şi în această privinţă are perfectă dreptate. Cu toate acestea, în ceea ce priveşte acţiunile spiritului el este teribil de credul. Un fapt ca cel amintit din viaţa lui Mozart materialistul îl acceptă pur şi simplu, punându-l pe seama eredităţii. Cu toate acestea, dacă complexul de interacţiuni nu şi-ar găsi explicaţia în ştiinţa spiritului, cele povestite ar ţine tot atât de mult de miracol ca şi nașterea unui bou dintr-o movilă de pământ. Căci dacă spiritul omului se consacră constant unui lucru, el poate să-şi dezvolte progresiv o memorie deosebită. Tot aşa cum perfectul se poate naşte din imperfect, memoria poate fi dezvoltată, dar ar fi un miracol dacă o memorie ca aceea a lui Mozart ar apărea din neant! Ştiinţa spiritului spune că şi în acest caz memoria s-a dezvoltat progresiv, în conformitate cu legile naturale. Nu există nici o portiţă de scăpare pentru materialistul care vrea să explice cele de mai sus: el trebuie sau să creadă în miracole sau să admită că facultăţile care se manifestă astfel existau deja dintr-o existenţă precedentă şi au evoluat în conformitate cu legile naturale. În consecinţă, reincarnarea nu este decât urmarea logică a unui astfel de raţionament. Cei care, în virtutea concepţiei lor materialiste, admit că o memorie atât de perfectă ca cea a tânărului Mozart se poate naşte din neant trebuie să suporte şi consecinţele modului lor de a vedea şi să admită, simplu, că broaştele se pot naşte din nămol, cum credea ştiinţa înainte de Francesco Redi [Nota 17].
Cel care se foloseşte de logică în stiinţa spiritului va spune: Aşa cum un stejar provine din ghindă şi se dezvoltă progresiv, încetul cu încetul, tot astfel se dezvoltă şi capacităţile noastre sufleteşti. Iar atunci când cineva vine pe lume cu capacităţi atât de dezvoltate ca Mozart, aceasta ne oferă dovada logică indubitabilă că omul a dobândit treptat în vieţi pământeşti anterioare asemenea facultăţi. Este un mijloc de a înţelege destinul omenesc în lumea spirituală.
Vieţuirile dintr-o existenţă se transformă în facultăţi pentru existenţa următoare. Toate predispoziţiile vieţii actuale sunt fructul existenţelor anterioare. Iată de ce trebuie să urmărim trecerea prin Devachan, pentru a înţelege pe deplin cum experienţele unei vieţi dau naştere la facultăţile vieţii următoare.
Aşadar, când trecem prin existenţa de pe Pământ vieţuim zilnic multe lucruri care, toate, trec în panorama post-mortem care se derulează prin faţa ochiului sufletesc. Facultăţile dobândite prin aceste experienţe se menţin sub formă de extract pentru timpurile viitoare, extract care rămâne pentru totdeauna şi pe care omul îl ia cu sine în lumea spirituală.
Când omul ajunge în Devachan, el percepe acolo regiunile de care a fost vorba ieri: continentele, constituite din arhetipurile tuturor formelor pământeşti, mările, alcătuite din toate formele de viaţă, atmosfera, constituită din tot ce este sufletesc, plăcere, suferinţă, bucurie, durere etc. Ceea ce omul percepe mai întâi din domeniul continental este arhetipul propriului său corp fizic şi din atmosferă percepe, evident, în primul rând ceea ce s-a manifestat ca bucurii, suferinţe, plăceri, dureri şi pasiuni în propriul său suflet. El percepe deci tot ceea ce a trăit în existenţa sa precedentă, dar cu totul diferit decât atunci când a trecut prin perioada kamaloca. Atunci era vorba despre o trăire interioară, în vederea dezobişnuirii. Acum însă toate aceste vieţuiri sunt etalate ca o lume exterioară, pentru un timp lung, în faţa sufletului său: El resimte particularităţile vieţii sale corporale în teritoriul fluvial al Devachanului şi toate experienţele sufletului în atmosfera lumii cereşti.
Este important şi de un mare interes să înţelegem cu claritate modul în care tot ceea ce am trăit în cursul vieţii – sentimente faţă de lume, plăcere, durere etc. – există în lumea spirituală ca lume exterioară. În această lume nu este trist să vedem durerea etalându-se în jurul nostru. Nu este deloc trist, deoarece aici toate suferinţele sunt ca nişte furtuni în lumea fizică şi evenimentele fericite ca minunate jocuri de nori. Şi ceea ce am resimţit interior nu mai este, ca aici, interior, ci se întinde în jurul nostru în exterior, ca o panoramă naturală. Aceasta ne înconjoară, în imagini, sunete sau manifestări atmosferice obiectivate într-un tablou ceresc. Faptul că durerile radiază spre noi nu este trist, am spus acest lucru, după cum nu ne întristează fulgerul şi tunetul din jurul nostru; căci cel care înţelege legătura ştie ce datorăm noi durerilor. Cel care a cunoscut dureri şi suferinţe va spune că bucuriile şi plăcerile sunt primite cu gratitudine, dar că nu am dori să fim privaţi de dureri şi suferinţe. Noi ne datorăm toată înţelepciunea suferinţelor şi durerilor existenţei trecute. O figură pe care în această existenţă ne apare întipărită înţelepciunea este aşa pentru că a simţit ordinea lumii în existenţe precedente.
Am spus deja că tot ceea ce trăim în această viaţă se află, în Devachan, în jurul nostru sub formă de imagini. Ce semnificaţie are aceasta? Este mai uşor să înţelegem dacă ne reprezentăm modul în care, pe Pământ, acţionează mediul înconjurător asupra omului. Fiecare dintre dumneavoastră cunoaşte această frază a lui Goethe: „Ochiul este format de lumină pentru lumină” [Nota 18].Ce înţeles are aceasta? Ochiul nostru trebuie să existe pentru a percepe lumina. Dacă n-am avea ochii, lumea ar fi obscură şi întunecată. Dar de unde vine acest organ? Lumina l-a format ea însăşi, tot aşa cum absenţa luminii îl face să degenereze. Această observaţie a putut fi făcută pe animalele care au migrat în peşterile din Kentucky. Lumina este cauza capacităţii vizuale. În trecut omul era lipsit de ochi, căci el trăia încă în condiţii cu totul diferite de cele de astăzi. Într-o epocă îndepărtată a evoluţiei pământeşti Soarele nu exista pentru un ochi sensibil exterior. Să ne amintim de ceea ce ne spune legenda despre Niflheim [Nota 19]. Cu cât omul a fost expus mai mult luminii solare, cu atât mai mult aceasta a dezvoltat treptat ochiul. Toate celelalte organe de simţ au evoluat în acelaşi fel. Astfel, sunetele au format urechea şi căldura simțul termic. Dacă nu ar exista obiecte dure, nu ar exista nici simţul pipăitului. Lumea înconjurătoare este formatorul şi modelatorul întregului nostru corp. Ea este de o mare importanţă pentru viaţa practică, aşa cum este şi teosofia. Acest lucru este, de asemenea, extrem de important pentru educaţie, căci educatorul poate acţiona în mod corect numai dacă deţine o cunoaştere profundă a naturii omeneşti. Până la schimbarea dentiţiei se dezvoltă corpul fizic, până la paisprezece ani se dezvoltă corpul eteric şi pănă la douăzeci şi unu de ani corpul astral. Trebuie să ştim toate acestea, dacă vrem să educăm într-un mod practic şi nu fantezist. Formarea corpului fizic fiind în joc până la vârsta de şapte ani, în educaţie trebuie să acordăm întreaga atenţie impresiilor fizice, la tot ce copilul percepe prin organele sale senzoriale. Ceea ce a fost neglijat privind forma şi structura organelor înaintea vârstei de şapte ani este pierdut pentru tot restul vieţii.
Înţelegerea frazei precedente oferă indicaţii preţioase pentru medicină, în vederea unui tratament corespunzător, printre altele, al rahitismului. De ce apare această boală tocmai în copilărie? Pentru că acum se modelează corpul fizic. Din această cauză apar simptome ca: malformaţii osoase, dentiţie rea, deformări craniene etc. Dar tot acesta este motivul pentru care, până la schimbarea dinţilor, se mai pot corecta aceste forme vicioase. Se constată că un tratament adecvat poate îndrepta picioarele cele mai strâmbe şi poate face ca celor mai răi dinţi de lapte să le urmeze o a doua dentiţie, perfect sănătoasă, pe când picioarele strâmbe necorectate înainte de şapte ani rămân aşa pentru toată viaţa.
Creierul este, de asemenea, ocupat până la şapte ani cu modelarea formelor sale şi structurile cele mai delicate care nu au fost realizate până atunci sunt pierdute pentru totdeauna. Şi întrucât creierul fizic este instrumentul datorită căruia se exprimă spiritul, este extrem de important ca acesta să fie elaborat într-o formă cât mai perfectă în timpul primilor şapte ani. Căci cu un creier defectuos chiar un spirit genial nu poate face nimic, după cum nici cel mai mare pianist nu poate cânta corect la un pian dezacordat. În vederea dezvoltării creierului, ştiinţa spiritului dă indicaţii foarte importante atât pedagogiei cât şi medicinei. În această privinţă, medicina modernă se loveşte de o necunoaştere totală a faptelor. Rahitismul se manifestă prin malformaţii, deformări ale oaselor, dar el se exprimă, de asemenea, în mod frecvent şi prin malformaţii ale sistemului glandular şi ale mucoaselor. Astfel, copiii rahitici prezintă adeseori adenoame ganglionare, vegetaţii adenoide etc. La aceşti copii se mai observă în mod frecvent o a treia manifestare morbidă, constând într-o întârziere intelectuală şi o rămânere în urmă la şcoală, în tulburări de atenţie; ei devin aproape idioţi. Aceste manifestări sunt cauzate de deficitul de organizare a creierului, mai ales a cortexului cerebral, ale cărui delicate structuri trebuie să se elaboreze în aceşti ani. Asemenea manifestări au în comun o dezvoltare defectuoasă. Or, într-un asemenea caz, medicul modern, datorită orientării materialiste pe care a primit-o, este înclinat să acţioneze conform concepţiilor ştiinţifice actuale, cu alte cuvinte fără să ţină cont de cauzele spirituale mai profunde, să înşire simptomele exterioare, ca fiind cauze şi efecte, ca perlele unui colier. Faptele sunt: rahitism osos, vegetaţii adenoide, atenţie scăzută şi facultate diminuată de asimilare. Concluzia imediată este: copiii care au vegetaţii adenoide devin deficitari sub raport spiritual, aşadar trebuie procedat la extirparea vegetaţiilor. Dacă concluzia ar fi corectă, orice copil tratat astfel ar fi eliberat de inhibiţiile sale mintale. Or, ce se observă de cele mai multe ori după un astfel de tratament? Interventia nu aduce decât o ameliorare aparentă, efemeră, şi după puţin timp vegetaţiile cresc din nou. Dacă, dimpotrivă, răul este atacat de la rădăcină, cu ajutorul unui tratament adecvat – ceea ce este perfect posibil, dar a vorbi despre aceasta înseamnă a ne îndepărta de subiectul nostru –, dispar atât deformaţiile osoase cât şi proliferări ale mucoaselor şi ganglionilor ca adenoide, precum şi inerţia cerebrală.
După această digresiune să revenim la subiect. Aşadar, la contactul cu lumea exterioară iau nastere şi se structurează formele fizice corecte. Până la şapte ani copilul este, în realitate, numai organ de simţ. El prelucrează tot ceea ce primeşte prin simţuri, şi în special tot ceea ce vede şi aude în anturajul său imediat. Astfel, până la schimbarea dinţilor, copilul este o fiinţă care imită, şi aceasta pătrunde până în organizarea sa fizică. Este un lucru cu totul natural. Prin organele sale senzoriale copilul preia în totalitate mediul său înconjurător. El exersează, de asemenea, folosirea membrelor. Vede modul în care tatăl său, mama sa sau alte persoane fac un lucru oarecare şi îi imită pur şi simplu. Aceasta până la fiecare mişcare a mâinilor sau a picioarelor. Dacă mama sau tatăl sunt neliniştiţi, în cea mai mare parte din cazuri copilul va deveni el însuşi agitat. Trebuie deci să încercăm ca printr-o ambianţă corespunzătoare să provocăm reacţii adecvate.
Pentru a se da copilului îndrumările corecte în vederea dezvoltării creierului fizic este absolut indispensabil ca paralel cu impresiile senzoriale să-i stimulăm imaginaţia. Este, de asemenea, o cerinţă absolută să nu-i dăm decât jucării extrem de simple. Prin natura sa, un copil care a avut o păpuşă foarte frumoasă va reveni totdeauna la cea veche, făcută dintr-o cârpă. Numai copiii deformaţi de epoca actuală sunt crescuţi cu păpuşi frumoase. Cărui fapt se datorează aceasta? Copilul trebuie să facă un efort de imaginaţie pentru a transforma plăsmuirea în imaginaţia sa, astfel încât să o facă asemănătoare cu o figură omenească, ceea ce constituie un exerciţiu sănătos pentru creier. Aşa cum gimnastica fortifică braţul, un astfel de exerciţiu dezvoltă creierul.
Culorile mediului înconjurător sunt, de asemenea, foarte importante, căci ele acţionează cu totul diferit la copilul mic decât la adult. Se crede adeseori că verdele exercită un efect liniştitor asupra copilului. Este absolut gresit. Unui copil agitat trebuie să i se creeze o ambiantă roşie, unui copil calm una verde sau verde-albastră. Roşul acţionează asupra copilului după modelul următor: când priviţi un rosu aprins, apoi în mod brusc o foaie albă, vedeţi culoarea complementară verde. Există tendinţa de a suscita culoarea complementară. Lucru pe care îl face şi copilul [Nota 20]; el încearcă să desfăşoare o activitate interioară care solicită culoarea complementară. Este un exemplu care demonstrează felul în care acţionează mediul înconjurător. Mediul înconjurător acţionează – alături de multe alte lucruri, despre care va fi vorba în altă parte – într-un mod precumpănitor asupra dezvoltării fizice a copilului de la naştere până la schimbarea dinţilor, asupra formării corpului său eteric între şapte si paisprezece ani şi asupra corpului său astral între paisprezece şi douăzeci şi unu de ani etc. De-a lungul existenţei mediul înconjurător îşi exercită influenţa sa asupra fiecărui individ. Proverbul: „Spune-mi care este ambianţa ta (cu ce ai de-a face) şi îţi voi spune cine eşti” decurge din cele spuse, căci „cu ce ai de-a face” înseamnă: „ceea ce se întâmplă în jurul tău”. Mediul înconjurător exercită deci o puternică influenţă asupra individului. Este un lucru deosebit de important pentru perioada dezvoltării corpului astral între paisprezece şi douăzeci şi unu de ani şi este un fapt pe care-l putem observa aproape zilnic că în timpul acestei perioade un tânăr poate fi usor pervertit astral prin ambianţa sa.
În viaţa din Devachan lucrurile se petrec exact ca în viaţa practică. Aşa cum, în această viaţă, omul se află continuu sub influenţa elementelor din atmosfera exterioară, tot astfel se întâmplă şi în Devachan. Astfel ajungem la punctul de plecare al acestor consideraţii, la exemplul legat de Mozart. Dacă pe Pământ, omul este sub influenţa atmosferei exterioare, el suportă de asemenea şi influenţa atmosferei Devachanului, alcătuită din viaţa sufletească, a noastră şi a semenilor noştri. Viaţa sufletească acţionează continuu asupra omului şi talentele se desăvârşesc tocmai aici, prin aceea că ele atrag forţele astrale ale mediului înconjurător înrudite cu sufletul său, lăsându-le să acţioneze asupra lui. Mozart a venit pe lume cu această extraordinară memorie muzicală pentru că în cursul existenţei sale precedente a adunat experienţe vizând acest scop şi le-a lăsat multă vreme să acţioneze asupra lui în Devachan. Noi vieţuim acolo formarea superioară chiar a fiinţei noastre celei mai intime, prin mediul nostru înconjurător din Devachan, deci indirect prin toate trăirile vieţii noastre trecute. Astfel, toate facultăţile noastre sunt roadele experienţelor precedente şi ele au fost desăvârsite în Devachan. Tocmai acesta este sentimentul ce conferă omului starea de fericire în Devachan. Ceea ce suntem capabili să realizăm în prezent am incubat în Devachan. Corespunzător acestor realităţi este şi sentimentul care ne stăpâneşte în timpul acestei perioade intermediare care este viaţa în Devachan; de orice creaţie se leagă un sentiment de fericire.
Pe Pământ, noi încercăm adesea suferinie, dar în Devachan suferinţa însăşi este fericire, căci acolo suntem conştienţi că prin durere dobândim înţelepciune. Chiar un erudit materialist a descoperit acest lucru. În studiul Fizionomia gândirii [Nota 21] el spune: „Orice figură îmbibată de înţelepciune reflectă o suferinţă cristalizată”. Pornind de la experienţele din Devachan, omul produce în mod efectiv, pornind de la suferinţele vieţii trecute, talente şi înţelepciune în proxima existenţă. Şi sentimentul pe care-l naşte această creaţie poartă amprenta unei fericiri infinite.
Imaginea găinii care cloceşte este o reflectare palidă a unei asemenea stări. Transpuneţi această imagine pe plan spiritual, intensificaţi-o cât mai mult, şi veţi avea o idee despre sentimentul de imensă fericire resimţit în perioada dintre kamaloca şi noua naştere, deoarece omul elaborează acum toate predispoziţiile şi facultăţile sale pentru proxima existenţă. Acolo totul este sursă de beatitudine.
Am văzut că una din sursele de beatitudine din Devachan rezidă în faptul că toate relaţiile făcute aici, jos, sunt trăite din nou în Devachan şi că, mai mult, acestea sunt resimţite în componenţa lor spirituală, intensificate la maximum. Cealaltă sursă de beatitudine o reprezintă activitatea descrisă anterior, activitate creatoare pentru viaţa următoare.
Când investigatorul spiritual îşi îndreaptă privirea asupra activităţii omului în Devachan, el realizează că aceasta nu este importantă numai pentru omul izolat, pentru organizarea sa viitoare, ci că el trebuie să participe cu munca şi cu forţa sa creatoare la continuarea întregii evoluţii pământeşti. Este o greşeală să crezi că în Devachan suntem preocupaţi numai de noi înşine. Cum trebuie să acţionăm creator, ca spirit fericit, în Împărăţia spiritelor?
Morţii iau parte activă la evoluţia Pământului. S-ar putea naște întrebarea: De ce această renaştere continuă, o dată ce am făcut experienţa unei existenţe pământesti? Nu este inutil acest lucru?
Nu, nu este inutil. Niciodată omul nu renaşte fără folos. Vieţile pământeşti ale fiecăruia dintre noi sunt atât de îndepărtate unele de altele, încât de fiecare dată facem experienţe şi suferim noi încercări. Între două incarnări se scurg secole; între timp Pământul se transformă radical. Să presupunem că am trăit în secolul al doilea după Hristos şi că ne reincarnăm în prezent. Ce aspect avea atunci Pământul? Chiar descrierile mult mai târzii ale unei regiuni ca Elba sau Weser ar fi foarte diferite; aici în Hessa-Nassau mai existau păduri virgine.
Când omul renaşte, el trăieste cu totul altceva decât în existenţa sa precedentă. În cursul vieţilor succesive participăm noi înşine la evoluţia pământească, tocmai fiindcă ne reincarnăm mereu. La aceasta se adaugă şi efectul schimbării pe care îl aduce fiecare cultură. Ce ştia un copil roman şi cât este de diferită formaţia unui copil de astăzi! Aşa cum am văzut, toate aceste experienţe au o importanţă enormă. Faptul că omul trebuie să revină mereu pe Pământ are într-adevăr un sens profund.
Să ne întrebăm: Cine modifică faţa Pământului? Efectiv, morţii care trăiesc în ţinutul spiritelor şi care, datorită puterii de care dispun, lucrează la transformarea Pămâtului. La fel cum oamenii acţionează asupra mediului exterior, morţii lucrează, la arhetipul spiritual al Pămâutului fizic. Ei sunt cei care îşi trimit forţele spre lumea fizică şi coacţionează la transformarea ei. În orice caz, există ghizi şi entităţi superioare care preiau conducerea. Şi în această împărăţie, care se află printre noi, morţii lucrează la transformarea feţei Pământului.
De ce sunt eu născut tocmai în cutare zi şi în cutare loc? Pentru că eu însumi, dacă am putea spune astfel, mi-am pregătit patul în care m-am născut. Forţele care modelează mările precum şi suprafaţa Pământului sunt cele ale morţilor noştri. Noi ştim că actualul Ocean Atlantic era odinioară un continent întins. Morţii au contribuit şi la această transformare, iar aceste forţe acţionează în mod natural şi nu au nimic miraculos.
O viziune clară a acestor lucruri ne permite să sesizăm de o manieră perfect logică în ce măsură munca noastră în ţinutul spiritelor este importantă şi necesară. În momentul în care ştim să interpretăm corect toate manifestările, putem chiar spune cum se efectuează această muncă. Aici oamenii respiră; fără aer, ei nu ar putea respira. La fel se întâmplă cu morţii, cu diferenţa că lumina acţionează acolo cum acţionează aerul aici. În propagarea luminii, iniţiatul percepe entităţile morţilor. De exemplu, pentru clarvăzător, plantele sunt înconjurate de spiritele decedaţilor, şi, în timp ce lumina transformă şi face să crească planta, acţionează spiritele morţilor. Când vom fi în lumea spirituală noi toţi ne vom afla plutind deasupra Pământului şi lucrând la formarea plantelor.
Lumea capătă o dimensiune şi o importanţă sporite în ochii noştri când o contemplăm în legătură cu entităţile spirituale. Noi înşine suntem literalmente cei ce transformăm Pământul.
Pentru a încheia, iată câteva indicaţii care ne vor face să înţelegem anumite subtilităţi ale culturii. Clarvăzătorul ajunge uneori în situaţia de a afla confirmate prin propriile sale observaţii anumite fenomene din istoria unor popoare vechi care, până atunci, îi păreau enigmatice. Astfel, este un fapt cunoscut că anumite populaţii primitive au un început de clarvedere şi văd lucruri de care noi nu ştim nimic. Se întâmplă adesea ca aceste populaţii să perceapă în interiorul umbrei ceva având legătură cu sufletul. Clarvăzătorul redescoperă acum, prin observaţiile sale, acelaşi lucru. Dacă observaţi umbra, de exemplu propria dumneavoastră umbră, învăţaţi, când vă uitaţi la aceasta, să vedeţi mai întâi propriile efluvii spirituale. Când se reţine lumina fizică, se percepe spiritualul în interiorul umbrei. Aceasta s-a menţinut şi în ştiinţa ocultă, şi anumiţi inşi l-au exploatat fără să ştie ceea ce făceau ca, de exemplu, Chamisso [Nota 22] în opera sa Peter Schlemhil. Este vorba de un om care şi-a pierdut umbra, ceea ce-l face foarte nefericit. Perceperea sufletului în interiorul umbrei este un fapt spiritual; iată de ce omul fără umbră este un om fără suflet. Există sute de exemple în acest sens. Noi cunoaştem cu adevărat lumea învăţând a-i cunoaşte temeiurile spirituale. De aceea, ştiinţa spiritului nu este problema celor care se retrag din acţiune, ci a celor care vor să acţioneze de o manieră practică. Şi aceasta nu pentru că noi vrem să ne retragem din zona vizibilului, ci tocmai pentru a înţelege mai bine vizibilul.
Faptele superioare se manifestă faţă de lumea vizibilă ca magnetul faţă de fier. Noi vom avea cunoştințe exacte despre fier, dacă vom înţelege magnetismul. Câteva exemple ne vor arăta că tocmai pentru viaţa practică este fecund ceea ce cunoaştem despre lumea spirituală.
