Oricine lasă să acţioneze asupra sa tot ce se află în Evanghelia lui Luca va avea mai întâi o trăire afectivă. După aceea însă el va avea un presentiment că din această Evanghelie a lui Luca radiază spre el lumi spirituale cu adevărat mari, copleşitoare. După cele auzite ieri ni se va părea explicabil că aşa stau lucrurile. Căci am văzut că investigaţia spirituală ne arată cum concepţia budistă despre Univers cu tot ce aduce ea omenirii s-a infiltrat în Evanghelia lui Luca. Se poate spune că ceea ce radiază asupra omului din Evanghelia lui Luca este budism. Dar acest budism radiază sub o formă foarte aparte din acest document. Aşa cum am remarcat deja, el acţionează în aşa fel, încât devine accesibil sufletelor celor mai simple şi mai candide.
Budismul, aşa cum a fost el propovăduit de Buddha, este o concepţie despre lume pe care o poate înţelege numai cel care se ridică până pe culmile cele mai pure ale spiritului. Pentru a înţelege budismul propriu-zis trebuie o lungă pregătire. În Evanghelia lui Luca, dimpotrivă, substanţa spirituală se prezintă în aşa fel, încât ea poate acţiona asupra oricărui suflet, care a învăţat să lase să-i pătrundă în inimă cele mai necesare reprezentări şi noţiuni. Noi vom înţelege mai bine de ce stau lucrurile aşa, când vom aprofunda taina acestei Evanghelii. Nu numai că acele cuceriri spirituale ale budismului ne întâmpină din Evanghelia lui Luca, dar ele ajung sub o formă superioară, ca transpuse la un nivel mai înalt decât cel pe care l-au avut când, cu şase secole înaintea erei noastre, ele fuseseră dăruite omenirii, în India îndepărtată. Câteva exemple ne vor arăta în ce constă această înălţare a budismului.
Ieri am numit budismul cea mai pură învăţătură despre Milă şi despre Iubire. Într-adevăr, din ţara în care s-a exercitat acţiunea lui Buddha s-a răspândit asupra tuturor fiinţelor Pământului o Evanghelie a Milei şi a Iubirii. Această Evanghelie a Iubirii, a Milei ne apare vie la adevăratul budist atunci când el participă la orice suferinţă a tot ce îl întâmpină în lumea exterioară, cu toată căldura inimii sale. Acolo se găseşte Iubirea şi Mila budiste, în sensul cel mai complet al acestor cuvinte. Dar noi vedem că din Evanghelia lui Luca radiază ceva care este mai mult decât această Iubire, decât această Milă atotcuprinzătoare. Ceea ce se degajă din ea am putea considera că este o transformare a Iubirii şi Milei în fapta necesară sufletului. Budistul vrea milă în sensul cel mai literal al cuvântului. Cel care trăieşte conform Evangheliei lui Luca, vrea să dezvolte o Iubire activă. Budistul poate resimţi suferinţele bolnavului; din Evanghelia lui Luca omul primeşte invitaţia de a interveni în mod activ şi de a determina însănătoşirea în limitele posibilităţilor. Prin budism învăţăm să înţelegem tot ceea ce trăieşte în sufletul uman; Evanghelia lui Luca nu ne cere să judecăm, ci să facem mai mult decât facem pentru noi, aceasta este minunata invitaţie pe care ne-o face. Iubirea transformată în acţiune este ceva care ne apare în această Evanghelie ca şi cum adevăratul budism s-ar fi ridicat la un nivel superior, în ciuda faptului că în Evanghelia lui Luca avem de-a face cu budismul cel mai pur, cel mai autentic.
Pentru a descrie acest aspect al creştinismului, acest budism, care este ridicat de creştinism la un nivel superior, trebuie să ai într-adevăr inima celui care a scris Evanghelia lui Luca. A înţelege pe Iisus Hristos ca pe vindecătorul de suflete şi de corpuri corespundea cel mai bine personalităţii autorului Evangheliei lui Luca. El a găsit accentele care-i vorbesc inimii omului, deoarece el însuşi activase ca medic şi a notat şi subliniat din acest punct de vedere ceea ce avea de spus despre Hristos. Vedem aceasta din ce în ce mai bine, cu cât aprofundăm mai mult Evanghelia sa.
Dar ne mai atrage ceva atenţia atunci când luăm în considerare felul cum acţionează această Evanghelie a lui Luca, chiar şi asupra sufletelor celor mai copilăreşti. Ne atrage atenţia faptul că înalta învăţătură budistă, pe care numai un suflet, o inteligenţă umană matură o puteau înţelege, în Evanghelia lui Luca ne apare ca întinerită, ca ţâşnind dintr-o fântână a veşnicei tinereţi. Budismul ne apare ca un fruct copt al arborelui omenirii; când îl regăsim în Evanghelia lui Luca, el ni se prezintă ca o floare nouă, ca o întinerire a ceea ce fusese înainte. Trebuie, aşadar, să ne întrebăm: Cum s-a produs această întinerire a budismului. Dar nu vom percepe aceasta decât după ce ne vom îndrepta privirea asupra învăţăturilor lui Buddha, având pregătire antroposofică.
Să nu uităm că Buddha a fost mai întâi un Bodhisattva, adică o fiinţă superioară care putea pătrunde în secretele existenţei. Datorită acestui fapt, el a putut lua parte la toate evenimentele evoluţiei omeneşti de-a lungul timpului: Încă de la prima civilizaţie postatlanteană, el a fost prezent ca intermediar între om şi lumea spirituală. El era prezent şi în timpurile atlanteene şi chiar şi în timpurile lemuriene. Şi fiindcă ajunsese la un atât de înalt grad de evoluţie, el a putut de asemenea să-şi amintească, la cei douăzeci şi nouă de ani ai ultimei sale incarnări ca Bodhisattva, de toate comunităţile prin care trecuse înainte de a se incarna pentru ultima dată în India. El putea contempla în mod retrospectiv opera pe care o înfăptuise în omenire, ca şi existenţa sa în lumile spirituale, de unde era coborât pentru a aduce oamenilor ceea ce avea să le dea. Am spus deja ieri că şi o individualitate ajunsă la acest punct superior a trebuit să reînveţe, deşi pe scurt, ceea ce ea învăţase mai înainte. Tot astfel ne descrie Buddha cum, în timpul când mai era Bodhisattva, el s-a ridicat în mod progresiv până când iluminarea sa,viziunea sa spirituală, a devenit treptat desăvârşită.
Ni se povesteşte cum a descris el elevilor drumul pe care l-a urmat sufletul său pentru a-şi aminti încetul cu încetul ce a trăit în trecut: „A fost un timp, o, monahilor, când mi-a apărut o lumină imensă, venind din lumile spirituale. Dar încă nu puteam distinge în ea nimic, nici forme, nici imagini. Iluminarea mea nu era încă destul de pură. Apoi am început să văd nu numai lumina, ci, în lumină, nişte imagini şi nişte forme distincte; dar nu puteam încă discerne semnificaţia acestor imagini şi a acestor forme; iluminarea mea nu era încă destul de pură. Apoi, am început să recunosc că în aceste imagini şi forme se exprimau entităţi spirituale; dar nu puteam încă distinge căror regnuri ale lumii spirituale le aparţineau aceste fiinţe. Iluminarea mea încă nu era destul de pură. Apoi, am învăţat să recunosc căror regnuri spirituale diferite le aparţineau aceste entităţi; dar nu puteam încă vedea prin ce acte îşi cuceriseră ele locul în regiunile spiritului şi care era starea lor sufletească, căci iluminarea mea nu era încă destul de pură. A venit apoi momentul când am putut distinge căror acţiuni le datorau aceste entităţi spirituale locul lor în aceste regiuni şi care era starea lor sufletească; dar încă nu puteam discerne cu ce entităţi spirituale trăisem eu însumi în timpurile trecute şi care fuseseră relaţiile mele cu ele, căci iluminarea mea nu era încă destul de pură. După aceea, a venit ora când am putut şti că eu trăisem cu cutare sau cutare entitate, la cutare sau cutare epocă, şi că avusesem cu ea cutare sau cutare relaţie. Am văzut cum fuseseră vieţile mele anterioare. În acest moment, iluminarea mea era pură”.
Iată cum sugera Buddha fidelilor săi în ce mod lucrase el la dobândirea unei cunoaşteri pe care, de fapt, o posedase, este adevărat, mai înainte, dar pe care trebuie s-o dobândeşti din nou la fiecare incarnare în condiţiile epocii şi pe care el a trebuit să o dobândească de această dată sub o formă adaptată la coborârea sa completă într-un corp omenesc. Dacă resimţim aceasta, ne putem face o idee despre măreţia, despre importanţa fiinţei care s-a incarnat în copilul regal al liniei Çakya. Buddha ştia însă că ceea ce regăsea în acest fel şi nivelul în care putea privi făceau parte dintr-o lume inaccesibilă simţurilor obişnuite şi la care în prezentul imediat şi viitorul apropiat oamenii având percepţii obişnuite trebuiau să le părăsească din nou. Numai iniţiaţii din care el însuşi făcea parte pot privi în lumea spirituală; dar pentru omenirea normală această posibilitate se pierduse. Rămăşiţele vechii clarvederi atavice slăbiseră progresiv. Întrucât Buddha trebuia să vorbească nu numai despre ceea ce pot spune iniţiaţii, ci avea înainte de toate misiunea de a vorbi oamenilor despre forţele care trebuie să se nască din înseşi sufletele omeneşti, el nu se putea limita la comunicarea rezultatelor iluminării sale, ci îşi spunea: „Eu trebuie să vorbesc despre ceea ce oamenii pot atinge prin dezvoltarea superioară a propriei lor naturi, prin dezvoltarea a ceea ce există deja în epoca noastră”. În cursul evoluţiei pământeşti oamenii vor recunoaşte treptat din însuşi sufletul lor, din inima lor, în învăţăturile lui Buddha, un lucru pe care li-l spune propria lor raţiune, propria lor judecată. Dar va trebui să treacă încă mult, mult timp până când toţi oamenii să fie destul de maturi pentru a scoate într-un anumit fel din propriul lor suflet ceea ce a exprimat Buddha mai întâi ca pe o cunoaştere pur umană, căci este cu totul altceva să dezvolţi ulterior anumite facultăţi decât să le scoţi pentru prima dată din straturile profunde ale sufletului omenesc.
Să adăugăm la aceasta un alt exemplu: azi orice tânăr îşi însuşeşte regulile gândirii logice. Gândirea logică face azi parte din facultăiile curente pe care omul le dezvoltă în el însuşi. Dar, pentru ca această facultate să se manifeste într-un suflet de om, a trebuit geniul marelui gânditor grec Aristotel. Este altceva să scoţi pentru prima oară ceva din străfundurile sufletului uman decât să scoţi acel ceva după ce el s-a dezvoltat un timp în cadrul umanităţii.
Or, ceea ce avea Buddha să spună oamenilor face parte din cele mai importante învăţături pentru lungi perioade. Numai cineva iluminat în cel mai înalt sens putea să lase să ia naştere pentru prima oară în sufletul său ceea ce trebuia să devină apoi treptat un bun comun al umanităţii: marea învăţătură a Milei şi a Iubirii, cu tot ce se leagă de acestea. Ceea ce avea să spună Buddha, el a trebuit să îmbrace în cuvinte familiare pentru oamenii timpului său şi în particular pentru locuitorii ţării sale. Or, noi am văzut că pe vremea lui Buddha în India se preda filosofia Sankhya şi filosofia Yoga. Aceste filosofii furnizau expresiile şi noţiunile curente. Aceste expresii trebuiau să fie folosite de cel ce voia să dea ceva nou; Buddha a trebuit să exprime şi el ceea ce trăia în sufletul său cu ajutorul acestor expresii curente. În orice caz, asemenea idei şi reprezentări au luat la el o formă cu totul nouă, dar el a trebuit să se servească de aceşti termeni uzuali, căci orice evoluţie trebuie să se desfăşoare în aşa fel, încât viitorul să se sprijine pe trecut. În felul acesta Buddha şi-a îmbrăcat înţelepciunea sa grandioasă în expresiile învăţăturii indiene curente din acele timpuri.
Trebuie ca noi să ne facem acum o idee despre ceea ce a vieţuit Buddha ca învăţătură a sa, în timpul celor şapte zile ale iluminării sale, sub arborele Bodhi, această învăţătură care avea să devină una din cele mai profunde ale omenirii. Să încercăm deci să ne reprezentăm, chiar şi numai în mod aproximativ, ceea ce a trecut prin sufletul lui Buddha ca expresie a celor mai profunde trăiri pe când era iluminat sub arborele Bodhi. Iată cam ceea ce a putut el să-şi spună: Au existat anumite epoci în evoluţia omenirii în care un mare număr de oameni aveau o clarvedere vagă şi nebuloasă şi au existat timpuri şi mai îndepărtate când toti oamenii erau clarvăzători. Ce înseamnă să fii clarvăzător „în mod nebulos”? Ce înseamnă, de fapt, „a fi clarvăzător”? A fi clarvăzător înseamnă a te putea servi de organele corpului tău eteric. Atât timp cât nu te poţi servi decât de organele corpului tău astral, poţi resimţi şi simţi, poţi vieţui cele mai profunde mistere, dar nu le poţi „vedea”. Abia atunci când ceea ce este vieţuit în corpul astral îşi creează o amprentă în corpul eteric poate apărea clarvederea. Vechea clarvedere nebuloasă era datorată faptului că corpul eteric, nefiind încă suprapus complet corpului fizic, poseda organe de care omenirea de atunci se mai putea încă servi. Ce a pierdut deci omenirea în cursul timpului? Ea a pierdut facultatea de a se putea servi de organele corpului eteric. Ea a trebuit să se mulţumească să utilizeze, încetul cu încetul, organele exterioare ale corpului fizic, iar ceea ce mijlocea acesta să fie vieţuit în corpul astral, sub formă de gânduri, de sentimente, de senzaţii, de reprezentări. Toate acestea se exprimă în experienţa făcută de marele suflet al lui Buddha, şi el şi-a spus: Iată că oamenii au pierdut facultatea de a se servi de organele corpului lor eteric. Ei resimt în corpul lor astral ceea ce pot şti despre lumea exterioară cu ajutorul uneltelor corpului fizic.
Acum Buddha şi-a putut pune o problemă importantă: Când ochiul percepe culoarea roşie, când urechea aude un sunet, când organele gustative încearcă o senzaţie, atunci, în condiţii normale, toate aceste senzaţii pătrund în fiinţa omenească şi acolo devin reprezentări; ele sunt vieţuite în interior de corpul astral. Dacă ar fi vieţuite numai aşa, ele ar putea să nu aibă în mod normal, ca un adaos, ceea ce numim durere şi suferinţă. Dacă omul s-ar lăsa pur şi simplu pradă impresiilor lumii exterioare, aşa cum acţionează asupra simţurilor sale, aşa cum ele apar în culori, lumină, sunete etc., el ar merge prin lume fără să le resimtă ca dureri. Numai în anumite condiţii omul poate încerca durerea, suferinţa.
Din această cauză Buddha a cercetat condiţiile în care omul resimte suferinţa, grijile şi întristările. Când devin impresiile despre lumea exterioară dureroase şi de ce devin ele aşa în anumite condiţii?
Buddha şi-a spus: Atunci când privim înapoi, în trecut, vedem cum anumite entităţi au acţionat asupra omului, în timp ce se afla pe Pământ în incarnări anterioare, pătrunzând în interiorul naturii umane, în corpul său astral, din două direcţii, din două părţi, asupra vieţii interioare, asupra corpului astral al fiinţei umane. În timpul incarnărilor din epocile lemuriană şi atlanteană, fiinţele pe care noi le numim luciferice sunt cele care au intervenit în natura omenească; astfel, omul a preluat în decursul timpului, în corpul său astral, impresiile şi influenţele exercitate de entităţile luciferice. Apoi, începând de la epoca atlanteană, au acţionat asupra omului şi fiinţele care erau sub conducerea lui Ahriman. Acesta a suferit deci, în incarnările sale anterioare, influenţa celor două forţe pe care noi le numim entităţi luciferice şi ahrimanice. Dacă aceste entităţi nu ar fi acţionat asupra lui, omul nu ar fi putut dobândi nici libertatea, nici facultatea de a distinge între bine şi rău, nici liberul arbitru. Privit dintr-un punct de vedere mai înalt, este bine că aceste influenţe s-au exercitat asupra omului, dar, pe de altă parte, ele l-au coborât din înălţimile spirituale-divine, antrenându-l în existenţa sensibilă mai mult decât ar fi coborât altfel. Buddha putea deci să-şi spună că, din această cauză, oamenii poartă în ei anumite influenţe care, în prezent, sunt în ei ca moşteniri a ceea ce, pe de o parte, le vine de la Lucifer şi, pe de altă parte, de la Ahriman. Acestea le-au rămas de la incarnările lor anterioare şi le poartă în ei.
Atâta timp cât omul putea privi încă în lumea spirituală cu ajutorul vechii clarvederi nebuloase el percepea aceste influenţe ale lui Lucifer şi ale lui Ahriman şi le putea distinge cu precizie una de alta. Observând lumea astrală, el putea recunoaşte aceste influenţe supărătoare, fiind conştient de ele şi protejându-se contra lor. El ştia, de asemenea, cum intrase în contact cu aceste fiinţe. A fost o epocă, îşi spunea Buddha, când oamenii ştiau de unde proveneau aceste influenţe pe care ei le poartă în ei din incarnare în incarnare, venind dintr-un trecut îndepărtat. Dar, în acelaşi timp cu vechea clarvedere, cunoaşterea acestor forţe s-a şters; datorită faptului că oamenii au pierdut clarvederea, ei au devenit ignoranţi cu privire la ceea ce a influenţat sufletul lor din incarnare în incarnare. În locul clarvederii de altădată s-a instalat neştiinţa. Omul s-a cufundat în obscuritate, el nu mai ştie să vadă de unde provin aceste influenţe luciferice şi ahrimanice şi cu toate acestea le poartă în el. El poartă în el ceva de care nu ştie nimic. Dar ar fi pueril să nege această realitate si efectele ei, deşi nu le ştie originea. Fiinţa omenească a suferit unele influenţe care s-au infiltrat în om în cursul incarnărilor sale. Ele sunt aici şi acţionează în timpul întregii sale vieţi, dar el le ignoră. Iată ce gândea marele Buddha.
Cum acţionează aceste forţe în fiinţa umană? Chiar dacă omul nu le poate recunoaşte, el le simte, le presimte; în el se află o forţă care este expresia a ceea ce s-a întâmplat din incarnare în incarnare până la existenţa actuală. Ceea ce reprezintă aceste forţe a căror natură omul nu o poate recunoaşte, este dorinţa de viaţă exterioară, dorinţa de a percepe lumea, setea, nevoia de viaţă. Vechile influenţe ale lui Lucifer şi Ahriman acţionează sub forma setei de existenţă, a dorinţei de existenţă. Această dorinţă de existenţă se continuă din incarnare în incarnare. Iată în fond ceea ce spune Buddha; ceea ce explică el în detaliu celor mai apropiaţi discipoli ai săi.
Putem înţelege felul în care el prezenta ceea ce resimţea numai după ce am parcurs o anumită pregătire prin ştiinţa spirituală. Noi ştim că în momentul morţii Eul şi corpul astral ale omului părăsesc corpul său eteric şi corpul fizic. Atunci, omul are pentru un anumit timp viziunea aceea panoramică retrospectivă a ultimei lui vieţi, care îl întâmpină ca o imagine grandioasă. Apoi, ştim că el respinge, ca pe un al doilea cadavru, principala parte a corpului său eteric, din care rămâne numai un fel de extract, de esenţă, pe care fiinţa omenească o ia cu ea prin timpul petrecut în Kamaloka şi Devachan pentru a-l readuce în viitoarea incarnare*. Însă, în timp ce omul este în Kamaloka, în acest extract al vieţii se înscrie tot ceea ce el a făcut pe durata vieţii sale, tot ceea ce acţionează asupra karmei, pe care el va trebui s-o echilibreze. Toate acestea se unesc într-un anumit fel cu acest extract al corpului eteric, care se transmite de la o incarnare la alta. În literatura orientală, ceea ce noi numim corpul eteric este desemnat în mod obişnuit sub numele de Linga sharira. Acest extract de viaţă este deci un extract de Linga sharira pe care fiinţa omenească îl ia cu ea dintr-o incarnare în alta.
* În ceea ce priveşte Kamaloka şi Devachan, vezi R. Steiner, Teosofia, GA 9 (N.T.)
Acum, Buddha putea spune: Priviţi acest om care tocmai s-a născut; el aduce în Linga sharira sa povara incarnărilor sale trecute care este înscrisă acolo. Linga sharira conţine tot ceea ce ignoră omul în timpul ciclului actual al evoluţiei, tot ceea ce rămâne în obscuritatea ignorantei, dar care se manifestă atunci când omul vine pe lume, sub forma setei, a dorinţei de viaţă.
În ceea ce numim dorinţă de viaţă, Buddha vedea tot ceea ce provine din incarnările precedente şi împinge fiinţa omenească să caute plăcerea în lume, să nu treacă cum trece un simplu călător prin această lume de culori, de sunete şi alte impresii, ci să le dorească în mod pasional. Aceasta este ceea ce vine din incarnările anterioare ca o tendinţă, ca o forţă existentă în om. Pe aceasta, elevii lui Buddha au numit-o „Samskara”. Buddha spunea deci discipolilor săi următoarele: Ceea ce-l caracterizează pe omul actual este ignorarea a ceva important ce el poartă în sine însuşi. O asemenea ignorare transformă în dorinţă de viaţă ceea ce fără aceasta ar fi perceput de om ca fiind de origine luciferică sau ahrimanică, ceea ce i-ar permite să ia o atitudine, să stabilească o anumită relaţie. Astfel, setea de existenţă vine din incarnările anterioare, ca şi toate forţele aţipite care se frământă neînţelese în adâncurile obscure ale fiinţei. Iată ceea ce se desemna sub influența lui Buddha cu numele de Samskara. În acest Samskara se formează ceea ce a devenit la om gândirea contemporană, ceea ce explică faptul că acum omul aflat in ciclul de evoluţie actual nu poate gândi, fără greutate, în mod obiectiv.
Notaţi bine subtila diferenţă pe care o indică Buddha elevilor săi, diferenţa între gândirea „obiectivă”, care nu se interesează decât de obiect, şi gândirea care rămâne sub influenţa forţelor a căror origine se află în Linga sharira. Gândiţi-vă cât de mult vă însuşiţi despre lucruri, ceea ce sunt părerile dumneavoastră; întrebaţi-vă însă în ce măsură adoptaţi aceste păreri pentru că ele vă plac şi în ce măsură pentru că priviţi lucrurile obiectiv! Pentru Buddha, orice adevăr cucerit, nu în mod obiectiv, ci sub influenţa tendinţelor vechi, aduse din incarnări anterioare, constituie un „organ interior de gândire”. Acest organ de gândire este ansamblul a ceea ce gândeşte cineva datorită faptului că în cursul incarnărilor sale precedente a făcut cutare sau cutare experienţe care au rămas ca rezidii în Linga sharira sa. Buddha vede deci ceea ce a fost format de ansamblul Samskarei ca pe un fel de organ interior de gândire. Şi el spune acum: Abia această substanţă a gândirii formează din omul actual individualitatea sa actuală, ceea ce în budism se numeşte „nume şi formă sau Namarupa”. Este sinonim cu ceea ce alt curent filosofic numeşte „Ahamkara”. Iată cam ce spunea Buddha discipolilor săi: Când oamenii vremurilor trecute mai posedau clarvederea şi contemplau lumea care se află în spatele existenţei fizice, ei vedeau toţi acelaşi lucru, căci lumea obiectivă este pentru toţi la fel. Dar atunci când ignoranţa s-a întins ca un întuneric asupra lumii, fiecare a adus cu el aptitudini care îl diferenţiază de alţii şi au făcut din el o fiinţă care are cutare sau cutare „formă sufletească”. Fiecare a avut atunci un „nume” precis care l-a diferenţiat de alţii, un „Ahamkara”.
Ceea ce se formează în om sub influenta a ceea ce el a adus din incarnările sale anterioare, ceea ce a dat „numele şi forma”, individualitatea, lucrează de acum înainte din interior spre în afară pentru a elabora „Manas”-ul şi cele cinci organe de simţ, cu alte cuvinte „cele şase organe”. Observaţi că Buddha nu spunea că ochiul este creat numai din interior, ci că ochiul are încorporat în el ceva care a fost în Linga sharira, adus din existenţele anterioare. De aceea ochiul nu vede în mod „curat”; el ar vedea altfel lumea exterioară dacă nu ar fi impregnat în interior de ceea ce a rămas din trecut. La fel, urechea nu aude în mod „curat”; auzul este tulburat de ceea ce subzistă în el din existentele trecute; aceasta are drept consecinţă că în toate se amestecă dorinţa de a vedea sau de a auzi cutare sau cutare lucru, de a percepe gustul în cutare sau cutare mod. În felul acesta se infiltrează omului, în ciclul actual, ceea ce a rămas din incarnările anterioare ca „cerinţă”.
Dacă această dorinţă care provine din incarnările anterioare nu s-ar infiltra astfel în om, acesta – cam aşa spunea Buddha – ar privi in lume ca o fiinţă divină, suferind acţiunea lumii fără ca vreodată să întrebe sau să dorească mai mult decât primeşte. Cunoaşterea sa nu ar trece dincolo de ceea ce i-ar fi acordat de puterile spirituale; el nu ar face deosebire între el şi lumea exterioară, percepându-se ca membru al acesteia. Căci numai prin aceea se resimte omul ca fiind ceva diferit de restul lumii că vrea să savureze mai mult, că vrea să savureze altceva decât ceea ce îi oferă de la sine restul lumii. Prin aceasta sufletul său devine conştient că este altceva decât lumea. Dacă el ar fi satisfăcut de ceea ce există în lume, nu s-ar deosebi de ea. Propria sa existenţă lui i-ar părea că se continuă în lumea exterioară. El nu ar cunoaşte niciodată ceea ce se cheamă „contactul” cu lumea exterioară, fiindcă el nu s-ar fi separat de ea şi, în consecinţă, nici nu s-ar putea atinge de ea. Fiindcă s-au format cele „şase organe” a luat naştere, treptat, „contactul” cu lumea exterioară şi prin aceasta ceea ce se numeşte în mod obişnuit senzaţia. Aceasta provoacă la rândul său ataşamentul la lumea exterioară. Prin faptul că omul caută să fie legat de lumea exterioară, apar durerea, suferinţa, grijile, supărarea.
Aceasta o spunea Buddha discipolilor săi despre omul interior, un „om interior” care este cauza existenţei în lumea omului, a durerii, a răului, a mizeriei şi a grijilor. Aceasta era o teorie înaltă, o teorie subtilă, dar o teorie care ţâşnea nemijlocit din viaţă, căci un „Iluminat” o resimtise ca fiind cel mai profund adevăr privitor la omenirea contemporană. Cel care, fiind Bodhisattva, condusese omenirea timp de mii şi mii de ani după învăţătura Milei şi Iubirii, o dată devenit Buddha înţelegea adevărata natură şi originea suferinţelor omenirii epocii sale. El a putut astfel vedea de ce suferă oamenii, şi a putut explica aceasta elevilor săi.
Şi atunci când a fost suficient de avansat pentru a vieţui ceea ce era esenţialul existenţei umane din epoca sa, el l-a rezumat în celebra sa Predică, prin care a inaugurat activitatea sa de Buddha, Predica de la Benares. El a redat acolo într-un limbaj popular ceea ce comunicase mai înainte într-un mod mai subtil discipolilor săi: „Cel care cunoaşte cauzele iniţiale ale existenţei umane ştie că viaţa, aşa cum este ea, trebuie să cuprindă suferinţe şi dureri. Prima învăţătură pe care am să v-o dau este cea a durerii din lume. A doua se referă la cauzele durerii. Care sunt aceste cauze? Ele constau în faptul că dorinţa, setea de a trăi s-au strecurat în om prin ceea ce i-a rămas din incarnările sale anterioare. Setea de a exista, iată izvorul suferinţei. A treia învăţătură este aceasta: Cum poate fi eliminată suferinţa din lume? Evident, prin eliminarea cauzei ei, prin aceea că setea de a trăi, aşa cum este născută din ignoranţă, este adusă la potolire, la stingere. Căci oamenii au trecut de la vechea lor stare de clarvedere la ignoranţă, ignoranţă care le ascunde lumea spirituală. De la ignoranţă vine setea de a trăi şi setea de a trăi este pe Pământ izvorul suferinţei, a durerii, a grijilor, a supărării. Setea existenţei trebuie să dispară din lume dacă suferinţa, durerea, grijile şi mizeria trebuie să fie eliminate. Vechea cunoaştere a dispărut din lume: oamenii nu se mai pot servi de organele corpului lor eteric. Dar va deveni posibilă o nouă cunoaştere pentru om, dacă acesta se va adânci cu totul în ceea ce îi poate da corpul său astral prin forţele sale cele mai profunde, cu ajutorul a ceea ce organele sale de simţ îi permit omului să observe în lumea fizică exterioară. Ceea ce se trezeşte prin această observaţie în profunzimile corpului astral, ceea ce se dezvoltă deci cu ajutorul corpului fizic dar nu vine din el, numai aceasta îl poate ajuta, mai întâi, pe om, dându-i o cunoaştere; căci această cunoaştere îi este dată omului în primul rând. Iată cam ce-a spus Buddha în marea sa Predică de la Benares.
El a vrut, aşadar, să spună: Trebuie să mijlocesc omenirii acea cunoaştere care poate fi dobândită prin desfăşurarea maximă a forţelor corpului astral. Din această cauză Buddha trebuia să-i înveţe ce poate obţine omul prin aprofundarea şi afundarea intensă în forţele corpului astral. Prin aceasta el obţine o cunoaştere care îi este de acum înainte accesibilă şi care, în acelaşi timp, nu are nimic comun cu influenţele provenind de la incarnările sale trecute. O astfel de cunoaştere care nu are nimic comun cu ceea ce dormitează în mod obscur şi în neştiinţă în adâncul sulletului sub formă de Samskara, o cunoaştere care se poate dobândi atunci când trezeşti, în cursul unei singure incarnări, toate forţele corpului astral voia Buddha să dea oamenilor.
Cauza suferinţei în lume, spunea Buddha, este faptul că în om a supravieţuit ceva care îi vine din vechile sale incarnări şi de care el nu ştie nimic. Acest rezidiu al vieţilor sale anterioare are ca rezultat atât ignoranţa sa în legătură cu lumea, cât şi suferinţa, durerea, grijile şi mizeria oamenilor. Dar dacă omul devine conştient de forţele care sunt cuprinse în corpul său astral şi în care el poate pătrunde, este posibil să dobândească dacă vrea o ştiinţă care a rămas independentă de trecut, o ştiinţă care-i este proprie.
Această cunoaştere a vrut Buddha s-o mijlocească oamenilor şi a realizat această mijlocire prin aşa-numita Cărare octuplă. Acolo el vorbeşte despre forţele pe care omul trebuie să le dezvolte pentru a ajunge în cursul ciclului actual de dezvoltare a umanităţii la o cunoaştere care să nu sufere influenţa reincarnărilor succesive. Buddha însuşi, prin forţa pe care o dezvoltase, şi-a ridicat sufletul său până la punctul care poate fi atins cu ajutorul forţelor celor mai intense ale corpului astral; prin Cărarea octuplă, el a trasat pentru omenire calea unei cunoaşteri care nu este influenţată de Samskara. Iată cum a definit-o el: Omul ajunge la o asemenea cunoaştere despre lume atunci când îşi face asupra lucrurilor o părere care nu are nici o legătură nici eu simpatia, nici cu antipatia, nici cu faptul că ar fi stăpânit de ea, ci prin strădania de a obţine o părere justă despre orice lucru numai după ceea ce i se prezintă în mod exterior. Acesta este primul punct: să-şi facă o opinie justă despre un anumit lucru.
În al doilea rând, este necesar să ne eliberăm de ceea ce a rămas din incarnările anterioare, să ne străduim să judecăm după propria noastră părere nu după influenţe străine, ci numai după părerea justă pe care ne-am făcut-o despre un lucru. Aşadar, a doua cerinţă este această judecată dreaptă.
Al treilea imperativ constă în faptul că, atunci când avem de comunicat ceva, acel lucru trebuie exprimat în mod just, fără a pune în cuvintele noastre ceva străin, ci numai părerea noastră corectă şi ceea ce am judecat corect. Acest lucru se aplică nu numai cuvintelor, ci şi tuturor manifestărilor fiinţei umane. Iată, după Buddha, în ce constă cuvântul just.
Cea de a patra strădanie trebuie să fie ca acţiunile noastre să nu se desfăşoare potrivit simpatiilor şi antipatiilor, a ceea ce se frământă în mod întunecat în Samskara noastră, ci ca noi să lăsăm să se traducă în acte numai ceea ce am conceput ca fiind părerea noastră justă, judecata noastră justă şi cuvântul nostru just. Aceasta este, aşadar, acţiunea justă, modul just de a acţiona.
Al cincilea lucru de care are omul nevoie pentru a se elibera de ceea ce trăieşte în el constă în adoptarea unei atitudini juste, a poziţiei juste faţă de lume. Ceea ce înţelegea Buddha prin aceasta s-ar putea lămuri prin următorul raţionament: În lume există atâţia oameni care sunt nemulţumiţi de sarcina lor în lume, care cred că le-ar fi mai bine în cutare sau cutare altă situatie. Dar omul ar trebui să găsească mijlocul de a scoate cea mai bună parte din pozitia pe care o ocupă în virtutea naşterii sau destinului. Cel care nu este satisfăcut de situaţia sa nu va putea scoate din ea forţa care îi va permite să acţioneze cum trebuie în lume. Iată ce numeşte Buddha poziţia justă.
În al şaselea rând, noi trebuie să veghem din ce în ce mai mult la faptul ca opinia justă, judecata justă pe care le-am dobândit să devină în noi obişnuinţă. Abia născuţi, noi avem anumite obişnuinţe. Copilul manifestă cutare sau cutare înclinare sau obişnuinţă. Dar omul trebuie să se străduiască să nu păstreze obişnuinţele care-i vin din Samskara şi să dobândească, încetul cu încetul, pe cele care rezultă din opinia justă, din cuvântul just ete. Astfel sunt obişnuinţele juste pe care noi trebuie să le dobândim.
Prin aceasta – şi acesta este al şaptelea punct – noi punem ordine în viaţa noastră, nu vom uita ceea ce s-a întâmplat ieri în momentul când trebuie să acţionăm azi. Dacă ar trebui să învăţăm din nou în fiecare zi tot ce ştim, noi nu am ajunge niciodată la nimic. Omul trebuie să se străduiască să-şi dezvolte o memorie cu privire la toate problemele existenţei sale. El trebuie să valorifice mereu ceea ce a învăţat, să lege prezentul de trecut. Aşadar, Memoria justă – în sensul budist – trebuie să fie dobândită prin Cărarea octuplă.
În sfârşit, al optulea punct va fi atins de cel care se dăruieşte pur şi simplu lucrurilor, se afundă în ele şi le lasă să-i vorbească, fără preferinţă pentru cutare sau cutare părere, fără să lase să vorbească în el ceea ce i-a rămas din incarnările sale trecute. Aceasta este contemplarea justă.
Aceasta este Cărarea octuplă despre care Buddha spunea discipolilor săi că respectarea ei conduce încetul cu încetul la potolirea acelei sete de viaţă care este aducătoare de suferinţă şi la eliberarea sufletului de tot ceea ce-i vine din incarnările sale anterioare, făcând din el un sclav. O dată cu acestea am putut afla ceva despre spiritul şi originile budismului. Ştim, de asemenea, ce importanţă a avut faptul că Bodhisattva a devenit Buddha. Ştim că vechiul Bodhisattva a introdus mereu în omenire ceea ce avea ca misiune să-i dea acesteia. În timpuri străvechi, înaintea apariţiei lui Buddha, omenirea nu era în stare să aplice în vreun fel forţele sale interioare, astfel încât să obţină de la sine alegerea unui cuvânt just sau a unei judecăţi juste. Pentru aceasta trebuiau să se reverse asupra omului anumite influenţe din lumile spirituale. Acestea erau mijlocite de vechiul Bodhisattva, din înaltul lumii spirituale. Din această cauză, atunci când Bodhisattva a devenit Buddha care acum propovăduia ceea ce mai înainte revărsase în omenire din înaltul lumii spirituale a avut loc un eveniment unic prin aceea că a fost introdus în lume un corp care putea să dezvolte în sine forţe care mai înainte nu puteau să se reverse decât de sus. Gautama Buddha a fost primul corp de acest fel apărut în lume. Or, faptul că ceea ce, din epocă în epocă, coborâse astfel din cer se afla acum într-un corp de om pe Pământ a avut o importanţă capitală pentru toată evoluţia pământească. Căci acum ia naştere o forţă care poate fi transmisă tuturor oamenilor. În corpul lui Gautama Buddha se află punctul de plecare a ceea ce permite de acum încolo oamenilor să dezvolte în ei Cărarea octuplă, astfel încât aceasta să poată deveni un bun al oricărui om. Datorită existenţei lui Buddha omenirea a avut posibilitatea să gândească just. Şi ceea ce se va realiza în acest sens, până ce întreaga omenire va fi asimilat învăţătura Cărării octuple, se va datora lui Buddha. Buddha a dat oamenilor, ca hrană spirituală, ceea ce el purta în el.
În prezent, nici o ştiinţă exterioară nu recunoaşte asemenea lucruri. Dar asemenea mari evenimente ale evoluţiei umane sunt adeseori descrise în cele mai copilăreşti basme şi legende. Eu am insistat adesea asupra faptului că basmele şi legendele sunt câteodată mult mai exacte, mult mai ştiintifice decât ştiinţa noastră obiectivă. În străfundurile fiinţei sale omul a resimţit întotdeauna ca adevăr prezenţa a ceva cu totul special la o entitate cum este un Bodhisattva, ceva ce a venit de sus şi care încetul cu încetul face parte din sufletul omenesc, ca să radieze de aici în lume. Cei care simţeau mai mult sau mai puţin în mod obscur acest lucru puteau să-şi spună: La fel cum Soarele străluceşte pe cer, tot astfel şi forţa lui Bodhisattva a trimis în jos pe Pământ forţele Cărării octuple, forţele învăţăturii despre Milă şi Iubire; apoi Bodhisattva şi-a ales domiciliul într-un corp omenesc, dând astfel în grija oamenilor ceea ce îi aparţinuse lui până atunci. Acest dar trăieste acum în omenire, este reflectat în spaţiu aşa cum lumina Lunii reflectă razele Soarelui. În ţările unde a trăit Bodhisattva, acest lucru era resimţit ca un lucru deosebit de semnificativ, care a fost exprimat într-o legendă fermecătoare. Acest mare eveniment a inspirat următoarea poveste simplă: Buddha a trăit odată sub forma unui iepure: era o epocă în care tot felul de fiinţe căutau în zadar să se hrănească, căci hrana lipsea. Plantele, cu care se hrănea iepurele, care era ierbivor, nu le conveneau celorlalte fiinţe, care erau carnivore. Atunci iepurele – în realitate Buddha – a decis, când a văzut venind un Brahman, să se sacrifice şi să se ofere pe el însuşi ca hrană. Dar în acest moment a sosit zeul Shakra; el văzu sublima intenţie a iepurelui; în munte s-a deschis o fisură şi iepurele dispăru acolo. Zeul luă după aceea vopsea şi desenă imaginea iepurelui pe Lună; şi de atunci se vede imaginea lui Budha pe Lună sub forma unui iepure. În Occident nu se vorbeşte despre „iepurele din Lună”, ci despre „omul din Lună”.
O poveste kalmucă este şi mai precisă: În lună trăieşte un iepure care a ajuns cândva acolo fiindcă Buddha s-a sacrificat, iar spiritul Pământului el însuşi a desenat imaginea lui pe Lună. Astfel se exprimă acest mare adevăr cum Bodhisattva a devenit Buddha şi cum acesta s-a dăruit pe sine, dând ca hrană omenirii ceea ce era conţinutul său, astfel încât acum el poate radia în lume din însăşi inima oamenilor.
Despre o asemenea entitate cum a fost Bodhisattva care a devenit Buddha noi am spus – şi este învăţătura tuturor celor care ştiu: Când aceasta parcurge o treaptă prin care Bodhisattva devine Buddha, avem de-a face cu ultima incarnare, când întreaga sa entitate trece într-un corp omenesc. Această fiinţă nu se va mai reincarna niciodată. Iată de ce când a simţit ce însemna incarnarea sa actuală Buddha a putut afirma că ea ar fi ultima din incarnările sale pe Pământ. Cu toate acestea, ar fi o eroare să credem că o fiinţă de acest fel se retrage îndată după aceea complet din existenţa pământească. Ea continuă să intervină în această existenţă; este adevărat că nu intră direct într-un corp fizic, dar ia un alt corp format din substanţă, fie astrală, fie eterică, şi această fiinţă acţionează astfel în lume. Şi noi vom vedea în ce fel poate acţiona o fiinţă care a terminat cu ultima sa incarnare personală.
Un om obişnuit, compus dintr-un corp fizic, dintr-un corp eteric, dintr-un corp astral şi dintr-un Eu, poate fi oarecum pătruns de o entitate de acest fel. Această entitate, care nu mai coboară până la un corp fizic, dar care are încă un corp astral, poate pătrunde în corpul astral al altui om prin intermediul căruia ea acţionează. Omul în chestiune poate atunci să devină o mare personalitate, căci în el acţionează de acum înainte forţele unei fiinţe care a terminat ultima sa incarnare pe Pământ. O entitate astrală de acest fel se poate deci uni cu corpul astral al unui om de pe Pământ. Şi această legătură se poate stabili în modul cel mai complicat. Când Buddha a apărut păstorilor sub forma unei „legiuni cereşti”, el nu era într-un corp fizic, ci în corpul astral. El îmbrăcase un corp cu ajutorul căruia mai putea acţiona pe Pământ. La o fiinţă care este acum un Buddha, se distinge deci un corp triplu:
l. Corpul pe care îl avea înainte de a fi Buddha. Când acţionează din înaltul lumii spirituale în calitate de Bodhisattva; acest corp nu conţine încă tot ceea ce este necesar pentru ca el să poată acţiona; o parte se află încă în înălţimi şi este legată de misiunea sa anterioară, aşa cum Bodhisattva era legat de Buddha înainte ca el să fi transformat misiunea sa în misiunea lui Buddha. Atâta timp cât o astfel de fiinţă îl ocupă încă, acest corp se cheamă Dharmakaya.
2. Acel corp pe care o asemenea entitate şi-l construieşte, pe care îl îmbracă şi în care el exprimă tot ceea ce există în el; acest corp se numeşte corpul desăvârşirii sau Sambhoyakaya.
3. Acel corp pe care o asemenea entitate îl îmbracă după ce a trecut prin stadiul desăvârşirii şi poate acţiona aşa cum am explicat; acest corp se numeşte un Nirmanakaya.
Se poate deci spune că Nirmanakaya lui Buddha le-a apărut ciobanilor sub forma unei legiuni de îngeri. Atunci, Buddha a strălucit în Nirmanakaya sa şi s-a revelat în acest fel păstorilor. Apoi el a trebuit să mai caute o altă cale pentru a interveni în evenimentele care s-au întâmplat în Palestina în această epocă excepţională.
Pentru a înţelege acest lucru trebuie să amintim pe scurt ceea ce ne învaţă antroposofia despre fiinţa omenească. Ştiinţa spirituală vede clar mai multe „naşteri”. Prin naşterea zisă fizică, fiinţa omenească renuntă la învelişul matern; spre al şaptelea an, omul părăseşte învelişul eteric, care l-a învelit până la vârsta celei de a doua dentiţii, aşa cum învelişul matern îl învăluia până la naşterea sa fizică; apoi în momentul pubertăţii, cu alte cuvinte, pentru epoca actuală, spre treisprezece, paisprezece ani, fiinţa omenească renunţă în sfârşit la învelişul astral pe care îl poseda până atunci. Corpul eteric se naşte abia în al şaptelea an ca un corp liber în afară, iar corpul astral nu se naşte decât în momentul pubertăţii, când învelişul astral exterior este îndepărtat.
Să considerăm acum ceea ce este astfel îndepărtat în acest caz la pubertate. În regiunea unde s-au întâmplat evenimentele din Palestina, pubertatea apărea puţin mai devreme, în condiţii normale, spre al doisprezecelea an; învelişul astral era atunci îndepărtat. În viaţa obişnuită, acest înveliş este predat lumii astrale exterioare. În cazul acelui copil care cobora din linia sacerdotală a casei lui David s-a întâmplat altceva. În timpul celui de al doisprezecelea an al său, învelişul său astral a fost îndepărtat, dar el nu s-a împrăştiat în lumea astrală generală. Acest înveliş protector al tânărului adolescent, cu toate forţele vitale care pătrunseseră în el, între vârsta celei de a doua dentiţii şi pubertate, s-a reunit în acel moment cu Nirmanakaya lui Buddha. Ceea ee se manifestase sub forma unei legiuni de îngeri, s-a unit cu învelişul astral desprins de Copilul Iisus de doisprezece ani, care conţinea toate forţele ce întreţin starea juvenilă între schimbarea dentiţiei şi maturarea sexuală. Prin aceasta, Nirmanahaya lui Buddha a devenit una cu ceea ce se desprinsese de copil ca înveliş astral juvenil, suferind astfel o înnoire. Prin această întinerire a devenit posibil ca ceea ce Buddha dăduse mai înainte lumii să reapară acum în Copilul Iisus marcat de o candoare copilărească.
Datorită acestui fapt, copilul a putut vorbi în mod copilăros despre înaltele învăţături privitoare la Milă şi Iubire, pe care le-am expus azi în toată complexitatea lor. Dacă în timpul vizitei sale la Templu Iisus s-a exprimat într-un mod care a uimit într-atât anturajul său, este pentru că Nirmanakaya lui Buddha plana asupra lui, reînoită ca dintr-o fântână de Tinereţe prin învelişul astral al adolescentului.
Acestea sunt lucrurile pe care investigatorul spiritual le poate şti şi acest secret este conţinut în scena remarcabilă pe care o descrie autorul Evangheliei lui Luca, când în Templu Copilul Iisus de doisprezece ani se transformă brusc în altul. Pentru acest motiv budismul este expus în Evanghelia lui Luca într-un mod inteligibil pentru naivitatea unui copil. Aceasta trebuie noi să înţelegem. Şi atunci ne va fi limpede de ce tânărul băiat nu mai vorbeste asa cum vorbise mai înainte. Aşa cum el vorbise mai demult, vorbea cam în acest timp acela care, cunoscut sub numele regelui Kanishka, a convocat în India un sinod la care a proclamat budismul tradiţional ca învăţământ ortodox. Buddha însă evoluase el însuşi între timp. El preluase forţele învelişului astral al Copilului Iisus, devenind astfel apt să se adreseze într-un mod cu totul nou inimilor omeneşti.
Evanghelia lui Luca conţine deci budismul sub un aspect nou, parcă ţâşnit dintr-un izvor al tinereţii, şi, din această cauză, el vorbeşte despre o religie a Milei şi a Iubirii sub o formă care este accesibilă sufletelor celor mai simple. Putem s-o citim. Aceste lucruri le-a ascuns autorul Evangheliei lui Luca în această scriere. Noi nu am putut explica azi decât o parte a ceea ce este descris în scena înfăţişării la Templu [Nota 3]. Va trebui să pătrundem mai profund în acest mister, ceea ce va proiecta de asemenea pentru noi o lumină asupra primelor ca şi a ultimelor epoci ale vieţii lui Iisus din Nazaret.
