Există adevăruri care trebuie să fie rostite înainte ca ele să poată fi pe deplin înțelese de toată lumea, pentru ca forța lor intrinsecă să creeze mai întâi terenul spiritual propice în care aceste adevăruri să poată răsări cândva. Ele se fixează mai întâi în suflet ca niște germeni, dezvoltându-se în subconștient precum un organism viu, pentru ca apoi, la momentul oportun, să pătrundă în viață ca o ccapacitate sufletească trează. Marile adevăruri trebuie să fie gândite mai întâi. prelucrate și verificate de către marile spitite alese, înainte ca ele aă pătrundă în marea masă. Abia apoi, la vremea potrivită, când vechile adevăruri și tipare devin desuete și depășite, vine și momentul ca ele să fie aduse la cunoștință celor mulți. Acest drum al evoluției stă la baza apariției oricărei forme noi a concepțiilor despre lume. Tot ceea ce a adus cultura cu ea până la acel moment s-a epuizat. Un neam obosit apune. Dar undeva, într-un ungher, există impulsuri noi, care aduc o adiere intelectuală mai însuflețită; de această adiere sunt cuprinse la început cercuri mai restrânse, care treptat încep să crească simțitor, încât foarte curând glasul celor care solicită explicații ale unor probleme spirituale nu mai poate fi acoperit. Starea de spirit pustiitoare a îndoielilor agnostice cedează. Treptat locul stării de pasivitate interioară este preluat de convingere, de încredere. Vechile dogme ale credinței și științei sunt privite acum într-o altă lumină, nucleul lor ființial licărește din deșertăciunea definițiilor aride. Noile cunoștințe acumulate se desprind din lupta cu formulele anchilozate devenite neviabile. În acest chip are loc depășirea stării de stagnare, sufletul se află din nou ancorat în starea sa originară, iar conținuturile veșnic adevărate ale religiilor, împreună cu geneza miturilor și simbolurilor care stau la baza lor sunt salvate pentru umanitate. Această transsubstanțiere de la moarte la viață reprezintă una dintre cele mai binecuvântate cuceriri ale existenței umane. Ea se datorează influenței acelor vestitori de adevăruri care au renunțat la propria existență, pusă în slujba umanității, devenind sprijinul ei de nădejde, atunci când totul pare să se năruie.
Această aducere la suprafață a adevărurilor ascunse în izvoarele veșnice ale existenței – și vestirea lor – devine o necesitate istorică, la cumpăna marilor perioade istorice, cănd marile culturi dispar și izbucnește în mod haotic și impetuos din străfundul sufletelor cu împetuozitate un nou impuls dornic să cucerească noi aptitudini pentru umanitate. Și acum ne aflăm într-un asemenea moment de cotitură istorică. Poate mai mult ca oricând, tot mai multe din vechile valori s-au prăbușit. Dar ele pot reînvia într-o formă nouă, precum pasărea Phoenix din propria-i cenușă, dacă experimentul unei asemenea prăbușiri spirituale și materiale, de genul celei trăite de umanitate în primele decenii ale acestui secol, va deveni din temelie o forță transformatoare; pentru a apela la un vechi simbol spunem: cenușa distruge și, în procesul arderii, noile cunoștințe se prefac într-un act devoință. Doar astfel poate să se ivească noua făclie din tenebrete Universului.
Contra afirmării noilor mari adevăruri se ridică nu numai oameni ale căror sfere de interese sunt periclitate, dar se opun și forțele și puterile universale retrograde de orice fel ar fi ele. Tocmai prin faptul că ele determină apariția urii și respingerea lor sunt constructive și viabile; uneori chiar și cei care sunt însetați de cunoaștere trec la început indiferenți pe lângă ele, tocmai pentru că nu sunt deocamdată în stare să pătrundă în profunzimea lor. Dar adevărul așteaptă parcă să-i acordăm atenția necesară, face în așa fel ca puterea sa curativă și ordonatoare să acționeze în liniște asupra stării noastre spirituale latente, semiconștiente, pricinuind posibile frământări și dureri, asemenea acțiunii razelor solare care pătrund în organul vederii. Într-un chip asemănător dobândim și organele vederii spirituale, care ne fac capabili să suportăm puterea strălucitoare a înrâuririlor spirituale. Ca și orbiți ne retragem mai întâi, până când învingem teama, pentru ca apoi să ne simțim ca niște nou-născuți. În aceste momente, cu smerenie și prin autocunoaștere, învățăm să respectăm căile înțelepte ale Providenței și să admitem cu recunoștință că la momentul oportun ne-a trimis acele călăuze, acei mesageri care clădesc noul din vechi, dispuse să coboare în sufletul nostru spre a ne oferi darul lor. Abia acum vom înțelege de ce aceste spirite alese, în ciuda zeflemelei și a disprețului la care au fost supuse, și-au asumat de bunăvoie o asemenea grea povară. Dragostra față de oameni și acea voință contopită cu voia Domnului le-au transformat spiritul de sacrificiu într-o îndatorire a iubirii înțeleasă de la sine. Făuritorul viitorului trebuie oricând să fie dispus să se jertfească pe sine cu bucurie, căci numai propriul act de voință îl face capabil să suporte cu resemnare forțele demonice care se ivesc la tot pasul, pe neașteptate, stând la pândă să-i distrugă opera. El este, de fapt, un neînțeles, deoarece, față de ceilalți, trăiește în avans o treaptă viitoare a omenirii. El trebuie să rămână un însingurat, cu toată stima care i se acordă. Marile adevăruri pe care le are de transmis vor trebui prezentate mai întâi ca atare, pentru ca treptat judecata sufletească și puterea de gândire să se poată apoi dezvolta spre a le prelua. Paralel cu drumul de calvar al învățătorului merge și drumul încercărilor omenirii, chemate spre un nou progres spiritual, care nu poate fi cucerit decât prin forța purificatoare a suferinței, realizând pătrunderea în sfere superioare ale cunoașterii.
În pragul marilor prefaceri la care asistăm, Rudolf Steiner a rostit acele mari adevăruri ale vieții spirituale pentru care mai întâi a fost ignorat, apoi calomniat și persiflat. Dar el a suportat toate acestea cu stoicism, chiar cu o anumită înțelegere, demnă de toată admirația, dar și cu o bucurie, din toată inima, petru tot ceea ce survenea cu un minimum de pozitivitate, în sensul unei acționări pentru bine și în mod creator pentru introducerea progresului în viața activă. Războiul Mondial a zădărnicit speranța că omenirea ar putea fi salvată de la un experiment fatal, iar consecințele devastatoare ale acestuia s-au așternut ca umbre grele pe elanul său creator. Cu toate acestea Rudolf Steiner nu și-a găsit nicicând odihna, imboldul inimii sale era acela de a se ști de folos în orice împrejurare, acolo unde sfatul și prezența sa erau solicitate, chiar dacă trebuia să accepte că forțele umane nu erau pe măsura marilor exigențe ale timpului.
Soarte Europei era pecetluită și efectele urmau să se arate din plin. Dar cercetătorul spiritual ia în calcul viitorul, cerințele destinului, suferințele multor popoare. El ține seama de viețile pământene care se reîntorc ciclic.
În toate acestea se află chezășia pentru tot ce a fost sădit în suflete ca un germene care va răsări totuși, cândva, trăindu-și reînvierea. Suferința nesfârșită, răsturnările dureroase aduse de Războiul Mondial și urmările sale devastatoare asupra omenirii vor face să renască o forță în suflete, un fel de predispoziție de a birui, de a raționa cutezător.
„Din curajul luptătorilor,
Din sângele vărsat în bătălii,
Din durerea celor părăsiți,
Din faptele de jertfă ale poporului
Va crește fructul spiritului,
Călăuzind conștient sufletele
Spre împărăția spiritelor.”
Astfel sunau cuvintele cu care Rudolf Steiner își începea sau își încheia de fiecare dată prelegerile sale din timpul Războiului Mondial.
În conferințele cuprinse în acest volum, care au fost ținute la Viena cu câțiva ani înainte de Primul Război Mondial, Rudolf Steiner își fixase drept scop să clarifice dintr-un alt unghi acele cunoștințe ale căror descrieri le găsim în cărțile sale. De această dată a dorit să aleagă drumul trăirilor nemijlocite, să apeleze la gândirea inimii, care nu trebuie nicidecum să lipsească din baza gândirii raționale, de care ar trebui să fie ea însăși pătrunsă, dar care trebuie să fie considerată totuși ca o etapă superioară a viitorului, gândirea noastră de acum fiind doar o treaptă preliminară. Sesizarea nemijlocită a adevărului va înlocui la un moment dat ceea ce apare astăzi deja la mulți oameni ca un sentiment sigur al adevărului.
Fiecare mistică are la baza sa impresii primite din lumea spirituală, dobândite prin trăiri nemijlocite și care sunt receptate de gândirea inimii sub forma unor imagini sau idei. Pentru redarea unor asemenea trăiri s-a folosit mai de mult un limbaj metaforic, a cărui nuanță acționa puternic asupra sentimentului. În vremurile noastre trebuie adoptată cale explicațiilor logice, pentru ca rezultatele astfel obținute să poată fi transmise mai departe oamenilor într-un chip inteligibil. Imperativul ca acestea să găsească astăzi drumul spre sufletele gânditoare constituie o necesitate, întrucât și forțele cosmice se epuizează și trebuie să fie înlocuite cu altele noi. Așa cum odinioară în adâncul omului s-a trezit vocea conștiinței, care anterior nu-i era cunoscută în această formă, tot astfel vor ieși la iveală și alte aptitudini, alte facultăți încă nebănuite. Lumina din inima omului va trebui să se reverse spre lumina cosmică pentru ca sursa să nu se epuizeze.
Ca scop imediat al științei spirituale întemeiate de el, Rudolf Steiner și-a propus să răspândească cunoștințele în rândul oamenilor, considerând că obigația generației sale este aceea de a colabora la devenirea lumii, căci în caz contrar ar însemna să aibă loc o pustiire a vieții.
O dată cu asumarea conștientă a propriei evoluții, omul continuă acea activitate pe care până atunci au desfășurat-o, în propria sa ființă, forțele spirituale. În timpurile străvechi, oameni izolați îndeplineau această misiune în cadrul lăcașului de cult, ca pe o anticipare, și prin aceasta ca pe o înlesnire viitoare a ceea ce va deveni cândva condiția umană în general. Prin reguli rigide, supunere coercitivă și suprimarea propriei voințe s-a împlinit ceea ce în cadrul esotericii creștine s-a transformat mai degrabă într-o trăire interioară a sentimentelor, decât într-o moștenire a lui Christos, dar care acum trebuie să cuprindă din ce în ce mai mult sfera autonomă a voinței omului care are nevoie de îndrumarea mentorului, dar care în îndrumător nu mai are decât un prieten care îl sfătuiește. Aceasta este metoda școlii rosicruciene, care este corespunzătoare timpurilor moderne și care ia în considerare facultățile intelectuale și nevoia de libertate a individului. Ea trebuie să vegheze ca elevul să lucreze în primul rând la desăvârșirea lui morală; ea vede în autocunoaștere o chemare la autoperfecționare.
Esoterismul creștin reprezintă reunirea a ceea ce în vechile misterii păgâne se poate separa în calea cufundării în sine și aceea a înălțării extatice în Univers. În timp ce la misticii sentimentului din Evul Mediu și timpurilor moderne care se anunțau întâlnim un fel de continuare a drumului parcurs de vechiul aspirant la inițiere egiptean și de cel palestinian, la metoda rosicruciană se mai pot găsi, într-un mod deosebit de pregnant, punctele de convergență cu vechile misterii nordice, care își orientau discipolii spre viețuirea macrocosmosului și a ciclului anual, cu diferențierile atât de accentuate care caracterizează cele patru anotimpuri. În aforismele Calendarului sufletesc de Rudolf Steiner întâlnim participarea la trăirea acestui ciclu al întregii naturi adus într-un chip minunat la forțele de cunoaștere ale sufletului modern. Purtat de gânduri limpezi cum este cristalul, Eul, care datorită intensității manifestărilor cosmice era aproape anihilat și avea nevoie de o fortificare din partea altor Euri, poate printr-o viețuire plină de simțire să se perceapă în sine și în Cosmos. Aici ne este dată o coborâre a trăirii macrocosmice, o pătrundere a naturii preschimbată într-o activitate a sufletului, carc ne conduce spre o devenire conștientă aprofundată și spre o menținere a Eului. Este exact ceea ce și-a propus Rudolf Steiner drept sarcină prin ciclul de conferințe ținute la Viena și cuprins în această carte ca indirect, prin lumea ideilor, să stârnească sentimente și dispoziții; aceasta s-a petrecut în forma cea mai autentică în aforismele din Calendarul sufletesc. Cu adevărat ele ne unesc cu universul spiritual.
Descrierii acestor două căi de inițiere, a celei orientale și a celei nordice, și implicării tuturor cuceririIor obținute de gândirea rațională greacă a timpurilor mai recente, care au contribuit la ascuțirea stării de conștiență, le datorăm imaginea grandioasă a Cosmosului, ale cărui frutmusețe și consistență îmbogățesc în același timp mintea și inima, aducându-le într-o stare de rezonanță. Se putea cumva ca tabloul minunat al Soarelui, ca inimă a sistemului lumii noastre și ca punct central al revărsărilor forțelor spirituale planetare, a căror reprezentare microcosmică este dată de circulația sanguină, să nu ne încălzească și nici să nu ne entuziasmeze? Această lucrare abundă în imagini care răspandesc viață.
Descriindu-ne căile esoterismului occidental și arătându-ne ce trebuia acesta să devină pentru timpurile prezente în procesul său transformator, s-a recurs la o terminologie specifică, care diferă întru câtva de cea folosită în alte locuri. Rudolf Steiner a dorit mereu să contribuie la mobilitatea noțiunilor: nu trebuie să se introducă un cuvânt acolo unde lipsesc concepte. Dacă la început, pentru a înlesni auditorilur săi să-l urmărească și să-l înțeleagă, a păstrat expresiile împrumutate din filosofia indiană, care le erau mai familiare, cu timpul a trecut la alte forme și denumiri ale lucrurilor și fenomenelor din lumea spirituală, definindu-le potrivit necesității de a caracteriza lucrurile mai mult din interior și de a le adapta manierei moderne de formare a noțiunilor. El stabilea denumirile în funcție de punctele de vedere din care rezultaseră descrierile sale, punându-le în evidență în cele mai diferite moduri. Pentru orientarea cititorului, prezentăm aici o succintă sinteză a diferitelor denumiri echivalente pentru domenii cosmice sau pentru stările de conștiență.
Lumea astrală ar mai putea fi denumită și lumea sufletelor, iar cea devakhanică și lume a spiritului. Pentru planul Nirvana, limbile europene nu pot încă avea o denumire corespunzătoare, dacă vor să fie sincere.
Preluăm din lucrarea Cursul vieții mele de Rudolf Steiner următorul pasaj, care poate sluji drept călăuză pentru editarea acelor prelegeri care au apărut – la solicitarea expresă a membrilor Societății Antroposofice – mai întâi ca ediții destinate unui cerc restrâns, date apoi publicității și devenind accesibile sub forma acestei cărți:
„Cine vrea să-mi urmărească frământările lăuntrice și eforturile depuse în vederea aducerii antroposofiei în conștiența zilelor noastre trebuie să o facă în baza lucrărilor generale publicate. Acolo am discutat tot ceea ce constituia strădania epocii spre cunoaștere. Acolo am consemnat ceea ce prindea din ce în ce mai mult contur în «vederea spirituală» și care a devenit edificiul antroposofiei, deși în multe privințe într-o formă imperfectă.
Pe lângă obligația pe care o aveam, de a construi «antroposofia» și de a sluji ceea ce rezultă atunci câmd trebuie să faci comunicări din lumea spirituală lumii intelectuale actuale, apărea și aceea de a veni în întămpinarea a ceea ce s-a manifestat ca necesitate sufletească, ca dor spiritual din partea membrilor Societății, în calitatea lor de membri dornici de cunoașterea spirituală.
A existat înainte de toate cerința imperioasă de a prezenta Evangheliile și conținutul Bibliei în lumina învățăturilor și a ceea ce se dovedise a fi antroposofia. Se cerea audierea unor cursuri despre aceste revelații date omenirii.
În timp ce se țineau aceste prelegeri în cadrul Societății Antroposofice, a mai survenit ceva. La aceste conferințe participau doar membrii Societății. Ei erau deja familiarizați cu noțiunile elementare antroposofice și se putea vorbi cu ei ca și cu cei avansați în materie. Acest fapt mi-a oferit posibilitatea dezvăluirii unor aspecte imposibil de a fi abordate într-o lucrare destinată publicului larg.
În aceste cercuri restrânse puteam vorbi despre anumite lucruri într-un mod pe care, dacă s-ar fi pus problema publicării lor, cu siguranță că ar fi trebuit să le concep diferit.
În privința sursei de inspirație, există realmente un dualism între scrierile destinate marelui public și cele cu caracter particular, în sensul că nu au aceeași proveniență. Totalitatea cărților publicate este rezultatul propriitor mele frământări și căutări; la volumele care cuprind conferințele mele a colaborat indirect Societatea. Eu sunt atent la vibrațiile vieții psihice a întregii Societăți, ascult ceea ce se petrece în viața mea lăuntrică și dintr-o vie comunicare cu ea rezultă tonul și ținuta conferințelor mele.”
MARIE STEINER
