Încadrul acestui ciclu de conferințe urmează să dăm o vedere de ansamblu asupra cercetărilor Științei spirituale, astfel încât să putem întrevedea cele mai importante enigme ale vieții omenești, în măsura în care acest lucru este posibil, având în vedere condițiile specifice privind înțelegerea lumilor superioare impuse de perioada pe care o parcurgem. Și anume, de această dată, privirea de ansamblu a cercetărilor de știință spirituală va fi dată astfel încât să se pornească de la cele evidente, încercând să urcăm de la evidență în sfere din ce în ce mai înalte ale existenței și spre mistere din ce în ce mai tainice ale vieții omenești. De această dată nu vom porni prezentând noțiuni și idei fixe asemănătoare unor dogme, ci într-un chip cât se poate de simplu ne vom referi mai întâi la ceea ce trebuie să simtă orice om ca fiind evident și în viața obișnuită.
Cercetarea spirituală, știința spirituală se bazează în general pe premiza că lumea în care trăim, pe care o cunoaștem, are la bază o altă lume, cea spirituală, și în această lume spirituală care stă la baza vieții noastre senzoriale și până într-un anumit grad și a celei sufletești, trebuie să căutăm cauzele intrinseci pentru tot ceea ce se întâmplă, de fapt, în lumea senzorială și cea sufletească.
Desigur este cunoscut tuturor celor prezenți, lucru menționat și în prelegerile introductive* date publicității, faptul că există metode pe care omul le poate aplica în viața sa sufletească, cu ajutorul cărora să-și trezească anumite aptitudini ale vieții sale sufletești, care în viața obișnuită, normală, există în stare latentă, în așa fel încât să poată trăi clipa inițierii, prin care ajunge să aibă în jurul său o nouă lume, o lume a cauzelor, a condițiilor spirituale, așa cum cel care a fost orb are în jurul său, după o operație chirurgicală, lumea culorilor și a luminii. De această lume pe care dorim să o cercetăm tot mai mult de fiecare dată, oră de oră în cadrul acestor conferințe, de această lume a faptelor și entităților spirituale omul este despărțit în viața sa normală actuală; și anume omul este despărțit de această lume spirituală în două direcții, spre ceea ce am putea numi partea exterioară și spre ceea ce am putea numi partea interioară. Dacă omul își îndreaptă privirea înspre lumea exterioară, el vede înăuntrul acesteia tot ceea ce se oferă în primul rând simțurilor sale. El vede culori, lumină, aude sunete, percepe căldura, frigul, mirosurile, gusturile ș.a.m.d. Aceasta este acea lume care înconjoară omul în primul rând. Să ne imaginăm această lume înconjurătoare așa cum se întinde ea în jurul nostru în fața simțurilor noastre; atunci putem spune: în ea avem totuși un fel de graniță, căci prin percepția nemijlocită, prin trăirile sale nemijlocite omul nu poate privi dincolo de această graniță care este dată prin lumea culorilor, a luminii, a sunetelor, mirosurilor etc. El nu poate percepe dincolo de această graniță. Ne-am putea forma o imagine grosieră despre cum avem, spre exterior, o graniță. Să ne imaginăm că privim, de exemplu, o suprafață de culoare albastră. În condiții obișnuite omul nu vede ce se află în spatele ei. Dar un gânditor obișnuit ar putea obiecta: nu este nevoie decât să te uiți pe cealaltă parte pentru a vedea ce se află în spatele acestei suprafețe. Dar lucrurile nu stau așa în privința lumii care se desfășoară în jurul nostru. Tocmai prin ceea percepem noi ni se acoperă o lume spirituală exterioară, și noi putem cel mult simți că în culoare și lumină, în sunete, căldură și frig, etc avem revelarea exterioară a unei lumi care se află înapoia lor. Dar noi nu putem să percepem prin culori, lumini și sunete dincolo de ele, nu putem să trecem prin ele, dincolo de ele și să avem experiența a ceea ce este înapoia lor. Noi trebuie să percepem întreaga lume spirituală exterioară exact prin intermediul acestei revelații a ei. Căci este suficient să reflectați puțin și veți putea să vă spuneți chiar și prin cea mai simplă logică: Chiar dacă, de exemplu, fizica actuală sau oricare altă abordare științifică vede în spatele culorilor materia eterică în mișcare, atunci, nu este decât încă un mic efort de gândire, pentru a-și spune că ceea ce se presupune că există în spatele culorilor, este numai ceva adăugat de gândire, dedus prin gândire. Nimeni nu poate percepe direct ceea ce, de exemplu, fizica explică drept vibrații, drept mișcări oscilatorii, din care culoarea este doar un efect. În primul rând nimeni nu poate spune dacă ceea ce ar trebui să fie în spatele impresiilor senzoriale coerspunde vreunei realități. În primul rând este doar ceva gândit. Această lume sensibilă exterioară se întinde ca un covor și avem sentimentul că în spatele acestui covor al lumii simțurilor exterioare este ceva în care nu putem pătrunde prin percepție.
* Viena, 17 martie 1910: „Esența morții și enigma omului”; Viena, 19 martie 1910: „Circuitul omului prin lumea senzațiilor, lumea sufletească și lumea spirituală”. (Nota editorului elvețian.)
Aici este una din granițe. Cea de-a doua graniță o găsim atunci când privim în noi înșine. În noi înșine găsim o lume a bucuriei și tristeții, a plăcerii și durerii, a pasiunilor, impulsurilor, poftelor ș.a.m.d., într-un cuvânt, ceea ce numim viața noastră sufletească. De obicei, referindu-ne la ea spunem: Eu simt această bucurie, această durere; am o pasiune, o înclinație. Dar mai avem și sentimentul că în spatele acestei vieți sufletești se ascunde altceva, că dedesubt se află ceva care este acoperit de trăirile noastre sufletești la fel cum ceva exterior este acoperit de percepțiile senzoriale. Căci cine se mai îndoiește de faptul că bucuria, tristețea, plăcerea și durerea, și toate celelalte trăiri sufletești răsar ca dintr-o mare necunoscută dimineața, la trezire, și că omul într-un fel se lasă în voia lor. Și cine ar putea să tăgăduiască faptul că atunci când își analizează viața sa sufletească într-o anumită introspecție află în adâncul său ceva tainic, ceva care pentru început trebuie să îi rămână ascuns și care revarsă din sine plăcerea și suferința noastră, bucuria și durerea și toate trăirile noastre sufletești și că acestea trebuie să fie pentru început manifestările unei lumi necunoscute, la fel cum percepțiile exterioare sunt manifestări a ceva necunoscut.
Acum să ne întrebăm: Dacă acolo sunt aceste două granițe – cel puțin, după toate probabilitățile, ar putea fi –, nu avem totuși noi, ca oameni, anumite posibilități pentru a străpunge în vreun fel aceste granițe? Există oare ceva în trăirea omului prin care el să pătrundă, ca să spunem așa, prin covorul exterior al percepției, ca și când ar străbate printr-o membrană care îi ascunde ceva, și există ceva care duce mai adânc în natura umană interioară umană, în dosul durerilor, bucuriilor și pasiunilor noastre? Putem face, oarecum, un pas mai departe în lumea exterioară și un pas mai departe în cea interioară?
Există două experiențe prin care realmente se produce așa ceva încât omul poate, cum s-ar spune, să învingă într-un anume fel pielea spre exterior și rezistența spre interior. Prin ce ni se poate arăta că acel ceva de genul unei membrane exterioare, al unui covor al simțurilor ni se rupe într-un fel, și noi pătrundem într-o lume, care este acoperită de acest văl al covorului senzorial exterior? Cum ni se poate arăta aceasta? Aceasta ni se poate arăta atunci când, în anumite împrejurări ale vieții ni se întâmplă ceva pe care trebuie să-l numim o trăire inedită, în raport cu trăirile obișnuite ale zilei. Când există așa ceva, cum sunt trăiri cu totul noi, pe care omul, în mod obișnuit nu le poate percepe și când în timpul acestor trăiri poate avea și sentimentul că percepțiile exterioare, care ne vin prin simțuri dispar, că așadar covorul lumii exterioare s-ar rupe oarecum, atunci putem spune că pătrundem un pic în această lume aflată în dosul percepțiilor noastre senzoriale.
Există înainte de toate o astfel de experiență. Numai că această trăire are un dezavantaj considerabil pentru viața globală a individului. Această experiență este ceea ce se numește de obicei – considerând acum în sensul propriu-zis al cuvântului – extaz, în care pentru o clipă omul uită de tot ceea ce îl înconjoară ca impresii ale lumii senzoriale, așa încât pentru câteva momente nu vede și nu aude în jurul său nimic din ceea ce în înconjoară ca lumină, culoare, sunet, mirosuri ș.a.m.d., devenind insensibil față de toate impresiile senzoriale obișnuite. Această trăire a extazului îl poate duce pe om, în anumite situații, până acolo încât să aibă experiențe noi, experiențe care nu survin în trăirile cotidiene obișnuite. Vă rog să luați notă că în niciun caz extazul nu este considerat aici ca ceva de dorit, ci el este descris numai ca ceva care este posibil. Și, de asemenea, nu orice ieșire-din-sine obișnuită trebuie categorisită ca fiind un extaz. Două lucruri sunt posibile. Există o ieșire din sine când omul își pierde subit, pentru scurtă durată, receptivitatea față de impresiile simțurilor, atunci când pur și simplu el este într-o stare de leșin, când în jurul său, în locul senzațiilor se așterne întunericul. Pentru omul normal aceasta este, în fond, situația cea mai bună. Există însă și o trăire extatică – și noi vom auzi în decursul conferințelor ce însemnătate are un asemenea extaz – când nu numai că în jurul omului se așterne bezna deasă, dar acest câmp întunecat se populează de o lume pe care el mai înainte nu a cunoscut-o absolut de loc. Să nu spuneți că poate este o lume a iluziei, a amăgirii... Ei bine, poate să fie pentru început o lume a iluziei, o lume amăgitoare. Numiți-o de exemplu sumă de imagini cețoase, sau cum vreți; nu despre asta este vorba, ci este vorba că ceea ce vede omul înaintea sa – fie că sunt iluzii, imagini sau ce or fi – poate fi în realitate o lume pe care omul nu a cunoscut-o până atunci. Omul trebuie să se întrebe atunci: Sunt eu oare în stare cu toate capacitățile pe care mi le-am însușit până acum să-mi clădesc din conștiența mea obișnuită o astfel de lume? – Dacă imaginile sunt cele văzute de om acolo, dacă această lume a imaginilor arată astfel încât el să-și poată spune: Sunt incapabil ca pe baza capacităților mele proprii să-mi clădesc o astfel de lume – atunci lui îi este limpede că această lume trebuie să-i fie dată de undeva. Dacă este vorba de o fantasmă sau de realitate, acest lucru nu îl decidem acum, îl vom decide mai târziu. Acum contează faptul că există asemenea stări în timpul cărora omul vede lumi care îi erau necunoscute până în acel moment.
Această stare extatică este însă legată de pagubă cu totul ieșită din comun pentru omul normal. De fapt, omul normal nu poate ajunge la această stare extatică decât doar datorită faptului că ceea ce el numește Eul său, sinea sa interioară puternică, prin care el își menține laolaltă toate trăirile sale, este ca stins. Omul care este în extaz, este într-adevăr în afara sa; Eul său este ca suprimat. În această lume nouă, care îl împresoară cu bezna sa neagră omul este ca ieșit din sine, ca revărsat, curgând în noua lume care îi populează întunericul. A trebuit, așadar, să descriem mai întâi această trăire; nenumărați oameni au avut astfel de trăiri sau le pot avea; vom mai vorbi despre aceasta în decursul conferințelor. În această trăire avem două aspecte: unul este acela că dispar impresiile simțurilor, când tot ce îi era obișnuit omul să perceapă prin simțuri se șterge, șterse sunt și trăirile pe care le are omul în raport cu lumea simțurilor, în care el simte: Eu aud sunete, eu văd culori. – Este șters și Eul. În starea de extaz omul nu își trăiește niciodată Eul: în starea de extaz, omul nu se deosebește de restul obiectelor. De aceea în starea de extaz nu se poate distinge dacă este vorba de o iluzie sau de o realitate exterioară; căci, în fond, asupra acestei situații poate decide doar Eul.
În timpul extazului se desfășoară așadar în paralel aceste două trăiri: pe de o parte pierderea sau cel puțin reducerea sentimentului de Eu, pe de altă parte are loc o pierdere a percepției senzoriale exterioare. Extazul ne arată așadar, într-adevăr, cum covorul lumii sensibile s-ar dizolva în sine, s-ar fărâmița, iar Eul nostru, pe care în rest îl simțim ca și cum s-ar izbi de piele și de covorul lumii sensibile, acum s-ar scurge prin percepțiile senzoriale și trăiește într-o lume de imagini, cu totul nouă pentru el. Căci acesta este lucrul caracteristic, că în extaz, omul face cunoștință cu entități și întâmplări necunoscute până atunci, pe care nu le găsește nicăieri în lumea sensibilă, oricât de departe ar merge cu contemplarea senzorială și cu combinarea faptelor senzoriale. Așadar, esențialul este că omul cunoaște lucruri noi. În ce relație se află acestea cu realitatea, vom afla în decursul conferințelor următoare.
Așadar, în extaz vedem ca un fel de străpungere a granițelor exterioare care îi sunt date omului. Dacă în extaz ajunge într-olume reală, dacă această lume este cea despre care presupunem că stă la baza celei perceptibile, se va arăta mai târziu.
Să ne întrebăm acum dacă putem pătrunde și în spatele lumii noastre interioare, în spatele lumii plăcerilor și bucuriilor noastre, a durerii și suferinței noastre, a pasiunilor noastre ș.a.m.d. Și aici există o cale. Există la rândul lor trăiri care duc în afara ariei vieții sufletești, dacă adâncim tot mai mult viața sufletească în ea însăși. Drumul care duce într-acolo este cel pe care îl cunoașteți și dumneavoastră, este cel parcurs de așa-numiții mistici, este calea multor mistici. Adâncirea mistică constă în faptul că omul mai întâi își abate atenția de la impresiile exterioare, că se dăruiește propriilor sale trăiri sufletești interioare încercând în special să observe ceea ce se trăiește în sine însuși. Asemenea mistici, care au puterea să nu se sinchisească de ceea ce incită din exterior interesul lor, simpatia și antipatia lor, să nu se sinchisească de cauzele exterioare ale durerii și plăcerii lor, ci privesc exclusiv numai la ceea ce crește și descrește ca trăiri în sufletul lor, asemenea mistici pătrundă realmente și mai adânc în viața sufletească. Ei au atunci experiențe cu totul aparte, care se deosebesc de trăirile sufletești obișnuite.
Vă descriu acum o experiență prin care au trecut numeroși oameni și mai pot trece din nou. Descriu mai întâi experiența pe care o poate face omul atunci când pășește numai puțin deasupra trăirii normale. Astfel de experiențe constau, de exemplu, în faptul că misticul, care se cufundă în sine, transformă în el însuși sentimente și senzații, le face să fie cu totul altceva. Dacă, de exemplu, un om normal, obișnuit, străin în viață de orice fel de experiență mistică, primește din partea altui om o lovitură care îl doare, atunci, de obicei, sentimentul său se îndreaptă de obicei împotriva celuilalt om. Aceasta este lucrul firesc în viața curentă. Dar acela care se cufundă mistic în sine însuși, capătă un cu totul alt sentiment la o astfel de lovitură. Așadar vă rog să remarcați: eu descriu o experiență; nu spun că așa trebuie să fie; eu descriu ceea ce trăiesc anumiți oameni, și există mulți astfel de oameni. El capătă sentimentul: Nu ai fi primit niciodată acea lovitură dacă nu i-ai fi greșit tu însuți respectivului printr-o faptă, cândva în viața ta. Pur și simplu acel individ nu ți-ar fi fost adus în cale, dacă tu nu ai fi făcut acel ceva care este cauza acestei lovituri. Prin urmare, nu poți avea în mod justificat un sentiment împotriva acestui om, care de fapt numai prin evenimentul cosmic ti-a fost adus în cale, pentru ca tu să poți primi lovitura pe care o meritai. Acești oameni ajung apoi, când își adâncesc în mod cu totul deosebit toate trăirile lor sufletești, să capete și un anume sentiment de ansamblu asupra întregii lor vieți sufletești, și acest sentiment poate fi caracterizat cam așa. Ei își spun: Am în mine multă suferință, multă durere, dar eu însumi le-am cauzat cândva. Trebuie că am făcut unele lucruri, trebuie că m-am comportat cumva; dacă nu-mi mai amintesc să le fi făcut în această viață, atunci este foarte clar că trebuie să fi fost o altă viață, în care am făcut lucrurile pe care le compensez acum prin suferința mea, prin durerile mele.
Prin această cufundare în sine, sufletul își modifică natura simțămintelor de până atunci, căutând să descarce asupra sa, să caute în sine ceea ce căutase mai înainte în lume. Căci omul caută mai mult în sine, atunci când spune: Omul care mi-a dat lovitura, mi-a fost adus în cale deoarece eu însumi am oferit cauza pentru aceasta – decât atunci când își îndreaptă simțirea în afară. Așa se face că acești oameni descarcă tot mai mult în sinea lor, ca și cum și-ar condensa tot mai mult propria viață sufletească interioară. Așa cum extaticul străpunge covorul exterior al percepțiilor senzoriale și privește într-o lume de entități și fapte care i-au fost necunoscute până atunci, tot astfel pătrunde și misticul în jos, sub Eul său obișnuit. Căci acest Eu obișnuit se îndreaptă împotriva loviturii care vine din afară, dar misticul pătrunde la ceea ce se află la baza acestei lovituri, la ceea ce a determinat propriu-zis lovitura. Prin aceasta misticul ajunge până acolo încât treptat el pierde complet din vedere lumea înconjurătoare. El pierde treptat chiar și noțiunea acestei lumi exterioare, și își lărgește propriul său Eu, ceea ce se află în interiorul său, până ajunge o lume întreagă. Dar pe cât de puțin ne-am propus astăzi să stabilim dacă lumea extaticului este o realitate sau o himeră, tot atât de puțin vrem să decidem dacă ceea ce găsește misticul în sufletul său sub trăirile sufletești obișnuite, este o realitate sau nu, și dacă el însuși este acela care și-a cauzat durerea și suferința. Poate că și acest lucru este doar o reverie a omului, totuși este o trăire pe care omul o poate avea realmente. Despre asta este vorba. În oricare caz, omul pătrunde în partea cealaltă, într-o lume necunoscută lui până atunci. Acesta este esențialul. Astfel, omul pătrunde, de o parte și de cealaltă, spre exterior și spre interior, într-o lume până atunci necunoscută lui.
Dacă reflectăm acum asupra faptului că s-a spus că omul își pierde Eul atunci când devine extatic, atunci trebuie să ne spunem: Această stare extatică nu este ceva foarte bun pentru omul obișnuit, întrucât orice orientare în lume, toate posibilitățile noastre de a ne îndeplini misiunea pe lume se bazează tocmai pe faptul că avem, în Eul nostru, un punct fix central, stabil al ființei noastre. Dacă extazul ne ia această posibilitate de orientare, această posibilitate de a ne simți Eul, atunci ne-am pierdut în primul rând pe noi înșine. Dar atunci când, pe de altă parte, misticul împinge totul în Eu, făcând Eul vinovat pentru tot ceea ce simțim, aceasta are un alt dezavantaj. Are dezavantajul că în cele din urmă am ajunge să căutăm în noi înșine cauza a tot ceea ce se întâmplă pe lume, iar prin aceasta ne pierdem total capacitatea de orientare sănătoasă în lume. Căci dacă am transpune asta în fapte, nu am face niciodată altceva decât să ne încărcăm pe noi înșine cu vinovăție și nu ne-am putea pune în relația corectă cu lumea exterioară.
Prin urmare, în ambele direcții, a extazului obișnuit și a misticii obișnuite, ne pierdem capacitatea de orientare în lume. De aceea ne este îngăduit să spunem, este bine că în ambele direcții omul se lovește permanent de ceva. Când Eul evoluează spre exterior se lovește de percepțiile senzoriale, care nu-i permit să treacă mai departe la ceea ce se află dincolo de vălul covorului senzorial, și asta este bine pentru început pentru om, căci în felul acesta el își poate menține Eul în comportament normal. În cealaltă direcție, prin trăirile sufletești care duc spre orientare nu i se permite să coboare sub Eu, sub acele sentimente ale Eului care conduc la orientarea normală. Omul este închis astfel între două frontiere. El merge o vreme afară, în lume, și acolo este limitat, merge înăuntru în viața sufletească și află ceea ce noi numim plăcere și suferință, bucurie și durere, ș.a.m.d., dar în viața normală el nu poate pătrunde mai departe de ceea ce îi face posibilă orientarea în viață.
Ceea ce am prezentat până acum este, cum s-ar spune, comparația între starea de existență normală și stările anormale de extaz și de contemplare mistică. Extazul și trăirea mistică sunt stări anormale. Dar în starea absolut obișnuită a vieții omului există ceva în care putem observa cu mult mai clar aceste stări, și acest ceva este anume în alternanța obișnuită a stărilor, prin care trecem în douăzeci și patru de ore, alternanța stărilor între veghe și somn.
Ce facem noi, de fapt, în timpul somnului? În somn se petrece, de fapt, într-o anumită privință, exact același lucru pe care abia l-am descris ca pe o stare anormală din timpul extazului: pășim cu omul nostru interior spre exterior; răspândim omul interior în lumea exterioară. Aceasta este, de fapt, situația. Așa cum ne vărsăm oarecum Eul în afară în timpul extazului, cum ne pierdem Eul în extaz, tot astfel, în timpul somnului ne pierdem conștiența de Eu. Dar în timpul somnului pierdem ceva mai mult, și este bine că se întâmplă așa. În extaz ne pierdem numai Eul, dar păstrăm o lume în jurul nostru, o lume pe care, desigur, n-am cunoscut-o înainte, o lume de imagini, entități și fapte spirituale, necunoscută anterior. În somn ne lipsește și această lume, în somn nu există nici această lume. Ca atare somnul se deosebește de extaz prin faptul că omul, pe lângă propriul Eu își mai pierde și capacitatea de percepție. Indiferent dacă este vorba de fizic sau de spiritual, în somn omul își stinge, în general, capacitatea de a percepe ceva. În timp ce în starea de extaz își stinge doar Eul, în somn el mai stinge capacitatea de percepție, sau, așa cum spunem pe bună dreptate, își stinge conștiența. Conștiența a ieșit din trăirile sale omenești. Omul nu și-a revărsat în această lume numai Eul, ci el a predat acestei lumi și conștiența sa.
Așadar, ceea ce rămâne în om în timpul somnului este ceva din care au ieșit conștiența și Eul. Cu aceasta, în omul care doarme, pe care îl avem în fața noastră în viața obișnuită, avem ceva care s-a debarasat de conștiența și de Eul său. Și unde s-au dus conștiența și Eul? Putem răspunde chiar și la această întrebare după descrierea extazului. Dacă intervine starea de extaz și nu somnul, atunci în jurul nostru este o lume de entități și fapte. Să presupunem acum că ne cojim și conștiența noastră cu eul, renunțăm și la conștiența noastră; în aceeași clipă apare un întuneric negru în jurul nostru – dormim. Astfel, în somn ne-a părăsit Eul, ca în extaz, dar – și aceasta caracterizează somnul – și conștiența noastră. De aceea putem spune: Somnul omului este un fel de extaz, în care omul nu este numai cu Eul său în afara trupului său, ci în care el este și cu conștiența sa în afara trupului său. În timpul extazului am predat ceea ce numim noi Eu. Acesta este un mădular al entității omenești. În somn iese afară încă unul, purtătorul fenomenelor noastre de conștiență, care este trupul astral. Aveți astfel o noțiune obținută întru totul din viața obișnuită a ceea ce se numește în știința spirituală trup astral. Eul este cel ce iese în acest extaz din trupul fizic; dacă în somn iese și ceea ce noi numim trup astral, atunci prin aceasta se stinge posibilitatea de a avea o conștiență. Astfel, trebuie să-l prezentăm inițial pe omul care doarme ca o conexiune la ceea ce rămâne în pat și pe care nu o cercetăm acum mai departe. În pat rămâne ceva care este perceput exterior. Dar ceva este în afara acestui om care doarme; ceva este dăruit unei lumi, care inițial este o lume a Necunoscutului. Acesteia îi este dăruit un element component a entității omenești, care îi este dăruit și în extaz: Eul. Acesteia îi este dăruit și un al doilea element component al entității omenești, care nu se dăruiește în extaz, și acesta este trupul astral al omului.
Așadar somnul ne arată un fel de scindare a ființei omenești. Omul lăuntric propriu-zis, conștiența omenească și Eul omenesc se separă de omul exterior, și ceea ce intervine în somn este faptul că omul ajunge într-o stare în care nu mai știe nimic despre toate trăirile cotidiene, în care el nu mai are în conștiența sa nimic din ceea ce intră în această conștiență prin impresiile exterioare. În somn, omul este dăruit ca om interior unei lumi despre care el nu are nicio conștiență; el este revărsat într-o lume despre care nu știe nimic. Acum, dintr-un anumit motiv, pe care vom ajunge sa-l cunoaștem suficient de mult, acea lume în care se află omul interior, așadar acea lume care a preluat Eul său și trupul său astral, în care este omul în așa fel încât a uitat toate impresiile zilei, este desemnată drept Macrocosmos, lumea cea mare. Astfel că noi spunem, și aceasta este pentru început o indicație, și vom cunoaște justețea acestei expresii: În timp ce doarme, omul este dăruit Macrocosmosului, vărsat în Macrocosmos, numai că nu știe nimic despre asta.
În acest Macrocosmos este revărsat omul și în timpul extazului, numai că el știe ceva despre această stare. Acesta este specificul extazului, că omul trăiește ceva, fie că sunt imagini, fie că sunt realități, ceva care se extinde în jurul său, ceva care ocupă, ca să spunem așa, un spațiu imens și în care el se crede ca pierdut. Aceasta trăiește el în extaz. El trăiește cu Eul său ceva ca o pierdere a acestui Eu, dar în schimb se simte ca revărsat într-o Împărăție, pe care nu a cunoscut-o până atunci. Această revărsare într-o lume, care se deosebește de lumea noastră cotidiană obișnuită în care ne simțim dăruiți numai corpului nostru, această dăruire față de o asemenea lume ne îndreptățește să vorbim din capul locului de o lume mare, de un macrocosmos, în contrast cu lumea cea mică, în care trăim cu trăirile noastre cotidiene obișnuite. Aici ne simțim închiși în pielea noastră. Aceasta este în primul rând caracteristica cea mai de suprafață a acestei lumi corporale. Apoi, când suntem în extaz, este ca și cum am crește în lumea cea mare, în macrocosmos, unde apar la fiecare pas în fața noastră chipuri fantastice, fantastice pentru că nu sunt asemănătoare cu lucrurile din lumea fizică. Noi nu ne putem deosebi de ele, nu știm dacă nu suntem chiar noi înșine ceea ce trăiește în aceste figuri; ne simțim dilatați într-o mare lume, în macrocosm. Și dacă înțelegem extazul în acest fel, atunci putem să ne facem – cel puțin într-un chip comparativ – și o idee asupra cauzei care face să ne pierdem Eul în timpul extazului.
Să ne imaginăm acest Eu uman ca pe un strop al unui lichid colorat oarecare. Să presupunem că am avea un recipient cât se poate de mic care să poată prelua acest strop; atunci am vedea în acel recipient stropul datorită culorii sale. Dar dacă picurăm stropul respectiv într-un vas mare, într-un bazin cu apă, același strop va fi prezent acolo în apă, dar noi nu vom mai percepe nimic din el. Extinzând această comparație și aplicând-o Eului care se extinde în macrocosmos, vă puteți face o imagine: că pe măsură ce se mărește, Eul se simte din ce în ce mai slab. Când Eul se revarsă în macrocosmos el își pierde capacitatea de a se percepe pe sine, la fel cum se pierde picătura în bazinul cel mare. Înțelegem acum de ce prin trecerea omului într-o lume mare – în macrocosmos – se pierde Eul. El este acolo, dar sub forma unui strop turnat într-o mare lume și de aceea nu știe nimic despre sine.
Dar în timpul somnului mai survine ceva important pentru om. Atâta vreme cât omul are conștiență, el acționează. În timpul extazului el are conștiență, în schimb nu are Eul care se orientează. El acționează, așadar fără Eul său. El nu-și mai controlează acțiunile, el este ca dedat impresiilor conștienței sale. Acesta este lucrul cel mai important care se petrece în timpul extazului: că omul ajunge la o acțiune, și, controlându-l din afară, vom găsi că el este ca și substituit. Găsim că el nu este, de fapt, el; acționeze ca doar sub impulsul altor impresii, și deoarece ceea ce vede el acolo este, de regulă, o multitudine – căci în extaz apar multe evenimente – el este dăruit când unei entități, când alteia, și face impresia unei entități sfâșiate. Aceasta este caractreristica extaticului; acesta este pericolul stării extatice. În extaz, omul este dăruit unei lumi spirituale, dar unei lumi spirituale a pluralității, care îi sfâșie entitatea interioară.
Dacă acum vom analiza starea de somn, trebuie să admitem – nu vom expune toate motivele pe care le putem expune – că această stare, că această lume în care pătrunde are totuși o anume realitate. O lume poate fi negată atâta timp cât nu se resimte nici un efect al ei. Când afirmăm că cineva se află dincolo de zid, putem tăgădui această afirmație atâta timp cât persoana nu se aude bătând de acolo; dar atunci când auzim bătăi nu interveniți cu rațiunea sănătoasă să contestați acea afirmație. Când se percep efectele unei lumi, încetează posibilitatea de a considera această lume ca simplă fantezie. Există oare efecte provenite din lumea pe care o vedem în stare de extaz, dar care în somn sunt ca șterse pentru omul obișnuit? De efectele lumii în care ne aflăm în starea de somn se poate convinge oricine când se trezește dimineața. Seara, când mergem la culcare, suntem obosiți, am consumat, ca să zicem așa, forțele. Acestea trebuie înlocuite. Dimineața ne trezim cu forțe cu care nu adormim seara. Așadar în ce răstimp ni le-am însușit? Păi, ni le-am însușit în acel timp care s-a scurs de la adormire până la trezire. Așadar în timp ce suntem dăruiți în somn cu trupul astral și Eul acelei lumi pe care în extaz o mai vedem, dar în somn este stinsă pentru omul obișnuit, normal, absorbim din această lume însăși acele forțe de care avem nevoie pentru viața cotidiană. Din această lume provin ele. Noi avem nevoie de somn pentru că din aceeași lume pe care o vede omul în extaz, dar în somn nu o mai vede, trebuie să absorbim acele forțe de care avem nevoie pentru viața de zi cu zi. Care sunt reprezentările mai exacte pe care vi le faceți dumneavoastră în această privință nu contează pentru început pentru țelul pe care îl urmărim; dar important este că această lume pe care o vedem în extaz, dar care pentru conștiența obișnuită este stinsă în somn, apare ca fiind acea lume din care iradiază forțele cu care ne îndepărtăm oboseala pe care o avem seara. Este așadar exact ca în cazul omului care bate de dincolo de perete din exemplul nostru, ale cărui efecte le percepem, deși nu îl vedem. Percepem în fiecare dimineață efectele acelei lumi pe care o vedem în extaz și în somn nu o vedem. Dar acolo unde există o lume care prezintă efecte nu mai putem vorbi despre irealitatea ei. Lumea pe care o vedem în extaz dar care este stinsă în somn pentru conștiența obișnuită ne arată efectele ei în viața cotidiană obișnuită. Așadar noi nu vom mai putea vorbi despre irealitatea ei.
Așadar noi vorbim de faptul că din aceeași lume în care privim în stare de extaz și care este stinsă pentru conștiența obișnuită în somn, noi absorbim forțe întăritoare pentru viața cotidiană. Însă asta o facem în circumstanțe absolut deosebite. O facem în circumstanța că noi înșine, dacă ne este îngăduit să ne exprimăm așa, nu asistăm la această absorbție de forțe, la această revărsare de forțe dintr-o lume spirituală. Acesta este esențialul somnului, că noi înfăptuim ceva în somn și că nu asistăm la această activitate. Dacă am asista la această activitate, ne-am convinge că am face-o cu mult mai rău decât o facem atunci când nu suntem prezenți cu conștiența noastră în acel proces. Există deja în viața cotidiană obișnuită lucruri despre care trebuie spus: Ia mâna de acolo! – pentru că unii oameni fac lucrurile mai prost dacă le ating. În aceeași situație este omul atunci când trebuie înlocuite prin somnul nocturn forțele care au fost consumate în ziua precedentă. Dacă omul ar fi prezent, dacă ar putea asista la acea operație dificilă care se înfăptuiește acolo, atunci când trebuie înlocuite forțele consumate, și ar putea participa el însuși, atunci ar rezulta ceva drăguț; atunci el ar strica întreaga procedură, pentru că în ziua de azi încă nu este capabil în acest sens. Astfel, intervine realmente aspectul binefăcător că în clipa în care el ar strica ceva la evoluția sa în continuare dacă ar fi prezent, i se ia conștiența, își uită propria existență.
Așadar prin adormire noi pășim prin uitarea propriei noastre existențe în această mare lume, în macrocosmos. În fiecare seară, la adormire, omul pășește din mica sa lume, din microcosmosul său, afară, în lumea cea mare, în macrocosmos, și se unește cu acest macrocosmos, cu lumea cea mare, revărsându-și trupul astral și Eul în macrocosmos. Dar deoarece pe parcursul actual al vieții sale conștiența este capabilă să acționeze doar în lumea vieții diurne, ea încetează în momentul în care el pășește în macrocosmos. Acest lucru a fost exprimat întotdeauna de știința ocultă prin aceea că ea a spus: Între viața din microcosmos și viața în macrocosmos se află fluviul uitării. Omul pătrunde prin fluviul uitării în macrocosmos, în lumea cea mare, prin aceea că își transferă la adormire viața din microcosmos în macrocosmos. Putem spune așadar că atunci când adoarme seara omul pășește într-o altă lume, în macrocosmos, în lumea cea mare, și că această pășire se caracterizează prin aceea că omul predă în fiecare noapte acestei mari lumi, macrocosmosului, două elemente componente ale entității sale, trupul astral și Eul.
Acum să considerăm, comparativ, momentul trezirii. Acest moment al trezirii constă în aceea că omul începe din nou să-și trăiască plăcerea, suferința, bucuria, durerea, tot ceea ce a trăit ca impulsuri și pofte ș.a.m.d. în ziua trecută. Pe acestea le retrăiește el treptat din nou; asta se întâmplă în primul rând. În al doilea rând, ceea ce se ivește din nou pentru el la trezire este conștiența sa de Eu. Din întunericul imprecis al trăirilor omenești din timpul somnului apar o dată cu trezirea trăirile sufletești și Eul. Acum, când omul se trezește, trebuie să ne spunem: Dacă omul ar avea numai ceea ce a rămas în pat în timpul nopții, în timpul cât doarme, atunci omul nu ar suferi nicio durere, nu ar putea trăi nici bucuria nici plăcerea și nimic din ceea ce sunt trăirile sale sufletești. Pe acestea nu le-ar putea trăi în acest caz omul. Căci ceea ce stă întins în pat este în adevăratul sens al cuvântului ca o plantă: trăiește ca o plantă, nu viețuiește asemenea trăiri ca bucuria, durerea ș.a.m.d. Dar ceea ce constituie omul interior nu are în timpul nopții asemenea trăiri, și cu toate acestea acest om interior este purtătorul trăirilor sufletești. Nu ceea ce stă întins în pat are suferință și durere, plăcere și bucurie, ci ceea ce a ieșit la adormire și a pătruns în lumea cea mare, în macrocosmos. De aici putem vedea că pentru trăirea plăcerii și a suferinței, a bucuriei și a durerii, a impulsurilor, poftelor, pasiunilor, a simpatiei și antipatiei, mai este necesar și altceva pe lângă trupul astral, anume faptul că acesta trebuie să se cufunde în ceea ce constituie omul exterior, cel care a rămas întins în pat. Dacă omul nu se cufundă în ceea ce a rămas întins în pat, el nu își simte trăirile sufletești interioare. Putem spune așadar: ceea ce am revărsat noi în timpul nopții în macrocosmos, în lumea cea mare, ne devine perceptibil în viața omenească normală numai prin aceea că dimineața ne cufundăm în ceea ce a rămas întins în pat.
Acum, cele în care ne cufundăm constituie tot o dualitate. Unul dintre elementele în care ne cufundăm atunci când ne trezim dimineața este ceea ce trăim noi, ca să spunem așa, ca viață interioară. De-a lungul zilei noi trăim senzațiile care cresc și se reduc ca intensitate, sentimentele, interesele, simpatiile și antipatiile, trăirile sufletești. Noi nu le putem trăi în timpul nopții, ci le putem trăi numai atunci când ne izbim oarecum, când ne cufundăm în ceea ce rămâne întins în pat în timpul somnului.
Dar atunci când ne cufundăm acolo noi nu trăim numai propriile noastre trăiri sufletești, ci trăim și lumea exterioară a impresiilor senzoriale. De exemplu, nu trăim numai bucuria de a vedea trandafirul, ci trăim și roșul trandafirului. Bucuria față de trandafir este o trăire interioară; culoarea trandafirului este ceva care este afară. Și așa este cu toate cele pe care le trăim în răstimpul veghii diurne obișnuite. Trăim mereu un aspect dublu: ne cufundăm în corporalitatea noastră, și pe măsură ce ne cufundăm vin în întâmpinarea noastră, ca și cum s-ar reflecta, ca un ecou, trăirile noastre sufletești interioare; dar apare și o lume exterioară atunci când, la trezire, noi ne cufundăm în ceea ce a rămas în pat în timpul somnului. De aceea, ceea ce rămâne în pat în timpul somnului trebuie să constea din două elemente componente: unul dintre elementele componente trebuie să reflecte oarecum ceea ce trăim noi lăuntric, iar celălalt element component trebuie să ne facă posibil să ne pătrundem oarecum pe noi înșine și să vedem în lumea din afară o lume reală. Așadar ceea ce a rămas în pat în timpul somnului nu poate fi o unitate; trebuie să fie o dualitate. Dacă ar fi o unitate, atunci când ne-am strecura în ea la trezire ar trebui să trăim fie numai o lume interioară, fie numai o lume exterioară. Fie în fața noastră ar fi extinsă o panoramă, fie am avea doar lăuntric valuri ascendente și descendente de plăcere și suferință, bucurie și durere ș.a.m.d. Dar noi le avem pe amândouă, și nu numai una sau alta. Noi ne cufundăm în omul exterior care a rămas în pat în timpul somnului, și anume ne cufundăm în așa fel încât găsim ca prin farmec o lume interioară dinaintea noastră și o lume exterioară. Așadar noi nu ne cufundăm într-o unitate, ci într-o dualitate. Așa cum ceea ce am revărsat la adormire în macrocosmos a fost o dualitate, tot așa pătrundem la trezire în microcosmos, și acesta este tot o dualitate. Noi numim ceea ce ne face capabil să ne trăim viața sufletească interioară trup eteric sau al vieții, iar cel care ne face capabili să avem un tablou exterior al lumii sensibile este trupul fizic. Astfel, ceea ce rămâne în pat în timpul somnului este format din două elemente componente, din trupul fizic și din trupul eteric sau al vieții. Dacă am pătrunde numai în trupul fizic atunci când ne trezim dimineața, ne-am afla în fața unui tablou exterior, dar lăuntric am fi goi și pustii, nu am avea nicio plăcere, nicio durere, nici un interes față de toate cele care sunt și se desfășoară în jurul nostru și am sta reci și fără suflet în fața tabloului lumii sensibile. Așa ar fi dacă am intra numai în trupul nostru fizic. Dacă am pătrunde doar în trupul nostru eteric sau al vieții, atunci nu am avea dinaintea noastră nicio lume exterioară, ci am avea doar o lume de plăcere și suferință, de bucurie și durere ș.a.m.d., care ar crește și ar descrește; dar noi nu le-am putea atribui nici unei lumi exterioare, noi am avea pur și simplu o lume de sentimente care ar clocoti intensificându-se și diminuându-se.
De aici vedem că atunci când ne cufundăm dimineața la trezire în omul nostru exterior, ne cufundăm într-o dualitate, ne cufundăm în ceva pe care îl desemnăm ca reflector/oglindind lumea noastră interioară, trupul eteric sau al vieții, și ne cufundăm în ceea ce desemnăm drept cauzatorul covorului senzorial exterior, al tabloului exterior, și acesta este trupul fizic.
Cu aceasta am arătat, din trăiri care există realmente, că avem un anumit drept să vorbim despre om ca despre o entitate cvadripartită, despre patru elemente componente ale entității omenești, dintre care două elemente componente aparțin în timpul somnului macrocosmosului, lumii celei mari; Eul și trupul astral. În stare de veghe, aceste două elemente componente, Eul și trupul astral, aparțin entității omenești, microcosmosului, lumii celei mici, care este închisă în pielea omenească. Astfel, viața omenească se desfășoară în așa fel încât omul trăiește alternativ în microcosmos și în macrocosmos. În fiecare dimineață el pășește în microcosmos. Această mică lume, microcosmosul, este cauza trăirilor noastre zilnice de dimineață, de când ne trezim, până seara, când adormim. Iar faptul că în timpul somnului suntem revărsați cu trupul nostru astral și Eul în lumea cea mare, în macrocosmos, așa cum este vărsată o picătură în conținutul unui mare bazin, este cauza că în momentul în care ieșim din microcosmos, din lumea cea mică, trebuie să trecem prin fluviul uitării.
Acum, putem să ne mai punem întrebarea: prin ce poate produce omul, atunci când se adâncește mistic în sine, într-un anumit mod, acea stare pe care am caracterizat-o la începutul conferinței noastre? – Noi am înțeles extazul prin aceea că Eul este revărsat în macrocosmos iar trupul astral a rămas în microcosmos, în interiorul trupului fizic. Dacă vom cuprinde astfel lucrurile, înțelegem extazul. Extazul este pur și simplu starea de revărsare a Eului în macrocosmos, în timp ce trupul astral a rămas în interiorul microcosmosului. În ce constă atunci ceea ce am descris noi la începutul considerațiilor de astăzi drept o stare mistică? Această stare mistică constă în următoarele: viața noastră în trupul fizic și în trupul eteric sau al vieții, în microcosmos, în lumea cea mică, de dimineața de la trezire până seara la adormire, este ceva deosebit de ciudat. Noi nu ne cufundăm în trupul nostru eteric sau al vieții și în trupul nostru fizic dimineața la trezire în așa fel încât să percepem trupul eteric și trupul fizic; noi nu percepem interiorul trupurilor noastre fizic și eteric, în ciuda faptului că noi coborâm în ele. Trupul nostru fizic și trupul nostru eteric ne fac posibile viața noastră sufletească și percepția noastră exterioară; pe acestea ni le fac posibile aceste două elemente componente ale entității omenești. Dar atunci de ce ne percepem viața sufletească atunci când ne trezim dimineața? Noi ne percepem viața noastră sufletească tocmai din motivul că trupul eteric sau al vieții nu ne permite să-i percepem cu adevărat interiorul. Pe cât de puțin ne permite oglinda să vedem ceea ce se află în spatele ei, și tocmai prin aceasta ne face posibil să ne vedem pe noi înșine în ea, tot așa este cu trupul nostru eteric sau al vieții. Trupul nostru eteric ne oglindește viața noastră sufletească. El nu ne lasă să percepem ceea ce se află în interiorul lui, ci el ne oglindește viața noastră sufletească. Și pentru că ne-o reflectă, el ne apare nouă drept cauzatorul propriu-zis al vieții noastre sufletești. Nouă, el ne apare ca fiind impenetrabil, noi nu îi vedem interiorul. Tocmai acesta este specificul trupului eteric sau al vieții omenesc, anume că noi nu pătrundem în el, ci că el ne reflectă propria noastră viață sufletească. Însă acesta este cazul misticului, prin acea configurare intensă a vieții sufletești. Prin ceea ce trăiește el drept cufundare lăuntrică, lui îi reușește într-o anumită măsură să pătrundă în acest trup eteric sau al vieții, să nu vadă numai imaginea în oglindă, ci să străpungă, să pătrundă realmente în microcosmos. Prin aceea că el pătrunde în această mică lume, în acest microcosmos, el trăiește în sine însuși ceea ce trăiește în rest omul în stare normală în exterior, ceea ce de obicei este revărsat asupra lumii exterioare. În timp ce de obicei omul se apără, de exemplu, de o lovitură, el trăiește oarecum faptul că străpunge și pătrunde în sine, și caută în sine însuși cauza loviturii. Așadar misticul penetrează într-o anumită măsură, în trupul său eteric, el pătrunde dincolo de acel prag prin care, de obicei, este oglindită viața sufletească, și pătrunde în interiorul trupului său eteric sau al vieții. Și ceea ce trăiește misticul atunci când depășește acest prag prin care de obicei este oglindită viața sufletească, sunt procese din propriul său trup eteric. Însă atunci când pășește peste acest prag, misticul trăiește într-adevăr ceva care este asemănător, într-un anumit sens, cu pierderea Eului prin extaz. Eul s-a diluat oarecum prin faptul că omul l-a revărsat în timpul extazului afară, în macrocosmos, în lumea cea mare. Aici, la cufundarea mistică, omul penetrează propriul său interior, în trupul eteric. Datorită acestui fapt, acum Eul se densifică. Și omul trăiește realmente această densificare a Eului său prin aceea că încetează ceea ce este predominant la Eul obișnuit, anume capacitatea de orientare prin rațiunea legată de creier și de simțuri și faptul că el dobândește prin anumite sentimente interioare impulsurile pentru acțiunea sa. La mistic, tot ceea ce urcă din interiorul său este trăire interioară cea mai profundă, deoarece lucrurile vin în afară direct din trupul său eteric sau al vieții, în timp ce alți oameni primesc aceste trăiri dar oglindite de trupul eteric. Acestea sunt motivele pentru care misticul are niște trăiri interioare atât de puternice, anume pentru că el penetrează în interiorul trupului său eteric sau al vieții.
Așadar în timp ce omul aflat în extaz se răspândește în macrocosmos, misticul se restrânge cu entitatea sa interioară, înăuntru, în microcosmos. Și acum se arată ceva extrem de remarcabil. Ambele trăiri, cea a omului aflat în extaz, atunci când vede anumite evenimente și entități afară, și cea a misticului, atunci când trăiește lăuntric anumite sentimente, pe care de obicei nu le poate trăi, se află într-o anumită relație ce poate fi caracterizată în felul următor: Lumea noastră, pe care o vedem cu ochii noștri și o auzim cu urechile noastre, stârnește în noi anumite sentimente, de plăcere și durere ș.a.m.d. –, asta simțim, că toate acestea fac parte din viața normală. Un om se poate bucura mai mult de lucrurile și evenimentele din lumea exterioară, un altul mai puțin; dar acestea sunt numai diferențe de intensitate, nu sunt diferențe ca acelea dintre durerea cumplită, vehementă, sau extazul misticului și trăirile obișnuite. Aici există desigur diferențe covârșitoare între ceea ce poate trăi omul obișnuit și ceea ce trăiește misticul ca fericire interioară, ca extaz interior și chinuri. Aici este o diferență covârșitoare în privința calității. Tot așa, există o diferență covârșitoare între ceea ce poate omul obișnuit să vadă cu ochii săi și să audă cu urechile sale, și ceea ce percepe omul aflat în extaz atunci când este dăruit unei lumi care nu este asemănătoare cu lumea simțurilor. Dar dacă l-am pune pe omul care a avut parte de extaz să-și descrie lumea sa și apoi l-am asculta pe mistic și i-am cere să descrie fericirea și extazul și chinurile sale, atunci am putea spune: Da, prin asemenea entități și fapte cum sunt cele pe care le vede omul aflat în extaz, poate fi produs ceea ce trăiește misticul. Dacă, pe de altă parte, l-am asculta pe mistic, atunci am putea spune: Așa ceva ar fi posibil și dacă avem trăirile omului aflat în extaz; am putea crede că cel care s-a aflat în extaz descrie această lume.
Așa cum lumea misticului este reală, subiectiv reală, adică în așa fel încât el o vede într-adevăr, tot așa sunt și entitățile omului aflat în extaz. Dacă ele sunt sau nu și obiectiv reale, nu vrem să discutăm astăzi. Însă un lucru putem spune astăzi: indiferent că sunt iluzie sau realitate, cel aflat în extaz vede o lume, o lume care este altfel decât cea ce poate fi percepută în lumea sensibilă, și misticul trăiește sentimente fericire, beatitudine și chinuri, care nu se pot compara cu nimic din ceea ce trăiește omul obișnuit. Ambele lumi există pentru anumiți oameni. Numai că misticul nu vede lumea celui aflat în extaz, iar cel aflat în extaz nu trăiește lumea misticului. Cele două lumi sunt independente una de alta. Însă un al treilea poate înțelege una dintre cele două lumi prin cealaltă. Aceasta este o relație extrem de ciudată, faptul că una dintre lumi se explică prin cealaltă, și că cele două lumi concordă.
Cu aceasta am indicat o anumită conexiune între lumea misticului și cea extaticului și am arătat că omul se izbește, ca să spunem așa, de lumea spiritului în afară și de lumea spiritului spre interior.
Ceea ce am descris noi astăzi va rămâne pentru dumneavoastră încă în suspensie. Acum va fi sarcina noastră să răspundem la întrebările: În ce măsură putem ajunge realmente într-o lume reală dacă străbatem covorul lumii sensibile exterioare? În ce măsură este posibil să trecem dincolo de lumea extaticului pentru a pătrunde în afară, într-o lume cu adevărat spirituală? Și în ce măsură este posibil să pătrunde dedesubtul lumii interioare a misticului și să găsim acolo o adevărat lume spirituală? – Va trebui să descriem tot mai amănunțit în zilele următoare căile care conduc în lumea spirituală prin macrocosmos și microcosmos.
