Adesea este pe bună dreptate accentuat faptul că ştiinţa spiritului nu este numai o teorie despre lume, viaţă şi om, ci ar trebui să devină cel mai profund conţinut al sufletului uman: sens al vieţii. Dacă ne apropiem de ştiinţa spiritului cu atitudinea corectă, ea poate deveni intr-adevăr substanţă a vieţii în sufletul uman. Trebuie însă subliniat în mod expres că ea se transformă treptat, întrucât este ca un proces organic, ca ceva ce creşte şi se dezvoltă: întâi este acolo o sămânţă, care apoi devine din ce în ce mai mare şi mai eficientă.
Este, de asemenea, adevărat că nimeni nu poate spera să extragă din ştiinţa spiritului modul corect de viaţă doar printr-o înţelegere intelectuală a adevărurilor sale. Judecând după caracteristicile sale exterioare, pare că ştiinţa spiritului ar fi o viziune asupra lumii, însă una mai comprehensivă şi grandioasă decât altele. Ce altă teorie ar putea da asemenea idei cuprinzătoare asupra lui Saturn, a Soarelui şi Lunii? Ce observaţii asupra lumii ar putea, în prezent, să ducă la afirmaţii certe despre ea? Niciuna, întrucât toate rămân la stadiul de concepte abstracte, atunci când încearcă să se ridice deasupra a ceea ce ochii şi urechile senzoriale percep. Asemenea viziuni şi teorii despre lume pot oferi doar concepte vagi asupra divinităţii care ţese în spatele realităţii materiale. Chiar şi în legătură cu alte adevăruri mai puţin complexe, precum doctrinele despre reîncarnare şi karma, este cercetarea spiritului mult mai avansată decât orice îndrăzneşte ştiinţa tradiţională să afirme despre evoluţia omenirii. Şi ea putea să ajungă la aceste învăţături, întrucât, atunci când s-ar fi dorit a se extrage adevăratele concluzii din faptele materialist-ştiinţifice, reîncarnarea şi karma ar fi fost de mult timp idei general cunoscute. Însă deoarece în ştiinţa actuală nu se încumetă nimeni să adopte asemenea concluzii, discuţiile despre aceste subiecte au fost pur şi simplu puse deoparte. Se vorbeşte despre evoluţie din perspectiva ştiinţelor naturii şi a istoriei, însă nimeni nu doreşte să audă despre adevărata evoluţie a individualităţii umane, ce continuă de la o viaţă la alta şi poartă sufletul uman în viitor.
Cel care observă viaţa va fi nevoit, prin înseşi consecinţele acestei vieţi, să ajungă la doctrina despre cele patru mădulare ale fiinţei umane, doctrină ce este revelată şi prin cercetare suprasensibilă. Însă, deoarece gândirii timpului nostru îi lipseşte curajul, această învăţătură este proclamată doar de ştiinţa spiritului, care, ca sistem de cunoaştere, este, în multe sensuri, înaintea altor concepţii despre lume şi filosofii prezentate astăzi omului.
Totuşi, chiar şi atunci când totul a fost spus şi făcut, nu acesta este rodul real al ştiinţei spiritului. Fructul său adevărat nu consistă din aceea că doctrina sa este acceptată ca satisfăcătoare şi având urmări importante. Nu se poate ajunge la stadiul de fruct fără sămânţă. Ceea ce noi dezvoltăm astăzi ca fruct al viziunii antroposofice asupra lumii, ne poate bucura inimile şi încălzi capacitatea de a iubi. Totuşi, nimeni nu poate avea parte de rodul ştiinţei noastre a spiritului fără sămânţă, reprezentată de cunoaşterea ştiinţific-spirituală. Unii pot spune: De ce folos sunt aceste idei despre reîncarnare şi karma sau despre mădularele constituţiei umane şi despre evoluţia lumii? Cu adevărat importantă este evoluţia iubirii umane şi a moralităţii. Desigur că despre asta este vorba, însă o adevărată iubire umană, rodnică pentru lume, este posibilă numai cu un fundament al cunoaşterii, mai exact al cunoaşterii spiritual-ştiinţifice.
Ca teorie a cunoaşterii, ştiinţa spiritului este mult mai avansată decât celelalte concepţii despre lume. Atunci când este vieţuită într-un mod cu adevărat intim, când trezim neobosit, în sufletele noastre, gândurile măreţe, cuprinzătoare şi le purtăm tot timpul cu noi, vedem cum aceste învăţături pot deveni, într-un anume sens, conţinut viu al cunoaşterii. Doctrina spiritual-ştiinţifică reprezintă o sumă de idei, care ne conduc în lumile suprasensibile, şi noi suntem nevoiţi, de aceea, în gândirea noastră spiritual-ştiinţifică, să ne avântăm către lumile spirituale. Fiecare oră petrecută în studiu spiritual-ştiinţific înseamnă că sufletul se ridică deasupra preocupărilor zilnice. În momentele în care ne dăruim acestor învăţături, suntem transportaţi într-o altă lume. Eul nostru este atunci unit cu lumile spirituale, din care a luat naştere. Când gândim într-un mod spiritual-ştiinţific, suntem cu Eul în casa noastră spirituală, la izvorul originar, din care el provine.
Dacă înţelegem toate acestea în sensul corect, putem într-adevăr compara gândirea spiritual-ştiinţifică cu acea stare de conştienţă pe care o recunoaştem, din perspectivă spirituală, drept somn. Când omul aţipeşte seara şi adoarme într-o lume spirituală, este transportat împreună cu Eul său în acea lume, în care Eul său a luat naştere, şi din care se întoarce în fiecare dimineaţă, pentru a intra în corpul fizic şi, prin el, în lumea senzorială. Cândva, sufletul va deveni conştient de faptul că se află în lumile spirituale. În prezent, în starea de conştienţă umană obişnuită, nu are loc acest fenomen. De ce? Deoarece, în cursul timpului, conştienţă Eului pentru lumile spirituale a devenit din ce în ce mai slabă.
În epoca atlanteană Eul se vedea, în timpul somnului, înconjurat de fiinţe divin-spirituale. După catastrofa atlanteană, însă, Eul a fost transpus afară, în lumea senzorială şi a pierdut din ce în ce mai mult capacitatea de a privi în acele lumi în care se află în timpul somnului. Ideea potrivit căreia Eul dispare seara şi reînvie dimineaţa este absurdă. El se află în lumile spirituale, doar că nu în mod conştient.
Gândirea spiritual-ştiinţifică ne dă puterea de a ne relaţiona treptat, în mod conştient, cu lumile spirituale. Prin faptul că ne conduce în aceste lumi, cel puţin în gândire, antroposofia are anumite calităţi benefice în comun cu somnul. Toate grijile şi preocupările, ce provin din activităţile lumii senzoriale, dispar în somn. Dacă omul poate dormi şi gândirea sa este obliterată, el uită toate grijile. Acesta este cel mai benefic efect al somnului, efect ce rezultă din faptul că Eul se lasă, în timpul somnului, pătruns de forţele lumilor spirituale, ce conţin forţe de refacere, al căror efect este uitarea grijilor şi preocupărilor, în timpul somnului, şi refacerea organismului după efectele negative pe care grijile din timpul zilei le au asupra sa. Leziunile cauzate de lumea senzorială sunt vindecate prin puterile spirituale, şi de aici redresarea, regenerarea pe care un somn sănătos ni le oferă. Într-un sens superior, acestea sunt deci calităţile pe care gândirea spiritual-ştiinţifică le are în comun cu somnul.
Gândurile de natură spirituală sunt puternice, dacă le privim ca fiind îmbibate de viaţă. Când ne ridicăm la concepţii ce au legătură cu trecutul şi viitorul Pământului şi lăsăm aceste evenimente grandioase să acţioneze asupra noastră, sufletul nostru este atras cu interes de ele şi purtat departe de grijile cotidiene. Gânduri despre felul în care idealul propriei noastre dorinţe suverane creşte din karmă, din planul destinului, ne dau curaj şi putere să ne spunem: Poate că astăzi există în viaţa mea unele obstacole insurmontabile, însă forţa mea creşte de la o încarnare la alta. Voinţa suverană va deveni din ce în ce mai puternică în mine şi toate dificultăţile mă vor ajuta să o întăresc şi mai mult. Voi depăşi toate obstacolele şi astfel voinţa mea se va dezvolta din ce în ce mai mult, iar energia mea va creşte. Lucrurile neînsemnate ale vieţii, cele inferioare ale existenţei se vor evapora precum bruma în Soare, în acel Soare care răsare în înţelepciune, care ne pătrunde gândirea spirituală. Lumea noastră de sentimente este făcută astfel să strălucească, să se încălzească, să strălumineze. Existenţa noastră se va extinde şi astfel ne vom simţi fericiţi.
Când asemenea momente de activitate interioară se repetă şi le permitem să acţioneze asupra noastră, o consolidare a existenţei noastre va emana din acest proces. Nu de pe o zi pe alta, cu siguranţă, însă repetiţia constantă a unor astfel de gânduri va duce la dispariţia treptată a depresiei, a lamentărilor despre soartă şi a unui temperament excesiv de melancolic. Cunoaşterea în spirit va fi medicament pentru sufletul nostru, iar atunci când aceasta se va întâmpla, orizontul existenţei noastre se va extinde atât de mult, încât va fi plantat în noi acea atitudine care este rodul cunoaşterii spiritului. Modul de a gândi şi de a simţi ce rezultă trebuie considerate starea ideală, la care străduinţa spiritual-ştiinţifică poate conduce. Toate dezacordurile, dizarmoniile vieţii vor fi înlocuite de gânduri şi sentimente armonioase, care aduc după sine o voinţă plină de energie. Astfel, cercetarea spiritului se dovedeşte a fi nu numai cunoaştere şi doctrină, ci mai degrabă forţă de viaţă şi substanţă a sufletului nostru. Când va fi înţeleasă în acest mod, ştiinţa spiritului va fi capabilă să acţioneze în viaţă de aşa manieră, încât să elibereze oamenii de griji şi preocupări. Şi astfel trebuie să lucreze ea în timpurile noastre, pentru că existenţa sa nu este arbitrară, ci necesară.
Individualităţile care erau mult mai avansate în raport cu oamenii având o existenţă obişnuită, Maeştrii înţelepciunii şi ai Armoniei Sentimentelor au ştiut faptul că ştiinţa spiritului trebuie să se reverse în cultura noastră, pentru a nu se usca. Ştiinţa spiritului este o nouă sevă a vieţii şi omenirea are nevoie să primească din când în când noi astfel de seve. Ştiinţa spiritului este curentul necesar timpului nostru. Cei care au un sentiment al acestor adevăruri ar trebui să se grăbească spre noi şi să absoarbă adevărurile, spre a fi ca un proces de fermentare pentru restul omenirii, ca sarea pentru viaţa spiritului întregii omeniri. Cel ce se străduieşte în direcţia menţionată, trebuie să privească toate acestea ca pe o datorie. Nu este dificil de înţeles de ce chiar în prezent, din înălţimi, s-a trimis chemarea pentru ştiinţa spiritului, astfel încât, cei ce au inima deschisă şi mintea liberă, să se adune împreună. Am observat cu sufletele omenirea atlanteană şi am urmărit epocile de cultură, de la cea a Indiei Vechi până în epoca noastră, epoca a cincea de cultură. Am văzut cum în această perioadă oamenii au pierdut, puţin câte puţin, conştienţa lumii spirituale.
În prima epocă, oamenii aveau încă un dor profund după lumea spirituală. Lumea simţurilor era pentru ei Maya, iluzie. Apoi însă au venit timpuri ce l-au îndreptat pe om spre lumea fizică, exterioară. El trebuia să înveţe a iubi lumea simţurilor, întrucât doar atunci o putea transforma. Omul nu are voie să mai afirme că lumea exterioară este doar Maya, ci trebuie să se adâncească în ea cu propriile forţe şi înţelepciune. Prin acest proces, însă, oamenii şi-au pierdut treptat conştienţa lumii spirituale, iar Zarathustra, iniţiatorul culturii persane, a fost nevoit să le spună discipolilor săi: „Puterea care străluceşte dinspre Soare, ca forţă fizică, cheamă toate fiinţele la viaţă. Însă nu doar această forţă fizică aparţine singură Soarelui. În el trăieşte Ahura Mazdao, fiinţa spirituală a Soarelui.” Era necesar să li se arate oamenilor că lumea senzorială este o expresie fizică a celei spirituale.
Abia în cultura persană a luat naştere următorul sentiment: Ceea ce este luminat de Soare reprezintă Maya, însă dincolo de ea trebuie căutat spiritul. Lumea spirituală este întotdeauna în jurul meu, însă nu o pot experimenta cu ochii şi urechile senzoriale, ci numai cu o conştienţă suprasensibilă. Când această conştienţă este trezită, atunci pot recunoaşte şi în existenţa senzorială marele spirit al Soarelui, împreună cu toate fiinţele care i se subordonează şi care aparţin de asemenea Soarelui. Va veni o vreme însă când sufletul meu nu va mai recunoaşte toate aceste fenomene. Era dificil ca o asemenea cunoaştere să fie transmisă în totalitate oamenilor. Ei trebuiau să devină, treptat, din ce în ce mai maturi, prin încarnări repetate, pentru a ajunge să recunoască realitatea divin-spirituală din spatele celei fizice şi faptul că întreaga natură este impregnată de ea.
În epoca veche persană, omul putea încă să recunoască elementul divin în cadrul vieţii, însă nu putea să ia cu sine această conştienţă în perioada dintre moarte şi o nouă naştere, întrucât particularitatea acelor vremuri era faptul că, între moarte şi o nouă naştere, conştienţă omului devenea din ce în ce mai întunecată. Să ne uităm acum la sufletul unei individualităţi a Indiei Vechi. Când trecea prin moarte şi se afla în cealaltă lume, trăia într-un mediu plin de lumină, între fiinţele spirituale. În cultura persană însă, acest fenomen avea loc mai rar. Lumea dintre moarte şi o nouă naştere devenise întunecată. Se acumulaseră obstacole între suflete, iar sufletul se simţea singur. El nu putea, într-un fel, să întindă mâna către un alt suflet. Cel mai greu şi mai întunecat lucru ce se poate întâmpla în timpul vieţii în lumea spirituală este ca sufletul să nu poată merge împreună cu altele.
În epoca egipteană, forţa sufletelor de a intra în legătură cu alte suflete era pierdută deja într-o măsură atât de mare, încât sufletul egiptean tânjea după prezervarea trupului fizic sub formă de mumie. Aceasta provenea din faptul că sufletul simţea: Puterea pe care o iau între moarte şi o nouă naştere este redusă. Oamenii doreau atunci să păstreze corpul fizic, pentru ca sufletul să se poată uita spre el ca la ceva ce i-a aparţinut şi, astfel, să compenseze forţa pe care nu o mai deţineau în lumile spirituale. Asemenea fenomene culturale precum mumificarea sunt în strânsă legătură cu evoluţia sufletului uman.
Egiptenii aveau reprezentarea că în moarte vor fi uniţi cu Osiris. Ei îşi spuneau: Cândva, în timpuri străvechi, sufletul putea privi în lumile spirituale. Astăzi a pierdut această capacitate, însă poate compensa, dacă dobândeşte, în această viaţă, asemenea calităţi, încât să devină din ce în ce mai asemănător lui Osiris. Atunci va deveni el însuşi un fel de Osiris şi va fi după moarte unit cu acesta. Astfel, agăţându-se de Osiris, sufletul a încercat să găsească o compensare pentru ceea ce nu mai putuse fi păstrat din timpurile străvechi.
Însă ceea ce Osiris nu a putut oferi sufletului uman este menţionat într-o legendă egipteană, care ne spune că el a trăit cândva pe Pământ, împreună cu oamenii. La un moment dat a fost închis de fratele său cel rău, Seth, într-o cutie de lemn asemănătoare unui sicriu. Asta înseamnă că el a trăit pe Pământ împreună cu oamenii când aceştia din urmă erau mai spirituali. Apoi, însă, a trebuit să rămână în lumile spirituale, întrucât era prea evoluat pentru forma fizică umană. O astfel de fiinţă, care era prea sublimă pentru un trup omenesc, trebuia să devină sufletul, dacă vroia să creeze un substitut pentru puterea spirituală pierdută a clarvederii între moarte şi o nouă naştere. Prin faptul că devenea similar lui Osiris, sufletul putea să-şi depăşească singurătatea, însă nu putea lua într-o nouă încarnare ceea ce primise în lumea spirituală prin caracteristicile sale comune cu Osiris, întrucât Osiris nu mai era potrivit pentru a se reîncarna într-o formă senzorial-fizică. Sufletul îşi făcea astfel existenţa între moarte şi o nouă naştere suportabilă, însă nu putea lua nimic din toate acestea într-o nouă încarnare.
Marele pericol care ameninţa atunci omenirea era faptul că încarnările se deteriorau din ce în ce mai mult, deoarece nicio forţă nouă spirituală nu putea acţiona în cadrul lor. Doar ceea ce rămăsese din timpurile străvechi putea fi dezvoltat mai departe, şi toate acestea îşi atinseseră deja maturitatea în epoca greco- romană. Rodul ce s-a metamorfozat din floare a fost manifestat în arta minunată a grecilor, cel mai frumos fruct al patrimoniului lăsat oamenilor din timpurile primordiale. Dar odată cu aceasta au apărut obscuritatea şi întunericul în viaţa dintre moarte şi o nouă naştere, iar un distins grec a avut dreptate când a afirmat: „Mai bine să fii cerşetor pe Pământ decât rege pe tărâmul umbrelor!” Intr-adevăr, în lumea greacă şi în oraşele romane oamenii posedau foarte multe lucruri ce îi desfătau şi le satisfăceau simţurile, însă nu puteau lua nimic cu ei în viaţa dintre moarte şi o nouă naştere.
Apoi s-a petrecut Evenimentul de pe Golgotha, ce a avut însemnătate nu numai pentru lumea fizică exterioară, ci pentru toate lumile în care omul trăieşte la un moment dat. Atunci când sângele Mântuitorului a curs din rănile sale, iar trupul său atârna pe cruce, El a coborât în infern şi a aprins lumina care le-a dat din nou vedere sufletelor ce se aflau acolo. Din acel moment, sufletul a fost din nou capabil să realizeze că şi din adâncuri pot veni forţe de care să beneficieze lumea fizică. El nu s-a mai unit cu Osiris pentru a compensa vederea pierdută, ci de acum îşi poate spune: Găsesc şi în adâncuri lumina lui Christos, care a pătruns Pământul, întrucât Christos a devenit Spiritul Pământului. Şi absorb în viaţa dintre moarte şi o nouă naştere putere din spirit, o asemenea putere, ce mă poate conduce din nou pe Pământ, când mă întorc pentru o nouă încarnare. De ce era necesar însă, pentru ca această forţă să se reverse în modul potrivit? De o schimbare completă a perspectivei omului în raport cu lumea senzorială.
Să ne întrebăm ce experimentau aceşti indieni vechi, atunci când îşi spuneau: Această lume este Maya, marea iluzie, iar atunci când o percep şi mă unesc cu ea, cad pradă iluziei. Numai dacă mă îndepărtez de ea şi mă înalţ deasupra lumii simţurilor, pot intra în lumea zeilor. Doar atunci când mă izolez de lumea exterioară, pot ajunge prin intermediul fiinţei mele interioare, care mi-a rămas precum o moştenire de demult, din lumile spirituale, din nou la vechea mea patrie. Trebuie să mă întorc pe acest tărâm sfânt străvechi, dinspre care am păşit în lumea senzorială. Pot realiza asta doar lăsându-mi puterile spirituale să acţioneze, întorcându-mi privirea de la lumea exterioară. – În acea perioadă, oamenii puteau oricând să facă acest pas înspre trecutul îndepărtat. Ei aveau încă în interior atât de multă forţă care îi putea ajuta, dacă era folosită în modul corespunzător, să îşi găsească drumul înapoi spre zei. Astfel îl regăseau vechii indieni pe Devas, prin care totul fusese creat.
Apoi a venit epoca persană, în care omul nu mai avea atât de mult din puterea care era precum o moştenire a timpurilor străvechi. Dacă în acele timpuri, sufletul ar fi spus: Mă întorc pentru că nu vreau să rămân în această lume”, nu ar mai fi regăsit vechii zei, întrucât nu mai avea suficiente forţe în acest sens, fapt legat de evoluţia omenirii. Dacă el ar fi încercat să îşi întoarcă privirea de la lumea fizică şi să o considere doar Maya, ar fi fost condus nu către vederea zeităţilor înalte, ci a zeităţilor inferioare Devas, care erau fiinţe spirituale adverse, ce nu aparţineau lumilor zeilor înalţi şi care căzuseră înspre rău. Asta ar fi găsit sufletele. Pentru că exista acest pericol, sufletului trebuia să i se arate cum să nu se îndepărteze de lumea simţurilor şi cum, plecând de la lumea simţurilor, să vadă că ea este expresia exterioară a spiritualului. Îndreptându-şi privirea către Soare, sufletul învăţa să vadă în el nu numai forţele lui fizice, ci şi pe Ahura Mazdao, zeul Soarelui, devenind astfel capabil să recunoască, şi în cadrul lumii senzoriale, ceva din realitatea divin-spirituală.
Sufletul vechilor persani devenise prea slab pentru ca forţele spirituale, care l-ar fi condus la zeii străvechi, să poată acţiona. De aceea, el trebuia să fie educat să pătrundă dincolo de vălul material, ce acoperă spiritualul. În lumea exterioară stăteau ascunse fiinţele adverse, Asuras, iar sufletul nu putea privi încă spre fiinţele spirituale bune, care se găseau dincolo de Maya. De aceea, în timpul epocii persane, numirea fiinţelor spirituale a fost inversată. Devas erau în cultura indiană veche fiinţe bune, însă, în epoca persană, devin adverse. Adevăratul motiv pentru această schimbare reiese, în mod evident, din progresul continuu al sufletului uman, care a devenit întotdeauna mai puternic în raport cu lumea exterioară, dar mai slab în raport cu cea interioară. Însă atunci era pregătit ceea ce avea să vină de acele fiinţe care ghidau şi conduceau evoluţia omenirii.
După ce Zarathustra a învăţat să se uite spre Soare şi să-l vadă în aura lui pe zeul Soarelui, a ştiut imediat că acesta nu este altul decât Spiritul-Christos, care la acel moment nu se putea revela decât din afara lumii. Omul nu putea percepe în sufletul său, pe Pământ, fiinţa lui Christos. Ceea ce putea fi observat în trecut, în Soare, ca fiind Ahura Mazdao, trebuia să coboare pe Pământ, întrucât abia atunci putea omul să înveţe a recunoaşte în propria interioritate un Deva, un principiu divin-spiritual. În epoca Persiei Vechi, viaţa într-un corp fizic nu era capabilă încă să primească Spiritul-Christos şi să se impregneze de el. Toate acestea trebuiau să se întâmple lent şi treptat. Este nevoie să ne familiarizăm cu gândul că zeităţile se pot revela numai acelora care se pregătesc pentru a primi revelaţia lor. Astfel, Deva, cel ce poate fi văzut prin forţele interioare, se putea arăta doar omenirii ce era pregătită în acest sens.
Tot ceea ce are legătură cu evoluţia omenirii se întâmplă lent şi treptat, iar manifestarea ei nu apare peste tot în acelaşi mod. La scufundarea Atlantidei, triburile au migrat către Est. Întrucât s-au stabilit în regiuni diferite, urmaşii atlanteenilor s-au dezvoltat în mod diferit. Prin ce a devenit locuitorul Indiei Vechi capabil să deţină un sentiment viu pentru lumile spirituale? Aceasta a avut loc deoarece evoluţia Eului a avut acolo un curs deosebit. Eul a rămas adânc ancorat în lumile spirituale, fiind astfel apt să găsească puţine legături cu lumea fizică. Particularitatea unei individualităţi a Indiei Vechi era că avea o dispoziţie deosebită pentru spiritualitatea străveche şi puţine în comun cu lumea fizică, cu care nu dorea să îşi pună Eul în legătură. De aceea, realizările culturii exterioare nu au înflorit în Orient, unde oamenilor le-a lipsit talentul spre invenţie, în Occident însă, oamenii au avut mai multă îndemânare în a acţiona asupra lumii fizice, întrucât considerau că aveau ca misiune transformarea ei. Perşii au ridicat graniţa între Occident şi Orient, iar oamenii care aveau privirea mai puţin îndreptată spre lumea exterioară au avut tendinţa de a rămâne în Orient. De aceea învăţătura lui Buddha a devenit, şase sute de ani înaintea lui Christos, necesară. A trebuit ca el să apară în contextul evoluţiei lumii în acel moment, întrucât avea ca misiune să păstreze treaz, în sufletele omeneşti, dorul după lumile spirituale străvechi. În acest sens, el trebuia să predice împotriva setei după intrarea în existenţa fizică. De aceea, el îşi proclamă învăţătura într-o perioadă în care sufletul nu mai avea nici predilecţia, nici capacitatea de a se înălţa spre lumile spirituale. Buddha predică oamenilor înaltele adevăruri despre suferinţă şi le aduce conţinuturile care pot ridica sufletul deasupra acestei lumi a suferinţei.
Pentru lumea occidentală, această învăţătură ar fi fost de neconceput. Ea avea nevoie de o doctrină în acord cu înclinaţia acelor oameni către lumea senzorială, doctrină care să îi înveţe următoarele: Trebuie să lucraţi de aşa manieră în lumea fizică, încât puterile ei să fie puse în serviciul omenirii. Însă puteţi lua apoi, după moarte, în lumile spirituale, roadele aceste vieţi.
În mod normal, particularităţile creştinismului nu sunt corect înţelese. În lumea romană, creştinismul a avut ecou slab în rândul celor care se bucurau de comorile şi bogăţiile acestei lumi, însă unul puternic în cadrul celor care erau nevoiţi să lucreze în lumea fizică. Ei ştiau, în ciuda muncii din lumea senzorială, că ceea ce dezvoltă aici vor putea lua cu sine după moarte. Acesta era cel mai înalt sentiment, care îi bucura pe cei ce adoptaseră creştinismul şi care îşi puteau spune: Prin faptul că îl iau pe Christos ca ideal, voi dezvolta în această lume ceva ce nu va putea fi distrus nici măcar prin moarte. O astfel de conştienţă se putea forma numai prin aceea că pe Pământ fusese cu adevărat Christos, nu ca fiinţă Deva, ci ca Fiinţă care s-a încarnat în trup omenesc, astfel încât fiecare om să îl poată lua drept model şi ideal. Dar pentru ca acest fenomen să aibă loc, trebuiau create impulsul şi forţele corespunzătoare, iar pregătirile în acest sens au fost făcute de Zarathustra, care era atât de avansat încât îşi putea asuma această misiune.
Zarathustra, care în epoca Persiei Vechi îl percepuse pe Zeul Soarelui, a fost nevoit să se pregătească în reîncarnările precedente, spre a putea prelua această misiune. În epoca ce era încă îmbibată de învăţăturile Sfinţilor Rishi, Zarathustra trecuse deja, încarnat fiind, prin experienţe sublime. El preluase aceste învăţături în şapte încarnări succesive. Apoi, s-a născut într-un trup ce era orb şi surd, fapt ce i-a permis să aibă cât mai puţin posibil contact cu lumea exterioară. El trebuia să fie născut ca om care să nu poată primi impresiile simţurilor exterioare, şi în acel moment, din memoria cea mai intimă, s-au trezit în el amintirile despre învăţăturile Sfinţilor Rishi, pe care le primise cândva. Şi chiar atunci a putut marele Zeu al Soarelui să aprindă în el ceva ce depăşea învăţătura Sfinţilor Rishi. Această experienţă i-a apărut din nou la următoarea încarnare, şi astfel Ahura Mazdao i s-a revelat lui Zarathustra din exterior.
Zarathustra a trecut prin multe experienţe, înainte să poată deveni învăţător şi inspirator al poporului persan. Ştim apoi că el i-a avut discipoli pe Moise şi pe Hermes şi că şi-a dat corpul astral lui Hermes şi pe cel eteric lui Moise. Moise a proclamat învăţătura, ce provine din Cronica Akasha, despre „Eu sunt Eu Sunt-ul” (Ejeh asher ejeh). Astfel s-a pregătit Zarathustra lent pentru un sacrificiu mult mai măreţ şi mai puternic Când corpul lui astral a reapărut la Hermes, iar cel eteric la Moise, Eul său, ce a progresat continuu, a fost capabil, la o nouă încarnare, să formeze un nou corp astral şi unul eteric, pe măsura forţelor deţinute de Eu. Iar Zarathustra s-a născut din nou pe tărâmul Chaldeei, şase sute de ani înainte de Christos, ca învăţător al lui Pitagora, sub numele de Zarathos sau Nazarathos. El a pregătit, în cadrul culturii chaldeene, impulsul care urma să apară în lume, fapt exprimat în pasajul din Biblie în care este povestit cum înţelepţii Orientului au venit să îl salute pe Christos, ca pe noua stea a înţelepciunii ce răsărise. Zarathustra predicase despre venirea lui Christos, iar cei care, ca discipoli, se bazau pe doctrina plină de semnificaţie dată de el, ştiau exact în ce moment va ajunge marele Impuls de pe Golgotha.
Există întotdeauna o anume legătură între marile individualităţi ale lumii, precum Buddha, Zarathustra, Pitagora, întrucât ceea ce acţionează în lume este o forţă, o realitate. Fiinţele spirituale conlucrează, iar ele nu iau naştere într-o anumită perioadă întâmplător. Astfel se întreţes impulsurile evoluţiei omenirii. Zarathustra l-a anunţat pe cel care va face posibil, prin Evenimentul de pe Golgotha, ca oamenii să găsească, prin forţele propriei interiorităţi, din ce în ce mai mult, pe măsură ce se dezvoltă în viitor, lumea fiinţelor Devas. În aceeaşi epocă, Buddha predica: Da, există o lume spirituală, în comparaţie cu care întreaga lume a simţurilor este Maya. Îndreptaţi-vă paşii spre lumea în care eraţi înainte să ia naştere setea după existenţa pământească, şi atunci veţi găsi Nirvana, liniştea în sânul divinităţii. Aceasta este diferenţa între învăţătura lui Buddha şi cea a lui Zarathustra. Buddha predica faptul că omul, prin întoarcere, poate ajunge la divinitate, iar Zarathustra, în cadrul încarnării sale ca Zarathos, a afirmat: Va veni timpul în care Lumina se va încarna chiar pe Pământ, şi, prin aceasta, sufletul se va apropia, progresiv, de divinitate. Buddha spune: Prin întoarcere va găsi omul divinitatea, iar Zarathustra: Prin progres, sufletul îl va găsi pe Dumnezeu.
Indiferent dacă îl caută pe Dumnezeul lui Alpha sau pe cel al lui Omega, dacă regresează sau progresează, omul îl va găsi pe Dumnezeu, va ajunge la El! Însă El trebuie regăsit cu forţe omeneşti sporite. Puterile necesare pentru a ajunge la Dumnezeul lui Alpha sunt forţele primordiale pe care le-a deţinut omul, însă cele necesare pentru a-L găsi pe Dumnezeul lui Omega trebuie dobândite de om, prin strădanie, aici, pe Pământ. Nu reprezintă acelaşi lucru dacă omul merge înapoi către Alpha sau înainte spre Omega. Cel care doreşte doar să îl găsească pe Dumnezeu, să intre în lumile spirituale, se poate îndrepta atât înainte cât şi înapoi, cel care însă este preocupat ca omenirea să părăsească Pământul într-o stare evoluată, trebuie să păşească pe calea spre Omega.
Pe această cale a mers şi Zarathustra. El a pregătit drumul pentru acea parte a omenirii care urma să lucreze cu forţele Pământului. Totuşi, el a avut o mare înţelegere pentru Buddha, întrucât amândoi căutau acelaşi lucru. Care era misiunea lui Zarathustra? El trebuia să creeze condiţiile necesare pentru ca Impulsul-Christos să poată coborî pe Pământ. Zarathustra s-a născut din nou ca Iisus din Nazareth, iar, prin ceea ce avusese loc într-o încarnare precedentă, individualitatea sa a fost capabilă să se unească cu o forţă care fusese păstrată conform principiului economiei spirituale. Lumea este profundă, iar adevărul complicat!
Lui Iisus din Nazareth i-a fost, de asemenea, întreţesută fiinţa lui Buddha, care evoluase pe o cale diferită, întrucât multe forţe acţionează în cel ce urmează să aibă o influenţă puternică asupra lumii. Eul lui Iisus a părăsit, prin botezul din Iordan, corpurile fizic, eteric şi astral, iar Zeul Soarelui, Spiritul-Christos, a intrat şi a trăit trei ani în corporalităţile lui Iisus din Nazareth. Astfel a pregătit Zarathustra omenirea spre a deveni recipient al Impulsului lui Christos.
Odată cu aceste evenimente, a intervenit un moment important în evoluţia Pământului. Devenise posibil ca oamenii să-L găsească pe Dumnezeu în propria interioritate, şi puteau aduce cu ei ceva din viaţa dintre moarte şi o nouă naştere, la o nouă încarnare. Iar acum există suflete care simt destul de puternic că au fost într-o lume în care Lumina lui Christos ilumina. Prin aceea că în anumite suflete acest fapt este presimţit, chiar şi în mod neclar, îi face pe oameni capabili să înţeleagă cuvântul ştiinţei spiritului. Şi pentru că există astfel de oameni în prezent, Maeştrii înţelepciunii şi ai Armoniei Sentimentelor şi-au exprimat speranţa că ei vor simţi şi adevărurile ştiinţei spiritului şi că le vor face conţinut al vieţii lor. Cunoscând toate acestea, maeştrii au înmânat în prezent misiunea de a proclama antroposofia, celor care au atins un nivel înalt de înţelegere.
Este o necesitate ca ştiinţa spiritului să înceapă a deveni acum un curent spiritual al prezentului. Christos însuşi a pregătit sufletele umane pentru ştiinţa spiritului, şi o garanţie a rămânerii ei în lume este faptul că Lumina lui Christos, odată aprinsă, nu se mai poate stinge. Dacă ne umplem de sentimentul necesităţii curentului spiritual antroposofic, atunci facem parte din el în mod just, iar el va sta înaintea noastră ca un ideal de nestăvilit.
Da, o personalitate umană a fost nevoită să se dezvolte atât de mult, încât să poată deveni posibil ca Lumina să coboare în trup omenesc şi să spună: „Eu sunt Lumina lumii!”
Ea a luminat întâi sufletul lui Zarathustra şi i-a vorbit, iar sufletul lui Zarathustra a cuprins însemnătatea Luminii lumii şi s-a sacrificat pentru ca aceste cuvinte să ajungă la întreaga omenire, cuvinte rostite de un om dintr-un corp pământesc: „Eu sunt Lumina lumii!”
