Când eram reuniţi aici, cu câtva timp în urmă, am analizat curentele cele mai profunde ale creştinismului din punctul de vedere al Evangheliei lui Ioan* [Nota 1]. Prin faţa ochilor noştri au trecut atunci imaginile măreţe şi ideile pe care omul le poate obţine atunci când aprofundează această Evanghelie. A trebuit să punem atunci în evidenţă cu diferite ocazii cum ies la suprafaţă cele mai adânci aspecte ale creştinismului atunci când sunt abordate cu ajutorul acestui document. Cu toate acestea, printre auditorii acestor conferinţe există poate astăzi unii care se întreabă: Este oare posibil ca punctele de vedere care, în anumite privinţe, pot fi cu adevărat considerate ca fiind cele mai profunde şi pe care le putem obţine cu ajutorul cunoaşterii Evangheliei lui Ioan să fie încă amplificate şi aprofundate prin studiul altor documente creştine, de exemplu, al celorlalte trei Evanghelii, acelea ale lui Luca, Matei şi Marcu? Iar cei care iubesc ceea ce am putea numi comoditatea teoretică se vor întreba dacă este foarte necesar de a mai studia creştinismul din celelalte Evanghelii, mai ales din cea a lui Luca, pe care la prima vedere am putea-o considera mai puţin profundă decât celelalte, deoarece cele mai mari profunzimi ale adevărurilor creştine ne-au fost revelate prin Evanghelia lui Ioan.
* Vezi R. Steiner, Evanghelia după Ioan (GA 103) şi Evanghelia Sfântului Ioan în raport cu celelalte trei Evanghelii (GA 112) (N.T.)
Cel care ar pune o asemenea întrebare şi care ar crede că a spus astfel ceva important s-ar înşela total. Nu numai că în esenţa sa creştinismul este incomensurabil şi că poate fi contemplat din punctele de vedere cele mai diferite, dar – şi tocmai acest ciclu de conferinţe va furniza dovada în acest sens –, deşi Evanghelia lui Ioan este o sursă originară de o profunzime infinită, prin studiul Evangheliei lui Luca se pot învăţa lucruri care nu se pot desprinde din Evanghelia lui Ioan. Ceea ce ne-am obişnuit să numim în ciclul consacrat Evangheliei lui Ioan ideile profunde ale creştinismului, nu reprezintă nicidecum creştinismul în toată profunzimea sa, ci există o posibilitate de a pătrunde dintr-un alt punct de plecare în profunzimile creştinismului. Iar acest alt punct de plecare îl vom descoperi tocmai prin aceea că de această dată vom pune în centrul consideraţiilor noastre Evanghelia lui Luca abordată din punctul de vedere al ştiinţei spirituale, al antroposofiei.
Pentru a înţelege afirmaţia că prin studiul Evangheliei lui Luca se mai poate obţine ceva chiar după ce am epuizat profunzimile Evangheliei lui Ioan, trebuie să luăm în considerare unele lucruri. Pentru aceasta trebuie să plecăm de la un fapt care rezultă din fiecare pagină a Evangheliei lui Ioan: Evangheliile se prezintă pentru antroposof ca documente alcătuite de oameni iniţiaţi şi clarvăzători care au avut acces la profunzimile lumii, la esenţa existenţei şi a vieţii. Când se vorbeşte, în general, de iniţiaţi şi de clarvăzători, aceste două expresii pot fi întrebuinţate ca având un sens echivalent. Dar când vrem să pătrundem, prin observaţia antroposofică, până la straturi mai profunde ale vieţii spirituale, trebuie să facem distincţie între aceste două categorii de persoane care au găsit calea spre lumea suprasensibilă. Sub anumite raporturi, există o diferenţă între un iniţiat şi un clarvăzător, deşi nimic nu împiedică un iniţiat să fie în acelaşi timp un clarvăzător şi un clarvăzător să fie, de asemenea, până la un anumit grad un iniţiat. Dacă vreţi precizări asupra diferenţei care există între aceste două categorii de oameni, trebuie să vă referiţi la explicaţiile date în Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare?*. Reamintiţi-vă că sunt trei trepte care conduc dincolo de ideea pe care ne-o facem în mod obişnuit despre Univers.
*Vezi R. Steiner, Treptele iniţierii sau Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare?> (GA 10) (N.T.).
Acea formă de cunoaştere care este mai întâi accesibilă omului poate fi caracterizată prin aceea că omul priveşte lumea prin simţuri şi o asimilează cu ajutorul raţiunii şi a celorlalte forţe sufleteşti. Dincolo de aceasta, se află alte trei trepte de cunoaştere ale Universului: prima treaptă este cea a aşa-numitei cunoaşteri imaginative, a doua este cunoaşterea inspirată, iar a treia a cunoaşterii intuitive, folosind cuvântul „intuiţie” în sensul pe care i-l dă ştiinţa spirituală.
Cine posedă cunoaşterea imaginativă? Cel a cărui privire spirituală vede sub formă de imagini ceea ce se află în spatele lumii simţurilor într-o măreaţă panoramă de imagini cosmice, care însă nu sunt prin nimic comparabile cu cele care se numesc imagini în viaţa curentă. Făcând abstracţie de faptul că pentru imaginile cunoaşterii imaginative nu există legea spaţiului tridimensional, mai sunt şi alte deosebiri care fac ca viziunile imaginative să nu poată fi comparate prea uşor cu nimic din ceea ce întâlnim în lumea simţurilor. Putem ajunge la o reprezentare a lumii imaginative dacă ne închipuim că în faţa noastră se află o plantă şi că am fi capabili să extragem din ea tot ceea ce ochiul nostru percepe ca fiind culoare, astfel încât aceasta ar pluti, pur şi simplu, liber în aer. Dacă, acum, nu am face nimic altceva decât să extragem această culoare care este legată de plantă şi am lăsa-o să plutească liber, atunci am avea în faţa noastră o formă colorată moartă. Pentru omul clarvăzător, această formă colorată nu rămâne însă deloc o imagine colorată moartă ci, atunci când el extrage ceea ce este culoare în lucruri, datorită pregătirilor şi exerciţiilor parcurse de el, această imagine colorată începe să fie animată de spiritual, la fel cum în lumea sensibilă ea a fost vitalizată prin partea substanţială din plante; atunci omul nu are în faţa sa o formă colorată moartă, ci lumină colorată, plutind liber, strălucind şi scânteind în diferite moduri, dar având viaţă în interiorul său. În felul acesta fiecare culoare este expresia particularităţii unei entităţi spirituale-sufleteşti, entitate care nu este perceptibilă în lumea simţurilor. Aceasta înseamnă că, pentru clarvăzător, culoarea existentă în planta sensibilă începe să fie expresie pentru entităţi spirituale sufleteşti.
Imaginaţi-vă, acum, o lume plină de asemenea forme colorate pestriţ, mişcându-se şi transformându-se fără încetare; dar nu limitaţi viziunea dumneavoastră despre culoare la singurul reflex al unei imagini; imaginaţi-vă toate acestea ca fiind expresia fiinţelor spirituale, încât să vă puteţi spune: În spatele imaginii verzi care se prezintă ochilor mei se află o fiinţă inteligentă, care înţelege; sau, dacă imaginea este roşu deschis, reprezentaţi-vă că ea este expresia unei fiinţe pasionale. Gândiţi-vă la această mare de culori întrepătrunzându-se – aş putea lua tot aşa de bine un alt exemplu, spunând o mare de sunete, de mirosuri, de gusturi, de senzaţii care se îmbină lăuntric, căci toate acestea sunt expxesia unor fiinţe spirituale-sufleteşti, invizibile –, atunci aveţi de-a face cu ceea ce se numeşte lumea imaginativă. Această lume imaginativă nu are nimic comun cu ceea ce se numeşte în mod curent un lucru „imaginar”, o iluzie; aceasta este o lume reală. Este o altă formă de viziune decât cea care este valabilă pentru lumea simţurilor.
În această lume imaginativă se prezintă privirilor omului tot ceea ce se află dincolo de lumea simţurilor, tot ceea ce simturile sale fizice nu percep: corpul eteric şi corpul astral al omului, de exemplu. Un clarvăzător care învaţă să vadă lumea cu ajutorul cunoaşterii imaginative cunoaşte în acelaşi timp entităţile superioare după latura lor exterioară, la fel cum în lumea simţurilor dumneavoastră cunoaşteţi după aparenţa lor, după latura lor sensibilă, pe cei care trec pe drum alături de dumneavoastră. Puteţi să-i cunoaşteţi mai bine dacă aveţi ocazia să discutaţi cu ei. Prin ceea ce spun, oamenii, exprimă încă ceva, diferit de ceea ce vedeţi privindu-i atunci când îi întâlniţi pe stradă. De exemplu: în general nu puteţi observa pe faţa trecătorilor pe care îi întâlniţi dacă în sufletul lor sunt îndureraţi sau bucuroşi, dacă sunt fericiţi sau nefericiţi. Dar toate acestea le puteţi afla vorbind cu ei. În primul caz, dumneavoastră nu cunoaşteţi persoana decât prin aspectul său exterior; în al doilea caz, ea însăşi vi se dezvăluie. La fel stau lucrurile cu entităţile lumii suprasensibile.
Clarvăzătorul care învaţă să cunoască entităţile lumii suprasensibile prin cunoaştere imaginativă nu învaţă încă să le cunoască, ca să spunem aşa, decât latura spirituală-sufletească exterioară a lor. Dar când se ridică de la cunoaşterea imaginativă la Inspiraţie, el le aude exprimându-se şi intră atunci cu adevărat în contact cu ele. Ele îi comunică atunci, din propria lor esenţă, cine şi ce sunt ele. Inspiraţia este deci un nivel mai înalt al cunoaşterii decât Imaginaţia şi aflăm mai multe în ceea ce priveşte entităţile lumii spirituale ridicându-ne de la Imaginaţie la Inspiraţie.
Un nivel şi mai înalt este cel al Intuiţiei. Dar nu trebuie luat acest cuvânt în sensul său obişnuit, când numim intuiţie cea mai mică idee vagă care ne vine în minte, ci noţiunea de Intuiţie trebuie luată în sensul pe care îl are în ştiinţa spirituală. Intuiţia este aşadar modul de cunoaştere prin care se poate nu numai asculta prin spirit ceea ce ne comunică entităţile superioare, ele însele, dar, de asemenea, să ne identificăm cu ele, să pătrundem până la esenţa lor. Acesta reprezintă un grad înalt al conştienţei spirituale. El cere ca omul să fi dezvoltat mai întâi în el iubirea, încât să nu facă cea mai mică deosebire între el şi fiinţele din anturajul său spiritual, în care el şi-a revărsat, ca să spunem aşa, propria sa fiinţă, ca să devină una cu aceste fiinţe; el este în aceste fiinţe. Acest lucru nu este posibil decât într-un univers spiritual divin; de aceea termenul de Intuiţie, adică „a fi în Dumnezeu”, este pe deplin justificat. Cele trei trepte ale cunoaşterii lumii suprasensibile sunt deci: Imaginaţia, Inspiraţia şi Intuiţia.
Există posibilitatea de a parcurge aceste trei etape ale cunoaşterii suprasensibile, dar se poate, de asemenea, ca, în timpul incarnării, o persoană să nu ajungă, de exemplu, decât până la nivelul Imaginaţiei, iar nivelurile Inspiraţiei şi Intuiţiei să-i rămână inaccesibile. În acest caz, omul în chestiune este un „clarvăzător”. În zilele noastre, în general, nu este curent să se atingă mai întâi nivelurile superioare de cunoaştere spirituală fără să se fi parcurs nivelul Imaginaţiei; în condiţiile actuale este aproape imposibil ca cineva să „sară” într-un anumit fel peste nivelul Imaginaţiei pentru a fi condus direct la Inspiraţie şi la Intuiţie. Dar ceea ce astăzi nu ar fi corect, s-a putut întâmpla şi s-a întâmplat în alte epoci.
Au existat perioade, în cursul evoluţiei umane, în timpul cărora treptele cunoaşterii suprasensibile – Imaginaţia, pe de o parte, Inspiraţia şi Intuiţia, pe de altă parte, – erau, ca să spunem aşa, repartizate între indivizi diferiţi. Existau, de exemplu, centre de Misterii unde unii aveau vederea spirituală destul de dezvoltată pentru a fi clarvăzători în domeniul Imaginaţiei; lor le era accesibilă lumea simbolică a imaginilor. Ei îşi spuneau: În timpul acestei incarnări eu renunţ să ating Inspiraţia şi Intuiţia. Deveneau astfel capabili să vadă cu claritate şi precizie lumea Imaginaţiei. Ei se antrenaseră, ca să spunem aşa, în mod special, să vadă această lume a Imaginaţiilor.
Lor le era însă necesar un lucru. Cel care vrea să vadă numai în lumea Imaginaţiilor şi renunţă să mai pătrundă în lumea Inspiraţiei şi a Intuiţiei, trăieşte până la un anumit punct în incertitudine. Această lume fluctuantă a Imaginaţiilor este, ca să spunem aşa, fără maluri, şi când rămânem în voia noastră, sufletul, înoată fără direcţie şi fără scop când încoace, când încolo. Era deci necesar ca indivizii care au renunţat să ajungă până la nivelurile de Inspiraţie şi Intuiţie să se asocieze, cu toată dăruirea, conducătorilor lor, celor care atinseseră aceste trepte. Căci numai Inspiraţia şi Intuiţia dau în lumea spirituală certitudinea care permite să spui: Acesta este drumul de urmat şi scopul de atins. Dimpotrivă, când lipseşte cunoaşterea inspirată, nu se poate spune: Iată calea pe care trebuie s-o apuc pentru a ajunge la scopul propus. Şi atunci trebuie să te încrezi într-un ghid competent care să-ţi indice această cale. De aceea se insista, pe drept, întotdeauna asupra necesităţii, pentru oricine se ridica mai întâi la cunoaşterea imaginativă, să se ataşeze de un ghid care să-i indice calea şi scopul de urmat.
Pe de altă parte, era util ca, în anumite perioade, anumiţi oameni să fie lăsaţi să ajungă de la început la cunoaşterea inspirată şi, dacă era posibil, până la Intuiţie. Aceşti oameni renunţau atunci să vadă tabloul imaginativ al lumii spirituale care îi înconjura. Ei se dăruiau numai acelor impresii primite din lumea spirituală care sunt emanaţii ale interiorului entităţilor care o populează. Ei ascultau cu urechile lor spirituale ceea ce spuneau entităţile lumii suprasensibile. Era ca şi cum un zid v-ar despărţi de o persoană pe care nu o vedeţi, dar pe care o auziţi vorbind în spatele zidului. Este cu totul posibil să se renunţe la viziunea lumii spirituale, pentru a fi condus să auzi mai curând comunicările făcute de entităţile spirituale. Dacă cineva este capabil să audă prin spirit ceea ce spun despre ele însele entităţile lumii suprasensibile, se va spune despre el – fie că percepe sau nu viziunile lumii imaginative – că este înzestrat cu Cuvântul interior, în opoziţie cu Cuvântul exterior, care se foloseşte în lumea fizică, în comunicările de la om la om. Există, deci, oameni care, fără să vadă lumea imaginativă, sunt înzestraţi cu acest cuvânt interior şi care pot asculta şi ne pot comunica ceea ce spun entităţile spirituale.
A existat un anumit moment în evoluţia umană în care, în Misterii, aceste două genuri de experienţe ale cunoaşterii suprasensibile coacţionau. Datorită faptului că fiecare renunţa la ceea ce percepea celălalt, el putea să se dezvolte mai perfect, cu mai multă claritate din punctul său de vedere şi prin aceasta în anumite timpuri, în cadrul Misteriilor, rezulta o coacţionare splendidă. Au existat, aşadar, clarvăzători imaginativi care se antrenau în mod special să vadă lumea imaginilor. Alţii, depăşind lumea Imaginaţiilor, se antrenau în mod special să primească în sufletul lor Cuvântul interior aşa cum se revelează el Inspiraţiei. Atunci ei îşi puteau comunica reciproc tot ceea ce trăiseră datorită pregătirii lor speciale. Acest lucru era posibil în acele timpuri în care fiinţele omeneşti aveau o încredere unele în altele imposibilă în prezent, datorită dezvoltării noastre în timp. În zilele noastre, nimeni nu mai are o încredere atât de mare încât să asculte descrierea lumii imaginative făcută de altul şi să adauge ceea ce el însuşi a aflat prin cunoaşterea inspirată, fiind convins că descrierile celuilalt sunt corecte. Astăzi, fiecare vrea să vadă prin sine însuşi. Aceasta este atitudinea justificată a epocii noastre. Foarte puţini oameni s-ar mulţumi în zilele noastre cu o dezvoltare unilaterală a Imaginaţiei, aşa cum era de la sine înţeles într-o anumită epocă. Pentru omenirea actuală este deci necesar ca omul să fie condus în mod progresiv prin cele trei etape ale cunoaşterii superioare, fără a omite pe vreuna din ele. Or, pe fiecare din aceste trepte se regăsesc marile taine care se referă la venirea lui Hristos, astfel încât cunoaşterea imaginativă, cunoaşterea inspirată şi cunoaşterea intuitivă au să ne spună infinit de multe despre acest eveniment.
Atunci când se analizează cele patru Evanghelii plecând de la acest punct de vedere, se poate afirma că Evanghelia lui Ioan a fost scrisă de un iniţiat care s-a aflat în miezul secretelor Universului până la nivelul Intuiţiei şi care a descris evenimentul venirii lui Hristos până la acest nivel. Cine se afundă însă în studiul particularităţilor Evangheliei lui Ioan trebuie într-adevăr să-si spună – după cum vom vedea în acest ciclu de conferinţe – că tot ce este foarte clar în această Evanghelie este spus din punctul de vedere al Inspiraţiei şi al Intuiţiei, în timp ce descrierile aparţinând domeniului imaginativ pe care ea le conţine sunt, dimpotrivă, palide şi confuze. Dacă facem abstracţie de ceea ce autorul Evangheliei lui Ioan a preluat totuşi din domeniul imaginativului, putem spune că el este mesagerul a tot ceea ce atinge evenimentul venirii lui Hristos, aşa cum îl poate percepe o fiinţă care, înzestrată cu Cuvântul interior, atinge înălţimile Intuiţiei. Din această cauză, autorul Evangheliei lui Ioan caracterizează misterele acţiunii hristice ca fiind înzestrate cu Cuvântul interior, Logosul. La baza Evangheliei lui Ioan se află o cunoaştere inspirată-intuitivă.
Nu tot astfel stau lucrurile în ceea ce priveşte celelalte trei Evanghelii. Nici una dintre ele nu a expus cu atâta claritate evenimentele ca autorul Evangheliei lui Luca.
Această Evanghelie este precedată de o scurtă dar foarte remarcabilă prefaţă. În ea se spune că înainte de autorul Evangheliei lui Luca multi alţii au reunit istorioarele care circulau asupra evenimentelor din Palestina, dar că autorul acestei Evanghelii îşi propune să prezinte ceea ce ştiu să comunice – aici urmează nişte cuvinte importante – cei care au fost „martori oculari şi servitori ai Cuvântului” (Luca 1, 1–2), cum se spune în traducerile obişnuite. Autorul Evangheliei lui Luca ne spune deci ce au spus cei care au fost „martori oculari” – noi preferăm expresia „cei care au văzut prin ei înşişi – şi au fost servitori ai Cuvântului”. Or, în sensul Evangheliei lui Luca, „cei care au văzut prin ei înşişi” sunt cei care posedă cunoaşterea care conduce în lumea viziunilor imaginative, cei care, antrenaţi în mod special să vadă în Imaginaţii, au văzut cu siguranţă şi precizie evenimentul venirii lui Hristos. Acestea sunt istorisirile lor, pe care autorul Evangheliei lui Luca le ia ca punct de plecare. El nu îi numeşte „posesori ai Cuvântului”, deoarece au deplina cunoaştere inspirată, ci „servitori ai Cuvântului”; ei primesc comunicarea a ceea ce percepe cunoaşterea inspirată. O pot anunţa fiindcă aceasta le-a fost comunicată de învăţătorii lor inspiraţi. Sunt „servitori” şi nu „posesori ai Cuvântului”.
Astfel Evanghelia lui Luca se sprijină pe comunicările celor care au „văzut prin ei înşişi”, care au avut experienţe personale în lumea imaginativă, care au ştiut să descrie ceea ce vedeau cu ajutorul expresiilor pe care le întrebuinţau cei inspiraţi şi care s-au făcut astfel „servitorii Cuvântului”.
Noi avem aici un nou exemplu de exactitate a povestirilor evanghelice şi a sensului literal care trebuie ataşat textelor. În asemenea documente elaborate pe baza cunoaşterii spirituale totul este exact şi precis. Omul modern adesea nu are nici o idee despre exactitatea, despre precizia cu care au fost aleşi termenii Scripturilor. Trebuie totuşi să reamintim, ca de fiecare dată când facem reflecţii bazate pe punctul de vedere antroposofic, că Evangheliile nu sunt, propriu-zis, un „izvor” de cunoaştere pentru ştiinţa spirituală. Faptul că un lucru este conţinut în Evanghelii nu constituie dovada că el este adevărat pentru cei care rămân în mod strict pe terenul ştiinţei spirituale, căci ei nu se inspiră din documentele scrise, ci din ceea ce aduc investigaţiile ştiinţei spirituale în epoca lor. Adevăratele izvoare ale ştiinţei spirituale sunt ceea ce le comunică fiinţele lumii suprasensibile iniţiaţilor, clarvăzătorilor din epoca noastră, şi sunt într-o anumită privinţă aceleaşi astăzi ca şi altădată. De aceea se pot numi clarvăzători cei care văd în lumea imaginativă, iar iniţiaţi numai cei care se pot ridica până la nivelul Inspiraţiei şi Intuiţiei. Astfel, pentru aceste timpuri, ceea ce exprimă clarvăzătorul nu trebuie să coincidă cu ceea ce exprimă iniţiatul.
Ceea ce se află în Evanghelia lui Ioan nu se putea sprijini decât pe cercetările iniţiaţilor care s-au ridicat până la cunoaşterea inspirată şi intuitivă. Ceea ce este conţinut în celelalte Evanghelii se putea întemeia pe comunicările celor care erau clarvăzători în lumea imaginativă, dar care nu se puteau ridica ei înşişi până la Inspiraţie şi Intuiţie. Evanghelia lui Ioan este rodul iniţierii; celelalte trei Evanghelii, şi mai ales cea a lui Luca, după cum spune însuşi autorul ei, sunt rodul clarvederii, fiindcă Sfântul Luca se bazează în mod special tocmai pe clarvedere, deoarece la el totul face apel la ceea ce pot percepe clarvăzătorii cei mai avansaţi; el ne oferă o imagine exactă despre ceea ce, în Evanghelia lui Ioan, nu se prezintă decât în imagini pale. Să mai accentuăm diferenţa.
Presupuneţi – ceea ce este rar astăzi – un iniţiat la care să fie deschisă lumea Inspiraţiei şi a Intuiţiei, dar care să nu fie destul de clarvăzător pentru a cunoaşte lumea imaginativă; acest om îl întâlneşte pe un altul care nu este poate deloc iniţiat, dar la care, pentru un motiv oarecare, s-a deschis lumea Imaginaţiei. Primul ar putea primi de la al doilea descrierea a ceea ce el nu vede – datorită faptului că îi lipseşte clarvederea. Oamenii clarvăzători care nu sunt iniţiaţi sunt azi foarte numeroşi; inversul este, în prezent, foarte rar. Se poate întâmpla totuşi ca un iniţiat să aibă darul clarvederii, dar pentru un motiv oarecare, el să nu poată ajunge, în cazuri izolate, până la viziunea Imaginatiilor; atunci, un clarvăzător ar putea să-i povestească şi să-i descrie ceea ce lui îi scapă.
Trebuie insistat mereu asupra faptului că antroposofia, ştiinţa spirituală, nu se sprijină decât pe datele iniţiaţilor, şi că nici Evanghelia lui Ioan nici celelalte Evanghelii nu sunt sursele cunoştinţelor sale. Ceea ce poate fi cercetat în zilele noastre fără ajutorul documentelor istorice, iată sursa cunoaşterii antroposofice. După aceea ne referim însă la texte, pentru a le compara cu ceea ce poate descoperi azi prin ea însăşi investigaţia spirituală. Ceea ce poate descoperi astăzi ştiinţa spirituală singură referitor la Hristos, fără a folosi documente, se află deja descris într-un mod grandios în Evanghelia lui Ioan. Din acest motiv Evanghelia lui Ioan este o scriere atât de valoroasă, pentru că ea ne arată că în vremea aceea a existat cineva care putea scrie cum ar scrie, în prezent, cineva care ar fi un iniţiat în lumea spirituală. Ar fi ca şi cum am spune că aceeaşi voce ne parvine din adâncul secolelor şi ea poate fi percepută şi astăzi. Acesta este şi cazul celorlalte Evanghelii şi în particular a aceleia a lui Luca. Nu imaginile pe care ni le descrie autorul Evangheliei lui Luca sunt pentru antroposofie sursa unei cunoaşteri a lumilor suprasensibile, ci sursa o reprezintă pentru noi ceea ce obţinem prin ridicarea în însăşi lumea suprasensibilă. Când vorbim despre evenimentul Hristos, pentru noi sursa este acea măreaţă panoramă formată din imagini care ni se înfăţişează atunci când ne îndreptăm privirea spre ceea ce s-a îndeplinit la începutul erei noastre. Noi comparăm ceea ce ni se prezintă cu Imaginaţiile care sunt descrise în Evanghelia lui Luca şi acest ciclu de conferinţe ne va arăta tablourile imaginative pe care omul modern le poate percepe în comparaţie cu descrierile conţinute în această Evanghelie. Acest ciclu de conferinţe trebuie să ne arate cum se prezintă figurile imaginative obţinute de omul actual, faţă de descrierile aflate în Evanghelia lui Luca.
Pentru investigaţia spirituală care se adresează evenimentelor trecutului, nu există decât o singură sursă. Ea nu se află în documente exterioare. Nici pietrele regăsite în pământ, nici textele păstrate în arhive, nici lucrările scrise de istorici – inspirate sau nu – nu sunt izvorul ştiinţei spirituale; ceea ce putem noi descifra în nepieritoarea Cronică Akasha, iată pentru noi izvorul cercetărilor spirituale. Există posibilitatea să ştim ceea ce s-a întâmplat, fără ajutorul documentelor exterioare.
Omul de astăzi poate deci să aleagă între două căi pentru a ajunge la cunoaşterea trecutului: el poate consulta documentele istorice, dacă vrea să ştie ceva despre evenimentele exterioare sau, dacă este vorba de probleme spirituale, textele religioase. Sau el poate întreba: Ce ştiu să spună cei care au deschis ochii spiritului asupra acelei cronici nepieritoare pe care o numim Cronica Akasha, acest vast tablou în care se află înregistrat în trăsături nepieritoare tot ceea ce s-a întâmplat în evoluţia lumii, a Pământului şi a omenirii.
Cel care se ridică până în lumea suprasensibilă învaţă încetul cu încetul să citească această cronică. Ea nu este o scriere obişnuită. Imaginaţi-vă că desfăşurarea evenimentelor astfel cum au avut loc defilează în faţa ochiului dumneavoastră spiritual. Imaginaţi-vă pe împăratul August şi tot ceea ce a făcut el, stând în faţa ochilor dumneavoastră ca un tablou imaterial. Aşa se prezintă Cronica Akasha în ochii investigatorului spiritual şi el poate repeta această experienţă în orice moment. El nu are nevoie de mărturii exterioare. El nu are nevoie decât să-şi îndrepte privirea spre un anumit punct al evenimentelor cosmice sau omeneşti şi tot ceea ce s-a întâmplat defilează prin faţa lui. Iată cum privirea spirituală poate pătrunde în timpurile trecute, şi ceea ce ea vede astfel consemnează ca rezultat al cercetărilor sale.
Ce s-a întâmplat deci în timpurile când începe era noastră? Ceea ce s-a întâmplat poate fi perceput prin privirea spirituală şi comparat cu ceea ce ne povesteşte Evanghelia lui Luca. Investigatorul spiritual recunoaşte atunci că şi în acele vremuri au existat clarvăzători care puteau vedea evenimentele din trecut şi că se poate compara ceea ce ne spun ei asupra evenimentelor epocii lor cu ceea ce ne spune Cronica Akasha.
Trebuie să avem mereu prezent în suflet faptul că noi nu extragem cunoştinţele din documente, ci din înseşi investigaţiile spirituale, apoi noi căutăm să regăsim ceea ce ne-au relevat cercetările spirituale în ceea ce conţin documentele. Acestea câştigă astfel in valoare, şi prin propriile noastre cercetări noi le controlăm exactitatea. Prin aceasta ele devin pentru noi expresia adevărului, al unui adevăr pe care îl putem recunoaşte prin noi înşine. Dar toate acestea nu trebuie spuse fără a adăuga imediat că citirea Cronicii Akasha nu este atât de simplă ca perceperea evenimentelor care se petrec în lumea fizică. Aş vrea să vă fac să înţelegeţi, printr-un exemplu, dificultăţile pe care le prezintă această citire a Cronicii Akasha.
Noi ştim din antroposofia elementară că omul se compune din corpul fizic, din corpul eteric, din corpul astral şi din Eu. De îndată ce nu mai observăm fiinţa omenească numai pe planul fizic şi ne ridicăm în lumea spirituală, încep dificultăţile. Când ai pe cineva în faţa ta, ai un tot, compus din corp fizic, corp eteric, corp astral şi Eu. Când se observă omul în timpul zilei, acest tot formează o unitate. Dar de îndată ce este vorba să-l observăm în afara stării de veghe, trebuie să ne ridicăm în lumile superioare şi dificultătile încep de îndată. Pentru a observa un om care doarme, dacă vrem să vedem întregul om, atunci trebuie să ne ridicăm în lumea Imaginaţiilor, pentru a vedea, de exemplu, corpul său astral care atunci este în afara corpului său fizic, fiinţa omului fiind acum divizată în două părţi.
Ceea ce vă descriu acum nu se produce, este adevărat, decât foarte rar, căci observarea fiinţei umane este încă relativ uşoară, dar aceasta vă va da o idee asupra dificultăţilor de învins. Presupuneţi că cineva intră într-o cameră în care doarme un anumit număr de persoane. El le vede corpurile fizice şi pe cele eterice, dacă are darul clarvederii; dacă, apoi, se ridică, prin clarvedere, mai sus el le vede şi corpul astral. Dar în lumea astrală toate lucrurile se întrepătrund, toate corpurile astrale se amestecă unele cu altele. Şi deşi pentru un clarvăzător evoluat faptul este puţin probabil, se poate totuşi întâmpla ca atunci când se priveşte un grup de oameni adormiţi să se confunde corpurile lor astrale şi să nu se mai distingă căror corpuri fizice le corespund ele. Am spus că aceasta nu se întâmplă adesea, fiindcă o asemenea viziune face parte din gradele elementare ale clarvederii şi cel care a ajuns la clarvedere este bine pregătit să facă deosebirea într-un asemenea caz. Marile dificultăţi încep îndată ce, în lumile superioare, se observă nu omul, ci alte entităţi spirituale. Şi chiar pentru fiinţa umană aceste dificultăţi sunt destul de mari când o observăm nu sub aspectul său actual, ci în totalitatea fiinţei sale, aşa cum ea trece prin încarnările sale.
Dacă observaţi acum un om viu astfel încât să vă întrebaţi unde era Eul său în ultima sa încarnare, trebuie, pentru a urca până la acea încarnare, să treceţi prin lumea devachanică. Trebuie să puteţi stabili care Eu a aparţinut mereu diferitelor incarnări ale acestui om. Trebuie ca dumneavoastră să puteţi menţine într-un mod complicat legătura care uneşte Eul veşnic cu diferitele etape pe care el le-a parcurs pe Pământ. Aici este foarte uşor să te înşeli, să comiţi o eroare atunci când cauţi în ce corpuri a trăit un Eu în incarnările sale anterioare. Când te ridici astfel în lumile superioare, nu este atât de uşor să menţii o legătură între ceea ce aparţine unei personalităţi şi ceea ce este indicat în Cronica Akasha ca fiind incarnările sale trecute.
Presupuneţi că cineva îşi impune sarcina următoare: el cunoaşte un anumit domn Muller şi se întreabă care sunt strămoşii săi fizici. Să presupunem că toate documentele materiale au fost pierdute şi că nu se mai poate conta decât pe Cronica Akasha. Ar trebui deci să căutăm acolo strămoşii fizici, ar trebui regăsit, prin Cronica Akasha, tatăl, mama, bunicul etc. pentru a vedea cum s-a dezvoltat prin ereditate corpul fizic. După aceea ne-am putea întreba care erau incarnările precedente ale acestui om. În acest caz clarvăzătorul va trebui să urmeze un cu totul alt drum decât atunci când vrea să-i regăsească pe strămoşii fizici. Îi va trebui poate să se întoarcă înapoi pentru lungi, foarte lungi perioade de timp pentru a ajunge la incarnările precedente ale Eului. Aveti de-a face, aşadar, cu două curente: nici corpul fizic, aşa cum ni se prezintă, nu este o creaţie cu totul nouă, fiindcă provine dintr-o linie ereditară fizică, şi nici Eul nu este o creaţie cu totul nouă, fiindcă se leagă de nişte incarnări anterioare.
Dar ceea ce este adevărat pentru corpul fizic şi Eu se aplică de asemenea şi elementelor intermediare, corpul eteric şi corpul astral. Cei mai mulţi dintre dumneavoastră ştiu că corpul eteric nu este, nici el, o creaţie nouă şi că el a putut trece prin formele cele mai variate.
V-am spus cum corpul eteric al lui Zoroastru a apărut din nou în corpul eteric al lui Moise [Nota 2]. Este acelaşi corp eteric. Dacă am căuta strămoşii fizici ai lui Moise, am găsi o anumită linie genealogică; dacă am căuta strămoşii corpului său eteric, s-ar găsi o altă linie, care ar conduce până la corpul eteric al lui Zoroastru şi la alte corpuri eterice. După cum pentru corpul fizic trebuie să urmăm cu totul alte curente decât pentru corpul eteric, la fel trebuie să facem şi pentru corpul astral. Astfel, plecând de la fiecare din componentele naturii umane, se ajunge la curentele cele mai diferite. Corpul eteric este reincarnarea unui corp eteric care a participat la alcătuirea unei individualităţi diferite decât cea în care a fost incarnat Eul. Acelaşi lucru îl putem spune şi pentru corpul astral.
Când ne ridicăm în lumile superioare pentru a cerceta acolo diversele componente ale unui om, diferiţii curenti se despart. Unul din ei ne conduce într-o anume direcţie, altul în alta, şi ajungem astfel la nişte procese foarte complicate în lumea spirituală. Dacă cineva vrea să înţeleagă în mod exhaustiv un om, din punct de vedere al ştiinţei spirituale, nu trebuie numai să-l descrie ca pe un descendent al strămoşilor săi şi să spună că corpul său eteric derivă de la o anumită fiinţă, corpul său astral de la alta, ci trebuie să expună întregul drum care a fost parcurs de cele patru componente ale sale până la întâlnirea lor în persoana actuală. Aceasta nu se va putea face dintr-o dată. Se poate, de exemplu, urma calea parcursă de corpul eteric şi să ajungi atunci la nişte constatări interesante. Un alt investigator poate urma calea parcursă de corpul astral. Unul poate acorda importanţă mai mare corpului eteric, altul corpului astral şi fiecare va realiza, în consecinţă, descrierea sa. Celui care nu dă atenţie la tot ce spun clarvăzătorii în legătură cu personajul în chestiune, i se va părea că toţi spun acelaşi lucru, fie că este vorba de persoana fizică sau de corpul eteric; el va crede întotdeauna că este vorba de descrierea domnului Muller.
Toate acestea vă pot da o idee despre complicaţiile în faţa cărora ne aflăm când vrem să descriem orice în Univers – fie că este vorba de un om sau de o altă entitate – din punct de vedere al investigaţiei clarvăzătoare, iniţiatice. A trebuit să insist asupra celor de mai sus deoarece dumneavoastră vedeţi prin aceasta că numai un studiu foarte extins întreprins în cadrul Cronicii Akasha ne poate aduce în faţa ochiului spiritual în mod clar o fiinţă, oricare ar fi ea.
Entitatea pe care ne-o prezintă Evanghelia lui Ioan, indiferent de momentul pe care îl luăm în considerare – înainte sau după Botezul său de către Ioan Botezătorul, fie că o numim Iisus din Nazaret înainte de Botez sau Hristos după Botez –, această entitate posedă un Eu, un corp astral, un corp eteric şi un corp fizic. Noi nu-i putem face o descriere completă, din punct de vedere al Cronicii Akasha, decât dacă urmărim calea pe care au parcurs-o în cursul evoluţiei umanităţii aceste patru mădulare care au aparţinut entităţii numite atunci Iisus Hristos. Numai aşa o putem într-adevăr înţelege. Este deci vorba să înţelegem clar descrierile evenimentului hristic, din punct de vedere al cercetărilor spirituale de azi, căci, acum, trebuie făcut lumină asupra contradicţiilor aparente pe care le conţin Evangheliile.
Eu am explicat adesea de ce cercetarea materialistă de azi nu poate recunoaşte înalta valoare, adevărul Evangheliei lui Ioan: pentru că ea nu poate înţelege că un iniţiat de un grad superior poate să vadă altfel, mai profund ca ceilalţi oameni. Cei care nu înţeleg Evanghelia lui Ioan caută să stabilească un fel de acord între celelalte trei Evanghelii; dar un acord care nu se bazează decât pe evenimentele exterioare, materiale, se menţine cu greu.
Căci, ceea ce va avea o deosebită importanţă pentru noi în conferinţa de mâine, viaţa lui Iisus din Nazaret înaintea Botezului său de către Ioan Botezătorul, ne este descris de doi evanghelişti, autorul Evangheliei lui Matei şi autorul Evangheliei lui Luca. Or, din punct de vedere materialist, acolo se află nişte divergenţe care nu sunt mai mici ca cele care se constată între cele trei Evanghelii sinoptice şi cea a Sfântului Ioan.
Să vedem faptele: autorul Evangheliei lui Matei ne spune că naşterea întemeietorului creştinismului a fost prorocită; această naştere a avut loc, din Orient au venit Magii, ei au urmărit steaua care i-a condus până la locul în care s-a născut Mântuitorul; ni se spune că Irod a fost informat asupra acestui fapt şi că, pentru a se feri de uciderea copiilor din Bethleem, ordonată de Irod, părinţii Mântuitorului au fugit în Egipt cu copilul; la moartea lui Irod, Iosif, tatăl lui Iisus, este avertizat că se poate reîntoarce, dar de frica urmaşului lui Irod el nu se reîntoarce la Bethleem, ci la Nazaret. Voi face astăzi încă abstracţie de prorocirea lui Ioan Botezătorul. Vreau să vă atrag mai întâi atenţia asupra faptului că prin compararea Evangheliilor lui Luca şi a lui Matei se descoperă că vestirile privind pe Iisus din Nazaret sunt cu totul diferite. Una se adresează lui Iosif, cealaltă Mariei.
Apoi în Evanghelia lui Luca vedem că părinţii lui Iisus locuiesc mai întâi la Nazaret, că ei au mers ocazional la Bethleem, şi anume, pentru recensământ şi că Iisus s-a născut când ei erau acolo. Opt zile mai târziu are loc tăierea împrejur; nu este pomenită vreo fugă în Egipt. Şi puţin timp după aceasta copilul este prezentat la Templu. Apoi, fiind adusă obişnuita jertfă, părinţii revin cu copilul la Nazaret pentru a trăi aici. După aceea, ni se povesteşte un fapt straniu: cum în timpul unei vizite pe care o fac părinţii săi la Ierusalim, când copilul avea doisprezece ani, acesta rămâne în Templu; cum părinţii săi îl regăsesc în Templu în mijlocul celor care explicau Scripturile şi cum el îi întâmpină ca un cunoscător al interpretării Scripturilor, cum se comportă cu înţelepciune şi raţional în cercul Înţelepţilor. După aceea se povesteşte cum copilul este readus acasă şi cum creşte; apoi, noi nu mai ştim despre el nimic până la Botezul în Iordan.
Avem, aşadar, două versiuni despre viaţa lui Iisus din Nazaret înainte ca el să-l primească pe Hristos în sine. Oricine vrea să le pună de acord trebuie să întrebe mai întâi cum poate concepţia materialistă curentă să împace povestirea care spune că imediat după naşterea lui Iisus părinţii lui, Iosif şi Maria, au fost obligaţi să fugă şi să ia cu ei copilul în Egipt, de unde revin după aceea, cu descrierea prezentării la Templu făcută de Luca.
Dar noi vom vedea că ceea ce pare a îi absolut contradictoriu, din punct de vedere fizic, devine un adevăr în lumina investigaţiei spirituale. Ambele povestiri sunt adevărate în ciuda aparentei lor opoziţii pe plan fizic. Tocmai cele trei Evanghelii sinoptice, după Matei, după Marcu şi după Luca, ar trebui să determine oamenii să se ridice la o înţelegere spirituală a evenimentelor umane. Căci ei ar trebui să recunoască faptul că nu se ajunge la nimic când nu se reflectează la contradicţiile aparente care sunt cuprinse în astfel de documente, sau când se consideră ca legende ceea ce nu se vede în realitate.
Astfel, ni se oferă prilejul de a vorbi despre lucruri pentru care Evanghelia lui Ioan nu ne-a dat ocazia s-o facem, adică despre evenimentele care s-au petrecut înainte de pătrunderea lui Hristos în cele trei corpuri ale lui Iisus din Nazaret în momentul Botezului. Multe enigme importante care se referă la creştinism ne vor fi explicate datorită faptului că, prin Cronica Akasha, vom vedea ceea ce era Iisus din Nazaret înainte să pătrundă în el Hristos.
Mâine, vom începe să studiem entitatea şi viaţa lui Iisus din Nazaret după Cronica Akasha şi ne vom întreba după aceea cum se acordă ceea ce ne spune această cronică asupra adevăratei entităţi a lui Iisus cu ceea ce ne descrie Evanghelia lui Luca conform cu cele redactate de cei care erau atunci „văzători” sau „servitori ai Cuvântului”, ai Logosului.
