Cu această carte noi pătrundem în structura cea mai intimă a activității lui Rudolf Steiner, care avea ca țel să netezească lumii calea care duce la Christos. În epoca raționalismului și materialismului noi L-am pierdut pe Christos...
Din vechile religii mai răzbătea o oarecare adiere care avea substanță. Când mergeai pe urma ei puteai să observi o ascensiune, mai întâi de la o conștiență înăbușită, surdă, spre sfere din ce în ce mai clare. Marile culturi și-au avut izvorul în aceste religii, din ele au acționat imaginațiuni puternice până în epoca actuală; în sânul lor s-au dezvoltat arta și știința, care au lăsat în urmă monumente grandioase. Era un fir ce trebuia urmat, ce trebuia derulat dintr-o necesitate spirituală.
El se pierde însă de fiecare dată într-un întuneric misterios; se cufundă în lăcașuri ale templelor, în fața cărora stăteau paznici severi, care interziceau sub amenințarea morții orice răspuns la întrebările care se ridicau; te întâmpinau cuvinte misterioase ce culminau în cele din urmă cu acea chemare: „Cunoaște-te pe tine însuți!” Acea cărare, acel fir trebuia din nou descoperit și scos la lumină. Cum să-l găsești însă?
Din ascunsele lăcașuri ale templelor, la care ușa era zăvorâtă, răzbăteau afară unele ecouri. Înțelesul acestor ecouri se descoperă în civilizații din ce în ce mai evoluate, care au cuprins grupuri tot, mai mari de oameni, până ce din acestea a apărut, în final, omul ca personalitate. Nu mai avem un lider inspirat de Dumnezeu, un învățător sau un domnitor și lângă el poporul apatic, amorf, ci un om individual, personalitatea care a devenit individualitate prin intermediul aptitudinilor sale deosebite. Acest lucru s-a produs în modul cel mai luminos în civilizația greacă, care a apropiat om și Dumnezeu unul de celălalt, a contopit suprasenzorialul și senzorialul în artă.
Personalitatea individuală a devenit matură; Misteriile însă s-au retras, s-au ascuns mai profund. Menirea lor, care înainte era una tainică, dar mai sigură și mai neafectată de îndoieli, s-a diminuat.
Gândul omenesc a luat traiectoria sa proprie. Au luat ființă școli filosofice; scepticii și necredincioșii și-au făcut auzită vocea; prin aceasta a dispărut treptat măreția acelui popor care a etalat personalitatea întemeiată pe ea însăși. El și-a pierdut valența sa proprie, ancora sa fermă, și a început să-l aștepte pe „Dumnezeul necunoscut.”
Dumnezeul necunoscut era însă acela care prin jertfa Sa a făcut ca personalitatea omenească să se autodepășească, astfel ca, în final, după un drum de cunoaștere plin de realizări făcut în lumea senzorială fenomenologică, în lumea aparențelor, să regăsească drumul spre origini, cu conștiența deplin trează, adăugând astfel la forțele primordiale un element nou, cucerit în lupta aprigă cu cea mai densă materialitate.
Și acest drum a fost pregătit într-o profundă izolare, în sânul unui popor cu totul aparte, popor care a cunoscut o evoluție paralelă cu civilizația greacă. Acest popor a avut misiunea să-L aducă omenirii pe Dumnezeul unic, pe Dumnezeul-Eu în carne și în adevăr.
Când, după subjugarea și declinul poporului grec, care au urmat la puțin timp după campaniile de cucerire ale lui Alexandru Macedon, lupoaica cezarismului roman își etala orgiile în serbări prin care îl ridica la rangul de zeu pe cezarul cuprins de mania grandorii, înălțându-i altare și silindu-i pe supuși să i se închine, undeva departe, în sânul unui popor mic și izolat, s-a petrecut un eveniment care prin impactul său a salvat omenirea de la iminenta ei scufundare. Este vorba de fapta de jertfă petrecută pe Golgota. Ea a distrus puterea lupoaicei romane, simbolul vieții instinctuale și opresive. Roma s-a prăbușit; peste imperiul aflat în putrefacție s-au năpustit popoare noi; o substanță etnică nouă a preluat ceea ce a condus mai târziu la o nouă configurație sufletească a omenirii.
Noul spirit a fost infestat însă de toate reziduurile sferei de putere care se dezvoltaseră în civilizația romană. Materialul spiritual nou, încă firav, ele l-au întrețesut cu personalitatea și dorința de putere care puseseră stăpânire pe formele preponderente în ultima vreme.
Aceste forme au fost în mare parte preluate însă cu toată încărcătura spirituală care le străbătuse, aflată deja în decandență, și cu sâmburele de descompunere care aici ar fi trebuit să fie biruit, și nu a fost.
Fazele acestei lupte între noua spiritualitate și resturile celei vechi care au fost preluate formează istoria Evului Mediu și a epocii moderne; ele pot fi urmărite în alcătuirea Bisericii, în frățiile secrete, în ordinele călugărești și cavalerești, în așa-numitele societăți eretice, în curentul umanist, în Reformă.
Apoi a apărut noua cunoaștere a naturii, științele naturale, interpretarea mecanicistă a lumii, limitele cunoașterii, Ignorabimus-ul. În filosofie o subiectivitate searbădă, ruperea de Totul universal: reprezentarea subiectivă; psihologia fără cunoașterea sufletului și a spiritului, ba chiar cu negarea lor, deoarece materia devenise punctul de plecare pentru cercetarea lor.
Materia a învins pe toată linia, iar haosul spiritual, care în zilele noastre a atins punctul culminant, care a antrenat omenirea în vâltoarea lui, până s-a ajuns la catastrofa mondială pe care am cunoscut-o și în consecințele căreia încă trăim, a început. Am ajuns în acest punct al istoriei omenirii și spiritele noastre luminate profetizează apusul Occidentului.
În această lume a întunericului care ne înconjoară radiază o lumină... A fost aici un știutor și a putut să devină un jalon. La început cu reținere, mai apoi însă călăuzindu-ne în sfere de înțelepciune și înțelegere profundă și pătrunzând nestăvilit mai departe, așa cum o poruncea vocea timpului. Noi nu am fost maturi pentru ceea ce am căpătat; am ascultat însă cu atenție, am adunat și am așternut pe hârtie cele spuse de el, știind că va veni un timp în care va trebui să transmitem mai departe ceea ce ne-a fost dat cu atâta generozitate, timp care va ști să ne mulțumească pentru asta. Este ceea ce o omenire maturizată în suferință și încercări are nevoie, spre salvarea și înălțarea ei.
Clipa în care avem de îndeplinit această sarcină a sosit. De aceea nu trebuie să mai avem nicio reținere.
Rudolf Steiner a deschis lumii din nou drumurile spre Christos... Într-o osteneală fără răgaz, adunând una peste alta piatră după piatră, Rudolf Steiner a creat fundamentul necesar unei înțelegeri a realităților lumii și omenirii din ce în ce mai subtile, a construcțiilor conceptuale tot mai fine. Niciodată el nu s-a sfiit într-o conferință publică să edifice iarăși de la început acest fundament și, după aceea, cu următorul prilej, să meargă mai departe pe drumul care conduce la cunoașterea sănătoasă a spiritului. Niciodată nu și-a permis să arunce o vorbă spre a face senzație, niciodată nu a vrut să copleșească un suflet. Fiecare conferință era o construcție organică ce își întindea adânc rădăcinile în pământ, care absorbea forțe ale pământului, care se cufunda în irizația de culori a lumilor eterice revărsate în valuri, în aceea a spritualității vii; însă inflorescența strălucitoare a noii bogății de reprezentări descoperite o supunea unei legități interioare din care ele creșteau într-un organism conceptual bine închegat. Fiecare construcție de idei reprezintă o forță în formare și o operă de artă acționând creator... Te cutremurai de perfecțiunea acestui edificiu de gânduri; însă față de el rămâneai degajat, mirându-te de măreția și frumusețea celor ivite în fața ochiului interior cu o necesitate evidentă.
Acum, iată, la început de secol, din ținuturile învecinate ale lumii spirituale ce pulsează în jurul nostru de cultura noastră materialistă se apropie cu zgomot asurzitor o mulțime de acțiuni haotice. Să pui ordine în tot acest vacarm, să iei asupra ta riscul de a fi făcut părtaș și tu la toată această dezordine, la încâlceala ce bântuie în jur sau, cum este cazul în curentele neoorientale, la modul anacronic al acestora de a interveni, pentru aceasta era nevoie de curaj, un infinit curaj și necesitate de destin.
În prag de secol XX, destinul a acționat poruncitor și a pretins fapta cea mai energică: biruirea demonului materialismului, care s-a încolăcit în jurul lumii noastre și amenință deja să o sugrume. Cum a vuit însă Pământul din toate încheieturile lui, crezute a fi foarte stabile... Războiul mondial și războaiele civile sunt o dovadă grăitoare și îngrozitoare a acestui lucru.
Prin aducerea aici jos, în lumea noastră de noțiuni și reprezentări ale cunoștințelor și percepțiilor suprasensibile, prin metamorfozarea lor în forme conceptuale ce pot energiza activitatea conștienței noastre, prin această fină alchimie s-a creat o nouă substanță sufletească ce poate acționa însuflețitor asupra organelor noastre spirtuale mortificate. Forța pentru această revigorare vine din Misteriul de pe Golgota; omul are însă datoria ca printr-o muncă asiduă să crească în direcția acestei forțe și să se deschidă prin rațiune. Rudolf Steiner a acționat printre noi pentru ca acest lucru să fie posibil. Tot ceea ce el a creat, a scris și a gândit a slujit unei singure cauze, și anume aceea de a însufleți iarăși lumea noastră de idei și sentimente pentru ca ea să se poată deschide din nou, cu mai multă putere, impulsului lui Christos; de a activa lumea noastră volițională în așa fel încât ea să se poată lega realmente cu El.
Avem în față o operă de o viață aproape imposibil de cuprins cu privirea, dedicată acestui țel, o operă ce este o îmbrățișare, o sinteză a celorlalte țeluri: al reunirii și întrepătrunderii reciproce a celorlalte trei domenii, aflate cândva într-o strânsă armonie, dar acum acționând separat, știința, arta și religia; al pătrunderii sensului spiritual pe care îl ascund idealurile de libertate, egalitate și fraternitate; al deșteptării Eului din om la o deplină conștiență de sine și la sentimentul apartenenței lui la lume.
Toate aceste țeluri se pot atinge doar printr-o impregnare a omului cu forța impulsului lui Christos.
Pentru a înțelege acest Misteriu, cel mai mare dintre toate câte pot exista, trebuie antrenată întreaga înțelepciune a lumii. Celelalte Misterii au fost o pregătire a acestuia. Rudolf Steiner ne-a introdus, treptat și continuu, în esența acestuia și în semnificația lui; toate indică spre ceea ce s-a întâmplat pe Golgota. Pas cu pas, el ne-a adus mai aproape de această înțelegere; cosmogonia, teogonia, antropologia, geologia și științele răsărite de curând în viața de reprezentare a omului și-au adus și ele contribuția lor.
Aceste conferințe din 1908 despre Evanghelia după Ioan au fost luate dintr-o stenogramă foarte deficitară, din păcate. Există atâtea cereri pentru aceste conferințe, iar acestea s-au multiplicat în atâtea locuri, încât nu ne vom mai împiedica de un atare inconvenient și nu ne vom mai reține de la a le da publicității. Substanța lor compensează și biruie precaritatea transcrierii, iar deasupra lor mai suflă încă o adiere din lumea din care ele provin. Omenirea are nevoie de ele și de substanța aceasta.
...Când în 1908 în Hamburg, de Rusalii, s-a făcut această inițiere în Evanghelia esoterică, precedată pentru prima dată de un ciclu asemănător ținut la Basel, prin sufletele celor care au audiat conferințele a răzbătut un foc asemănător celui de Rusalii și o boare asemănătoare unei primăveri galileene. Rusaliile s-au apropiat de noi și însoțesc și apariția acestei cărți. Fie ca ea să fie de bun augur.
Rusaliile sunt sărbătoarea Duhului Sfant, care acționează în inimile oamenilor. Fie ca spiritul care domnește în această carte să găsească drumul spre sufletele oamenilor ce însetează după adevăr și sunt animați de bunăvoință.
