Având în vedere că la temele abordate ar mai fi de adăugat câte ceva, s-a simțit nevoia ca la cele zece prelegeri planificate inițial să adăugăm și pe cea din această seară. Cred că și dumneavoastră sunteți de acord cu mine că asupra temelor abordate ar trebui să discutăm nu săptămâni, ci luni, poate chiar ani în șir, pentru a le prezenta în complexitatea lor și a le dezbate sub toate aspectele. În ceea ce priveste dezvăluirile Științei spirituale, cste vorba în prezent mai puțin de comunicarea imediată a întregului volum de cunoștinte ale acestei științe, cât mai cu seamă de faptul de a da niște impulsuri care nu se adresează numai înțelegerii, deși așa ar trebui să stea lucrurile în primul rând, ci și la ceva în plus. Trebuie subliniat de fiecare dată cu multă hotărâre faptul că, întrucât cunoașterea științifică spirituală face parte din dinamica vieții, tot ceea ce s-a conștientizat referitor la lumile superioare prin intermediul cercetării de Știință spirituală poate fi redat și însușit recurgând la conceptele și reprezentările pe care omul le asimilează în viața sa din cadrul lumii fizice. Chiar dacă cineva nu poate să patrundă în lumile superioare, el poate găsi totuși inteligibile cunoștințele transmise. În privința cunoștințelor Științei spirituale, ele nu sunt de neînțeles pe cale rațională. Numai că în cazul marilor probleme care trebuie abordate pe acest tărâm va trebui parcurs un drum lung, greu, pentru a ajunge la deplina înțelegere a lucrurilor. Ca să spunem așa, avem nevoie de întregul noian de concepte și idei de care dispunem astăzi pentru ca, operând cu ele, să pătrundem într-un mod rațional în cunoștințele Științei spirituale, încât să spunem: Azi nu pot să pătrund încă singur cu un ochi clarvăzartor, dar cunoștințele dezvăluite le pot ințelege în mod rațional. Dar nu oricine care simte din propria-i dorință nevoia dezvăluirii Științei spirituale este imediat și în măsură să se angajeze pe drumul anevoios al rațiunii la care am făcut referire mai înainte. De aceea cel care vorbește despre cunoaștere legată de Știința spirituală nu poate porni de la premisa că expunerile sale pot fi verificate întotdeauna, în fiecare clipă, de rațiune. De aceea va trebui să pornească de la o altă premisă, anume aceea că în fiecare suflet omenesc există numai facultăți, aptitudini și forțe dobândite în decursul timpului și care astăzi au ajuns la o anume desăvârșire, perfecționare. Acestor facultăți le aparține bineînțeles și intelectul, rațiunea – și Știința spirituală știe că acest intelect nu are nici un viitor. Alte facultăți, precum gândirea inimii, se vor dezvolta în viitor; atunci când și omul va cunoaște o transformare, va dobândi facultăți noi, pe care nici nu le putem bănui. Intelectul a ajuns la un stadiu superior, dar de o rațiune mult mai elevată nu este capabil încă sufletul omenesc. Pe lângă aceste facultăți – de care am amintit și care se leagă de trecutul îndepărtat al omului, care s-au dezvoltat de la începuturi modeste, atingând performanțele ridicate de azi – mai există și altele, la care ne putem referi profetic și care se vor forma în viitor în deplinătatea lor. Unele din ele, care vor apărea în viitor în toată strălucirea lor, există deja în stare germinativă în suflet. De fapt, ar trebui să spunem că astăzi nu se dobândese cunoștințe cu ajutorul logicii inimii, dar există totuși o predispoziție structurală la numeroși oameni. Este vorba despre existența unui simț natural al adevărului, care va putea fi înțeles abia în viitor. Pe lângă apelul la rațiune, cercetătorul spiritual se adresează și acelor forțe latente ale cunoașterii adevărului care sălășluiesc în inimă, pornind de la premisa că sufletul omului nu este organizat pe eroare, pe minciună, ci pe adevăr, astfel încât, corespunzător cu sensibilitatea sa, el este în rezonanță cu cele mai înalte adevăruri ale cunoașterii Științei spirituale. Adevărul despre lumile superioare poate fi perceput, înainte de a fi înțeles. O dovadă convingătoare privind existența acestor suflete care dețin un astfel de simț al adevărului este aceea că un mare număr de oameni, care se arată astăzi nemulțumiți față de marile probleme ale existenței, caută din tot sufletul lor nostalgic un răspuns marilor întrebări și ajung la Știința spirituală. Este vorba de oameni cu facultăți superioare latente și care aderă la comunicările transmise de cercetătorul de Știință spirituală chiar dacă astăzi ei abia simt adevărul, fără să-l înțeleagă pe deplin. Așa se face că cercetătorul spiritual se adresează mult mai mult sufletului oamenilor decât o face oricare alt cercetător contemporan. Alți cercetători moderni încearcă să-și convingă asistența, prezentând dovezi experimentale și matematice, astfel încât aceasta nu poate face altceva decât să accepte demonstrația prezentă.
Cercetătorul spiritual se află într-o cu totul altă situație. El se adresează celor mai subtile părți ale sufletului omenesc. Nu este încă în situația de a aduce astăzi dovezile exterioare, în același mod în care o fac ceilalți oameni de știință, dar el știe un lucru sigur, că același simț al adevărului care sălășluiește în inima sa există și în inimile celorlalți oameni și că în momentul în care oamenii se înțeleg pe ei însiși îl vor aproba și pe el din propria lor ființă, chiar dacă nu înțeleg absolut toate cunoștințele comunicate. Așadar, apelează la simțul adevărului, la inimile oamenilor și lasă la libera apreciere a sufletului fiecăruia dacă să-l aprobe sau nu. El nu convinge prin conținutul prezentării sale, ci pornește de ia ideea că trăirile sufletului său sunt și trăirile fiecărui suflet omenesc. Știe că trebuie să dea un impuls pentru ceea ce poate și trebuie izvorî de la sine în toate sufletele. El caută numai să prezinte adevărurile pe care le-ar putea trăi lăuntric fiecare suflet dacă și-ar putea acorda timpul necesar. Întrucât noi, oamenii, învățăm unii de la alții, ar trebui să căutăm tot împreună ce putem găsi pe tărâmul spiritual. Un asemenea impuls pentru căutarea împreună a adevărului va trebui să fie tot ceea ce numim astăzi răspândirea Științei spirituale.
Dacă avem în vedere acest aspect, abia atunci unele din lucrurile prezentate în zilele anterioare ne vor apărea în adevărata lor lumină. Toate cunoștințele împărtășite au ținut seamă de faptul că înțelegerea lor nu poate surveni imediat, ci abia după un timp, când cele spuse vor încolți și vor da roade. De aceea unele lucruri trebuie luate ca un apel lansat fiecărui suflet în parte de a găsi resursele interioare pentru a ajunge la aceste rezultate, înțelegându-se în primul rând pe sine. În acest sens găsesc de cuviință să mai aduc unele completări prelegerilor anterioare.
Am ajuns ieri să discutăm câte ceva despre ceea ce se oferă ca trăire ochiului clarvăzător, anume faptul că stadiul actual al Pământului nostru este consecința unei alte evoluții planetare, care a făcut ca Pământul nostru să apară din Vechea Lună – nu este vorba de Luna de azi –, și tot în legătură cu ceea ce vede în mod profetic ochiul clarvăzător am vorbit și despre apariția, după un stadiu de amurgire, după o Pralaya, după un stadiu de întunecare, a unei planete. Actualul Pământ va trece în stadiul Jupiter (din nou, nu este vorba de actuala planetă Jupiter).
Am încercat să fac mai inteligibil ceea ce vede ochiul clarvăzător, anume că și Pământul cunoaște întrupări succesive, după cum și omul trece dintr-o încarnare în alta. Dacă prelungim mai departe acest traseu al ideilor, după ce am ajuns până la stadiul de Lună, se naște întrebarea: Această planetă, cu totul alta, respectiv Vechea Lună, a rezultat și ea dintr-o altă planetă? Nu cumva Pământul a avut cândva și alte întrupări? O asemenea întrebare este cât se poate de firească. Pentru a da însă un răspuns va trebui să luăm lucrurile mai de la început. Să ne amintim că omul, în viața sa curentă, pendulează între starea de veghe și cea de somn. Acest fenomen reprezintă un fel de fir călăuzitor care ne-a purtat prin toate aceste conferințe; această ritmicitate dintre starea de veghe și starea de somn este o componentă specifică a vieții omului. În timpul somnului omul este scindat în două entități. El își lasă în pat corpul fizic și pe cel eteric, iar în macrocosmos pătrund corpul astral și Eul său. Așadar, omul se divide în ceea ce rămâne vizibil în lumea fizică sub forma corpului fizic împreună cu cel eteric care este invizibil, pe de o parte, și în entitatea constitutivă superioară, formată din ceea ce numim corpul astral și Eul, pe de altă parte. Această a doua entitate nu poate fi supusă cercetării exterioare, ea se arată numai unei conștiențe clarvăzătoare. Există oare ceva în lumea înconjurătoare care, într-un fel anume, se prezintă asemănător cu ceea ce mai rămâne în timpul nopții din om și care are corp fizic și corp eteric?
Știm că trupul fizic al omului urmează cu totul alte legi imediat ce este părăsit de corpul eteric. El urmează strict legile fizice și chimice; se descompune. Luptătorul fidel de la naștere și până la moarte, care împiedică ca trupul omului să se descompună, este corpul eteric. Deci omul are ceea ce numim viața sa, particularitate comună nu numai cu animalele, dar și cu lumea plantelor, a vegetalelor. Dacă ne aruncăm privirea în lumea care ne înconjoară, observăm la tot pasul, în jurul nostru, lumea plantelor. Oricare plantă pe care o întâlnim ni se prezintă ca o ființă care nu urmează numai legile fizice și pe cele chimice; aceasta se petrece abia când începe veștejirea și moartea. Regnul mineral este cel care urmează numai legile fizice și chimice. Atribuim trupului fizic al omului subordonarea, în primui rând, față de legile regnului mineral. Dar acest trup fizic este pătruns și de o altă legitate superioară, proprie corpului eteric, care îl părăsește atunci când survine moartea; ceea ce face ca trupul fizic să fie supus legilor fizice și celor chimice. Referitor la aspectul exterior al omului, vedem că ceea ce rămâne în lumea fizică în momentul în care adoarme este compus din corpul fizic și din cel eteric. Plantele sunt și ele alcătuite din corp fizic și corp eteric; așadar, omul are în comun cu planta corpul eteric. Există însă o deosebire fundamentală între om și plantă, întrucât omul mai deține și un corp astral și Eu, în timp ce planta nu are în sine decât corp fizic și corp eteric. Tocmai datorită faptului că omul deține în plus corp astral și Eu, el trebuie să ni se înfățișeze diferit ca aspect exterior.
Omul se aseamănă cu lumea plantelor datorită celor două componente inferioare, corpul fizic și cel eteric, dar se ridică deasupra plantelor datorită corpului său astral și a Eului. Ne înrudim, așadar, cu natura vegetală doar prin aceea că plantele au dobândit cele două componente inferioare. Așa se face că în cadrul lumii terestre în care ne aflăm ne simțim atât de dependenți de lumea plantelor. Fizic, omul trebuie să se simtă total dependent de această lume. Pentru corporalitatea sa, el se poate lipsi de ceea ce este animalier, ca să spunem așa; dacă nu vrea să se hrănească cu produse animale, poate să se lipsească de ele, dar pentru ca corpul său fizic să existe are neapărată nevoie de plante. Există, prin urmare, o condiționare reciprocă. Unul nu poate trăi fără celălalt. Corpul fizic uman presupune existența corpului fizic al plantelor. Corpul fizic uman, așa cum este el astăzi, nu ar putea exista dacă în jurul său nu ar exista regnul vegetal, pus la dispoziție de către planeta actuală. Dacă avem în vedere acest aspect, mai avansăm puțin în reflecțiile noastre.
Să zăbovim puțin asupra omului care trece în starea de somn. El face acest lucru cu totul independent de oricare poziție exterioară a Soarelui față de Pământ; omul poate dormi la orice oră din zi sau din noapte, fie că este sau nu Soare, chiar mai bine în lipsa acestuia. Să vedem acum cum are loc acest fenomen în lumea plantelor. Pentru lumea plantelor lucrurile se prezintă diferit. Omul poate menține legătura dintre corpul fizic și cel eteric independent de acțiunea razelor solare, indiferent de poziția pe care o are Soarele față de Pământ. Plantele, dimpotrivă, își pierd frunzele toamna, iar primăvara le dau din nou lujeri, atunci când Soarele luminează mai puternic, trezindu-le la viață; când toamna puterea sa scade, atunci și viața plantelor intră într-un fel de repaus. Chiar și plantele permanent verzi se apropie iarna de un stadiu mineral; ele rămân vii, dar în ceea ce rămâne în parțile lemnoase ele sr apropie de ceea ce numim moarte treptată sau devitalizare. Dar viața propriu-zisă a plantei care moare iarna se redeșteaptă primăvara, pentru a ajunge la desfășurare maximă în timpul verii. Observăm că toamna planta își părăsește corpul eteric, aproximativ la fel cum se întâmplă cu omul căruia i se apropie sfârșitul. Dar există o altă interacțiune între corpul fizic și corpul eteric al plantei în comparație cu omul. Planta este dependentă de poziția Soarelui față de Pământ, pe câtă vreme omul a devenit independent de acest fenomen. Dacă luăm în considerare acest aspect, anume că omul este parțial independent, că o componentă a entității sale este clădită exact ca și la plante și că această componentă se manifestă noaptea, atunci când doarme, exact când Soarele se retrage și nu mai luminează Pămânlul, putem să recunoaștem în planta din fața noastră ceea ce am fi fost noi oamenii dacă nu am fi reușit să ne inserăm în natura noastră vegetală corpul astral și Eul. Planta ne aduce în fața ochilor o parte a esenței noastre, pe care altfel nu am putea-o cunoaște, întrucât omul care doarme nu ne apare ca plantă, asupra lui acționând corpul astral și Eul. Planta ne arată cum se prezintă o entitate compusă numai din corp fizic și corp astral. De aceea trebuie să ne fie clar că între om și lumea plantelor există nu numai o legătură fizică, ci și una de ordin moral-spiritual.
Acest lucru îl poate observa cu ușurință orice om, dacă se lasă condus de simțul său natural: el nu are nevoie de vegetale numai pentru hrană, ci și pentru sinea sa, pentru a păstra în el acele sentimente și senzații necesare vieții sale sufletești. Dacă dorește să fie sănătos și viguros în viața sa sufletească, are nevoie de senzațiile lăsate de lumea plantelor pe plan fizic. Este o chestiune care nu poate fi suficient subliniată. În sufletul uman închiderea față de impresia proaspătă, înviorătoare produsă de lumea vagetală apare ca o carență. Omul carc s-a înstrăinat de natură și trăiește în marile aglomerări urbane, vitregit de relația nemijlocită cu natura, îi va apărea unui ochi exersat, care îl privește, tot mai sărăcit pe plan sufletesc. Este evident faptul că sufletul este prejudiciat atunci când pierde bucuria și plăcerea nemijlocită a unei legături cu natura. Pe lângă toate celelalte inconveniente ale civilizației moderne care afectează viața din marile orașe, se mai adaugă și aceasta. Există unii oameni care abia dacă știu să facă deosebirea între un bob de ovăz și unul de grâu. A ști acest lucru ține însă de natura sănătoasă a omului. Această afirmație poate fi interpretată în mod simbolic. Cu regret trebuie să spunem că și în perspectivă se conturează un viitor în care omul s-ar putea distanța cu totul de sensibilitatea care îl leagâ direct de lumea vegetală.
Cele ce urmează ne pot arăta cât de adânc este ancorat acest raport direct cu natura. Omul, în evoluția sa, nu poate fi o persoană care doarme mereu. Ca atare, el n-ar putea viețui. Omul actual, compus din corp fizic și corp eteric, își datorează forma sa numai faptului că în starea sa de veghe este întrepătruns de un corp astral și de Eu; se știe, pe de altă parte, că în stare de somn el nu are conștiență despre lumea fizică. În starea de somn, omul se află inconștient în patria sa spirituală. Pentru a dobândi conștiență trebuie să coboare din nou în corpul său fizic și în cel eteric. Așa cum ni se prezintă omul în forma în care există astăzi așa cum îl vedem, nu este de imaginat fără corpul astral și fără Eu, încât putem spune: Omul, cu viața sa interioară, cu impulsurile sale volitive, nu și-ar fi putut dezvolta conștiența dacă nu ar fi existat ca o condiție prealabilă corpul său fizic și cel eteric. Pentru viața sa interioară are nevoie ca suport de corpul fizic și de cel eteric. De unde rezultă faptul că ele reprezintă condiția pentru evoluția corpului său astral și a Eului. Eul poate pătrunde doar după ce au fost constituite corpul fizic și cel eteric.
Ne referim, așadar, nu numai la niște vremuri în care omul avea o cu totul altă formă, ca aceea de pe Lună, dar și la acele perioade de timp în care omul nu avea deloc nici corp astral și nici Eu, ci doar corp fizic și corp eteric. Mai întâi a trebuit să i se formeze din macrocosmos corpul fizic și cel eteric, după care au apătut premisele pentru corpul astral și Eu. Ceea ce se întâmplă în fiecare dimineață când corpul astral și Eul pătrund în corpul fizic și în cel eteric cste rezultatul unui proces petrecut într-o perioadă străveche. Cândva, corpul astral și Eu1 au trebuit să coboare dintr-o lume superioară, și pentru aceasta trebuiau să găsească aici corpul fizic și pe cel eteric deja constituite. Deci, înainte ca omul să fi devenit ceea ce este el de fapt astăzi în componentele sale superioare, trebuia să i se fi pregătit corpul său fizic și cel eteric de către forțele și entitățile din ansamblul Universului, fără aportul său propriu. Dacă așa s-au petrecut lucrurile, înseamnă că înainte să îi fi apărut corpul astral și Eul omul a trebuit să evolueze mai întâi în limitele unei naturi vegetale. Suntem astfel trimiși la o perioadă foarte îndepărtată, în care omul s-a format din macrocosmos ca o ființă vegetală. Astăzi considerăm plantele în mod corect numai atunci când spunem: Aceste plante, pe care le avem în fața noastră, înverzind și înflorind, sunt mărturii care ne amintesc de natura pe care și noi am avut-o odinioară, înainte de a dobândi în natura noastră ceea ce ne face ființe supuse greșelii și cu înclinații ticăloase. Ele ne arată originea entității noastre umane într-o perioadă străveche, care nu era marcată încă de instincte și hărțuită de pornirile, poftele și pasiunile noastre, în care ea mai exista încă în forma sa pură, inițială. Dar dacă punem alături și cealaltă fațetă a noastră, potrivit căreia natura noastră vegetală, așa cum se prezintă ea, independentă față de poziția Soarelui în raport cu Pământul, în vreme ce plantele, așa cum se prezintă ele astăzi, sunt dependente, în sensul că ele reînvie primăvara, iar toamna se usucă, putem spune: Ca aceste plante, așa cum le cunoaștem azi, dependente de Soare și de Pământ, nu am putut să fim niciodată. În acele plante care am fost odinioară trebuia să poată pătrunde corpul astral și Eul. În plantele de azi acest lucru nu este posibil. În aceasta constă deosebirea dintre corpul fizic și cel eteric al omului și cele ale plantelor, și anume, că ele sunt independente față de poziția pe care o are Soarele față de Pământ. Această legătură între corpul fizic și cel eteric în cazul omului a apărut, probabil, în cu totul alte raporturi planetare decât la plantele de azi. Așa cum se prezintă azi aceste raporturi, nu poate apărea decât corpul plantei așa cum se prezintă el azi. Pe atunci trebuie să fi existat cu totul alte relații. Știm că la om relația dintre corpul fizic și cel eteric se află într-o stare de independență în raport cu poziția pe care o are Pământul față de Soare. Este vorba oare de o independență totală față de Soare? Nu, căci fără Soare nu ar putea exista corpul fizic și nici cel eteric. Dacă nu am fi beneficiarii influențelor benefice pe care Soarele le lasă în urma sa, nu ar fi posibilă dezvoltarea noastră pe Pământ. Omul este dependent de Soare, dar independent de poziția acestuia față de Pământ. Când Soarele încetează să-și mai trimită nemijlocit forța sa calorică asupra Pământului, nu înseamnă că prin aceasta își retrage și acțiunea forțelor binefăcătoare lăsate în pământ, pentru belșugul și prosperitatea omului. Și în timpurile noastre, la sate, țăranii sapă toamna gropi adânci: acolo sunt depozitați cartofii, întrucât energia calorică a Soarelui se retrage în interiorul Pământului. Ea se conservă în pământ; pe timpul iernii, Pământul conservă în adâncurile sale energia calorică a Soarelui; în Pământ Soarele rămâne activ prin efectele sale chiar și atunci când nu strălucește. Cărbunii cu ajutorul cărora facem focul sunt extrași din măruntaiele Pământului. Ei s-au format datorită influenței căldurii Soarelui și a luminii sale, printr-un proces îndelungat, în vremurile străvechi, când plantele au fost acoperite de pământ. Prin ei se extrage din Pământ lumina Soarelui și căldura sa, acumulate de-a lungul timpului spre a fi de folos omului. Așadar, Pământul păstrează în adâncurile sale Soarele, chiar și atunci când, prin poziția sa față de Pământ, este întreruptă înrâurirea sa exterioară nemijlocită. În viața lor germinativă, plantele din ziua de azi au ceva determinant, care le face dependente de poziția Soarelui față de Pamânt. Pământul are nevoie de energia solară, pe care o conservă peste iarnă, independent de poziția acestuia. Când datorită poziției sale Soarele nu mai încălzește Pământul, energia sa termică este conservată. În absența acestui fenomen nu sunt de imaginat corpul fizic și cel eteric al omului, întrucât acesta are nevoie de Pământ, inclusiv de efectele Soarelui. Dacă omul nu este afectat nemijlocit de poziția Soarelui față de Pământ, are în schimb nevoie de acțiunea Soarelui, care a fost conservată. Omul este o ființă pământeană și nu poate exista decât în acest context, oricare altul i-ar fi fatal. El are nevoie de Pământ, care presupune implicit și Soarele.
În circumstanțele actuale ale sistemului nostru solar, Pământul nu mai asigură nemijlocit omului, ci numai plantelor acea consistență a corpului fizic și a celui eteric. Consistența și legătura dintre ele se realizează în mod indirect, dar pentru ca omul să existe are nevoie de Soarele acumulat în Pământ. Vom înțelege mai lămurit lucrurile afirmând că datorită faptului că omul presupune existența corpului fizic și a celui eteric el nu a obținut numai posibilitatea ca aceste două corpuri să poată lua naștere, ci și să le dobândească prin intermediul Pământului, să evolueze din existența planetară, așa cum este astăzi cazul plantelor. Așa cum planta este astăzi un copil al Pământului, tot astfel și corpul fizic și cel eteric ale omului au fost copiii unei stări mai timpurii a acestuia. Pe atunci trebuie să fi existat cu totul alte condiții. Știința spirituală arată că stadiului de Lună al Pământului i-a precedat un alt stadiu. Stadiul Vechii Luni a rezultat dintr-un stadiu al Vechiului Soare. În stadiul de Vechi Soare al Pământului, Soarele nu lumina din exterior, altminteri omul nu s-ar fi dezvoltat având numai corp fizic și eteric, ci ar fi putut dobândi totodată și corpul astral și Eul. Așadar, din exterior nu trebuia să vină nici o influență a Soarelui; dar, pe de altă parte, fără influența solară nu se puteau forma corpul fizic și cel eteric. Rezultă, deci, că influența Soarelui exista chiar în Pământ; înseamnă că însuși Pământul producea aceste influențe, care astăzi sunt proprii Soarelui; așadar, influențele solare veneau chiar din Pământ. Dacă vrem să găsim un stadiu îndepartat al planetei noastre, vom găsi un asemenea stadiu în faza în care Soarele nu strălucea din exterior, în care influențele sale veneau din Pământ. În acest fel apare cât se poate de limpede tot ceea ce vede ochiul clarvăzător. Pământul însuși era o entitate luminoasă, calorică, și pe atunci nu putea să se formeze nici o plantă, în accepțiunea de azi, în schimb au putut să se constituie corpul fizic și cel eteric ale omului.
Atunci ar părea justificată următoarea presupunere: dacă Pământul a fost Soare și omul avea corp fizic și eteric, ar fi trebuit să ia foc. Da, desigur, dacă corpul său fizic și cel eteric ar fi fost ca cele de azi; dar ele erau cu totul altfel. Pe atunci omul nu putea să aibă componentele sale solide actuale și nici măcar pe cele lichide, întrucât lichidele nici nu puteau exista. Puteau însă exista aerul sau starea gazoasă, și cu atât mai mult ceea ce numim eterul termic. Ajungem astfel într-o veche întrupare planetară a Pământului, în care găsim omul prefigurat în corpul său fizic și eteric, dar în circumstanțe cu totul diferite de cele de azi. Așadar, pe atunci nu existau solidele și lichidele, dar alcătuirea sa fizică se găsea în starea gazoasă și incandescentă. Ceea ce a ajuns omul de azi s-a petrecut după schimbarea Vechiului Soare în Vechea Lună, și apoi în forma actuală a Pământului. Pe atunci omul era adaptat la condițiile acelor stări planetare. În sistemul planetar exista o cu totul altă orânduială. Ceea ce numim azi apă sau lichide, pâmânt sau solide nu existau încă, ci doar aerul și căldura. Am pătruns astfel întru-un stadiu al sistemului nostru solar în care existau alte legi decât cele existente pe Pământul nostru actual.
Dar stadiul în sine, pe care l-am numit stadiu solar, presupune, la rândul său, un alt stadiu. În stadiul solar avem deja o legătură între foc sau căldură și aer și între corpul fizic și cel eteric. Corpul fizic nu poate exista în absența corpului său eteric. Corpul eteric nu poate exista în lumea fizică fără să aibă ca bază un corp fizic. Unul îl condiționează pe celălalt. Așadar, înainte de a se fi stabilit legătura între corpul fizic și cel eteric, omul trebuia să găsească în prealabil un corp fizic. Trebuie să facem referire la o întrupare mult mai timpurie a Pământului. Așa cum pe Soare omul era rarefiat, existând într-o formă aeriană sau gazoasă, tot astfel, mai înainte, era alcătuit doar din căldură. O rarefiere și mai avansată a lumii fizice a fost căldura pe Saturn. Această căldură trebuie considerată ca prima stare a lumii fizice. Întregul sistem solar trebuie să-l gândim ca fiind adaptat la acea primă stare planetară, starea de foc sau de căldura a Pământului nostru.
Ajungem astfel la ceva cu totul extraordinar. Putem privi retrospectiv în mod clarvăzător către un stadiu de căldură primordial, un sistem originar caloric: stadiul Saturn al Pământului. Și cu mintea putem ajunge retrospectiv la acest stadiu. Dar am subliniat deja și faptul că îndată ce ajungem la un asemenea stadiu totul trebuie să fie reprezentat în mod adaptat condițiior respective. Focul, în accepțiunea de azi, nu poate fi imaginat fără existența celorlalte trei stări: solidă, lichidă și gazoasă. Apare lesne de înțeles că focul de pe Vechiul Saturn era esențialmente cu totul altceva decât focul de azi. Totul s-a modificat și s-a adaptat la condițiile specifice. Astăzi focul este un gaz care arde sau oricare alt corp incandescent. Dar pe Vechiul Saturn nu existau gaze. Pe atunci exista căldură, care se oferea în mod liber. Ea ocupa întreg spațiul; era o căldură care pătrundea spațiul și se oferea ca ceva sufletesc. Ceea ce numim noi căldură percepem tactil, ca de exemplu când întindem degetele spre ceva încins. Dar în acele vremuri focul nu se prezenta ca cel de azi, ci era o căldură care se oferea în spațiu. Acest fenomen se poate imagina numai dacă se trece de la conceptul de căldură exterioară la cel de căldură sufletească. Atunci când suntem animați de un ideal măreț, suntem pătrunși de o căldură sufletească; aceasta acționează până în fizic, și atunci ne încălzim și fizic. Sângele devine mai cald și circulă cu totul altfel. Observatorul avizat sesizează acest lucru, în sensul că ceea ce înseamnă căldură din punct de vedere sufletesc acționează caloric până în componenta noastră fizică. Când omul este învăluit de căldură, datorită unei impresii de natură sufletească-spirituală, ar fi o nechibzuință să nu-și pună întrebări în legătură cu ea, așa cum o facem în cazul științei exterioare în legătură cu fenomenele calorice fizice: Cum s-a produs aceasta? Cel care nu pornește de la conceptul de căldură exterioară la conceptul de căldură sufletească și nu se poate patrunde el însuși de ea, nu va înțelege cum poate un om să se aprindă, să se înflăcăreze datorită unui ideal măreț. Un asemenca fenomen trebuie simțit lăuntric, întrucât prin cuvinte exterioare nu putem înțelege nimic. Ne încălzim noi înșine printr-o impresie spirituală-sufletească, deoarece spiritul și căldura coacționează în macrocosmos. Lumea încearcă să înțeleagă cum pot unii să se înflăcăreze pentru un ideal pe care îl propune Știința spirituală. Există oameni care nu înțeleg acest lucru și care spun: Cercetătorii spirituali sunt nebuni, pe mine mă lasă rece tot ceea ce îi entuziasmează pe ei. Acești oameni nu pot avea aceleași trăiri.
De ce mai avem nevoie când ajungem la stadiul de căldură al Vechiului Saturn? Cum putem înțelege căldura sa? Afirmând că din spirit a luat naștere căldura lui Saturn și numai prin spirit o putem înțelege. La Saturn încetează orice fel de materialitate. Vom înțelege originea naturii noastre terestre dacă ne întoarcem înapoi până la spirit – nu la o nebuloasă cosmică, ci chiar până la spirit – și ne reprezentăm cum printr-o cooperare a entităților spirituale a început evoluția noastră terestră. În Știința ocultă se spune: Mai întâi, printr-un mare sacrificiu, spiritele voinței fac să se reverse esența lor. Apoi, împreună cu ele acționează și alte entități spirituale superioare care își revarsă faptele, și prin această revărsare conjugată a aparut Vechiul Saturn. Observăm cum orice fel de întrebare încetează în momentul în care ajungem să explicăm cele fizice din cele spirituale. Dacă vrem să privim entitățile spirituale care se manifestă, nu mai punem întrebări în aceeași manieră, prin „de ce?”. Cel ce abstractizează se poate întreba în continuare „de ce?” până la infinit. Văzând, de exemplu, pe stradă urmele unei căruțe poate să întrebe: De ce există aceste urme? Și dacă cineva îi răspunde: Fiindcă a trecut o cărută, atunci cl poate întreba mai departe: Cine era în ea? Un om. Cine era el? Cutare sau cutare. De ce circula? Până ajungem la capăt, la o părere, la o concluzie, după care încetează orice fel de întrebare. La fel stau lucrurile și cu cele spirituale. Când ajungem aici, ajungem la un final. Aici contenesc și întrebările. Cine nu face abstractizări, într-un anumit punct va înceta să mai pună întrebări. Am ajuns într-un punct terminus, când întrebările contenesc, întrucât de aici încolo intrăm în sfera entităților.
Am căutat să arăt felul în care pot fi înțelese lucrurile pe care le prezintă cerectătorul spiritual și care la început nu puteau fi înțelese. Se poate vedea – lucru prezentat la început – cât de departe trebuie împinse lucrurile, dacă se dorește înțelegerea lor. Cercetătorul spiritual nu are nevoie de toate acestea. El privește retrospectiv până la existența lui Saturn sau a Soarelui: el poate descrie fenomenele, întrucât vede, de exemplu, ce era Pământul în stadiul de Soare. Altcineva poate să înțeleagă aceste fenomene numai pornind de la stadiul actual. Dar pentru aceasta va trebui să ia în considerare întreg ansamblul. Cercetătorul spiritual vede cum a putut scoarte din sine Soarele ceea ce mai conservă încă Pământul în el. Am văzut că, toamna, țăranii își țin cartofii în gropi, întrucât efectele Soarelui sunt depozitate în Pământ. Așadar, trebuie adunate toate realitățile din lume și după ce tot ansamblul este evaluat se poate spune că Știința spirituală poate fi confirmată prin aceste realități fizice, cu condiția luării în considerare a întregului. Am adunat realități risipite în macrocosmos și am văzut cum într-un trecut îndepărtat omul însuși s-a pregătit pornind de la stadiul lui Saturn, al Soarelui și al Lunii. Prin omul contemporan, a atins pe Pământ sfârșitul preliminar. În final am arătat că în om există deja un germene care face trimitere la viitorul său; și care îl va ajuta să evolueze în continuare. Inima este un organ vechi. Ea există încă din stadiul Vechii Luni și a fost numai transformată în actualul Pământ. Pe Lună nu exista creierul și, fiindcă inima exista, înseamnă că ea poartă în sine predispoziția de a se transforma cândva, în viitor. Ea poartă în sine actuala inimă pământeană, ca rod al inimii din faza de Lună. Există și alte organe care fac în mod profetic trimitere spre un viitor fizic și care, după ce altele i se vor atrofia, vor fi proprii omului, într-o forma superioară, atunci când el va deveni omul viitorului Jupiter. Un asemenea organ este laringele, de exemplu. El aparține celor mai elevate organe ale omului, aflat în continuare pe calea unei evoluții superioare. Laringele presupune existența plămânului și se dezvoltă pe baza existenței acestuia. Observăm în același timp că, în privința a ceea ce el realizează cu ajutorul laringelui, omul se află pe o treaptă imperfectă. Dar unde se află azi perfecțiunea umană cea mai înaltă? În ceea ce îi dă posibilitatea să se numească un Eu. El este o individualitate. Aceasta își are în Eu punctul său central și trece la om dintr-o încarnare în alta. În viața noastră terestră actuală putem privi retrospectiv la viața noastră trecută, și așa tot mai mult în urmă. Ceea ce și-a dobândit omul în Eul propriu se transmite în încarnările următoare. Dacă vă priviți retrospectiv în timp, vă puteți regăsi încarnat ca locuitor al vechii Grecii, al Egiptului antic și așa mai departe. Ceea ce face laringele, în diferitele întrupări, din rostirea de fiecare dată într-o altă limbă nu este ceva pe care omul îl aduce cu sine dintr-o încarnare în alta. Limba nu este ceva care să se fi individualizat până acum. Omul poate trece printr-un alt popor și se poate exprima într-un alt idiom lingvistic. Limba are ca organ laringele, fără să aibă vreo legătură cu individualitatea noastră propriu-zisă. Limba este un mijloc de exprimare pe care o avem în comun cu ceilalți oameni. Nu ne-o însușim, intipărindu-ne-o, spre a ne folosi de ea și în reîncarnările viitoare. Limba nu este atât de lăuntric legată de Eul nostru cum este gândirea. Organul său de redare este laringele, dar ea nu depinde încă de individualitate, de ceea ce reprezintă demnitatea noastră umană; ea ne vine din afară. Cu toate acestea, prin limbă se exprimă tot ceea ce avem mai profund, mai lăuntric – spiritul. Vorbele sunt cele care poartă în sunet nuanța senzațiilor sufletești, configurația gândurilor; așa încât prin laringe am căpătat un organ prin care, împreună cu individualitatea noastră, suntem rânduiți în ceva creat de spirit, dar nu în ceva făcut de noi înșine. Dacă limba nu ar fi angrenată în ceva creat de spirit, spiritul nu ar putea să se exprime. Dacă laringele nu ar putea să cuprindă în cânt inflexiunea tonului dătător de spirit, sufletul uman nu s-ar putea exprima. Laringele este un organ capabil să exprime acțiuni ale spiritului, un organ prin care omul se integrează într-un suflet de grup, colectiv, neputând încă să se individualizeze, organ care însă este pe cale să preia influențele individuale ale fiecărui om. În viitor, omul își va remodela laringele, încât să poată să exprime și prin intermediul lui ceea ce este individual. Aceasta este o interpretare cu caracter profetic, pe care trebuie să o exprimăm: formarea unui germene de organ care se va transforma în viitor. Ţinând cont de acest aspect, trebuie să admitem că nu avem nici o putere individuală asupra performanței pe care o poate realiza laringele nostru, că el ne-a fost dat prin Har, că trebuie mai întâi să-l pătrundem cu individualitatea noastră. Așa cum coabităm în sinea noastră cu propriul Eu, tot astfel prindem rădăcini, ne fixăm prin laringe în întregul macrocosmos. Din macrocosmos se revarsă spre noi și ceea ce ne ajută ca prin aceasta să fim oameni.
Prin inima noastră noi înșine reușim să devenim oameni; prin intermediul laringelui, entitățile superioare, macrocosmosul ne ajută să devenim oameni. Dar prin corporalitatea noastră nu ne dezvoltăm numai în microcosmos, ci ea este continuu susținută de macrocosmos să evolueze mai departe. Prin laringe se revarsă în noi ceea ce constituie cea mai elevată expresie spirituală, stabilind legătura noastră cu macrocosmosul. Nu numai că receptăm înrâuririle macrocosmosului, ci le și restituim, deși nu avem încă o putere deosebită în aceasta privință. Ne naștem într-un spirit al poporului, noi nu avem încă nici o putere individuală asupra a ceea ce este înnăscut în spiritul poporului. Ceea ce stă scris în Biblie corespunde unui mare adevăr, anume faptul că omul a trebuit să aștepte începerea devenirii sale pământești până în momentul în care i-a fost dată cununa organului său respirator, laringele, de către Spirit, de către însuși Dumnezeu. „Dumnezeu i-a suflat omului răsuflarea și el a devenit un suflet viu.”* Se face aluzie la acel moment când se revărsa în om ceea ce este legătura cu Divinitatea, cu macrocosmosul. Spiritul a fost inspirat prin laringe. Ceea ce este omenesc are tangență cu inima, pe câtă vreme laringele are tangență cu Divinitatea.
* În traducerea românească a Bibliei, Geneza, 2,7: „Domnul Dumnezeu a făcut pe om din țărâna pământului, i-a suflat pe nări suflare de viață și omul s-a făcut astfel un suflet viu”. (Nota trad.)
Prin faptul că omul nu respiră numai, ci este capabil să-și transforme întregul proces respirator, în acele structuri pe care le numim cântec și vorbire, i-a fost dat un lucru apt de cea mai înaltă dezvoltare. De aceea este pe deplin justificată afirmația potrivit căreia omul evoluează continuu și că se va ridica pe o treaptă superioară a spiritualității. Componenta superioară pe care omul și-o va desăvârși este „Atma”; cuvântul „Atem” (în germană: respirație, răsuflare, viață, suflet, forța vitală. – Nota trad.) vine de la Atma. Va trebui ca omul însuși, prin cânt și vorbire, să intervină în acest proces respirator, căci la desăvârșirea acestui „Atma”sau „om-spirit” trebuie să coparticipe procesul respirator care se află în cânt și vorbire. Această dezvoltare se află abia la început, dar cu timpul acest proces va evolua și va cuprinde din ce în ce mai multe domenii, tot mai diferite. Dacă analizăm acest aspect, avem să ne spunem: Îndată ce omul va putea interveni în mod corespunzător în procesul său respirator, aceasta va fi o evoluție superioară tuturor celorlalte. Dar această evoluție nu poate surveni atât de lesne, întrucât omul, datotită constituției sale actuale, nu este suficient de pregătit, de matur. Totuși, dacă omul include printre exercițiile pe care le face și exerciții respiratorii și o anume tehnică respiratorie controlată, va trebui să acorde cea mai mare atenție acestora, iar maestrul său spiritual să dovedească o înaltă responsabilitate, întrucât înseși spiritele divine au fost acelea care i-au schimbat omului procesul respirator, pentru a-l face o ființă grăitoare. Tocmai de aceea spiritele divine au situat limbajul nu în cadrul individualității umane, ci în afara ei. Exercițiile respiratorii înseamnă, așadar, o intervenție într-o sferă superioară.
Cu toată obiectivitatea putem spune că toate acele indicații date cu atâta ușurință azi pentru practicarea unor exerciții respiratorii în spiritul celor menționate înainte lasă impresia că ele pot fi la îndemâna oricui, ca și când li s-ar permite copiilor să se joace cu focul. Când se intervine conștient în procesul respirator propriu, se apelează în natura umană, la însuși Dumnezeu, la spiritul din om. Fiindcă așa stau lucrurile, regulile trebuie să provină numai dintr-o cunoaștere temeinică, aprofundată, acordând acestor aspecte cea mai mare atenție. În această etapă, când se ține atât de puțin cont că la baza a tot ceea ce este material se află ceva spiritual, se consideră o bagatelă prescrierea unui exereițiu spiritual sau a altuia. Când în viitor va fi unanim acceptată aserțiunea că tot ceea ce este fizic are o bază spirituală, se va înțelege și faptul că modificarea respirației face parte din cele mai nobile manifestări, că ea se află într-o anumită legătură cu starea sufletească, asemănător unei rugăciuni, când cunoașterea devine Rugăciune. În caz contrar, nu trebuie date indicații pentru practicarea sistematica de exerciții respiratorii care implică un mare simț de răspundere; ci numai atunci când practicantul va deveni și un spirit evlavios, cucernic, cuprins de harul acelor entități de care încercăm să ne apropiem, la care aspirăm, dar care azi se află prea sus spre a fi percepute. Din oricare Știință spirituală se desprinde ca ultim rezultat, care parcă o justifică, căci sună ca o rugăciune firească:
Știința spirituală trebuie să-i conducă pe toți oamenii spre lumile superioare, nu numai pe cei cugetători, ci și pe simțitori și voluntari deopotrivă. Putem medita oricât asupra Universului, dar nu vom putea cunoaște entitățile superioare fără să ne ridicăm privirea în sus. Acest lucru nu trebuie să ne lase indiferenți. Îndată ce îl facem, se trezește în noi un impuls al simțirii, un impuls de a acționa; pentru a trăi o viață inspirată de idealuri înalte, care ne luminează. Vom învăța să ne rugăm cu evlavie. Simțirea va deveni evlavie, voința noastră lăuntrică divină. Desigur, cei care simt așa ceva nu se vor opri aici. Și vointa va deveni cucernică, dacă urmăm cunoașterea spirituală, și aceasta reprezintă o piatră de încercare. Dacă cineva rămâne numai la stadiul de spirit dornic de cunoaștere și este indiferent față de schimbările care trebuie să se producă în simțirea și voința sa, înseamnă că asupra sa cunoașterea nu a avut o înrâurire corespunzătoare. Trebuie să apară o resimțire afectivă a sarcinilor și o acționare de împlinire a datoriei care decurg din ceea ce se recunoaște ca fiind just. Știința spirituală își găsește ecou în starea de reculegere evlavioasă și în asimilarea cunoștințelor dobândite: cunoștințele spirituale vor trebui sa fie preluate de voința noastră. Dacă vom percepe cunoașterea spirituală în adevăratul său sens, atunci ea va deveni ceva ce va acționa în sufletul nostru ca un Soare spiritual.
Tocmai fiindcă cunoașterea spirituală trebuie să sălășluiască în suflet, este normal ca ea să curgă în cultura noastră pe calea apropierii dintre oameni. Omul poate cuceri cunoașterea și ca sihastru, dar acolo unde participă și inima omul simte atracție față de semenul său: acest lucru îi unește pe oameni. De aici rezultă și îndemnul ca oamenii, animați de același imbold, acela al idealului Științei spirituale, să se reunească. Acest aspect presupune ceva măreț, și anume faptul că Știința spirituală astfel răspândită va contribui la strângerea legăturilor dintre oameni, adunându-i la un loc pe aceia care într-un anumit sens se recunosc și se simt înrudiți. Unde mai putem găsi azi, în această lume a haosului social oameni cu care să ne simțim înrudiți? Cât de divizată este astăzi lumea! Întălnim la tot pasul oameni adunați în birouri, sau în ateliere, sau în fabrici, prestând aceeași muncă, și totuși cât de departe pot fi unele față de altele sufletele lor. Acesta este rezultatul lumii moderne. Putem sta fizicește apropiați unii de alții și cu toate acestea relațiile dintre noi să fie de asemenea natură încât să nu ne înțelegem. Dacă însă ajungem într-un loc și devenim conștienți de faptul că acolo există oameni care venerează și ei ceea ce avem noi mai sfânt în suflet, care poartă în suflet aceeași iubire, atunci avem dreptul să acceptăm că ei au ceva în străfundul lor care ne este înrudit prin ceea ce avem noi mai adânc. Atunci și oameni pe care nu-i cunoaștem defel ne pot apărea ca purtători ai unei entități lăuntrice pe care o cunoaștem. Atunci vom ști că pot exista oameni înrudiți întru spirit.
În măsura în care se răspândește Antroposofia, în care găsim lumină și dragoste, ni se vor asocia și suflete înrudite cu al nostru, care împărtășesc același ideal. Aceasta spune ceva de o importanță covârșitoare despre epoca noastră și despre viața spirituală modernă. Ea este de natură să schimbe oamenii, să-i facă să devină alții. Ei sunt înrudiți, întru spirit în ceea ce privește trăsăturile cele mai importante, chiar dacă sunt atât de depărtați, de deosebiți. Va trebui să facem în așa fel, încât să răspândim de la suflet la suflet nu numai înțelepciunea, ci și ceea ce acționează cu dragoste în această cunoaștere. Noi răspândim frățietatea umană nu prin programe, ci aprinzând același ideal în rândul unor oameni, atunci când ei vor privi în același mod cu noi, în sus, spre cele ce ne sunt cele mai sfinte. Fiecare ciclu de conferințe trebuie să culmineze nu numai prin idealurile care să ne anime sufletul, ci să acționeze în continuare neobservat asupra noastră, încât să învățăm să ne iubim mai mult semenii și să ne unim în spiritul universal. Scopul nu este doar de a împărtăși cunoștințe, ci de a călăuzi oamenii pe drumul fraternității. El are ca obiectiv să sădească dragostea în oameni și să contribuie la progresul, la evoluția sufletului în focul dragostei. În acest sens ar trebui ținute și aceste conferințe.
Am încercat să punem în legătură aspecte ale unor domenii adeseori foarte îndepărtate, în vederea obținerii înțelegerii lumii și existenței noastre, și a ceea ce provine din lumile spirituale. Ca om trebuie să faci acest lucru. Ridicându-ne spre cele spirituale, găsim interiorul propriei noastre entități. Adevărata dragoste își are rădăcinile în spirit. Când omul întâlnește omul în spirit, el îl găsește într-o iubire neoscilantă, nefragmentară. Când ne simțim străbătuți de căldură în acest sens, în sufletul nostru pătrunde un element formator, astfel încât acesta determină o asociere a oamenilor. Atunci avem presentimentul că trecem de la logica gândirii la logica inimii. Logica gândirii poate duce la egoism, pe câtă vreme logica inimii biruie egoismul, făcându-i pe oameni „discipoli ai înțelepciunii”, eliberați de orice fel de prejudecată, participanți la întreaga umanitate. Dacă am fost pătrunși de adevărurile spirituale ca de apa vie, înseamnă că am înțeles și receptat impulsul lumii spirituale. Dacă despărțindu-ne de aceste conferințe avem sentimentul că am dobândit nu numai cunoștințe suplimentare, ci și un plus de căldură sufletească, înseamnă că ele și-au atins adevăratul lor scop. Fie ca o parte din acest ideal să fi fost atins. Oricât ar dura un asemenea ciclu, este în firea lucrurilor, noi nu putem comunica decât puține lucruri. Cel mai frumos lucru ar fi ca în fiecare inimă și în fiecare suflet să se fi adunat atâta căldură, încât ea să dăinuie până la viitoarea noastră întâlnire, în așteptarea căreia vă spun din toată inima: La revedere!
