Ziua de 24 iunie, sărbătoarea Sfântului Ioan Botezătorul, a fost întotdeauna, pentru cea mai mare parte a omenirii, zi o mare. Și cei ce în acest oraș, împreună cu noi, se numesc prieteni ai mișcării antroposofice au considerat ca având o anumită semnificație faptul că acest șir de conferințe poate începe chiar astăzi, de ziua Sfântului Ioan. Sărbătoarea cu acest nume se celebra, încă din timpurile trecute ale vechilor persani, într-o zi ce ar corespunde astăzi unei zile de iunie; era așa-numita sărbătoare a „botezului cu apă și a botezului cu foc”. Într-o aceeași zi de iunie, Roma antică sărbătorea Vesta, tot o sărbătoare a botezului cu foc. Și dacă urcăm în trecutul culturii europene până în timpurile de dinainte de Christos, găsim și în acele timpuri, în care creștinismul nu era încă răspândit, o sărbătoare în luna iunie care coincidea cu acel moment din an în care zilele sunt cele mai lungi, nopțile cele mai scurte, în care zilele încep din nou să scadă, în care deci Soarele începe din nou să își piardă din forța pe care o răspândește peste toată vegetația și viețuitoarele Pământului. Pentru popoarele din nord această sărbătoare din iunie marca timpul în care începea declinul zeului Baldur, pe care și-l reprezentau a fi unit cu Soarele. Această sărbătoare de iunie devine treptat, odată cu creștinismul, sărbătoarea Sfântului Ioan Botezătorul, înaintemergătorul lui Christos Iisus. Prin aceasta, ea ne poate oferi și nouă un punct de plecare pentru studiile pe care le vom întreprinde, în zilele care urmeză, cu privire la evenimentul cel mai important al evoluției omenirii: fapta lui Christos Iisus. În acest ciclu de conferințe vom căuta să vedem cum a descris această faptă cel mai important dintre toate documentele creștine, și anume Evanghelia după Ioan. Vom compara această descriere cu cea a celorlalte Evanghelii.
Ziua Sfântului Ioan ne aduce aminte că această mare individualitate, cea mai mare din câte au luat vreodată parte la evoluția omenirii, a avut un precursor. Prin aceasta atingem deja un punct important pe care îl vom pune tot ca un fel de preambul, să zicem așa, la începutul acestor conferințe. În cursul evoluției umane apar mereu evenimente profund semnifictive care răspândesc în jurul lor o lumină mai puternică decât a altora. De la o epocă la alta vedem înregistrându-se în istorie astfel de evenimente fundamentale. Mereu ni se spune că există oameni care, într-un anumit sens, le cunosc și le vestesc mai dinainte, ceea ce arată că aceste evenimente nu au loc întâmplător. Cei care pot într-adevăr să pătrundă în ansamblul ei istoria omenirii și să îi înțeleagă sensul și spiritul știu că aceste evenimente trebuie să vină și că ei trebuie să acționeze mai înainte, anticipat, pentru ca ele să poată avea loc.
În zilele următoare vom avea prilejul să vorbim de mai multe ori despre înaintemergătorul lui Christos Iisus. Astăzi îl vom analiza doar din acel punct de vedere care arată că el a fost unul dintre cei care au putut, printr-un dar spiritual deosebit, să își adâncească mai profund privirea în contextul evoluției omenirii. Prin aceasta știm că în cadrul acestei evoluții a omenirii există momente cu totul excepționale. De aceea era oportun ca el să-i netezească căile lui Christos Iisus. Dacă îl privim pe Christos Iisus însuși – ca să intrăm direct în subiectul analizei noastre – trebuie să ne fie clar că nu fără motiv o mare parte a omenirii a împărțit curgerea timpului într-o epocă anterioară apariției lui Christos Iisus pe Pământ și o epocă ulterioară acesteia. Popoarele care au făcut această distincție arată că ele au presimțit importanța capitală a misterului christic. Dar acest adevăr va trebui să fie vestit oamenilor continuu, sub noi forme și în alți temeni. Căci nevoile omenirii se schimbă de la epocă la epocă. Epoca noastră are nevoie, sub un anumit aspect, de o nouă vestire a acestui eveniment hotărâtor pentru întreaga evoluție a omenirii. Această vestire vrea să fie antroposofia.
Vestirea antroposofică a misterului lui Christos nu este nici ea ceva nou pentru noi în ce privește conținutul, ci în ce privește forma. Ceea ce va fi spus în conferințele din zilele acestea a fost spus deja de secole, în cadrul culturii noastre și a vieții noastre spirituale, în cercuri mai restrânse. Diferența dintre vestirea actuală și vestirile precedente constă în faptul că în prezent te poți adresa unui cerc mai mare de oameni. Cercurile restrânse în care răsuna deja de secole această vestire în cadrul vieții noastre spirituale europene adoptaseră ca simbol același semn pe care îl vedeți aici (în sala de conferințe), crucea cu trandafiri. Acum, când aceste lucruri sunt adresate unui public mai mare, iar crucea cu trandafiri poate fi iarăși recunoscută ca simbol al acestui mesaj, lăsați-mă mai întâi să vă prezint în linii mari pe ce se sprijină acest simbol al vestirii rosicruciene privitor la Christos Iisus.
Rosicruciernii reprezintă o societate care din secolul al IV lea a cultivat în sânul vieții spirituale a Europei un creștinism cu adevărat spiritual. Această societate a rosicrucienilor care, făcând abstracție de orice formă exterioară istorică, căuta să reveleze aderenților ei adevărul cel mai profund al creștinismului îi numea pe adepții ei și „creștini ioaniți”. Când vom fi înțeles această expresie de „creștin ioanit” vom putea intui, dacă nu cu rațiunea, cel puțin având o vagă presimțire, întreg spiritul și sensul conferințelor care urmează.
Știți că Evanghelia după Ioan, acest document zguduitor al neamului omenesc, începe prin aceste cuvinte: „La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era la început la Dumnezeu.”
Cuvântul – sau Logosul – era deci la început la Dumnezeu. Și se spune apoi despre el că răspândea Lumina în întuneric și că întunericul nu a cuprins-o la început; că această Lumină era în lume, că ea se afla printre oameni și că numai un mic număr dintre ei au fost în stare să o înțeleagă*. Atunci a apărut Cuvântul, care s-a făcut carne, a luat chipul unui om, al cărui înainte-mergător a fost Ioan Botezătorul. Și acum vedem cum cei care au înțeles ceva despre importanța apariției lui Christos pe Pământ se străduie să-și explice ce este în realitate Christos și de ce autorul Evangheliei după Ioan ne arată direct că entitatea cea mai desăvârșită care a trăit în acest Iisus din Nazaret nu era alta decât cea din care au ieșit și toate celelalte ființe care trăiesc în jurul nostru – că ea este Spiritul viu, Cuvântul viu, Logosul însuși.
* În germană: begreifen = a cuprinde, a înțelege.
Dar și ceilalți evangheliști au încercat, fiecare în felul său, să ne prezinte ce a însemnat în realitate apariția lui Iisus din Nazaret. Vedem, de pildă, cum autorul Evangheliei după Luca se străduie să arate că la Botezul lui Christos în Iordan, de către Ioan Botezătorul, a avut loc un lucru cu totul deosebit, că spiritul s-a unit cu corpul lui Iisus din Nazaret. Și autorul Evangheliei după Luca spune în continuare că acest Iisus din Nazaret este descendentul unei lungi linii de predecesori care urcă până la David, până la Avraam, până la Adam și chiar până la Dumnezeu. Să remarcăm că în Evanghelia după Luca se indică peste tot că Iisus din Nazaret era fiul lui Iosif, că Iosif era fiul lui Eli, care era fiul lui Matat..., care era fiul lui David și, în final, fiul lui Adam, care era al lui Dumnezeu! Aceasta ne arată că autorul Evangheliei după Luca acordă o importanță deosebită faptului că Iisus din Nazaret, cu care s-a unit spiritul în momentul Botezului sâvârșit de Ioan, coboară în linie directă din cel pe care el îl numește tatăl lui Adam, Dumnezeu. Aceste lucruri trebuie luate textual. În Evanghelia după Matei se urmărește șirul ascendenței lui Iisus din Nazaret până la Avraam, căruia i s-a revelat Dumnezeu.
Prin aceasta, și prin multe alte cuvinte din Evanghelii, individualitatea care este purtătorul lui Christos și întreaga apariție a lui Christos sunt prezentate nu numai ca una din cele mai mari apariții din sânul evoluției omenirii, ci ca cea mai mare apariție. Exprimat simplist, aceasta înseamnă implicit următorul fapt: dacă pogorârea lui Christos Iisus este privită, de către cei care îi presimt măreția, drept evenimentul capital survenit în sânul evoluției Pământului, atunci Christos Iisus trebuie să fie legat într-un fel de ceea ce este esențial și mai sacru în om. Trebuie deci să existe ceva în om care se raportează direct la evenimentul christic. Am putea deci pune întrebarea: Dacă, conform Evangheliilor, Christos Iisus reprezintă într-adevăr evenimentul cel mai important al evoluției omenirii, nu ar trebui atunci să găsim în orice suflet de om ceva care se află în relație cu Christos Iisus?
Tocmai acesta era și punctul cel mai important și esențial pentru creștinii ioaniți din societățile rosicruciene, și anume că în fiecare suflet omenesc există ceva ce se raportează direct la faptele care au avut loc în Palestina datorită lui Christos Iisus. Și dacă Christos Iisus poate fi numit cel mai mare eveniment pentru omenire, atunci și ceea ce corespunde în sufletul uman acestui eveniment christic va fi cel mai mare și mai important lucru. Care anume este acesta? La această întrebare rosicrucienii au răspuns: Pentru fiecare suflet uman există ceva ce se desemnează prin cuvintele „Trezire”, „Renaștere” sau „Inițiere”. Vom vedea ce înseamnă aceste cuvinte.
Când privim către lucrurile din jur vedem că acestea se nasc și mor. Floarea se naște și moare, întreaga vegetație apare și dispare. Și deși munții și rocile par să sfideze secolele, în dictonul „Picătura care stăruie găurește piatra” se exprimă deja o bănuială a sufletului omenesc, faptul că și stâncile maiestuoase și munții sunt supuși legilor dispariției. Omul știe că se naște și piere chiar și ceea ce este construit, clădit din elemente; se naște și piere nu numai ceea ce omul numește corporalitatea sa, ci și ceea ce el numește „Eul său trecător”. Însă cei care știu cum se ajunge în lumea spirituală știu și că omul nu ajunge aici cu ajutorul ochilor și urehilor sau prin intermediul altor simțuri, ci pe calea trezirii, a renașterii, a inițierii. Și ce renaște?
Când omul își îndreaptă privirile spre lăuntrul său, el constată că ființa care îl întâmpină acolo este cea căreia el îi spune „Eu”. Acest Eu se deosebește chiar prin nume de toate obiectele din lumea exterioară. Oricărui obiect din lumea exterioară îi poți da un nume din afară: fiecare îi poate spune mesei masă, ceasului ceas etc. Cuvântul „Eu” nu poate însă niciodată să răsune în urechea noastră dacă acest cuvânt vrea să ne desemneze pe noi înșine; „Eul” nu poate fi exprimat decât dinăuntru. Pentru oricare altul, noi suntem un „Tu”. Omul recunoaște deja prin însuși acest fapt că această ființă-Eu se deosebește de tot ceea ce se află în el și în jurul lui. La aceasta trebuie de adăugat ceea ce ocultiștii au afirmat în toate timpurile: faptul că din acest Eu se naște un Eu superior, așa cum se naște copilul din mama sa.
Când omul intră în viață, îl vedem la început copil. El privește cu stângăcie lucrurile din jur; apoi învață treptat să le cunoască, își dezvoltă puțin câte puțin intelectul și voința și îl vedem crescând în forță, în energie. Dar în toate timpurile au existat oameni care au depășit această dezvoltare obișnuită. Ei au ajuns, să spunem așa, la un al doilea Eu, care îi poate spune „Tu” primului, așa cum Eul îi spune corpului său și lumii exterioare „Tu”. Acest al doilea Eu îl privește oarecum de sus pe primul. Acest Eu stă ca un ideal în fața sufletului omenesc și ca o realitate pentru cei care urmează directivele ocultiștilor. Aceștia spun: Eul pe care îl cunoșteam până acum participă la întreaga lume exterioară; el este trecător odată cu această lume. Dar în mine dormitează un al doilea Eu, de care oamenii nu sunt conștienți, dar pot ajunge să fie. Acest Eu este unit cu nepieritorul așa cum primul Eu este unit cu ceea ce este trecător și temporal. Printr-o nouă naștere, acest Eu superior va putea să contemple lumile spirituale așa cum Eul inferior poate privi în lumea sensibilă prin simțuri, prin ochi, urechi etc. Ceea ce altfel se numește trezire, renaștere, inițiere era, în concepția celor care se recunoșteau a fi discipolii rosicrucianismului, evenimentul cel mai important al sufletului omenesc. Ei știau că trebuie să existe un raport între acest eveniment al renașterii Eului superior, care este în stare să privească de la înălțime Eul inferior așa cum oamenii privesc formele din jur, și evenimentul christic. Altfel spus: așa cum pentru fiecare om poate avea loc în evoluția sa o renaștere, tot așa pentru întreaga omenire a intervenit o renaștere odată cu apariția lui Christos Iisus. Ceea ce pentru omul individual este un eveniment interior, un eveniment mistic-spiritual, cum se spune, ceea ce el poate viețui drept nașterea Eului său superior, pentru omenire în ansamblul ei este evenimentul din Palestina, intervenit în lumea exterioară, în istorie, odată cu Christos Iisus.
Cum apare acest fapt celui care a scris Evanghelia după Luca? El și-a spus: Arborele genealogic al lui Iisus din Nazaret urcă până la Adam și până la Dumnezeu însuși. Ceea ce este astăzi omenirea, ceea ce își are sălașul în corpul fizic al omului a coborât odinioară din înălțimile divin-spirituale, s-a născut din spirit, a fost odinioară la Dumnezeu. Adam a fost cel trimis din înălțimile spirituale să coboare jos, în materie; în acest sens, el este Fiul lui Dumnezeu. Odinioară exista deci o împărăție divin-spirituală care s-a condensat, ca să spunem așa, și a format împărăția pământească, trecătoare. A apărut Adam. Adam era o imgine pământească a Fiului lui Dumnezeu; și din Adam coboară oamenii aflați în corp fizic. Iar în Iisus din Nazaret a trăit într-un mod aparte nu numai ceea ce trăiește în fiecare om în general, ci și o natură mai profundă, ceva ce nu poți găsi decât dacă îți dai seama că adevărata esență a omului provine din divin. Această descendență divină rămâne vizibilă întru câtva în Iisus din Nazaret. De aceea autorul Evangheliei după Luca se simte dator să spună: Priviți-L pe Cel pe care L-a botezat Ioan. El poartă semnele distinctive ale divinității, de unde își trage obârșia Adam. Acestea se pot reînnoi în El. Așa cum Dumnezeu a coborât în materie și a dispărut ca Dumnezeu în neamul omenesc, tot așa El reapare. Omenirea a putut să renască în ceea ce are ea mai profund, în caracterul său divin, prin Iisus din Nazaret. – Deci, autorul Evangheliei după Luca a vrut să spună: Dacă urcăm la obârșia arborelui genealogic al lui Iisus din Nazaret, noi regăsim în el obârșia divină și însușirile Fiului lui Dumnezeu, dar într-un mod nou și în mai mare măsură decât a putut fi până acum în omenire.
Iar autorul Evangheliei după Ioan accentuează și mai mult faptul că în om trăiește ceva divin și că acest divin a apărut în forma sa cea mai sublimă ca Dumnezeu, ca Logosul însuși. Dumnezeu, care a fost, ca să spunem așa, înmormântat în materie, este renăscut ca Dumnezeu în Iisus din Nazaret. Iată ce au vrut să spună cei care și-au început Evangheliile făcând această introducere.
Și ce spuneau cei care au vrut să continue înțelepciunea acestor Evanghelii, creștinii ioaniți? Ei spuneau că pentru orice om există un eveniment mare și puternic, care se numește nașterea Eului superior. Așa cum copilul se naște din mamă tot așa se naște Eul divin din om. Inițierea, trezirea, este posibilă, iar când ea s-a produs o dată, atunci altceva devine important față de ceea ce a fost înainte. Vom înțelege ce anume este important aici printr-o comparație.
Să presupunem că ne aflăm în fața unui om de 70 de ani care a trecut prin trezirea interioară, că el și-a dobândit Eul superior. Și să presupunem că acest om a trăit această trezire, această naștere a Eului său superior la vârsta de 40 de ani. Dacă cineva s-ar fi apropiat atunci de el și ar fi vrut să-i descrie viața, ar fi putut să spună: Am în față un om care tocmai și-a născut Eul superior. El este același cu cel pe care l-am cunoscut cu cinci ani mai devreme în această situație și cu zece ani mai înainte în cealaltă situație. – Și dacă acest observator ar fi vrut să ne prezinte identitatea acelui om, dacă ar fi vrut să ne arate că acel om ar fi avut încă de la naștere un punct de plecare cu totul deosebit, el i-ar fi urmărit existența fizică în urmă, începând de la 40 de ani, și ar fi descris-o în sensul celui care vorbește din punctul de vedere al științei spiritului. La 40 de ani în acest om s-a născut un Eu superior. Din acest moment Eul superior iradiază asupra tuturor aspectelor vieții sale. El a devenit acum un om nou. De acum nu ne mai interesează trecutul, acum este important în primul rând să recunoaștem cum crește Eul superior de la an la an și cum se dezvoltă el în continuare. Când acest om va fi ajuns la 70 de ani, atunci ne vom informa asupra drumului pe care Eul superior l-a parcurs de la 40 la 70 de ani. Și ca să știm că Eul pe care ni-l arată la 70 de ani este Eul autentic, pentru noi este important să credem în ceea ce s-a întâmplat în sufletul acelui om în urmă cu 30 de ani. – Așa au făcut autorii Evangheliilor și așa au făcut creștinii ioaniți în legătură cu ființa Celui pe care noi îl numim Christos Iisus.
Evangheliștii și-au luat drept sarcină să arate înainte de toate că Christos Iisus își are obârșia în spiritul originar al Universului, în Dumnezeu însuși. Dumnezeu, care a sălășluit invizibil în omenirea întreagă, se revelează în mod special în Christos Iisus. Acesta este același Dumnezeu despre care Evanghelia după Ioan spune că este de la obârșii, de la începuturi. Interesul evangheliștilor a fost acela de a arăta că acel Dumnezeu era în Iisus din Nazaret. În ceea ce îi privește pe cei care au trebuit să perpetueze până în epoca noastră înțelepciunea primordială veșnică, interesul lor a fost acela de a arăta că Eul superior al oamenilor, Spiritul divin al omenirii care, prin evenimentele din Palestina, s-a născut în Iisus din Nazaret a rămas același și s-a păstrat la toți cei care au avut o reală înțelegere pentru acest lucru.
Așa cum noi am descris în exemplul acelui om al cărui Eu superior s-a născut la 40 de ani, tot astfel cei care au scris Evangheliile l-au descris pe Dumnezeul din om până la evenimentul din Palestina: felul în care el s-a dezvoltat, faptul că el s-a născut din nou și așa mai departe. Dar cei care trebuiau să dovedească că sunt continuatorii celor care au scris Evangheliile trebuiau să arate că acesta este momentul renașterii Eului superior, unde avem de-a face numai cu partea spirituală, care acum iradiază peste toate celelalte. Cei care se numeau creștini ioaniți și aveau ca simbol crucea cu trandafiri spuneau: Tocmai ceea ce s-a născut din nou pentru omenire ca mister al Eului superior al acestei omeniri s-a păstrat. El a fost păstrat de această mică comunitate ieșită din rosicrucianism. Această continuitate se exprimă printr-un simbol: acea sfântă cupă din care a băut și a mâncat Christos Iisus împreună cu discipolii Săi, care este numită „Sfântul Graal”, și în care a fost adunat, de către Iosif din Arimateea, sângele scurs din rănile lui Christos. Ea a fost adusă, cum spune legenda, de către îngeri în Europa. Pentru ea a fost înălțat un templu, iar rosicrucienii au devenit păstrătorii conținutului aflat în acea cupă, adică a ceea ce constituie esența Dumnezeului renăscut. Taina Dumnezeului renăscut a domnit mereu în omenire: acesta este Misteriul Sfântului Graal.
Acesta este Misteriul prezentat ca o nouă Evanghelie, despre care este spus: Noi ne uităm de jos în sus la un astfel de înțelept cum a fost autorul Evangheliei după Ioan, care a putut spune: La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul. Ceea ce la început era la Dumnezeu s-a născut din nou în Cel pe care noi L-am văzut suferind și murind pe Golgota și care a înviat. – Această continuitate a principiului divin de-a lungul tuturor timpurilor și renașterea acestui principiu divin, iată ce a vrut să descrie autorul Evangheliei după Ioan. Dar toți cei care au vrut să prezinte aceste lucruri știau: ceea ce era dintru început a fost păstrat. La început a fost Misteriul despre Eul omenesc superior; acest Misteriu a fost păstrat prin Sfântul Graal; el a rămas legat de Graal și în Graal trăiește Eul, care este unit cu nepieritorul și cu veșnicul, așa cum Eul inferior este legat de ceea ce este trecător și pieritor. Cine cunoaște taina Sfântului Graal știe că din lemnul crucii răsare viața adevărată, Eul nemuritor, simbolizat de trandafirii de pe lemnul negru al crucii. Astfel, taina crucii cu trandafiri se prezintă ca un fel de continuare a Evangheliei după Ioan. Și tocmai în ce privește această Evanghelie și ceea ce o continuă putem spune: „La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era la început la Dumnezeu. Toate prin el s-au făcut și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. În El era Viața, și Viața era Lumina oamenilor. Și Lumina lumina în întuneric și întunericul nu a cuprins-o.” Numai câțiva oameni, cei care aveau în ei ceva din ceea ce nu este născut din carne, au înțeles Lumina care lumina în întuneric. Dar atunci Lumina a devenit carne și a locuit printre oameni în făptura lui Iisus din Nazaret.
Și atunci putem spune, fiind întru totul în sensul Evangheliei după Ioan: Ceea ce a trăit ca Christos în Iisus din Nazaret era Eul superior divin al întregii omeniri, era Dumnezeul renăscut, devenit pământesc în Adam, copia sa pământească. Acest Eu renăscut omenesc s-a perpetuat ca un mister sacru, el a fost păstrat în simbolul crucii cu trandafiri și astăzi este vestit ca Misteriul Sfântului Graal, crucea cu trandafiri.
Acest Eu superior, care se poate naște în fiecare suflet omenesc, ne indică renașterea Eului divin în evoluția întregii omeniri în cadrul evenimentului din Palestina. Așa cum în fiecare om se poate naște Eul superior, tot astfel s-a născut în Palestina Eul superior al întregii omeniri, Eul divin, și el va fi păstrat și dezvoltat în continuare în ceea ce se ascunde în spatele crucii cu trandafiri.
Oprindu-ne însă la evoluția omului, noi nu întâlnim aici numai acest mare eveniment – renașterea Eului superior – ci și o mulțime de evenimente mai mici. Înainte ca omul să poată da naștere Eului său superior, înainte să poată surveni această experiență mare, cuprinzătoare, pătrunzătoare pentru suflet – nașterea Eului nemuritor în cel muritor – trebuie străbătute mai multe trepte preliminare. Omul trebuie să se pregătească în modul cel mai divers. Și când el a atins nivelul la care poate să spună: Acum eu simt, știu că în mine există ceva care privește de sus la Eul meu obișnuit, așa cum acest Eu obișnuit privește lucrurile senzoriale, acum eu sunt un al doilea în primul, am înaintat, m-am înălțat în acele împărății în care sunt unit cu ființele divine – dacă omul a avut această trăire, atunci rămân de cucerit și alte trepte de o natură diferită de cea a treptelor preliminare.
Astfel, avem acest mare eveniment decisiv, nașterea Eului superior în fiecare om individual. Dar și în omenire luată în ansamblu avem o naștere analoagă: nașterea Eului divin. Și mai există apoi trepte pregătitoare și trepte care trebuie să îi urmeze acestui eveniment decisiv. Treptele pregătitoare sunt, dacă privim în urmă, înainte de desfășurarea evenimentului christic. Aici vedem apărând în cadrul evoluției omenirii alte evenimente mari, vedem apropiindu-se treptat acest eveniment christic, cam așa cum descrie Evanghelia după Luca: La început exista un Dumnezeu, o Ființă-spirit în înălțimile spirituale. El a coborât în lumea materială și s-a făcut om, a devenit omenire. – În om, desigur, puteai vedea că la baza lui se află Dumnezeu, dar pe Dumnezeu nu-L puteai vedea dacă priveai evoluția omenirii doar cu ochii fizici. Dumnezeu era, ca să spunem așa, ascuns în spatele lumii fizice pământești; pe El Îl puteau găsi numai cei care știau unde se află, cei care puteau privi în împărăția Sa.
Să urcăm până la India antică, prima civilizație fondată după marea catastrofă a potopului. Găsim acolo șapte mari sfinți-instructori, ce se numesc sfinții Rishi. Ei vorbeau despre o Ființă superioară, despre care spuneau: Înțelepciunea noastră poate presimți această Ființă sublimă, dar este imposibil să o vadă! Cei șapte sfinți Rishi văd foarte departe, dar această Ființă, pe care ei o numeau „Vishva Karman”, se afla dincolo de sfera lor. Iar Vishva Karman este o Ființă care umple într-adevăr lumea spirituală, dar ea se afla dincolo de sfera pe care ochiul clarvăzător al acestor timpuri o putea vedea. A urmat apoi civilizația denumită după marele ei conducător Zarathustra. Zarathustra le spunea celor pe care îi conducea: Când percepția clarvăzătoare se oprește asupra lucrurilor lumii, asupra mineralelor, plantelor, animalelor și asupra oamenilor ea vede îndărătul acestor lucruri tot felul de entități spirituale. Însă Ființa spirituală căreia omul îi datorează adevărata sa existență, care cândva va trebui să trăiască în Eul cel mai profund al omului, este încă invizibilă când privim lucrurile de pe Pământ cu ochii fizici, nu cu ochii clarvăzători. – Dar când Zarathustra își înălța privirea sa clarvăzătoare către Soare, el nu vedea numai Soarele fizic. Așa cum în jurul omului vezi o aură, tot așa în jurul Soarelui vezi – spunea el – marea aură solară, Ahura Mazdao. – Marea aură solară este cea care a dat naștere omului, într-un fel pe care îl vom explica mai târziu. Omul este imaginea Spiritului solar, a lui Ahura Mazdao. Dar până atunci Ahura Mazdao nu a locuit pe Pământ.
A venit apoi timpul în care omul care devenea clarvăzător începea să-l perceapă pe Ahura Mazdao în ceea ce-l înconjoară pe Pământ; faptul nu era posibil în timpul lui Zoroastru. Când Zoroastru vedea prin percepția clarvăzătoare ceea ce se manifesta în fulgerul și tunetul pământesc, acolo nu se revela Ahura Mazdao, nu era Marele Spirit solar care este prototipul omenirii. Ca să îl vadă pe Ahura Mazdao trebuia să se îndrepte spre Soare. – Zoroastru și-a găsit succesorul în Moise. Când privirea clarvăzătoare a acestuia se trezi, el observă, în rugul arzând și în focul de pe Muntele Sinai spiritul care i s-a revelat drept „Ejeh aher ejeh”, drept „Eu sunt cel care a fost, care este, care va fi”, Iahve sau Iehova. Ce s-a petrecut atunci?
Începând din acele timpuri străvechi, după apariția lui Zoroastru și înainte de venirea lui Moise pe Pământ, spiritul care înainte se afla numai pe Soare a început să se apropie de Pământ. El este cel care a strălucit în rugul aprins și în focul de pe Sinai; el era în elementele Pământului. A mai trecut o epocă și spiritul pe care Rishi îl puteau presimți, dar despre care spuneau: Clarvederea noastră nu este încă în stare să îl vadă, acel spirit pe care Zoroastru trebuia să îl caute pe Soare, care lui Moise i se revela în fulger și tunet, a apărut în sfârșit într-un om, în Iisus din Nazaret. Aceasta a fost evoluția: mai întâi coborârea din înălțimile Universului până în elementele fizice și apoi până într-un trup omenesc. Abia în acel moment renaște Eul divin, din care a ieșit omul, și la care autorul Evangheliei după Luca raportează arborele genealogic al lui Iisus din Nazaret. Atunci s-a împlinit marele eveniment al renașterii lui Dumnezeu în om.
Vedem aici niște trepte preliminare, trepte pe care le-a parcurs și omenirea. Iar cei care, în calitate de conducători ai omenirii, au progresat odată cu ea au trebuit să treacă și ei prin aceste etape preliminare până când unul dintre ei să ajungă atât de departe încât să poată deveni purtătorul lui Christos. Iată cum se înfățișează evoluția omenirii unei contemplări spirituale.
Și mai este ceva foarte important. Ceea ce sfinții Rishi venereau drept Vishva Karman, ceea ce Zoroastru considera a fi Ahura Mazdao al Soarelui, ceea ce Moise venera drept „Ejeh asher ejeh” trebuia să apară într-un singur om, în Iisus din Nazaret, într-o entitate omenească delimitată. Trebuia să se ajungă aici. Dar pentru ca o Ființă atât de sublimă să poată să locuiască într-un astfel de om precum Iisus din Nazaret trebuia ca acest om să fi atins el însuși o treaptă foarte înaltă de evoluție. Nici un altul nu ar fi putut deveni purtătorul unei astfel de Ființe care vine în lume în modul descris.
Noi, ca adepți ai științei spiritului, știm că există o reîncarnare. De aceea ar trebui să ne spunem că Iisus din Nazaret – nu Christos – a avut multe încarnări și că în încarnările anterioare a trebuit să urce treaptă după treaptă până să poată deveni Iisus din Nazaret. Aceasta nu înseamnă decât că Iisus din Nazaret a trebuit să devină el însuși un inițiat de grad înalt înainte să poată fi purtătorul lui Christos. Când se naște un astfel de inițiat de grad înalt, ce anume poate deosebi nașterea și viața sa ulterioară de nașterea și viața ulterioară a unui om obișnuit? În general, putem bănui că la naștere omul este plăsmuit – chiar dacă aproximativ – în conformitate cu ceea ce a fost într-o încarnare anterioară. Nu tot așa este pentru un inițiat. Inițiatul nu ar putea fi un conducător al omenirii dacă înăuntrul său ar avea doar ceva ce corespunde întru totul exteriorului. Căci exteriorul, în mod necesar, omul și-l plămădește în funcție de mediul înconjurător. La nașterea unui inițiat, în corpul său trebuie să coboare un suflet foarte avansat, care în epocile anterioare a trăit pe Pământ experiențe deosebit de puternice. De aceea legenda spune despre toți acești inițiați că nașterea lor s-a petrecut altfel decât la ceilalți oameni. De ce și cum?
La întrebarea „De ce?” tocmai am răspuns tangențial: pentru că un Eu vast, care anterior a trecut deja prin experiențele cele mai deosebite, se unește cu trupul. La început trupul nu poate primi ceea ce vrea să se încorporeze drept natură spirituală în acel corp. De aceea, pentru o entitate spirituală care se întrupează ca inițiat de rang foarte înalt într-un trup omenesc trecător trebuie, mai mult decât în cazul altui om, ca Eul care se reîntrupează să planeze în momentul nașterii în jurul făpturii fizice. În timp ce la un om obișnuit, curând după naștere, forma fizică este asemănătoare și se mulează după forma spirituală sau după aura omenească, aura inițiatului care se reîncarnează radiază. Partea spirituală este cea care anunță că aici te afli în fața a mai mult decât vedem în mod obișnuit. Ce anunță acest spiritual? El anunță nu numai că în lumea fizică s-a născut un copil, ci și că în lumea spirituală s-a petrecut ceva! Este ceea ce vor să spună toate acele povestiri ce se brodează pe marginea reîntrupărilor marilor inițiați: Nu se naște doar un copil, ci în spiritual se zămislește ceva ce nu poate fi cuprins prin ceea ce se naște aici, jos. – Cine recunoaște acest lucru? Îl recunoaște numai cel care are un ochi clarvăzător pentru lumea spirituală. De aceea se povestește că, la nașterea lui Buddha, un inițiat a recunoscut că atunci se petrecea un eveniment deosebit față de nașterile obișnuite. De aceea se spune despre Iisus din Nazaret că pe el trebuia mai întâi să Îl vestească Ioan Botezătorul.
Cine vede în lumile spirituale știe că inițiatul va veni și se va reîncarna și că acesta este un eveniment în lumea spirituală. Și cei trei regi magi știau aceasta. Ei au venit din Orient pentru a-i aduce lui Iisus din Nazaret, la naștere, darurile lor. Același lucru a fost văzut de către preotul inițiat, în templu, când a spus: Acum pot să mor în pace, fiindcă ochii mei au văzut pe Cel care va fi Salvatorul omenirii!
Aici trebuie de făcut o distincție clară: avem un inițiat de rang foarte înalt care renaște în Iisus din Nazaret, despre a cărui naștere trebuie spus: Se naște un copil. Dar odată cu acest copil apare ceva ce nu va putea fi cuprins de către corpul său fizic. – Odată cu Iisus din Nazaret avem, așadar, ceva ce are totodată o importanță în lumea spirituală, ceva ce va dezvolta treptat acest corp până la un punct în care el devine matur pentru acest Spirit. Însă când acest corp va fi atins maturitatea pentru a primi acel Spirit, are loc momentul în care Ioan îl botează pe Iisus din Nazaret și în care un spirit mai înalt se coboară, se unește cu Iisus din Nazaret, în care Christos intră în Iisus din Nazaret. Atunci însă cel care, ca botezător, a fost înainte-mergătorul lui Christos Iisus poate spune: Eu am fost cel care a pregătit calea pentru unul mai mare decât mine. Eu am vestit cu gura mea omenească că Împărăția cerurilor, Împărăția lui Dumnezeu, este aproape și că oamenii trebuie să își schimbe felul de a gândi. Eu sunt venit printre oameni și am putut să le spun acestora că în omenire va intra un impuls deosebit. Așa cum Soarele se înalță primăvara pentru a vesti că răsare ceva nou, la fel am apărut și eu pentru a vesti ceea ce încolțește în omenire ca Eu renăscut al omenirii!
Însă momentul în care omenescul din Iisus din Nazaret atinge punctul culminant al dezvoltării sale, încât corpul omenesc al lui Iisus din Nazaret devine expresia Spiritului lui Iisus din Nazaret, în acel moment el a fost matur să îl primesacă pe Christos la Botezul săvârșit de Ioan. Corpul lui Iisus din Nazaret era la apogeul său precum lumina Soarelui în iunie, de ziua Sfântului Ioan. Acest lucru a fost profețit. Apoi, din întuneric a trebuit născut spiritul, precum Soarele, care până în ziua de Sfântul Ioan câștigă tot mai mult în luminozitate, crește din ce în ce mai mult, după care începe să scadă. Este ceea ce Ioan Botezătorul trebuia să vestească. El trebuia să vestească că Soarele crește din ce în ce în strălucire, până la un punct în care el a putut să spună: Cel pe care L-au făgăduit vechii profeți, Cel care din împărățiile spirituale a fost numit Fiul împărățiilor spirituale a apărut! – Ioan Botezătorul acționează până în acest punct. După aceea însă, când zilele se scurtează din nou și întunericul sporește în intensitate, trebuie, prin pregătirile făcute, să lumineze Lumina spirituală interioară, trebuie ca ea să devină din ce în ce mai clară, așa cum lumineză Christos în Iisus din Nazaret.
Așa l-a văzut Ioan pe Iisus din Nazaret apropiindu-se. Și el a presimțit creșterea lui Iisus din Nazaret ca pe propria sa descreștere și creștere a Soarelui. El spune: De acum eu mă voi micșora, așa cum Soarele descrește de la Sfântul Ioan încolo. El însă, Soarele spiritual, va crește și va lumina din întunecimi! – Așa s-a vestit El, așa a început renașterea Eului omenirii, de care depinde renașterea fiecărui Eu omenesc superior.
Prin aceasta am caracterizat evenimentul cel mai important din evoluția fiecărui om: renașterea acelui principiu nemuritor ce poate să apară din Eul obișnuit. Ea este legată de marele eveniment, de evenimentul christic, căruia urmează să îi dedicăm următoarele conferințe.
