Ieri am ajuns cu descrierea diferitelor stări prin care a trecut Pământul până la punctul în care cele trei corpuri planetare iniţial reunite – Soarele, Pământul şi Luna – s-au separat succesiv. Am început această descriere, oprindu-ne la momentul sepărării Lunii de Pământ, apoi, mergând de la epoca noastră înapoi şi trecând prin Atlantida, am ajuns la acelaşi punct. Să ne lămurim asupra stării în care se găsea atunci Pământul. Trebuie luate în considerare perioade foarte lungi, de milioane de ani; astfel nu ne vom mai mira atât de mult de transformările care s-au produs, atât pe Pământ cât şi în Univers.
Să examinăm încă o dată mai în detaliu Pământul care tocmai s-a separat. El mai este învăluit de o atmosferă care este diferită de aerul nostru actual. Dar să nu credeţi că acest aer este la fel ca cel din interiorul unei sobe supraîncălzite, deşi atunci temperatura era mult mai ridicată decât cea de azi. De asemenea, multe substanţe care acum sunt solide se găseau atunci în Pământ în stare lichidă. Un aer suprasaturat cu cele mai variate substanţe în stare de vapori, un aer pe care l-am putea numi „aer de foc” învăluia Pământul, reprezentând o repetiţie a stării vechii Luni. După separarea Lunii actuale, Pământul a devenit autonom, el era învăluit de o atmosferă pe care am putea-o califica drept aer de foc. Prin eliberarea Pământului de atmosfera dispărută o dată cu Luna, fiinţele au fost apte să atingă trepte superioare de evoluţie. În interiorul acestei atmosfere, oamenii-animale cei mai avansaţi au atins un stadiu mai evoluat decat cel pe care îl avuseseră pe Lună, dar numai aceia care ulterior au devenit oameni. Un mare număr dintre aceşti oameni-animale s-au oprit la stadiul lunar. Consecinţa acestui fapt a fost că ei au regresat cu o jumătate de treaptă şi au devenit animale, diferite de cele care trăiseră pe Lună, pentru că acolo nu puteau exista decât oameni-animale. Ne aflăm astfel în prezenţa a două regnuri: cel al oamenilor şi cel al oamenilor-animale retardaţi, regresând progresiv spre stadiul de animal. La fel se întâmplă şi cu animalele-vegetale. Unele au progresat şi au devenit animale. Altele au rămas pe loc și au devenit plante. Regnul vegetal-mineral s-a scindat astfel, încât unele structuri au devenit minerale grele, celelalte ridicându-se la stadiul vegetal. Nu s-a realizat totul după o normă unică. Astfel, ceea ce în prezent numim animale provine din acei oamenii-animale care au regresat, şi în parte din animalele-plante care au progresat. De asemenea, în regnul vegetal actual se găsesc în acelaşi timp plante-minerale în progres şi animale-plante în declin. Plantele care alcătuiesc în cea mai mare parte, în prezent, frumosul nostru covor vegetal derivă mai ales din plantele-minerale lunare care au evoluat; vioreaua, de exemplu. Dimpotrivă, tot ceea ce aminteşte de mucegai se află într-o evoluţie regresivă, în timp ce plantele noastre cu frunze verzi vor atinge în viitor trepte superioare de evoluţie.
În general, mineralele noastre s-au format pe Pământ. Pe Lună nu exista încă nimic mineral în sensul actual. Mineralele de azi reprezintă regnul vegetal-mineral care s-a încorporat în Pământ sub formă de scoarţă solidă. În epoca în care Pământul s-a separat de Lună, ceea ce a rămas şi a dat naştere ulterior mineralului solid, metalelor etc. forma încă o masă fluidă. Ceea ce atunci era deja solid a fost proiectat în spaţiu, căci Pământul nu şi-ar fi putut urma evoluţia ascendentă dacă ar fi păstrat această substanță. Apoi s-au constituit incluziunile metalice, din primele metale care s-au solidificat. Ele aveau, în parte, forme uimitoare. Ceea ce întâlnim noi în munţi sub formă de granit şi de gnais (rocă metamorfică formată din feldspat, cuarţ, mică şi alte elemente – nota trad. român) evidenţia atunci în mod clar provenienţa lor din plante care au regresat, devenind pietre.
De aici puteţi trage concluzia că, în principiu, tot ceea ce pe Soare şi pe Lună era regn mineral aparţinea totodată şi regnului vegetal. Nu regnul vegetal s-a format din regnul mineral, ci pietrele din regnul vegetal. Huila care se extrage în prezent din mine nu este decât o masă vegetală pietrificată, vegetale care au murit, s-au descompus, s-au mineralizat, astfel încât pot fi exploatate ca plante transformate în piatră. Dacă aţi merge încă şi mai departe în timp, aţi vedea că şi rocile cele mai dense au fost cândva plante care s-au transformat printr-o evoluţie regresivă. Privirii clarvăzătorului lucrurile i se prezintă astfel: mineralogul va spune că gnaisul se compune din feldspat, hornblendă şi mică, şi se va opri aici. Clarvăzătorul va considera că feldspatul care se află în gnais apare privirii spirituale ca o pietrificare a tulpinilor şi frunzelor verzi din care erau alcătuite plantele, iar mica ne indică ceea ce astăzi încă se mai formează în sepalele caliciului şi în corolă. Astfel, când un ocultist examinează în prezent un fragment din gnais va spune: Aceasta este o plantă pietrificată, şi aşa cum astăzi plantele au sepale şi petale, mica provine din vechi sepale şi petale. Putem spune la fel despre toate mineralele; ele iau naștere din plantele de odinioară. Acestea sunt plantele pe care ni le-a transmis Luna şi ele s-au densificat numai în masa fluidă a Pămâutului, după cum apa dintr-un recipient se solidifică, se transformă în gheaţă, sub formă de incluziuni solide din ce în ce mai numeroase. Într-un mod asemănător, scoarţa terestră s-a format din Pământul fluid. Cu cât avansăm mai mult pe treapta evoluţiei, cu atât fiinţele se ridică la niveluri superioare şi se purifică. Cele care n-au putut să se ridice s-au pietrificat. La fel au stat lucrurile cu oamenii şi animalele. Omul a progresat atât de mult, încât şi-a putut transforma corpul în mare măsură.
Oamenii lunari se mișcau plutind şi înotând în oceanul primordial, pentru că erau structuraţi pentru aceasta. Oricât de surprinzător poate părea acest lucru omului actual, este totuşi adevărat. Şi eu nu aş vrea să atenuez cu nimic descrierea a ceea ce poate părea grotesc. Se râde întotdeauna de adevăruri, când ele sunt afirmate ca noutăţi.
Omul care înota în oceanul primordial era lipsit de ochi capabili să vadă, ca în prezent; ei fuseseră structuraţi pe Saturn, dar în oceanul primordial omul nu avea nevoie să vadă, el trebuia să se orienteze în alt fel. Oceanul primordial conţinea, de asemenea, tot ceea ce el absorbea pentru a-şi asigura existenţa. Erau aici animale binevoitoare faţă de om; altele îi erau ostile. Apoi, oceanul primordial era cald în anumite zone, rece în altele. Omul le putea suporta uşor pe unele, iar pe altele nu. În acest timp el mai avea încă un organ, localizat astăzi în cap, mare cât un sâmbure de cireaşă. Acest organ avea pe atunci o mărime remarcabilă şi îi permitea omului să se orienteze în oceanul primordial: el ieşea în afara capului ca un fel de lanternă, pe care o utiliza în deplasările sale. Era un organ sensibil care îi permitea să perceapă dacă căldura era sau nu suportabilă. Era un organ de orientare, dar nu vizual. Îi era util când înota de ici colo. Ulterior omul nu a mai avut nevoie de el şi organul s-a atrofiat.
În acel timp nu putea fi vorba de o structură adecvată Eului. În tot ce făcea, omul era încă sub conducerea entităţilor spirituale de un grad superior. Îl putem eventual compara cu animalele actuale. Din punctul de vedere al ştiintei spiritului, omul are, spre deosebire de animal, un suflet individual. Fiecare om are sufletul său, Eul său individual. La animal, lucrurile stau altfel: un întreg grup de animale are un suflet. Astfel, toate animalele care aparţin speciei leu au un suflet care trăieşte în lumea astrală. La fel, toţi reprezentanţii speciei tigru au un suflet comun. Acesta este motivul pentru care noi vorbim de suflete-grup la animale. Toţi caii au un suflet grup, ei formează un tot. Animalele se comportă faţă de sufletul lor grup ca degetele faţă de mână. De aceea nu ar putea fi vorba de responsabilitate individuală. Abia existenţa unui suflet individual ne îndreptăţeşte să spunem că el poate să fie bun sau rău. Omul de atunci avea încă un fel de suflet-grup care odihnea în sânul divinităţii. Trebuie, așadar, să ne fie clar că ceea ce trăiește astăzi în noi exista şi în acel timp, dar nu într-un corp omenesc. Originea omului poate fi rezumată astfel: ceea ce provenea de la Lună şi continuase să evolueze era omul-animal, aici, jos; ceea ce trăieşte astăzi în dumneavoastră ca suflet izolat exista sus, la divinitate. Numai corpul era jos, în oceanul primordial. Mai târziu, cele două s-au unit; sufletul a coborât, spiritualizând corpul ca suflet individual.
Reprezentaţi-vă un recipient cu apă. În el se află multe, foarte multe picături de apă, dar ele nu se pot individualiza. Dacă scufundaţi în vas sute şi sute de mici bureţi veţi individualiza picăturile care se află în masa de apă. Imaginaţi-vă acum spiritualitatea dumneavoastră plutind deasupra oceanului primordial. Comparați sufletul care se află în sânul dumnezeirii cu picătura de apă: corpurile absorb sufletele aşa cum bureţii absorb picăturile de apă. În felul acesta au devenit suflete autonome, aşa cum apa a fost „individualizată” cu ajutorul bureţilor. Jos, oceanul primordial, cu trupurile plutitoare-înotătoare; sus, sufletele. Nu s-ar fi putut descrie mai bine această situaţie decât spunând: „Şi Duhul lui Dumnezeu se purta deasupra apelor” [Nota 37], altfel spus, transforma ceea ce era jos într-atât încât picăturile de suflet puteau fi preluate.
Corpurile trebuiau să fie menţinute în stare de plutire. Pentru aceasta fiinţele aveau nevoie de un organ. În acel timp omul nu avea încă plămâni, ci un fel de vezică înotătoare care-i permitea să străbată oceanul primordial. Peştii, care au rămas în acest stadiu, au şi astăzi o vezică înotătoare şi nu plămâni. Încetul cu încetul, când aerul s-a separat de ape, când omul s-a ridicat deasupra apei şi a început să respire, i s-au dezvoltat plămânii. Acesta a fost un proces de lungă durată, întinzându-se de-a lungul a milioane de ani, în cursul căruia omul a absorbit încetul cu încetul aer cu ajutorul plămânilor. Prin aceasta s-a constituit structura fizică capabilă să primească în ea sufletul. Cu cât a devenit mai mult o fiinţă care respira prin plămâni, cu atât a fost omul mai capabil să primească un suflet. Nu s-ar putea exprima mai bine acest lucru decât prin cuvintele: „Şi Dumnezeu a insuflat suflu de viaţă în om şi omul fu un suflet individual”. Prin aceasta omul a devenit apt de ceva de care n-ar fi fost capabil mai înainte: de a produce sânge roșu. În trecut, oamenii aveau aceeaşi temperatură cu mediul lor ambiant. Dacă se aflau într-o ambianţă mai caldă, ei se adaptau la aceasta. Atunci nu exista sânge roşu. Animalele, superioare amfibienelor, sunt corpuri omeneşti retardate, apărute mult mai târziu. Abia după ce omul a dobândit facultatea de a produce sânge roșu au apărut şi animale cu sânge roşu. Aşa cum o plantă nu a evoluat dintr-o piatră, ci piatra a provenit din plantă, tot astfel şi animalul a provenit din om. Ceea ce este inferior s-a dezvoltat din ceva superior; aceasta este legea evoluţiei. Mai întâi, omul a trebuit să se transforme într-o fiinţă cu sânge roșu şi abia apoi a putut lăsa în urma sa animalele. Animalele sunt literalmente martorii etapelor de evoluţie, martori pe care i-am părăsit pe parcursul evoluţiei. În fiecare animal omul vede, mai mult sau mai puţin, o parte a sa părăsită. Paracelsus a exprimat în mod splendid acest lucru: „Când privim în jurul nostru, vedem, parcă, literele unui alfabet; numai în om aceste litere sunt reunite pentru a forma un cuvânt. Din această cauză în el se află sensul lucrurilor din jurul lui” [Nota 38].
Mai trebuie să ţineţi cont de un fapt. În acel timp s-a desfăşurat un proces aparent neînsemnat, dar de o importanţă considerabilă pentru ştiinţa spiritului; în principiu, el este semnalat chiar o dată cu aparitia Pământului, atunci când era încă unit cu Luna: este vorba de o anumită interacţiune între Marte şi Pământ. De-a lungul primei părţi a evoluţiei pământeşti, forţe ale lui Marte au traversat Pământul. De aceea această perioadă este desemnată drept starea marţiană a Pământului. De această traversare este legată prezenţa fierului care, începând de atunci, a jucat un rol importmt în procesele de pe Pământ.
Pentru plante fierul are o importanţă mai mult exterioară. Dar iată cum interferează lucrurile: cosmic, Marte a dat Pământului fieru1. Fierul a fost antrenat în vederea funcţiilor sale actuale. El apare în acel moment în sânge. De prezenţa fierului în sânge este legată agresivitatea omului, datorită căreia el devine un luptător. Mitologia greacă a resimţit acest lucru, şi din acest motiv l-a desemnat pe Marte ca zeu al războiului.
Prin aceasta corpul uman devine apt să primească un Eu; căci în absenţa sângelui roşu şi cald nici un corp nu poate deveni purtător de Eu; acest lucru este deosebit de important. Respiraţia pulmonară este premisa pentru existenţa sângelui roşu şi cald. În acest moment au apărut pe Pământ procesele care s-au încorporat în sânge. Astfel omul s-a dezvoltat progresiv, devenind o fiinţă cu respiraţie pulmonară şi înzestrată cu sânge roşu şi lăsând în urma lui homeotermele inferioare (animalele cu sânge cald, a căror temperatură este constantă – nota trad. român). În ocultism, animalele nu se deosebesc numai în virtutea criteriilor obişnuite; la acestea se mai adaugă un altul. Se deosebesc cele care scot sunete din interior, exprimându-şi durerea şi bucuria, şi cele care nu emit sunete. Dacă examinaţi animalele inferioare percepeţi de asemenea sunete, dar ele nu sunt decât exterioare, produse prin frecarea organelor unele de altele sau datorită influenţelor climatice. La ele exteriorul este cel care emite sunete. Numai animalele care s-au desprins din linia de evoluţie a omului după ce acesta a devenit homeoterm au avut posibilitatea de a-şi exterioriza prin sunete durerea sau bucuria. La acea epocă s-a transformat şi laringele uman într-un organ sonor. Deoarece, în exterior, Pământul fluid s-a transformat în scoarţă solidă, în interiorul omului s-a desfăşurat un alt proces: în paralel cu durificarea exterioră s-a format în interior, din unele părţi moi, un schelet osos şi cartilaginos. Până atunci nu existaseră fiinţe cu schelet osos. Mineralele exterioare sunt corespondentul oaselor. Pământul a păstrat amintirea acestei epoci în roci, omul în oase. Omul s-a ridicat treptat de la poziţia orizontală la mersul vertical. El s-a transformat în aşa fel, încât membrele sale anterioare au devenit instrumente de muncă; numai cele posterioare îi mai servesc la locomoţie. Aceste două lucruri sunt legate între ele. În absenţa laringelui care emite sunete şi a mersului vertical nici o fiinţă nu poate fi purtătoare de Eu.
Animalele au avut structurile necesare pentru realizarea acestui scop, dar ele au regresat. Din acest motiv ele nu s-au putut transforma în fiinţe înzestrate cu grai, acesta necesitând posesia unui laringe vertical, lucru pe care-l putem constata dintr-un fapt grosier. Un câine este mai inteligent decât un papagal, dar papagalul învaţă mai multe fiindcă laringele său este mai aproape de verticală. Papagalii şi sturzii învaţă să vorbească fiindcă au un laringe vertical.
Astfel, Pământul şi omul păşesc spre noi trepte de evoluţie. În acelaşi timp se modifică şi atmosfera; se ajunge la acea stare în care Pământul nu mai este învăluit decât de o atmosferă de ceaţă. Este momentul în care lemurienii au văzut continentul lor dezagregându-se şi au migrat spre Atlantida, devenind prin aceasta atlanţi. În cursul acestui proces, în care oamenii au dobândit primele elemente de vorbire – care, la drept vorbind, nu erau încă decât sunete care traduceau senzaţii – şi sufletul a devenit din ce în ce mai prezent. Atlantul a păstrat o clarvedere vagă. Ochii săi se dezvoltaseră în aşa măsură, încât atunci când a ieşit din mare a putut beneficia de lumina solară care se strecura prin ceaţă. Din punct de vedere fizic, el a devenit tot mai mult văzător şi perceptiv. În schimb, vechea clarvedere regresa continuu. În ultima treime a erei atlanteene, într-un punct al suprafeţei Pământului s-a dezvoltat rasa atlanteană cea mai evoluată, ceea ce a însemnat o încheiere semnificativă a acestei epoci.
Atlanţii care au migrat spre vest au devenit, datorită condiţiilor ambientale existente în acea perioadă, naturi interior neutre, reci, indiferente; ei au dat naştere pieilor roşii din America. Ceilalţi, care s-au întins mai ales spre sud, au format rasa neagră şi cei care s-au îndreptat de preferinţă spre est au format ulterior rasa galbenă malaieziană. Aceste populaţii s-au concentrat în punctele cele mai defavorabile, de la care nu se mai putea progresa. În locul unde se află Irlanda, şi mai la vest, unde se întinde astăzi marea, omul a putut progresa cel mai mult în dezvoltarea sa. Aici se amesteca recele şi caldul, datorită cărora corpurile omeneşti se puteau dezvolta. Plecând de la o voinţă pe atunci încă de natură magică, a luat naștere, în prima sa formă, un sentiment al Eului încă neexprimat. În acest moment omul învaţă pentru prima dată să se desemneze pe sine însuşi ca „Eu”. Apoi oamenii au început să dezvolte în formele cele mai rudimentare primele elemente de calcul şi primele începuturi de judecată, de raţionament combinatoriu. Dar printre ei au existat şi fiinte mai avansate, ghizii umanităţii, care se comportau ca oameni dintr-un regn superior. Ei au devenit maeştri şi ghizi şi au dat impulsul migraţiilor spre est. În acest loc, vecin cu Irlanda actuală, în direcţia est şi până în Asia existau deja colonii. Populaţiile cele mai evoluate au mers spre est şi au întemeiat colonii. Cea mai puternică dintre ele, având cultura cea mai avansată, se găsea îu vecinătatea actualului deşert Gobi. De aici au plecat mai târziu spre diverse regiuni ale Pământului grupuri de oameni, dintre care unul spre India actuală. Acest grup a întâlnit aici populaţii cu pielea galben-brună, cu care s-au amestecat.
După Potop această colonie a emigrat spre sud şi a fondat prima civilizaţie postatlanteană, prima civilizaţie a epocii noastre. Maeştrii cei mai avansaţi care au însoţit această migraţie spre sud, primii mari maeştri ai vechii Indii sunt vechii Rişi indieni. Indienii actuali sunt descendenţii acestor vechi populaţii, dar trebuie să ne întoarcem cu mult în urmă în timp, în obscuritatea care a precedat perioada istorică pentru a regăsi urmele culturii lor. Vedele aparţin unei epoci mai târzii, deoarece atunci nu se consemna nimic în scris. Poporul protoindian constituie primul grup cultural al erei postatlanteene şi era cel mai apropiat de atlanţi. Atlantul era un visător, conștienţa sa era vagă, el nu poseda nici judecată nici conștienţă de sine. Se mişca într-o stare semiconştientă. Protoindienii au fost primii care au depășit această stare, fiind încă parţial influenţaţi de civilizaţia atlanteană. Din această cauză, vechiul indian purta în sine o nostalgie a ţinutului spiritelor şi a acelei clarvederi pe care o mai aveau atlanţii. Antrenamentul yoga al vechiului indian consta într-un fel de atenuare a stării de conştienţă a oamenilor, ceea ce-i transpunea într-o epocă în care ei mai percepeau spiritele din anturajul lor. Indianul avea nostalgia acelei epoci atlanteene de clarvedere şi Riși [sau Rishi] îl învăţau în şcolile lor metodele yoga, acum însă altfel elaborate. Atlantul nu-şi dezvoltase încă puterea de a judeca; în India oamenii aveau deja puterea de a judeca, dar indianul iubea ceea ce depăşise şi ştia să readucă vechea stare înăbuşindu-şi starea de conştienţă şi să-şi amintească ceea ce fusese odinioară. Aceste facultăţi au fost păstrate de cei mai eminenţi reprezentanţi ai civilizatiei indiene. Indianul nu căuta să-şi dezvolte starea de conştienţă, ci s-o înăbuşe, aducând-o la o stare de vis, de unde inactivitatea naturii indiene. Şi ar fi foarte dăunător, chiar un pericol, dacă viaţa indiană ar lua în stăpânire cultura actuală.
Iniţial, oamenii nu văzuseră încă minerale; dintre toate lucrurile, atlantul percepea mineralele în modul cel mai imprecis. Lumea spiritelor era prezentă în viziunile lui; ea era ceea ce trăia în toate lucrurile. El percepea oamenii înconjuraţi de culori, culori plăcute, dacă omul îi era simpatic. Indianul făcea să renască o astfel de lume ca prin minune. Dar progresul constă tocmai în a dobândi o relaţie din ce îu ce mai strânsă cu ceea ce se află în lumea materiei. Atlanţii nu aveau încă nevoie de unelte; ei se orientau cu ajutorul facultăţii lor vizuale şi nu acordau nici o semnficaţie instrumentelor fizice. Sub acest aspect, indianul este încă un urmaş al Atlantidei; de aceea lumea fizică îi apare ca maya, un fel de iluzie, o minciună. Nu-i mai rămâne nimic pentru lumea simţurilor. El spune: Ridică-te spre lumea spiritualităţii onirice.
Progresul realizat în trecerea de la cultura indiană la următoarea cultură, cea persană, care a premers lui Zoroastru, rezidă în interesul pe care omenirea a început să-l manifeste pentru realitatea exterioară. O a doua colonie, fondată de emigranţi plecaţi din Gobi, a întemeiat un regat foarte vechi în Asia Mică, care a dat naştere ulterior regatului lui Zoroastru. Persanul realizează că există o lume în care el trebuie să acţioneze. Divinul îi apare ca ceva cu care el trebuie să se unească. Sufletului său i se prezintă două divinităţi: Ormuz şi Ahriman. Materia este pentru el un lucru pe care trebuia să-l învingă, cu care trebuia să se măsoare. El ia din lumea spirituală forţele de care are nevoie pentru a lucra aici, jos. Lumea îi pare ceva întunecos, care trebuie să fie transformat cu ajutorul luminii binelui. Indianul întemeiase o ştiinţă numai din lumea spirituală, care nu-i spunea nimic despre realitatea exterioară. Pentru persan, realitatea exterioara este altceva, ceva care trebuie să fie transformat prin muncă.
A treia colonie, fondată de emigranţi plecaţi din Gobi, a avansat în Asia Mică şi a întemeiat ansamblul cultural caldeo-egipteano-babilonian. Pe lângă cea mai veche ştiinţă a spiritului, aceste popoare posedau acum şi o ştiinţă a lumii pământești. În Egipt au apărut astronomia si geometria, graţie cărora oamenii au învăţat cum se lucrează şi se cultivă pământul. Ştiinta se extindea la ceea ce indianul mai numea lumea iluziei. Acum, lumea iluziei devine obiectul gândirii pătrunzătoare, a gândirii legate de simţuri. Când indianul se adâncea în lumea stelelor, el afla acolo expresia spiritualului. Caldeanul însă avea o predilecţie pentru lumea sensibilă, resimţită ca o parte a divinităţii în care se afunda. Această articulare a divinului în domeniul sensibilului prin gândire o constatăm la civilizația babiloniano-asiriană.
Ajungem apoi la a patra epocă culturală, cea pe care o numim greco-latină. Acum, omul însuşi devine obiect al contemplării exterioare. Egiptenii ştiau deja că lumea nu este un haos, ci că ea a fost judicios edificată, de-a lungul unor timpuri imemoriale. Sfinxul şi Piramidele sunt expresia unor mari adevăruri cosmice. Vechiul egiptean îşi îmbrăca cunoştinţele în imagini. Astfel, el a creat Sfinxul, care stă mărturie pentru o enigmă a evoluţiei, cea a omului superior, rezultat al evoluţiei animale anterioare. Aceasta era înţelepciunea pe care egipteanul o proiecta în lume. Puteţi descoperi la ei şi un calcul al lungimilor, derivat din cunoasterea cerului. Egipteanul concepea oraşele sale astfel, încât edificiile să fie expresia unei ordini sacre care era prescrisă; el încerca să realizeze o imagine a ordinii cosmice. Dar individualitatea omenească nu era inclusă în această ordine cosmică. Ea nu va înflori decat o dată cu arta greacă, când omul s-a înţeles pe sine ca realitate imediată şi când a vrut să-şi proiecteze propria imagine în spaţiu.
Omul se familiarizează din ce în ce mai mult cu ceea ce indianul desemna prin maya. El se întâlneşte cu sine însuşi. Omul a creat o lume în cadrul a ceea ce indianul numea iluzie şi este conştient că trebuie să creeze această lume fără ajutorul zeilor. El se contopeşte cu realitatea exterioară şi creează prin propriile sale forţe divinul în această realitate. Dar dacă studiati „polisul” grec nu găsiţi acolo nimic din ideea de drept. Ea a apărut în Imperiul roman, sub forma dreptului roman, în procesul convieţuirii private a cetăţeanului roman cu ceilalţi.
Astfel, omul înţelege din ce în ce mai bine ceea ce se petrece în realitatea exterioară.
A cincea epocă culturală este epoca noastră, civilizaţia materialistă. Este epoca în care omul a coborât cel mai adânc în lumea exterioară. Comparaţi epoca noastră cu cele precedente; desigur, noi ştim să aplicăm forţele lumii spirituale la mediul nostru exterior; în toate introducem lumea spiritului. Dar din punct de vedere al ştiinţei spiritului aceasta ne apare într-o perspectivă neobişnuită. Amintiţi-vă de timpul când omul măcina grâul între două pietre. Pentru aceasta, el utiliza în mică măsură forţa spirituală. Dar în vechiul Egipt şi în Caldeea el se adâncea în înţelepciunea cosmică; încă i se mai relevau multe lucruri despre sensul spiritual al cerului înstelat şi al Pământului însusi. Grecul crea în această lume a realităţii o imagine idealizată a omului.
Dar care este imaginea timpului nostru? Pentru dezvoltarea ştiinţei şi a aplicaţiilor sale tehnice s-au utilizat multiple forţe spirituale. Cât este de mare diferenţa dintre satisfacerea nevoilor noastre prin mijloace primitive şi importul de produse alimentare din America cu ajutorul telefonului, maşinilor etc., lucruri pe care animalul le rezolvă direct în natură? Încercaţi să faceţi o evaluare comparativă a părţii care slujeşte vieţii spirituale din tot ce a fost creat şi cantitatea de forţe spirituale utilizate pentru existenţa materială. Ce forţă spirituală imensă este constrâns omul să desfăşoare pentru a-şi satisface nevoile materiale! Nu este o diferenţă prea mare între faptul că un animal paşte şi procurarea de către om a alimentelor prin tot felul de mijloace, din America sau Australia. Această afirmaţie nu este o critică a stării de lucruri actuale. Omul trebuia să se afunde în această lume. Indianul considera lumea o iluzie, pentru omul de azi ea este singura realitate. Noi am coborât cel mai jos şi am realizat astfel cele mai mari progrese pe plan fizic. Dar această coborâre trebuie să fie un progres şi în sens spiritual!
În epoca noastră a apărut un element nou, care a fost introdus în prima treime a erei postatlanteene: creştinismul - cezura cea mai importantă din toată evoluţia pământească. Pentru ocultism, tot ceea ce a precedat aceast eveniment nu a fost decât o pregătire a creştinismului. Buddha, Hermes şi alţii nu sunt decât vestitorii creştinismului, al cărui scop este tocmai ridicarea omenirii din cea mai profundă implicare a sa în materie. Şi creştinismul va elibera omul de această implicare în materie. Acum începe ieşirea din materie. Datoria ştiinţei spiritului este de a contribui la această nouă urcare spre lumea spirituală.
Proxima epocă de cultură postatlanteană va aduce, de fapt, mai multe descoperiri dar, din ce în ce mai mult, oamenii vor vedea în lumea exterioară numai literele unui alfabet. Un adevărat creştinism va vorbi despre aceasta aşa cum facem noi când vorbim despre ceea ce este spirit condensat, iar din materie va răsări din nou spiritul. Noi nu vom spune despre lumea exterioară că este o iluzie, vom poseda-o în întregime, fără a pierde nimic, şi cu toate acestea ne vom ridica spre zone spirituale superioare. Creştinismul este chemat să-şi aducă contribuţia maximă în cadrul acestei evoluţii. Încă din epoca a şasea, ceea ce acum este relevat doar unora va cuprinde, în cadrul acestei evoluţii, mari mase de oameni, pe care le va antrena cu sine. Astfel omenirea va obţine accesul la cunoaşterea lumilor spirituale. Ceea ce astăzi este gând, în viitor va fi o forţă. În a şasea perioadă culturală vor fi numeroşi cei care vor dispune de această forţă a gândirii. Ceea ce se numeste în prezent creştinism teosofic, va cuprinde mari mase de oameni. Aceste gânduri vor deveni din ce în ce mai puternice; ele vor acţioua în mod creator chiar asupra formei omeneşti. Corpul omenesc de altădată avea un aspect cu totul diferit de cel actual. Aţi fi miraţi dacă v-aş descrie corpul uman dintr-un trecut îndepărtat. Datorită faptului că acel corp era atunci mai plastic, Eul avea mult mai mulţă influenţă asupra formei sale. În prezent, corpul omenesc nu a mai păstrat decât o urmă nesemnificativă din influenţa pe care o avea voinţa asupra sufletului: când treceţi printr-o spaimă îngălbeniţi, fiindcă starea interioară sufletească pătrunde până în sânge; culoarea corpului se modifică. Dar în cazul altor stări ale corpului aţi putea constata cât de mică putere are omul de astăzi asupra corpului său. O dată cu accesul la lumea spirituală, corpul va deveni din ce în ce mai plastic şi omul va redobândi influenţa asupra corpului său pe măsură ce gândurile i se vor consolida, gânduri care, în prezent, se manifestă în foarte mică măsură. Aceste gânduri vor avea atunci puterea să remodeleze corpul. Omul va putea – desigur într-un viitor încă foarte îndepărtat – să-şi modeleze din nou propriul corp.
În timpul erei lemuriene, omul a primit amprenta sexualităţii; înainte el era o fiinţă bisexuată, în acelaşi timp masculină şi feminină. O dată cu încorporarea Eului, omul se scindează în două sexe. Vom reveni la aceasta când vom examina mai îndeaproape circulaţia sângelui omenesc. Atunci vom vorbi din nou de separarea sexelor şi, de asemenea, de faptul că acest lucru va dispărea în viitor.
Aruncăm astfel o privire asupra unui viitor când omul va putea acţiona cu totul diferit asupra corpului său.
Ce se întâmplă, de exemplu, când omului i se înroşesc obrajii de ruşine? Ce înseamnă aceasta? Este o ultimă rămăşiţă a influenţei pe care o putea exercita omul odinioară asupra corpului său. Omul va fi în măsură să acţioneze tot mai conştient asupra corpului său. Apoi va veni momentul în care el va face din muşchiul său cardiac un muşchi voluntar. Ştiinţa descrie inima ca fiind un aparat fizic, o pompă. Dar sângele nu circulă în corp pentru că inima îl pune în mişcare; tot ce este în sânge este dependent de suflet. Sub influenţa diferitelor sentimente sângele pulsează mai repede sau mai încet, el fiind cel care provoacă mişcările inimii. În viitor, omul va dobândi o influenţă conştientă asupra inimii sale; din această cauză, ea este un organ aflat abia la începutul evoluţiei. Inima este un muşchi al evoluţiei spirituale, un organ prin care se exprimă omul ajuns pe o treaptă superioară de evoluţie, şi prin aceasta el acţionează în mod creator asupra întregului său corp. Faptul că inima este abia la începutul evoluţiei sale este o grea piatră de încercare pentru ştiinţa materialistă. Aceasta spune: Toţi muşchii care servesc la locomoţie sunt muşchi striaţi, toţi muşchii involuntari – de exemplu cei ai sistemului digestiv – sunt netezi. Or, inima este un organ aparte, care încurcă toate aceste raţionamente. Ea este un muşchi involuntar şi fibrele sale sunt striate. Pentru că se află într-un proces de dezvoltare, inima are de pe acum fibre striate.
Mâine vă voi demonstra cum se clarifică anumite lucruri atunci când sunt examinate, în lumina ştiinţei spiritului.
Astfel, teosofia aruncă o lumină asupra a tot ce ne înconjoară. Noi eliberăm din starea actuală de încremenire tot ceea ce a devenit materie. Aceasta este ideea mântuirii, înţeleasă în esenţa sa cea mai profundă. Omul s-a perfecţionat continuu în evoluţia sa, lăsând în urmă alte regnuri. El va deveni puternic, va elibera din nou ceea ce a lăsat în urmă şi va elibera din nou Pământul. Cu toate acestea, el nu trebuie să-l dispreţuiască, ci să se contopească cu el, dacă vrea să-i aducă mântuirea.
