Dacă vrem să continuăm consideraţiile cultivate anul trecut [Nota 1] în serile întâlnirilor noastre de ramură, este necesar să ne însuşim şi alte concepte, reprezentări şi concepţii decât cele despre care am vorbit până acum. Noi ştim că nu am putea-o scoate la capăt cu ceea ce avem de spus despre Evanghelii şi alte documente spirituale ale omenirii dacă nu luăm în considerare drept premisă acea evoluţie a întregului sistem cosmic pe care o desemnăm drept întrupare a planetei noastre în stadiile Saturn, Soare şi Lună, până la actuala existenţă ca Pământ. Cel care îşi aminteşte cât de des a trebuit să ne referim la aceste reprezentări de bază ştie cât de necesare sunt ele pentru orice examinare ocultă a evoluţiei omenirii. Dacă veţi analiza datele existente, de exemplu în Ştiinţa ocultă [Nota 2], în ceea ce priveşte dezvoltarea din stadiile Saturn, Soare şi Lună, până la stadiul de Pământ, veţi recunoaşte că în acest caz poate fi vorba doar despre o schiţă, doar despre date ce pot fi indicate sub un anumit aspect, dintr-un anumit punct de vedere – şi chiar dacă ar fi fost cu mult mai detaliate, lucrurile nu ar fi putut sta altfel. Căci, aşa cum existenţa pământească ne oferă o mulţime infinită de amănunte, este de la sine înţeles că ar trebui să menţionăm o serie infinită de amănunte şi pentru existenţele saturniană, solară şi lunară, şi că, de fapt, întotdeauna în această privinţă poate fi oferită doar o schiţă în linii mari, ca un fel de desen în cărbune. Dar pentru noi este necesară o caracterizare a evoluţiei şi sub un alt aspect.
Dacă ne întrebăm de unde avem toate aceste date care ne-au fost indicate, ştim că ele provin din aşa-numitele înscrieri în Cronica Akasha. Noi ştim că ceea ce s-a petrecut cândva sau se desfăşoară în decursul evoluţiei cosmice poate fi citit ca fiind înscris într-o substanţă spirituală subtilă, în substanţa akashică. Există astfel de consemnări ale tuturor evenimentelor care s-au desfăşurat, din care se poate afla cum au stat lucrurile. Veţi putea accepta, desigur, că aşa cum lucrurile care se află în apropierea noastră sunt mai mult sau mai puţin clare în privinţa amănuntelor lor pentru privirea obişnuită ce parcurge lumea noastră fizică, iar pe măsură ce sunt mai îndepărtate ele ne apar mai mult sau mai puţin neclare, tot astfel şi lucrurile care sunt mai aproape de noi din punct de vedere temporal, care aparţin evoluţiei Pământului sau a Lunii, pot fi indicate cu mai multă exactitate, pe când cele care sunt mai îndepărtate din punct de vedere temporal dobândesc contururi mai imprecise, ca de exemplu atunci când privim clarvăzător în urmă asupra existenţei saturniene sau solare.
De ce acordăm o anumită valoare urmăririi unor intervale temporale situate cu mult în urmă? Cineva ar putea spune: De ce aduc aceşti antroposofi în discuţie astăzi asemenea lucruri străvechi? De ce trebuie să ne preocupăm de aceste lucruri străvechi, când avem suficient de lucru cu ceea ce se desfăşoară în prezent?
Ar fi incorect să vorbim astfel, deoarece ceea ce s-a desfăşurat cândva se mai desfăşoară neîncetat şi azi. Ceea ce s-a petrecut în perioada saturniană nu a avut loc numai atunci, ci merge înainte şi azi, numai că este acoperit, făcut invizibil de ceea ce se află acum în exteriorul omului pe planul fizic. A devenit de-a dreptul invizibilă vechea existenţă saturniană, care s-a desfăşurat cu mult timp în urmă. Dar pe oameni îi mai privește întru câtva şi astăzi această veche existenţă saturniană. Și pentru a ne face o idee despre aceasta, vrem să aducem următoarele lucruri în faţa sufletelor noastre.
Noi ştim că miezul cel mai lăuntric al fiinţei noastre ne întâmpină drept ceea ce numim „Eu” al nostru. Acest Eu, nucleul cel mai lăuntric al ființei noastre, este cu adevărat pentru oamenii actuali o entitate suprasensibilă, imperceptibilă. Cât de imperceptibil este Eul poate fi conchis deja din faptul că astăzi există aşa-numitele psihologi oficialie care nu mai au nici cea mai vagă idee privind în ce constă esenţa acestui Eu, nici măcar a faptului că ar trebui să se refere la un asemenea Eu.
Eu am atras adesea atenţia asupra faptului că în secolul al XIX-lea a apărut în psihologia germană expresia „Psihologia – învăţătura despre suflet, fără suflet” [Nota 3]. Dătătoare de ton pentru această „învăţătură despre suflet, fără suflet”– deşi expresia nu a fost formulată de ea – a fost şcoala lui Wundt [Nota 4], renumită astăzi în lumea întreagă, expresie care nu este menţionată numai în ţările de limbă germană, ci pretutindeni acolo unde se vorbeşte de psihologie. „Psihologia fără suflet” poate fi exprimată astfel: o descriere a însuşirilor sufleteşti, fără a ține cont de fiinţa sufletească independentă, în care toate însuşirile sufletului se adună într-un fel de focar, anume se adună în Eu. – Acesta este cel mai mare nonsens care a putut fi vehiculat în psihologie, şi cu toate acestea psihologia actuală se află întru totul sub influenţa acestuia. Această „psihologie fără suflet” este celebră astăzi în întreaga lume. Istoricii viitorului, care vor descrie cultura timpului nostru, vor avea mult de lucru dacă vor voi să facă întru câtva plauzibil urmaşilor noştri cum a fost posibil ca în secolul al XIX-lea şi aproape în întreg secolul XX un asemenea lucru să fie privit drept cea mai mare performanţă în domeniul psihologiei. Spun aceste lucruri pentru a indica cât de neclară este psihologia oficială în privinţa Eului, punctul central al fiinţei omeneşti.
Dacă am putea să apucăm Eul în adevărata sa entitate şi să îl așezăm în fața noastră ca pe trupul fizic exterior, și dacă am căuta mediul înconjurător de care depinde Eul, aşa cum depinde trupul fizic de ceea ce poate fi văzut din afară prin ochi şi în alte feluri perceput prin simţuri, dacă am putea căuta mediul înconjurător al Eului aşa cum în regnul fizic avem mediul înconjurător format din nori, munţi ş.a.m.d. – dacă am vrea să căutăm cele de care depinde Eul aşa cum depinde trupul fizic, de exemplu, de alimente – am ajunge la o caracteristică cosmică, la un tablou cosmic care încă și astăzi oarecum impregnează mediul nostru înconjurător obişnuit, care se află invizibil înăuntrul acestuia şi este același cu tabloul cosmic al vechiului Saturn. Aceasta înseamnă că cel care vrea să cunoască Eul în propria sa lume trebuie să perceapă o lume cum era cea a vechiului Saturn. Această lume este acoperită, ascunsă, este o lume suprasensibilă. Iar omul, la nivelul actual al evoluției sale, nici nu ar putea-o îndura. Păzitorul Pragului [Nota 5] a acoperit-o, ca să rămână deocamdată ascunsă față de el, deoarece este nevoie de un anumit grad de evoluţie spirituală pentru a putea suporta o asemenea privelişte.
Căci este realmente o privelişte cu care trebuie mai întâi să te obişnuieşti. Dumneavoastră trebuie în primul rând să vă faceţi o idee despre ceea ce este necesar pentru a ajunge până acolo încât să puteți simţi o asemenea imagine cosmică drept ceva real. Pentru aceasta ar trebui să vă imaginaţi că în lume nu există nimic din ceea ce pot percepe simţurile, ar trebui să vă imaginaţi de asemenea că nu există nici lumea dumneavoastră lăuntrică, în măsura în care aceasta constă din mişcările sufleteşti obişnuite ale omului; ar trebui mai departe să vă imaginaţi că nu există în lume nimic nici din toate cele care sunt idei şi reprezentări în om. Aşadar, trebuie să vă imaginaţi că nu există nimic din ceea ce se află în lumea exterioară pe care îl pot percepe simţurile, iar din lumea interioară nimic din ceea ce este mişcare sufletească, idee sau reprezentare. Şi dacă vreţi să vă faceţi o idee despre dispoziţia sufletească la care trebuie să ajungă omul atunci când are în mod real gândul că toate acestea nu mai există, dar el continuă să existe – atunci nu se poate spune altfel decât că omul trebuie să învețe să poată simți fiori şi groază faţă de golul infinit ce se deschide în jurul nostru. Trebuie să putem simţi mediul înconjurător ca fiind complet saturat şi impregnat de ceea ce ne produce groază şi fiori din toate părţile, şi trebuie să fim în acelaşi timp capabili să putem învinge această groază prin fermitatea lăuntrică şi siguranţa fiinţei noastre. Fără aceste două dispoziţii sufleteşti, cea de groază faţă de golul infinit al existenţei şi învingerea acestei groaze, nu putem avea nicio presimţire a celor ce se află la baza existenţei noastre cosmice drept veche existenţă saturniană.
Cele două simţăminte sunt în mică măsură cultivate de către oameni. De aceea se şi găsesc în literatură puţine descrieri ale acestei stări. Ea este cunoscută de aceia care au încercat să cunoască temeiul lucrurilor în decursul timpurilor prin puterile clarvăzătoare. Dar în literatura scrisă sau tipărită se găsesc prea puţine informații despre faptul că oamenii au simţi așa ceva precum groaza în faţa golului infinit sau a învingerii acestei groaze. Pentru a avea o perspectivă exterioară în această privinţă, am încercat să cercetez puțin în literatura mai recentă, în care putea apărea ceva precum această groază într-un om, în faţa golului incomensurabil. Filosofii folosesc de obicei concepte prudente şi evită să vorbească despre marile impresii, impunătoare. Acolo nu găsești așa ușor ceva în privinţa lor. Acum nu vreau să vorbesc despre cele în care nu am găsit nimic. Dar odată am aflat un mic ecou al acestor sentimente în jurnalul hegelianului Karl Rosenkranz [Nota 6], în care el descrie pe alocuri sentimente foarte intime, aşa cum le-a avut când a trăit experiența filosofiei lui Hegel. Karl Rosenkranz îşi clarifică faptul că filosofia lui Hegel porneşte de la „existenţa pură”. Despre această „existenţă pură” a lui Hegel [Nota 7] s-a vorbit mult în literatura filosofică a secolului al XIX-lea, dar trebuie să spunem că ea a fost prea puţin înţeleasă. Am putea chiar spune că în filosofia celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea – desigur, acest lucru se poate spune doar în cercurile cele mai intime – „existenţa pură” a lui Hegel se inţelege tot atât cât înţelege boul din ziua de duminică, după ce s-a îndopat toată săptămâna cu iarbă. Această „existenţă pură” a lui Hegel este un concept filtrat – căci nu este vorba de cel care există, ci de existenţă –, care nu constituie ceea ce am caracterizat eu drept gol îmgrozitor, terifiant, dar întreg spaţiul existenţei hegeliene este nuanţat de acea însuşire care nu conţine nimic din ceea ce poate fi vieţuit de om: este infinitul umplut în întregime cu existenţă. Iar Karl Rosenkranz resimte la un moment dat o cutremurare plină de groază în faţa răcelii spaţiului cosmic ce nu este umplut de nimic altceva decât existenţă goală.
Pentru a înţelege ceea ce stă la baza lumii nu este suficient să construim concepte şi idei în această privinţă, ci este mult mai necesar să ne putem stârni o reprezentare a sentimentului care ia naştere faţă de golul infinit al vechii existenţe saturniene. Omul este cuprins atunci, chiar dacă are doar o presimţire în acest sens, de sentimentul de groază. Dacă vrem să ne înălţăm în mod clarvăzător la perceperea acestei stări saturniene, trebuie să ne pregătim în sensul de a ne cuceri un sentiment care într-o anumită privință porneşte de la simţământul, mai mult sau mai puţin cunoscut fiecărui om, al ameţelii care te cuprinde când stai pe un pisc înalt, când te afli deasupra unei prăpăstii şi ai impresia că nu mai ai un teren sigur sub picioare; sentimentul că nu te poți menține pe loc, astfel încât te simți predat unor puteri, unor forţe asupra cărora nu mai ai nicio putere. Însă acesta este doar un sentiment elementar, inițial. Căci nu ne pierdem numai terenul de sub picioare, ci şi ceea ce pot ochii vedea, urechile auzii, mâinile cuprinde, orice ce se află în mediul nostru înconjurător; și atunci nu poate fi altfel decât fie pierdem orice gând, cădem într-o stare crepusculară sau de somn, în care nu mai putem ajunge la nicio cunoaştere, fie trăim în acea senzaţie și atunci inevitabil ajungi la starea de groază descrisă. Dar trebuie să fim pregătiţi în acest sens, altfel vom fi cuprinşi de o stare de ameţeală ce nu poate fi învinsă.
Pentru omul actual există două posibilităţi în acest caz. O posibilitate sigură este aceea ca cineva să fi înţeles Evangheliile, să fi înţeles Misteriul de pe Golgota. Cel care le-a înţeles într-adevăr în profunzimea lor deplină – desigur nu așa cum vorbesc astăzi teologii moderni despre ele, ci așa încât a absorbit în întregime din ele cele mai profunde lucruri pe care le poate afla lăuntric omul din ele –, acela ia ceva în acel gol, care se extinde ca dintr-un punct și umple golul cu ceva care este asemănător curajului, care este un sentiment de încredere, de a fi ocrotit, prin faptul de a fi unit cu acea entitate care a împlinit jertfa de pe Golgota. Aceasta este una dintre căi. – Cealaltă cale este de a pătrunde în lumile spirituale fără Evanghelii, să pătrundem în lumile spirituale printr-o adevărată, autentică antroposofie. Acest lucru se poate, de asemenea, realiza. Dumneavoastră ştiţi că noi am accentuat mereu: noi nu pornim de la Evanghelii atunci când considerăm Misteriul de pe Golgota, ci am putea ajunge la esenţa lui chiar dacă nu ar exista nicio Evanghelie. Acest lucru nu s-ar fi putut realiza înainte ca Misteriul de pe Golgota să se petreacă; dar astăzi este posibil pentru că prin Misteriul de pe Golgota a intrat în lume ceva prin care omul poate înţelege lumea spirituală direct din impresiile nemijlocite. Este ceea ce poate fi numit domnia Spiritului Sfânt în lume, domnia gândurilor cosmice în lume.
Dacă vom proceda într-unul sau altul din aceste două moduri nu ne vom putea pierde, şi, ca să spun aşa, nu ne vom putea prăbuşi în prăpastia infinită atunci când ne aflăm la început în faţa acestui gol care ne îngrozeşte. Dacă ne apropiem de acest gol îngrozitor prin pregătirile care ne sunt date prin diferite mijloace, precum de exemplu este dezvoltat în Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare?, și în ceea care se clădește mai departe pe această bază, și pătrundem în lumea spirituală, într-o lume în care nu este nimic din ceea ce ne poate zgudui sufletul, din ceea ce poate cuprinde raţiunea noastră, dacă ne familiarizăm cu această lume, atunci, adaptându-ne, ca să spun aşa, cu existenţa de pe Saturn, facem cunoștință mai întâi cu entităţi, care însă nu arată asemănător celor din regnul animal, vegetal sau mineral – este desigur o lume în care nu există nori şi nici lumină, în care nu există niciun sunet –, anume facem cunoștință cu acele entităţi care sunt denumite în terminologia noastră Spirite ale voinţei, sau Tronuri. Învăţăm să cunoaştem aceste Spirite ale voinţei, astfel încât ele să devină o adevărată realitate obiectivă pentru noi, aş putea spune, o mare unduitoare de curaj.
Ceea ce inițial omul îşi poate doar imagina devine prezent pentru clarvăzător. Gândiţi-vă că sunteţi cufundaţi în această mare, dar cufundaţi ca fiinţe spirituale, care se simt una cu Entitatea Christos, purtate de entitatea Christos, înotând, dar nu într-o mare de apă, ci într-o mare ce umple un spaţiu infinit cu talazuri de curaj, cu talazuri de energie – nu pot să le spun altfel! Aceasta nu este o mare indiferentă şi nediferenţiată, ci toate posibilităţile şi toate nuanţele a ceea ce poate fi desemnat prin sentimentul curajului ne întâmpină acolo. Facem cunoștință cu entităţi care într-adevăr constau din curaj, dar care însă sunt foarte bine specificate, astfel încât le putem întâlni ca entităţi concrete. Sigur că este ciudat să spui că întâlneşti entităţi care sunt la fel de reale ca omul alcătuit din carne, dar care nu constau din carne, ci din curaj. Dar aşa stau lucrurile. Astfel de entităţi sunt Spiritele voinţei, şi pentru început noi desemnăm drept existență saturniană numai ceea ce reprezintă Spiritele voinței, care constau din curaj, şi nimic altceva. Acesta este la început Saturn. Este o lume despre care nu putem spune că ar fi o lume sferică, hexagonală sau pătrată. Toate aceste determinări spaţiale nu sunt potrivite pentru a o caracteriza, căci acolo nu există posibilitatea de a găsi un capăt. Dacă vrem să folosim încă o dată imaginea înotului, putem spune: nu este o mare în care poți ajunge la suprafaţă, ci în toate părțile găsești întotdeauna Spirite ale curajului sau voinţei.
Voi argumenta în conferinţele următoare că nu ajungem direct la această stare – dar acum vreau să menţin aceeaşi ordine ca înainte: Saturn, Soare, Lună – căci este cu mult mai bine dacă menţinem direcţia inversă: de la Pământ înspre Saturn, aşa cum se petrece în realitate din punctul de vedere clarvăzător. – Acum însă prezint lucrurile invers.
Particularitatea este: dacă ne-am ridicat până la această contemplare, intervine ceva foarte dificil de imaginat pentru acela care nu s-a străduit să ajungă încet şi treptat la astfel de reprezentări. Căci încetează să existe ceva care este atât de amalgamat cu reprezentarea omenească obişnuită cum nu este nimic altceva: încetează să existe spaţiul. Nu mai are niciun sens să spui că înoţi în sus sau în jos, înainte sau înapoi, la dreapta sau la stânga, sau să foloseşti în general raporturi spaţiale. Nu mai are nici un sens la vechiul Saturn; peste tot este la fel în această privință. Dar ceea ce este mai important este: dacă ajungem în primele timpuri ale existenţei saturniene încetează şi timpul. Nu mai există niciun „mai înainte” şi niciun „mai târziu”. Acest lucru este, desigur, foarte greu de imaginat pentru omul de astăzi, deoarece însăşi reprezentarea sa se desfăşoară în timp: un gând este înaintea altuia, sau după altul. Faptul că timpul încetează să existe poate fi caracterizat doar printr-un sentiment. Iar acest sentiment nu este deloc plăcut. – Gândiţi-vă că toate reprezentările dumneavoastră încremenesc, că toate cele pe care vi le puteţi aminti sau pe care vi le propuneţi încremenesc, devin rigide precum este o bara rigidă, astfel încât vă simțiți fixați în reprezentările dumneavoastră și nu vă mai puteţi mişca. Atunci nu veţi mai putea spune că ceva trăit anterior a fost trăit „anterior”. Sunteţi legaţi de evenimente, ele sunt acolo, dar sunt încremenite. Timpul încetează să aibă înțeles. Pur şi simplu el nu mai există. De aceea este lipsit de sens când cineva spune: Tu ne descrii existenţa saturniană, existenţa solară ş.a.m.d., dar spune-ne şi ce era înainte de existenţa lui Saturn! „Înainte” nu mai are niciun sens în acest caz, pentru că timpul încetează, astfel că trebuie să renunţăm la orice determinare temporală. În cadrul existenţei saturniene se poate într-adevăr spune, într-un sens foarte comparativ, că lumea este ca bătută în cuie prin faptul că trebuie să stăm cu gândurile nemișcate. De asemenea şi cu clarvederea. Gândurile obişnuite au trebuit demult să fie lăsate în urmă, căci ele nu ajung până acolo. Exprimat metaforic, comparativ, ar trebui să vă spuneţi că vă îngheaţă creierul. Și, în măsura în care deveniţi conştienţi de această încremenire, ați avea o reprezentare aproximativă a conştienţei care nu se mai desfăşoară în timp.
Dacă am ajuns atât de departe, devenim conştienţi de o transformare remarcabilă în întregul tablou. Din încremenirea, din atemporalitatea prin care se caracterizează această mare infinită de curaj, cu entităţile sale pe care le numim Spirite ale voinţei, răzbat entităţi ale altor ierarhii, care intră în joc. Abia în momentul în care simţim această nonexistenţă a timpului observăm că intervin şi alte fiinţe. Anume, observăm o trăire nedeterminată, despre care nu putem spune că o trăim noi înşine, ci doar că este prezentă, putem spune doar că se află înăuntrul întregii mări infinite de curaj. Observăm ceva ca un fel de străfulgerare ce trece prin acest câmp, ca o luminare, dar nu este o străfulgerare propriu-zisă, ci mai degrabă o licărire. Aceasta este o primă diferenţiere. O licărire, dar nu o licărire care produce impresia unei lumini ce licăreste. Trebuie să recurgem la mai multe altele, dacă vreţi să înţelegeţi aceste lucruri, așa că imaginați-vă următoarele. Vă întâlniţi cu un om care vă spune ceva, şi dumneavoastră vă face impresia: Cât este de deştept! – şi pe măsură ce el vorbeşte acest sentiment se amplifică şi simţiţi: Acest om este înţelept, el a vieţuit infinit de multe ca să poată spune lucruri atât de judicioase! Această personalitate acţionează asupra dumneavoastră, astfel încât simţiţi pornind din ea o adiere de vrajă. Imaginaţi-vă apoi această adiere de vrajă amplificată la nesfârşit, şi gândiţi-vă că aceasta apare în marea de curaj ca niște nori care nu străfulgeră în ea, ci licăresc. Şi dacă reuniţi toate aceste lucruri, aveţi o imagine a modului în care au intervenit în ierarhia Spiritelor voinţei entităţile care sunt în întregime înţelepciune, dar o înţelepciune care radiază, deci nu o înţelepciune care există pur şi simplu, ci o înţelepciune radiantă. Pe scurt, dobândiţi o imagine a ceea ce constituie perceperea clarvăzătoare a Heruvimilor. Căci Heruvimii sunt cei care intervin aici.
Dar să nu vă gândiţi că toate cele pe care vi le-am descris se află în jurul nostru. Trebuie să acordăm o anumită valoare faptului de a nu putea spune că am avea ceva împrejurul nostru, ci pur şi simplu că acel ceva există – aşa cum v-am descris. Trebuie să ne transpunem în această situaţie. Reprezentarea că acolo există o străfulgerare nu este întru totul corectă; de aceea spuneam că nu este o străfulgerare, ci o licărire, pentru că totul se desfăşoară simultan. Dar acum dobândim sentimentul unei legături între aceste Spirite ale voinţei şi Heruvimi. Dobândim sentimentul că ele intră într-o relaţie. La această constiență ajungem. Şi anume, ajungem la conştienţa că Tronurile, sau Spiritele voinţei, îşi jertfesc Heruvimilor propria lor entitate. Aceasta este ultima reprezentare la care se ajunge atunci când ne apropiem, mergând retrospectiv, de Saturn – aceea a Spiritelor voinţei care se jertfesc, îndreptându-şi jertfa în sus, înspre Heruvimi; mai departe nu se poate merge, căci Universul este închis, ca şi cum ar fi bătut în cuie, astupat cu scânduri. În măsura în care putem vieţui această jertfă a Spiritelor voinţei se desprinde ceva din fiinţa noastră. Şi putem formula acest lucru prin cuvintele: Prin jertfa pe care o aduc Spiritele voinţei se naşte timpul. – Însă nu este acel timp abstract de care vorbim în mod obişnuit, ci este o entitate de sine stătătoare. De acum putem să vorbim despre ceva care începe. Timpul începe prin naşterea entităţilor temporale, care nu sunt altceva decât timp pur. Se nasc entităţi care constau exclusiv din timp; acestea sunt Spiritele personalităţii, pe care învăţăm să le cunoaştem drept Arhai, în ierarhia entităţilor spirituale. În existenţa saturniană, ele sunt doar timp. Noi le-am descris ca fiind Spirite ale timpului, Spirite care reglementează timpul. Dar cele care sunt născute atunci ca Spirite, sunt într-adevăr entităţi care constau exclusiv din timp.
Este ceva extraordinar de important să iei parte la această jertfă a Spiritelor voinţei către Heruvimi şi la naşterea timpului. Căci abia acum, prin naşterea timpului, apare ceva care ne face posibil, pentru prima oară, să vorbim despre starea saturniană ca despre ceva care are, ca să spunem aşa, o oarecare asemănare cu ceea ce ne înconjoară astăzi. Asemănător fumului de jertfă al Tronurilor, care dă naştere timpului, este ceea ce noi numim căldura lui Saturn. De aceea am spus întotdeauna că starea de Saturn este o stare de căldură, descriindu-vă ceea ce exista acolo. Faţă de toate elementele pe care le avem în prezent în jurul nostru, în ceea ce priveşte vechea stare de Saturn putem vorbi doar despre o stare de căldură. Dar această căldură ia nastere ca o căldură a jertfei pe care o aduc Heruvimilor Spiritele voinţei. Iar acest lucru ne indică totodată modul în care trebuie să gândim în realitate asupra focului. Unde vedem un foc, unde simţim căldură, nu ar trebui să gândim așa materialist, cum obişnuieşte omul actual să o facă, ci acolo unde vedem si simțim apărând căldura, acolo și astăzi este în mod invizibil prezent în mediul nostru înconjurător, spiritual care stă la bază, jertfa Spiritelor voinţei către Heruvimi. Universul îşi dobândeşte realitatea abia atunci când ştim că în spatele oricărei dezvoltări de căldură este o jertfă.
În Ştiinţa ocultă, pentru a nu-i șoca prea mult pe contemporanii noştri, am descris pentru început mai mult starea exterioară a vechiului Saturn. Căci i-am șocat deja suficient de mult, iar oamenii, care pot gândi numai în sensul ştiinţific actual, consideră această carte drept un adevărat nonsens. Gândiţi-vă ce ar fi dacă le-aş spune: Vechiul are Saturn în ființa sa cea mai interioară, în ceea ce se află la baza lui, faptul că entităţile ce aparţin Spiritelor voinţei s-au jertfit Heruvimilor; că din fumul jertfei s-a născut timpul, din jertfa pe care o aduc Heruvimilor; că din aceasta s-au născut Arhaii, Spiritele timpului și că ce există drept căldură este doar o reflectare exterioară, o maya, faţă de jertfa Spiritelor voinţei. Dar aşa stau în realitate lucrurile: căldura exterioară nu este decât o iluzie, maya, şi dacă vrem să spunem adevărul trebuie să spunem: pretutindeni unde este căldură avem în mod real o jertfă – jertfa Tronurilor faţă de Heruvimi.
O bună imaginațiune este următoarea. În cartea Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare? am vorbit frecvent, şi am mai spus şi în alte părţi, despre faptul că a doua treaptă a iniţierii rosicruciene este formarea imaginaţiunilor. Antroposoful trebuie să-şi formeze aceste imaginaţiuni din reprezentările corecte pe care şi le face în privinţa lumii. Astfel, el poate gândi, transformate într-o imaginaţiune ca o fantezie, cele discutate de noi astăzi în felul următor: Tronurile, Spiritele voinţei, îngenunchează pline de dăruire şi spirit de sacrificiu în faţa Heruvimilor, dar în aşa fel încât acest devotament să nu provină din senzaţia micimii, ci din conştienţa că dispun de ceva care poate fi jertfit. Tronurile, în această dispoziţie de jertfă, această voinţă de jertfă, la baza căreia se află tăria şi curajul, îngenuncheate în faţa Heruvimilor şi trimiţând jertfa în sus, ca o căldură învăluitoare, căldură înflăcărată, astfel încât fumul jertfei se ridică înflăcărat la Heruvimii înaripați! Aşa ar putea fi imaginea. Şi pornind de la această jertfă – ca și cum am putea rosti cuvântul în aer și acest cuvânt ar fi timpul, dar timpul ca entități – pornind de la întregul proces: Spiritele timpului, Arhaii. Și această trimitere în afară a Arhailor ne oferă o imagine, grandioasă, puternică. Și această imagine, plasată în fața sufletului nostru, produce impresii extraordinare pentru anumite imaginațiuni care apoi ne pot duce mai departe și mai departe în domeniul cunoaşterii oculte.
Este într-adevăr ceea ce trebuie să realizăm: transformarea ideilor, reprezentărilor pe care le dobândim în imaginaţiuni, în imagini. Şi chiar dacă imaginile noastre sunt stângace, chiar dacă sunt antropomorfe, chiar dacă aceste fiinţe arată pentru noi ca nişte oameni înaripaţi, nu aceasta e important. Căci aspectul real ne va fi dat în final, şi ceea ce nu trebuia să fie conţinut în imaginaţiuni va fi îndepărtat. Dacă ne adâncim cu dăruire în astfel de imagini, facem ceea ce ne conduce treptat în sus, înspre astfel de fiinţe.
Dacă veţi aborda ceea ce am încercat să vă prezint drept fiinţe pline de curaj, inundate de înţelepciune, veţi vedea că sufletul va trebui să-şi caute în curând refugiul în tot felul de imagini care sunt foarte departe de conceptele raţionale. Conceptele raţionale au apărut în existenţă mult mai târziu, aşa că nu ne este îngăduit să percepem în mod raţional aceste lucruri. Şi trebuie să înţelegeţi că atunci când unele spirite cărora li se dezvoltă clarvederea şi descriu asemenea lucruri ca dintr-o clarvedere naivă ele le vor prezenta altfel decât oamenii raţionali. Iar oamenii raţionali nu vor putea niciodată înţelege corect asemenea spirite. Pentru cine vrea să se edifice în această privinţă, aş vrea să dau o indicaţie. Luaţi din biblioteca de buzunar o carte bună, a aşa-numitului „bătrânul Schwegler” [Nota 8], pe care studenţii o foloseau mai demult înainte de examene, dar care nu mai este utilă astăzi, de când sufletul a fost detronat; și chiar daca ea a fost alterată de un editor, nu a fost denaturată întru totul. Este o istorie a filosofiei din punctul de vedere al lui Hegel. Aşadar, puteţi lua Istoria filosofiei a bătrânului Schwegler şi veţi avea o imagine corectă în ceea ce priveşte vechea filosofie; chiar dacă veţi citi acolo despre filosofia hegehană, veţi găsi totul descris într-un mod excepţional. Citiţi apoi de acolo scurtul capitol despre Jakob Böhme [Nota 9] şi încercaţi să vă faceţi o reprezentare corectă despre cât de neputincios este un om care scrie o filosofie raţională, faţă de un spirit ca Jakob Böhme! Pe Paracelsus [Nota 10], slavă Domnului, l-a omis total, căci despre el ar fi scris lucruri şi mai aberante. Schwegler a ajuns să descrie un spirit căruia i s-a deschis în mod naiv nu imaginea lui Saturn, ci o reluare a imaginii lui Saturn, căci aceasta a fost reluată în perioada Pământ; a ajuns aşadar la un spirit care nu poate decât să descrie în cuvinte şi imagini lucruri de care raţiunea nu se poate apropia. Iar aici pentru omul raţional încetează orice înţelegere. Nu pentru că lucrurile nu s-ar putea înţelege în general, ci pentru că ele nu pot fi percepute atunci când se rămâne la punctul de vedere al raţiunii filosofice uscate de astăzi.
Dumneavoastră vedeţi că este important să ne înălţăm acolo unde intelectul obişnuit nu ajunge. Chiar dacă raţiunea obişnuită furnizează o carte excelentă cum este Istoria filosofiei a lui Schwegler – pe care eu am numit-o intenţionat o carte „bună”–, ea constituie totuşi un exemplu al modului în care se opreşte o raţiune în faţa unui spirit ca Jakob Böhme.
Am încercat astăzi, pe baza consideraţiilor referitoare la vechiul Saturn, să pătrundem, ca să spunem aşa, mai lăuntric în această veche încorporare planetară a Pământului nostru. Vom proceda la fel cu existenţele solară şi lunară, şi vom vedea cu acest prilej că vom dobândi concepte care nu ne vor apărea mai puţin grandioase ca cele pe care le-am obţinut când ne-am întors privirea spre vechea stare de Saturn și în presimţirea noastră au apărut Tronurile aducând jertfă în faţa Heruvimilor şi având ca rezultat al jertfei fiinţele timpului. Căci timpul este un rezultat al jertfei, şi el ia naştere ca timp viu, ca o creaţie a jertfei. Apoi vom vedea cum se transformă toate aceste lucruri pe Soare, şi că ne vor întâmpina alte procese grandioase ale existenţei cosmice atunci când vom trece de la Saturn la Soare şi apoi la existenţa lunară.
