Ne va fi relativ uşor să înţelegem detaliile Evangheliei lui Luca dacă vom putea, printr-un studiu pregătitor, face astfel încât entităţile şi individualităţile luate în considerare să se afle întru câtva vii în faţa noastră, astfel încât să ştim, de fapt, cu cine avem de-a face. Să nu fiţi deci contrariaţi dacă avem, ca să spunem aşa, multă „preistorie”. Mai întâi trebuie să învăţăm să cunoaştem în toată complexitatea sa marea figură care se află în centrul Evangheliilor ca şi anumite alte lucruri pe care este indispensabil să le ştim dacă vrem să înţelegem ceea ce ne spune Evanghelia lui Luca într-un mod atât de simplu.
Trebuie să ne reamintim mai întâi ceea ce am discutat în ultimele zile: marea importanţă a acelei fiinţe unice despre care am spus că în secolele al cincilea până la al şaselea înaintea erei noastre s-a ridicat de la starea de Bodhisattva la cea de Buddha. Noi am arătat ceea ce a însemnat aceasta pentru omenire şi vom mai aduce acest aspect încă o dată cu precizie în faţa sufletului.
Conţinutul învăţăturii lui Buddha trebuia să devină într-o zi proprietatea omenirii. Dacă ne-am întoarce în urmă dincolo de epoca lui Buddha, ar trebui să spunem pentru toate epocile anterioare ale umanităţii că, în acest timp, nu ar fi putut exista nici un om pe Pământ care să poată scoate din forul său interior învăţătura despre Milă şi Iubire care se exprimă în Cărarea octuplă. Evoluţia omenească încă nu era destul de avansată pentru ca un suflet, oricare ar fi fost el, să poată descoperi aceste adevăruri adâncindu-se în propriile sale gânduri, dezvoltând propria sa sensibilitate. Tot ce există în lume ia mai întâi naştere, şi pentru tot ceea ce trebuie să se nască trebuie să fie găsite cauzele. Cum puteau, de exemplu, oamenii de altădată să aplice principiile Cărării octuple? Ei nu le puteau aplica decât dacă aceste principii le erau transmise într-un anumit mod, ca şi cum ar fi fost infiltrate din şcolile oculte ale iniţiaţilor şi clarvăzătorilor. Bodhisattva învăţa în cadrul Misteriilor şi în şcolile oculte ale clarvăzătorilor, pentru că în astfel de şcoli îi era dată posibilitatea de a se ridica spre lumile superioare şi de a primi ceea ce încă nu putea fi comunicat inteligenţei umane exterioare, sufletului exterior. În aceste timpuri îndepărtate, acele învăţături trebuiau să fie transmise restului omenirii de către cei care aveau privilegiul să intre în contact direct cu Maeştrii şcolilor oculte. Fără ca oamenii să poată ajunge prin ei înşişi la aceste principii, trebuia totuşi ca viaţa lor să fie influenţată, încât ea să se desfăşoare în acord cu ele. Cei care trăiau în afara Misteriilor, urmau într-un anumit sens în mod inconştient ceea ce li se transmitea, după cum tot în mod inconştient le era şi insuflat de către cei care le puteau oferi aceste lucruri prin şcolile oculte. Pe Pământ nu exista încă nici un corp omenesc care să poată fi organizat în aşa fel, încât chiar dacă ar fi pătruns în el tot ce este spiritual omul să poată să descopere prin propriile sale mijloace învăţătura Cărării octuple. Trebuia să aibă o revelaţie de sus, comunicată pe căi corespunzătoare. Dar din aceasta rezultă că o fiinţă ca Bodhisattva nu era în situaţia de a utiliza complet un corp omenesc înaintea epocii lui Buddha; el nu putea găsi pe Pământ nici un corp în care ar fi putut incarna diversele facultăţi cu ajutorul cărora trebuia să acţioneze asupra oamenilor. Un asemenea corp omenesc nu exista. Deci cum s-a incarnat un astfel de Bodhisattva? Noi trebuie să ne punem clar această întrebare.
Cel ce era Bodhisattva în calitate de entitate spirituală nu se incarna în întregime. Dacă s-ar fi observat prin clarvedere un corp însufleţit astfel de un Bodhisattva, s-ar fi văzut că acest corp nu conţinea decât o parte din entitatea lui Bodhisattva care, sub forma de corp eteric, depăşea mult învelişul omenesc şi menţinea în acest fel o legătură cu lumea spirituală, pe care nu o părăsea niciodată cu totul. Bodhisattva nu părăsea niciodată complet lumea spirituală. El trăia în acelaşi timp într-un corp spiritual şi într-un corp fizic. Trecerea lui Bodhisattva în starea de Buddha a fost posibilă pentru că acum exista pentru prima dată un corp fizic în care Bodhisattva a putut pătrunde în totalitate, pentru a dezvolta acolo toate facultăţile sale. Prin aceasta, el a fixat acea formă omenească pe care oamenii trebuie să se străduiască să o atingă, pentru a regăsi prin ei înşişi învăţătura despre Cărarea octuplă, aşa cum a găsit-o Buddha din el însusi sub arborele Bodhi. Dacă s-ar fi cercetat în vietile sale anterioare entitatea care se incarnase în Buddha, s-ar fi descoperit că ea trebuia să rămână în parte în lumea spirituală şi nu putea trimite în acest corp decât o parte din ea însăşi. Abia acum, în secolele al şaselea şi al cincilea înaintea erei noastre, a existat pentru prima dată un organism omenesc în care Bodhisattva a putut pătrunde în întregime, arătând astfel prin exemplul său că omenirea putea descoperi în viitor prin ea însăşi Cărarea octuplă, cu ajutorul simţului său moral.
Faptul că au existat fiinţe umane din care o parte rămânea în lumea spirituală l-au cunoscut toate religiile şi toate filosofiile. Totdeauna s-a ştiut că pentru anumite entităţi natura omenească este, ca să spunem aşa, prea mică pentru a conţine întreaga individualitate care trebuie să acţioneze pe Pământ. În filosofiile din Asia Mică, despre această unire a individualităţii superioare a unor astfel de entităţi cu un corp fizic se spunea: „A fi plin de Duhul Sfânt”. Aceasta este o formulă tehnică foarte precisă. În limbile din Asia Mică s-ar fi spus despre un Bodhisattva care era incarnat pe Pământ că el era „plin de Duhul Sfânt”, cu alte cuvinte că forţele care constituiau o astfel de fiinţă nu sunt în întregime închise în ea, că ceva spiritual trebuie să acţioneze din afară. S-ar putea deci spune despre Buddha că în incarnările sale anterioare fusese plin de Duhul Sfânt.
Dacă am înţeles aceasta, vom putea de asemenea înţelege ceea ce se află la începutul Evangheliei lui Luca şi la care am făcut aluzie încă de ieri. Ştim acum că în corpul eteric al Copilului Iisus lăstărit fizic din linia nathanică se afla partea rămasă intactă a substantei eterice care fusese scoasă din Adam înainte de căderea în păcat; a fost conservată şi introdusă în acest Copil Iisus. Trebuia să fie astfel pentru ca o fiinţă tânără şi necontaminată de toate experienţele evoluţiei pământeneşti să poată exista şi prelua tot ceea ce trebuia să primească. Ar fi putut primi un om obişnuit, care s-ar fi incarnat constant din timpul lemurian, umbrirea Nirmanakayei lui Buddha? Niciodată. Şi încă şi mai puţin ar fi putut primi ceea ce trebuia să pătrundă în el mai târziu. Trebuia deci să apară un corp omenesc atât de înnobilat şi care nu a putut lua naştere decât prin aceea că substanţa eterică a lui Adam, neatinsă de nici o experienţă pământească, se adăuga corpului eteric al acestui Copil Iisus. Prin aceasta însă, substanţa eterică amintită era de asemenea legată cu toate forţele care au acţionat pe Pământ înainte de cădere şi care în acest copil au căpătat o mare putere de desfăşurare. Prin aceasta a devenit posibil ceea ce am menţionat deja ieri: influenţa extraordinară pe care mama Copilului Iisus aparţinând liniei nathanice a exercitat-o asupra mamei lui Ioan Botezătorul, precum şi asupra lui Ioan Botezătorul însuşi înainte ca el să fie născut.
Dar acum trebuie să ne lămurim cu privire la entitatea cu care avem de-a face în cazul lui Ioan Botezătorul. Nu putem înţelege această entitate a lui Ioan Botezătorul decât dacă ne reamintim deosebirea dintre învăţătura deosebită care a coborât în India prin Buddha şi revelaţia care a fost făcută vechiului popor evreu de către Moise şi urmaşii săi, Profeţii.
Datorită lui Buddha, omenirea a obţinut ceea ce sufletul poate găsi ca lege proprie, care-i permite să se purifice şi să se ridice la cel mai înalt nivel de moralitate ce se poate atinge pe Pământ. Legea sufletului, Dharma, a fost propovăduită de Buddha, aşa cum omul aflat la cel mai ridicat nivel de evoluţie a naturii umane o poate găsi prin însuşi sufletul său omenesc. Şi Buddha a fost cel care a formulat-o primul. Dar evoluţia umanităţii nu se desfăşoară în linie dreaptă. Cele mai diferite curente culturale trebuie să se fecundeze în mod reciproc.
Ceea ce trebuia să se întâmple în Asia Mică prin evenimentul venirii lui Hristos cerea ca evoluţia acestei ţări să fie într-un anumit sens mai întârziată faţă de cea din India, pentru a putea prelua sub o formă întinerită ceea ce fusese dat într-un mod diferit evolutiei indiene. Trebuia ca în Asia Mică să apară un popor care să fie în întârziere în raport cu popoarele situate mai la răsărit şi care să se dezvolte cu totul altfel. Chiar dacă, în sensul înţelepciunii cosmice, popoarele din Orient avansaseră într-atât încât l-au putut vedea pe Bodhisattva ca Buddha, trebuia ca popoarele din Asia Mică – mai ales poporul evreu – să fie menţinute pe o treaptă mai juvenilă. Acest lucru era indispensabil. Pentru evoluţia omenească trebuia să se facă în mare ceea ce se poate observa în mic la un om care, la vârsta de douăzeci de ani, ajungând la o anumită maturitate, şi-a dezvoltat între timp anumite facultăţi, dar aceste facultăţi constituie în acelaşi timp o piedică, un obstacol.
Facultăţile dobândite la o anumită vârstă tind să rămână la un anumit nivel, să reţină omul la treapta respectivă de evoluţie. Ele îl ţin în loc şi mai târziu omul va putea depăşi numai cu greu, la vârsta de treizeci de ani, nivelul atins la douăzeci de ani. Dimpotrivă, dacă luăm în considerare un al doilea om, care la douăzeci de ani nu a dobândit decât puţine lucruri prin forţe proprii, şi care a primit mai târziu aceste facultăţi învăţând de la altul, menţinându-se mai mult timp într-un stadiu juvenil, acesta poate să se ridice mai uşor la acelaşi nivel ca primul şi chiar să se afle spre treizeci de ani la un nivel superior. Oricine ştie să observe viaţa va vedea că lucrurile stau astfel. Facultăţile dobândite şi pe care le-am făcut într-un anumit fel proprietatea noastră constituie lanţuri pentru viitor, în timp ce ceea ce nu am legat atât de strâns de sufletul nostru, ceea ce ne-am însuşit într-un mod mai mult exterior este un lanţ în minus.
Dacă omenirea vrea să progreseze, atunci trebuie să se realizeze întotdeauna situaţia în care să fie prezent un anumit curent cultural capabil să preia în interior şi să prelucreze o sumă de facultăţi, în timp ce un alt curent trebuie să se desfăşoare paralel şi să rămână puţin în urmă în ceea ce priveşte evoluţia. Atunci avem un curent cultural care dezvoltă anumite facultăţi până la un punct dat; aceste facultăţi sunt intim legate cu însăşi esenţa acestui curent şi cu natura umană. El avansează şi apare ceva nou, dar acest curent nu ar fi capabil să urce prin el însuşi încă o treaptă. Din această cauză trebuie să acţioneze paralel cu el un alt curent. Dezvoltarea acestui al doilea curent a rămas în întârziere. El nu a ajuns la înălţimea primului, într-un anume sens; apoi el va înainta, luând de la celălalt ceea ce acesta a dobândit. Datorită faptului că între timp cel de al doilea curent s-a menţinut mai tânăr, el poate evolua după aceea mai sus, aşa că unul l-a fecundat pe celălalt. Şi astfel în evoluţia omenească curentele spirituale trebuie să evolueze concomitent. Conducerea spirituală a Universului trebuie să vegheze ca lucrurile să se desfăşoare astfel.
Ce măsuri a trebuit să ia această conducere spirituală pentru ca alături de curentul care şi-a găsit expresia în persoana lui Buddha să se dezvolte un al doilea curent care nu primeşte decât mai târziu ceea ce budismul a dat omenirii? Pentru aceasta trebuia vegheat la faptul ca acel curent care pentru noi este cel al evreilor să fie împiedicat să producă oameni capabili să dezvolte „Dharma”, adică să ajungă cumva prin propriile lui forţe morale Cărarea octuplă. Acest curent nu trebuia să aibă un Buddha. Impulsul interior adus de Buddha la curentul său spiritual trebuia dat din exterior celuilalt curent. Iată de ce, pentru ca lucrurile să decurgă într-un mod deosebit de înţelept, mult timp înaintea apariţiei lui Buddha Legea a fost dată acestui popor din Asia Mică nu în mod interior, ci din exterior, prin revelaţia Decalogului, a Legii celor zece porunci (2 Moise 20, 2–17). Ceea ce trebuia să revină unui alt curent al umanităţii sub formă de posesiune interioară i-a fost dat poporului evreu sub forma Decalogului, ca ansamblu de legi exterioare, primit din afară, care nu era încă sudat cu sufletul său. Din această cauză, cel care făcea parte din acest popor considera cele zece porunci ca ceva ce i-a fost trimis din cer, având în vedere infantilismul nivelului de evoluţie la care se afla.
Poporul hindus fusese format astfel încât să recunoască faptul că oamenii creează prin ei înşişi Dharma, legea sufletului, iar vechiul popor evreu fusese format în aşa fel încât să asculte de Lege, care-i fusese dată din afară. În felul acesta poporul evreu reprezintă o completare admirabilă la ceea ce Zoroastru făcuse pentru propria sa cultură ca şi pentru toate culturile derivate din ea. Era necesar să subliniem faptul că Zoroastru şi-a îndreptat privirea spre lumea exterioară. În timp ce Buddha ne instruieşte cu asiduitate asupra modului în care omul îşi poate înnobila viaţa interioară, găsim la Zoroastru marea şi profunda învăţătură privind Cosmosul, învăţătură care vizează să ne dea cheia Universului din sânul căruia am ieşit. În timp ce privirea lui Buddha era îndreptată spre interior, cea a adepţilor lui Zoroastru se întorcea spre lumea exterioară, cu scopul să o impregneze cu spiritualitate.
Să încercăm acum să aprofundăm ceea ce a dat Zoroastru, de la prima sa apariţie, când a propovăduit pe Ahura Mazdao, până la epoca când a revenit în persoana lui Nazarathos. El a oferit învăţături din ce în ce mai profunde despre marile legi spirituale şi despre entităţile Cosmosului. La început Zoroastru a dat culturii persane numai indicaţii vagi despre spiritul Soarelui. El a dezvoltat însă după aceea aceste indicaţii şi ele ni se prezintă sub forma acelei mari şi minunate învăţături caldeene atât de rău înţelese în zilele noastre asupra Cosmosului şi asupra originilor spirituale din care a izvorât existenţa noastră. Dacă cercetăm aceste învăţături asupra Cosmosului, ele ne prezintă o particularitate importantă.
În vremea când Zoroastru încă mai vorbea poporului proto-persan despre cauzele spirituale exterioare ale lumii sensibile, el punea în faţa oamenilor cele două forţe, Ormuzd şi Ahriman sau Angramainyu, care lucrează una împotriva celeilalte în întregul Cosmos. Dar ce nu aţi putea găsi în această doctrină este ceea ce s-ar putea chema ardoarea, convingerea morală care străbate sufletul. Din punctul de vedere al Persiei străvechi, fiinţa umană este într-un anumit fel întreţesută într-un ansamblu de procese cosmice. Sufletul omului este teatrul unei lupte între Ormuzd şi Ahriman. Pentru că aceste două forţe luptă între ele, în sufletul omenesc clocotesc pasiunile. Ceea ce este viaţa interioară a sufletului nu era încă recunoscut. Este vorba deci aici de o teorie pur cosmică. Când se vorbea despre bine şi despre rău, nu se aveau în vedere decât acţiunile utile sau vătămătoare care se opun în Cosmos şi care se manifestă de asemenea şi în om. Nu exista încă „concepţia morală” despre Univers în această învăţătură care orienta privirea spre lumea exterioară. Prin această învăţătură se făcea cunoştinţă cu toate entităţile care guvernează lumea simţurilor, tot ce domină lumea ca perfecţiune, lumină şi tot ce este negru, dăunător. Te simţeai întreţesut în ansamblul Universului. Cât priveşte elementul într-adevăr moral la care participă fiinţa omenească prin sufletul său, el nu era încă resimţit în sine aşa cum se va întâmpla mai târziu.
Când te aflai, de exemplu, în prezenţa unui om „rău”, simţeai că forţele rele ale Universului treceau prin el; îl credeai posedat de aceste entităţi rele. Nu-l puteai deci considera responsabil. Omul era resimiit ca fiind întreţesut într-un sistem cosmic încă neimpregnat cu calităţi morale. Aceasta era caracteristica unei doctrine care îşi întorcea privirea înainte de toate spre exterior, chiar dacă era o privire a spiritului.
Învăţătura ebraică este o completare minunată a acestui învăţământ cosmologic pentru că ea a adăugat la ceea ce fusese revelat din afară un element moral care a dat în acest fel posibilitatea de a lega un sens cu noţiunea de culpabilitate, de vină. Înainte de aceasta, se putea spune despre un om rău numai că este posedat de forţele răului. Primirea legii celor zece porunci a făcut necesară diferenţierea între cei care respectă Legea şi cei care nu o respectă. A luat naştere ideea de culpabilitate, de vină umană. Se poate resimţi în ce fel a apărut ea în evoluţia omenirii, recitind un text unde se vede limpede că oamenii nu au încă decât o noţiune neclară despre ceea ce este vina, unde faptul că există o neclaritate legată de noţiunea de vină devine tragic. Lăsaţi să acţioneze asupra dumneavoastră Cartea lui Iov şi veţi remarca în ce măsură e vagă noţiunea de vină; nu se ştie precis ce trebuie să se creadă atunci când cineva este atins de nenorocire. Aici apare noua noţiune de vină.
Morala a fost revelată din afară tocmai poporului evreu, la fel cum tot din afară i-au fost date şi revelaţiile despre celelalte regnuri ale naturii. Şi acest lucru nu a fost posibil decât fiindcă Zoroastru veghease, aşa cum v-am explicat, la faptul ca opera sa să fie continuată, el transmiţând corpul său eteric lui Moise şi corpul său astral lui Hermes. Datorită acestui fapt, Moise a devenit capabil, ca şi Zoroastru, să perceapă forţele care sunt în acţiune în lumea exterioară, dar nu ca fiind indiferente, neutre, ci percepea ce guvernează sub aspect moral Universul, ce poate deveni Lege. Iată de ce acest vechi popor evreu avea inclusă în cultura sa ceea ce putem numi ascultare, supunere faţă de Lege, în timp ce curentul spiritual al lui Buddha avea ca ideal să găsească prin Cărarea octuplă sensul vieţii omeneşti.
Dar acest vechi popor evreu trebuia să fie menţinut până la momentul potrivit, pe care tocmai îl caracterizăm, până la apariţia principiului hristic. Ca să spunem aşa, el a trebuit să fie într-un anumit fel ferit, dincolo de revelaţia lui Buddha, şi mentinut pe un plan de cultură imatur. A trebuit ca în sânul poporului evreu să se găsească personalităţi care nu puteau îngloba în ei totalitatea entităţii unei individualităţi, care întru câtva reprezentau Legea. Nu s-ar fi putut naşte în acest vechi popor evreu o personalitate care să fi fost ca Budha. De asemenea, s-a putut ajunge la Lege, prin „iluminare” din afară, datorită faptului că Moise avea corpul eteric al lui Zoroastru, şi astfel putea primi ceea ce nu se naşte din sufletul propriu. Nu era posibil pentru poporul evreu ca Legea să se nască din sufletul său.
Dar opera lui Moise trebuia continuată aşa cum trebuie să fie continuată orice altă lucrare, pentru ca la momentul potrivit ea să poată da roadele corespunzătoare. Din această cauză a trebuit ca în sânul vechiului popor evreu să se nască acele individualităţi ce ne apar ca profeţi şi vizionari. Unul din cei mai importanţi este cunoscut sub numele de Ilie.
Cum trebuie să ne reprezentăm o astfel de personalitate?
Pentru poporul evreu Ilie trebuia să fie unul din reprezentanţii a ceea ce fusese inaugurat de Moise. Dar din substanţa acestui popor nu s-ar fi putut naşte nici un om care să fie integral conectat la ceea ce conţinea Legea lui Moise, această Lege neputând fi primită decât ca o revelaţie de sus. Ceea ce am caracterizat ca fiind necesar pentru perioada indiană, ca şi natura particulară a lui Bodhisattva, a trebuit, din această cauză, să se producă şi să se repete constant şi în cadrul poporului evreu. A trebuit să apară individualităţi a căror personalitate să nu fie complet integrată în personalitatea umană, care să se afle cu o parte a fiinţei lor în personalitatea terestră, iar cu cealaltă în lumea spirituală. O astfel de entitate a fost Ilie. În ceea ce apreciem pe planul fizic ca fiind personalitate a lui Ilie nu era cuprinsă decât o parte a fiinţei sale. Eul lui Ilie nu putea pătrunde în întregime în corpul său fizic. Despre el trebuie deci spus că era o personalitate „plină de Duh Sfânt”. Ar fi fost imposibil să se nască un om ca Ilie numai prin jocul forţelor normale care reglează de obicei naşterea unei fiinţe umane pe Pământ.
Când cineva trebuie să se incarneze în mod normal, fiinţa omenească se dezvoltă fizic în corput mamei sale, astfel încât la un moment dat individualitatea care a fost anterior incarnată se poate uni în mod simplu cu embrionul fizic. La omul obişnuit, totul urmează într-un anumit fel o linie dreaptă, fără să intervină forţe speciale aflate în afara căii normale. Acest lucru nu se putea întâmpla în cazul unei individualităţi ca cea a lui Ilie. Trebuia să intervină alte forţe pentru a veghea asupra părţii de individualitate care se afla în lumea spirituală. Trebuia acţionat din afară asupra fiinţei omeneşti în curs de dezvoltare. Iată de ce, atunci când se incarnează în lume individualităţi de acest fel, ele ne apar ca fiind inspirate, acţionate de spirit. Acestea apar ca personalităii „extatice” care depăşesc cu mult ceea ce le poate spune inteligenţa lor obişnuită. Astfel ne apar toţi Profeţii Vechiului Testament. Spiritul îi impulsionează; la ei, Eul nu-şi dă întotdeauna seama de ceea ce face. Spiritul trăieşte în personalitate, şi el este primit din afară.
Fiinţele de acest gen se retrag câteodată în singurătate, dar atunci este vorba de o retragere a părţii Eului de care se serveşte personalitatea şi de o intervenţie a spiritului din exterior. În anumite stări extatice, inconştiente, fiinţa ascultă atunci inspiraţiile cereşti. Acest lucru se întâmpla mai ales în cazul lui Ilie. Ceea ce trăia în el în calitate de Ilie, ceea ce spunea gura lui, ceea ce scria mâna sa nu provenea numai de la partea fiinţei sale care trăia în el, ci erau revelaţii ale fiinţelor spirituale, divine, care se aflau în arierplan. Când această fiinţă s-a reincarnat, ea a trebuit să se unească cu corpul copilului care s-a născut din Elisabeta şi Zaharia. Noi ştim chiar din Evanghelie că pe Ioan Botezătorul trebuie să-1 considerăm ca fiind Ilie reincarnat (Matei 17, 10–13). Dar avem aici de-a face cu o individualitate care, în incarnările sale anterioare, nu fusese obişnuită să dezvolte prin forţele normale ale vieţii ceea ce trebuia să realizeze.
Când cursul lucrurilor este normal, forţa interioară a Eului este activă, în timp ce corpul fizic se dezvoltă în organismul matern. Această legătură interioară nu fusese încă realizată de individualitatea lui Ilie în timpuri anterioare, aceasta nu coborâse încă atât de mult. Eul său nu se pusese în mişcare prin propriile sale forţe, cum este cazul în condiţii normale, ci ca urmare a unei influenţe exterioare. Acest lucru trebuia să se repete şi în cazul lui Ioan Botezătorul, care era deja mai desprins de lumea spirituală, mai aproape de Pământ, mai legat de Pământ decât entităţile care-1 conduseseră altădată pe Ilie. Căci trebuia creată acum tranziţia spre fuziunea curentului lui Buddha cu cel al lui Zoroastru. Totul trebuia să fie întinerit. Acum trebuia să intervină din afară acea entitate care în calitate de Buddha se legase de Pământ şi de problemele terestre şi care prin Nirmanakaya sa era acum legat de Iisus-ul nathanic; această entitate care, pe de o parte, era legată de Pământ, pe de altă parte, era din nou îndepărtată, întrucât nu acţiona decât în Nirmanakaya care trăia „dincolo” de Pământ pentru că urcase din nou şi plana în prezent deasupra capului lui Iisus din linia nathanică, trebuia să acţioneze acum din afară şi să desfăşoare forţa Eului lui Ioan Botezătorul.
Nirmanakaya lui Buddha a acţionat deci asupra dezvoltării Eului lui Ioan Botezătorul aşa cum forţele spirituale au acţionat altădată asupra lui Ilie. Pe atunci, individualitatea lui Ilie era în anumite perioade răpită, în stare de extaz; Dumnezeu îi vorbea atunci, umplând Eul său de o forţă reală, pe care Ilie o putea după aceea răspândi în jurul său. Acum, era din nou prezentă o fiinţă spirituală care, sub forma Nirmanakayei lui Buddha, plana deasupra lui Iisus aparţinând liniei nathanice. Aceasta este fiinţa care acţionează asupra Elisabetei, înainte de naşterea lui Ioan Botezătorul, şi care, în a şasea lună de sarcină, a mişcat embrionul copilului ei, trezind acolo Eul. Datorită faptului că se găsea acum mai aproape de Pământ, această forţă a putut face să se nască nu o simplă inspiraţie, ci cu adevărat forma Eului lui Ioan Botezătorul. Sub influenţa vizitei pe care a făcut-o Elisabetei cea care se cheamă aici Maria, Eul lui Ioan Botezătorul a tresărit. Iată cum Nirmanakaya lui Buddha a intervenit pentru a trezi până în substanţa fizică Eul celui care fusese Ilie, Eul actual al lui Ioan Botezătorul.
Ce a rezultat din aceasta?
Aşa cum celebrele cuvinte pronunţate de Ilie în secolul al nouălea înaintea erei noastre erau într-adevăr cuvintele lui Dumnezeu, cum gesturile mâinii sale erau într-adevăr gesturi ale lui Dumnezeu, tot aşa trebuia să fie şi în cazul lui Ioan Botezătorul, fiindcă în el retrăia ceea ce fusese prezent în Ilie. Ceea ce exista în Nirmanakaya lui Buddha acţiona ca o inspiraţie în Eul lui Ioan Botezătorul; ceea ce se arătase păstorilor şi care plana deasupra Copilului Iisus aparţinând liniei nathanice prelungea acţiunea sa până în persoana lui Ioan Botezătorul şi propovăduirea acestuia a fost înainte de toate o reînviere a propovăduirii lui Buddha. Aici s-a întâmplat ceva aparte care trebuie să acţioneze profund asupra sufletului nostru, dacă ne reamintim predica de la Benares în care Buddha vorbeşte de suferinţele vieţii şi de o eliberare posibilă prin Cărarea octuplă spre care trebuie să tindă sufletul. Buddha a indicat atunci ceea ce recunoaşte drept Cărarea octupiă. Pe atunci, el îşi continua adesea predica spunând: „Până în prezent aţi primit învăţăturile brahmanilor, care-şi spuneau descendenţi direcţi ai lui Brahma. Din cauza acestei origini ilustre, ei se pretindeau superiori celorlalţi oameni. Ei afirmau că valoarea individului depinde de ereditatea sa. Dar eu vă spun că valoarea cuiva depinde de ceea ce face el din el însusi si nu de ceea ce i-a fost dat de strămoşii săi. Dacă el este demn să primească marea Înţelepciune cosmică, aceasta depinde de ceea ce el a făcut din el însuşi în calitate de individ”. Prin aceasta Buddha îşi atrăgea furia brahmanilor, fiindcă el scotea în evidenţă meritul individual şi pentru că spunea: „Într-adevăr, vă spun vouă, ceea ce este important nu este să-ţi spui brahman, ci să te purifici prin propriile tale eforturi”. Acesta este sensul – dacă nu litera – numeroaselor discursuri ale lui Buddha. Apoi el continua, în general, arătând că omul, când înţelege lumea suferinţei, poate resimţi milă, poate aduce ajutor şi consolare, poate participa la destinul semenului său, fiindcă el ştie că resimte aceeaşi suferinţă şi durere.
Acum Buddha se afla în Nirmanakaya sa, radia asupra Copilului Iisus aparţinând liniei nathanice şi continua propovăduirea sa prin vocea lui Ioan Botezătorul. Căci Ioan Botezătorul vorbea sub inspiraţia lui Buddha când spunea, de exemplu: „Voi care vă mândriţi atât că sunteţi descendenţii celor care, fiind în serviciul forţelor spirituale, sunt numiţi «copiii şarpelui», voi care vă lăudaţi că posedaţi «înţelepciunea şarpelui» cui o datoraţi voi? Voi credeti că purtaţi roadele pocăinţei atunci când spuneţi: Noi îl avem pe Avraam ca tată”. Şi Ioan Botezătorul continuă predica lui Buddha: „Nu spuneţi că voi îl aveţi pe Avrram ca tată, ci fiţi oameni adevăraţi, acolo unde vă aflaţi în lume. Un om adevărat poate apărea în locul pietrei pe care stă piciorul vostru. Într-adevăr, Dumnezeu poate trezi copiii lui Avraam chiar din pietre” (Luca 3, 7–8). Ioan Botezătorul mai spunea, tot în spiritul lui Buddha: „Că cel care are două haine să dea una celui care nu are nici una” (Luca 3, 11). Ei au venit la el şi l-au întrebat: „Învăţătorule, ce trebuie să facem noi?” (Luca 3, 12), la fel cum altădată călugării veniseră la Buddha, punându-i aceeaşi întrebare. Toate cuvintele sale ar putea fi atribuite lui Buddha sau considerate ca o continuare a acestora.
Iată cum se prezintă aceste entităţi pe planul fizic la răscrucea de vremuri. Aşa învăţăm să vedem în ce constă unitatea religiilor şi revelaţiilor spirituale date omenirii. Ceea ce a fost Buddha, noi nu aflăm ţinându-ne de tradiţie, ci ascultând ceea ce a spus el în realitate. Cu cinci, şase secole înaintea erei noastre, Buddha a vorbit aşa cum ştim din predica de la Benares. Dar vocea sa n-a amuţit; el mai vorbeşte încă, chiar şi atunci când nu mai este incarnat, acolo unde îşi trimite inspiraţiile prin Nirmanakaya sa. Prin gura lui Ioan Botezătorul, noi auzim ceea ce el vrea să ne spună şase sute de ani după ce trăise într-un corp fizic. Aceasta este „unitatea religiilor”. Fiecare religie trebuie situată, în cursul evoluţiei umane, la locul său exact şi regăsind acolo ceea ce ea are viu şi nu ceea ce este mort, căci totul continuă să evolueze. Iată ce trebuie să învăţăm să înţelegem. Cel care refuză să recunoască cuvântul lui Buddha în gura lui Ioan Botezătorul este asemănător cu un om care, văzând sămânţa unui trandafir, apoi planta care a lăstărit şi a înflorit, ar refuza să admită că acest trandafir a luat naştere din această sămânţă şi ar spune: „Dar aceasta este cu totul altceva”. Ceea ce era viu în sămânţă a înflorit acum în trandafir; şi ceea ce era viu în predica de la Benares a înflorit pe malul Iordanului în predica lui Ioan Botezătorul.
Astfel, noi am făcut cunoştinţă în fiinţa ei cu altă individualitate, pe care o întâlnim în acel timp şi despre care vorbeşte Evanghelia lui Luca atât de insistent. Învăţăm să înţelegem Evangheliile numai dacă ne ridicăm încetul cu încetul la înţelegerea cu adevărat a fiecărui cuvânt al acestora, aşa cum a fost intenţia autorilor lor. În introducerea sa, Luca ne spune că vrea să ne redea comunicările „celor care erau clarvăzători”. Dar acesti clarvăzători au văzut adevăratele evenimente, aşa cum s-au revelat ele din epocă în epocă; ei nu au văzut numai ceea ce s-a întâmplat pe planul fizic. Cel care nu ar vedea decât aceasta ar putea spune: „În secolele cinci-şase înaintea erei noastre a trăit în India un om care era fiul regelui Sudhodana şi care se chema Buddha. Şi apoi, mai târziu a existat un om care se numea Ioan Botezătorul”. El nu ar discerne legătura care-i uneşte pe unul cu altul, căci această legătură nu este vizibilă decât în lumea spirituală. Luca ne spune însă că el povesteşte ceea ce a fost „văzut” de vizionari. Nu este suficient să citeşti cuvintele textelor religioase; aceste cuvinte trebuie să învăţăm a le citi în sensul adevărat. Pentru aceasta trebuie să intuim foarte clar individualităţile despre care este vorba în aceste documente. Ele pot fi percepute cu adevărat intuitiv în sufletele noastre numai dacă ştim tot ce a contribuit la formarea lor.
Şi încă altceva: oricare ar fi individualitatea care coboară pe Pământ, ea trebuie să se dezvolte în sensul facultăţilor care pot înflori în corpul în care se incarnează această individualitate şi de care trebuie să ţină cont. Să presupunem că în zilele noastre ar vrea să se incarneze o fiinţă superioară; ea ar trebui să conteze numai pe legile care guvernează în prezent corpul omenesc. Numai un văzător poate recunoaşte ce este în mod real această entitate, căci el va vedea cum se întreţes elementele profunde ale naturii sale. Aflată pe o treaptă superioară de înţelepciune, o astfel de entitate va trebui totuşi să treacă prin copilărie şi să-şi matureze corpul, pentru ca la un moment dat să se poată revela ceea ce a fost ea în incarnări anterioare. Dacă, de exemplu, ea trebuie să trezească în omenire sentimente cu totul excepţionale, incarnarea sa pământească va trebui să fie astfel, încât corpul său să poată suporta ceea ce-i impune misiunea sa. În adevăr, în lumea spirituală lucrurile nu se prezintă aşa cum se prezintă în lumea materială. Dacă o entitate vrea să vorbească despre vindecarea durerilor şi eliberarea de suferinţă, ea însăşi va trebui să cunoască toată profunzimea suferinţei, pentru a găsi cuvintele exacte care pot fi utilizate în sensul uman.
Ceea ce avea de spus mai târziu fiinţa care se incarna în corpul lui Iisus al liniei nathanice se adresa omenirii întregi. Era ceva care trebuia să elibereze omenirea de orice înrudiri de sânge mai înguste. Nu trebuiau desfiinţate legăturile de rudenie, ceea ce uneşte tatăl şi fiul, fratele şi sora, ci la iubirea legată de familie trebuia adăugată ceea ce se numeşte iubire umană generală, care merge de la suflet la suflet şi care se ridică deasupra legăturilor de sânge. Iată ce trebuia să aducă entitatea care s-a manifestat mai târziu în Iisus din Nazaret din linia lui Nathan. El trebuia să aducă ceva în plus în Iubire, o adâncire a acesteia, care nu are nici un raport cu înrudirea de sânge. Dar pentru atingerea acestui scop trebuia ca această entitate să înveţe mai întâi ea însăşi pe Pământ ce înseamnă să nu simţi nici o legătură, să nu ai nici o interde-pendenţă prin sânge. Atunci ea putea să resimtă ceea ce se întâm-plă numai de la om la om. Ea trebuia mai îmtâi să se simtă liberă de orice legătură de sânge – chiar de posibilitatea unei asemenea legături. Iisus din linia lui Nathan nu trebuia să fie numai un „apatrid” cum fusese Buddha, care ieşise din ţara sa pentru a rătăci prin lume, ci el trebuia să se elibereze de orice legătură de familie, de tot ceea ce are raport cu legăturile de sânge. El trebuia să cunoască profunda durere pe care o poate încerca cel care renuniă la tot ceea ce de obicei înconjoară o fiinţă omenească, cel care trebuia să rămână singur. Din adâncul izolării sale, din renunţarea sa la orice familie trebuia să vorbească individualitatea care trăia în Iisus din linia lui Nathan. Cine era această entitate?
Noi ştim că entitatea care a trăit până la al doisprezecelea an în copul lui Iisus care cobora din Solomon, această individualitate era spiritul lui Zoroastru, care trăia în acest copil. Dar tatăl său murise de tânăr, copilul era deci orfan de tată. În afara lui în această familie, unde el a rămas atâta timp cât Zoroastru a trăit în corpul lui Iisus din linia lui Solomon existau şi alţi copii. El părăseşte apoi această familie la doisprezece ani, lăsându-şi mama, fraţii şi surorile, pentru a trece în corpul Copilului Iisus din linia lui Nathan. Mama sa a murit, apoi, mai târziu, moare şi tatăl său, şi atunci când el a trebuit să-şi înceapă misiunea sa tot ceea ce era legătură de sânge era rupt. De acum încolo el nu mai era numai orfan, nu-şi părăsise numai fraţii şi surorile sale, dar, mai mult, această entitate, Zoroastru, a trebuit să renunţe şi să-şi întemeieze o familie, să aibă descendenţi. Căci entitatea Zoroastru nu şi-a părăsit numai tatăl, mama, fraţii si surorile; ea şi-a părăsit de asemenea propriul său corp şi a intrat într-un alt corp, cel al lui Iisus din linia lui Nathan.
Apoi această individualitate a putut deschide calea pentru o entitate încă şi mai sublimă, care în corpul lui Iişus aparţinând liniei lui Nathan s-a putut pregăti pentru marea misiune, cea de a propovădui Iubirea generală faţă de oameni. De asemenea, atunci când mama şi fraţii lui Iisus au venit să-l vadă şi i s-a spus: „Mama ta şi fraţii tăi sunt aici şi vor să te vadă”, această entitate a putut răspunde din adâncul sufletului său şi, fără a putea fi greşit înţeles, în faţa întregului popor, prin cuvinte care nu răneau pietatea filială: „Aceştia nu sunt mama mea şi fraţii mei”. Căci Zoroastru părăsise chiar şi corpul care îl înrudea cu această familie. Şi făcând aluzie la cei cu care el forma o comunitate de suflete libere, el putea într-adevăr spune: „Mama mea şi fraţii mei, sunt cei care aud cuvântul lui Dumnezeu şi care îl pun în practică” (Luca 8, 20–21). Iată în ce măsură textele religioase trebuie luate ad-litteram!
Pentru ca cineva să poată propovădui într-o zi iubirea universală trebuia să fie incarnat realmente o dată într-un corp în care putea face experienţa părăsirii a tot ceea ce e întemeiat pe legăturile de sânge. Spre această mare Figură se îndreaptă sentimentele noastre, ca şi cum s-ar apropia de o fiinţă omenească, spre această Fiinţă care coboară din înălţimile cereşti dând expresie experienţelor şi suferinţelor omeneşti. Pentru Ea bat inimile noastre. Cu cât vom cunoaşte-O într-un mod mai spiritual, cu atât mai bine vom înţelege-O şi cu atât mai mult inimile noastre vor bătea spre Ea, iar sufletele noastre O vor preaslăvi cu bucurie.
