Cred că este bine să vorbese, chiar la începutul conferinţei de astăzi, despre importanţa pe care o are, mai ales pentru concepţia umană, pentru percepţia şi cunoaşterea umană, cosmosul fizic, sistemul cosmic fizic, pe care l-am cercetat ieri, în legătură cu părţile sale componente – cel puţin în legătură cu unele din ele. Am vorbit ieri despre viaţa cometelor, despre viaţa stelei fixe, viaţa solară, despre viaţa planetară şi cea a lunilor. Când se vorbeşte despre aceste corpuri cereşti din punctul de vedere al conştienţei obişnuite, atunci se au în vedere, desigur, numai corpurile cereşti pe care le percepem cu ochiul fizic. Dar în cursul conferinţelor noastre s-ar putea spune că am înlocuit acest sistem de corpuri cereşti cu altceva. L-am înlocuit cu contemplarea unor entităţi spirituale corespunzătoare şi pe care le-am identificat ca aparţinând diverselor Ierarhii cereşti. Ceea ce am relatat în acest sens ar putea să devină şi mai clar dacă vom spune că deasupra omului se află în mod nemijlocit categoria entităţilor pe care le numim Îngeri (Angeloi), sau entităţi angelice. Am mai arătat că omul, când vrea să ajungă la o concepţie asupra lumii spirituale, a lumii suprasensibile, trebuie să se perfecţioneze, orientându-se în sus, în direcţia entităţilor cele mai apropiate de el, după cum trebuie să înveţe să privească lumea cu modul de percepţie al Îngerilor. Putem să punem şi întrebarea: Când o astfel de fiinţă din categoria imediat superioară omului dobândeşte prin percepţia sa, pe care o numim revelaţie, o conştienţă despre Cosmos, cum arată pentru această fiinţă Cosmosul? Răspunsul la această întrebare va face să ne devină mai clar ceea ce urmează. O asemenea fiinţă angelică nu ar vedea, afară, în Cosmos, nimic din tot ce vedem noi şi despre care ştim că este o Maya, o iluzie pe care o producem numai prin privirea omenească. Aceasta trebuie să ne fie foarte clar. În schimb, o fiinţă angelică ar vedea şi ar percepe în felul său, aşa cum am arătat deja, diferitele acţiuni comune ale entităţilor Ierarhiilor. O asemenea fiinţă, în loc să spună că acolo sus se află planeta Marte, ea spune mai curând: Acolo sus acţionează împreună, în modul pe care l-am descris, una sau alta dintre entităţile care fac parte din Ierarhiile superioare. Cu alte cuvinte, pentru aceste entităţi, pentru Îngeri (Angeloi) întregul sistem cosmic ar apărea în mod nemijlocit ca un ansamblu de activităţi spirituale. Cum ar apărea unei asemenea fiinţe planetele sau alte corpuri cereşti vizibile pentru ochii noştri?
Avem un motiv întemeiat să discutăm aceste lucruri, deoarece nu vom putea vorbi despre întregul Univers suprasensibil, care stă de fapt la baza sistemului nostru planetar, ceresc, sau al Cosmosului în general, dacă nu ne-am putea transpune, printr-o pregătire ocultă, în modul de percepţie al unei astfel de fiinţe. A fi clarvăzător nu înseamnă nimic altceva decât a crea posibilitatea de a vedea lumea la fel cum o vede o astfel de fiinţă. Aşadar, şi pentru conştienţa clarvăzătoare dispar, de fapt, formele, acele forme luminoase ale corpurilor cereşti vizibile în mod obişnuit cu ochiul fizic. Aceste forme nu mai există, dispar. În schimb, conştienţa clarvăzătoare, ca şi, aşa cum am spus, conştienţa unei fiinţe angelice, primeşte totuşi impresii de la ceea ce corespunde corpurilor cereşti fizice. O conştienţă clarvăzătoare nu poate percepe Luna sau o planetă, de exemplu Marte, ca un om obişnuit, deoarece ar fi vorba de ar fi o percepţie fizică, totuşi conştienţa clarvăzătoare poate avea cunoştinţă despre ce există aici. Aş dori acum să vă ajut să vă faceţi o imagine despre ce ştie conştienţa clarvăzătoare despre un asemenea corp ceresc.
Dumneavoastră puteţi, la început doar teoretic, căci partea practică se obţine doar printr-o pregătire ocultă, să vă faceti o reprezentare despre aceasta, atunci când în suflet vă apare o amintire, o imagine reprezentativă despre ceea ce aţi trăit ieri sau alaltăieri. Fără îndoială, această imagine reprezentativă pe care o evocaţi în sufletul dumneavoastră este diferită de imaginea unui obiect care este prezent în faţa ochilor. Pe acesta îl priviţi cu toată intensitatea necesară. Când, a doua zi, vă amintiţi de acel obiect, să zicem un trandafir, aveţi o imagine-amintire a lui. Trebuie să vă fie foarte clară diferenţa care se face în sufletul dumneavoastră între imaginea-amintire şi obiectul care a dat naştere, prin impresie directă, acestei imagini-amintiri; în felul acesta aveţi posibilitatea să înţelegeţi cum percepe conştienţa clarvăzătoare corpurile cereşti. Aşadar, capacitatea de clarvedere se transpune în lume şi dacă, de exemplu, se transpune pe Marte sau pe Lună, nu ştie în mod nemijlocit ce ar apărea în faţa ochilor dacă aceste corpuri le-ar contempla fizic, dar prin această transpunere conştienţa clarvăzătoare primeşte ceva ce poate fi numit imagine-amintire, imagine a memoriei. La fel stau lucrurile cu tot ce apare conştienţei normale, obişnuite, drept corpuri cereşti fizice. Pentru conştienţa clarvăzătoare toate acestea se prezintă în aşa fel încât ştim nemijlocit că tot ce ne apare sunt lucruri trecute, ceva care a avut o viaţă deplină în trecut, iar aşa cum este în prezent nu se află în forma iniţială, vie, ci ca o cochilie din care melcul a ieşit. Întregul sistem fizic de corpuri cereşti este de fapt martor al unor lucruri trecute, al unor evenimente trecute. În timp ce noi aici, pe Pământ, existăm concomitent cu lucrurile care ne apar în faţa ochilor, ceea ce vedem pe cerul înstelat nu reprezintă o stare care să corespundă prezentului viu, ci este Maya, o iluzie, şi reprezintă, de fapt, ceva ce a avut importanţă în trecut şi a rămas acolo. Lumea fizică a corpurilor cereşti reprezintă resturile unor fapte din trecut ale entităţilor corespunzătoare din Ierarhii, care ajung până în prezent ca o postacţiune a lor.
Să precizăm şi mai mult lucrurile, bazându-ne pe un exemplu concret. Când privim Luna, conştienţa clarvăzătoare, care face în acest timp abstractie de orice altceva şi se concentrează numai
asupra Lunii, primeşte în acest caz o impresie specifică, în sensul că Luna fizică, exterioară, dispare şi în locul ei conştienţei clarvăzătoare îi apare ceva ce produce o impresie asemănătoare
celei pe care o avem în faţa unei reprezentări-amintire. Este o impresie potrivit căreia ceea ce apare de obicei în locul acela pentru ochiul fizic – dar tot ce este fizic este, bineînţeles,
doar o iluzie – vorbeşte despre trecut, la fel cum se întâmplă şi în cazul reprezentării din amintire. Dacă lăsăm tot ce ne vorbeşte despre trecut să acţioneze asupra noastră, atunci impresia pe
care o avem ne spune: Dacă ceea ce apare propriu-zis acolo, în faţa ochiului nostru ocult, ar acţiona şi nu ar fi paralizat datorită altor lucruri, atunci ar fi posibil ca, prin apropierea a
ceea ce percepem pe Lună, Pământul nostru să nici nu existe în forma sa actuală. Luna dezvăluie conştienţei oculte ceva ce nu ar trebui să se întâmple, pentru ca viaţa noastră pe Pământ să fie
posibilă. Dacă ceea ce ni se prezintă nu ar fi împiedicat, paralizat, de alte lucruri, atunci omul, de exemplu, nu ar putea exista, cu modul său actual de viaţă, prin ceea ce planeta însăsi ne
dezvăluie referitor la Lună. Dimpotrivă, viaţa animală actuală de pe Pământ, ca şi viaţa vegetală, precum şi activităţile din cadrul lumii minerale nu ar fi prea mult deranjate. Anumite entităţi
ale regnului animal şi ale celui vegetal ar fi trebuit să aibă alte forme (aceasta o recunoaştem nemijlocit prin forţele care acţionează asupra noastră din Lună), dar în esenţă viaţa animală,
vegetală şi minerală ar fi posibile pe Pământ, dar nu şi viaţa umană. Luna ne vorbeşte, deci, despre o situaţie care, dacă ar fi activă, ar exclude viaţa omului pe Pământ.
Observaţi, iubiţi prieteni, că încerc să descriu aceste lucruri cât mai concret posibil, aşa cum sunt văzute cu ajutorul privirii oculte. Nu doresc să vorbesc în scheme abstracte; în felul acesta s-ar putea spune tot felul de lucruri. Eu vreau să prezint aceste lucruri aşa cum apar ele pentru privirea ocultă. Dacă unui om care, să spunem, are 30 de ani, i-ar apărea deodată toate reprezentările pe care le-a avut la vârsta de 15 ani, dispărând în schimb toate celelalte reprezentări pe care le-a prelucrat în sufletul său de la 15 până la 30 de ani, el ar avea atunci în mod obiectiv, faţă de conştienţa sa, întreaga sa interioritate sufletească de la vârsta de 15 ani. Dar el ar trebui să-si spună: Dacă în mine ar exista acum numai ceea ce constituia odinioară conţinutul vieţii mele sufleteşti, nu aş putea să gândesc tot ce gândesc acum nu ar fi posibil să fiu în starea sufletească pe care o am în prezent. Omul s-ar simţi cum era la 15 ani şi şi-ar da seama că tot ce trăieşte drept conţinut al vieţii sale sufleteşti de la această vârstă nu ar mai putea determina omul care este acum, că are totuşi de-a face cu ceea ce el a devenit. Vedeţi dar că într-un fel putem descrie impresia pe care o primim de la Lună. Putem spune că avem în mod nemijlocit următoarea impresie: Tu ai înaintea ta ceva ce nu îţi revelează în nici un caz prezentul, ci îţi vorbeşte numai despre trecut şi tot aşa cum, dacă la vârsta de 30 de ani ai percepe doar conţinutul vieţii sufleteşti pe care l-ai avut la 15 ani şi ar trebui să faci abstracţie de ceea ce ai devenit în ultimii 15 ani, la fel ar trebui să faci abstracţie că acum există Pământul. Căci Pământul, aşa cum este în prezent, având toate condiţiile pentru ca omul să poată trăi pe el, nu ar exista dacă s-ar realiza ceea ce ne prezintă Luna. Impresia pe care o primeşte privirea clarvăzătoare este posibilă numai dacă aceasta are o astfel de pregătire încât să-şi poată forma un concept, o reprezentare asupra a ceea ce era Pământul înainte. Căci ce se vede acolo a fost posibil înaintea Pământului, iar ceea ce mai târziu a condus la apariţia propriu-zisă a Pământului a devenit posibil doar după ce starea pe care privirea clarvăzătoare o contemplă acum a dispărut.
V-am descris ce trebuie să facă un clarvăzător pentru ca, aşa cum se spune, să se întoarcă prin Cronica Akasha spre o stare anterioară a sistemului nostru planetar, căci prin faptul de a-şi fi flxat privirea clarvăzătoare asupra Lunii el a surprins o stare anterioară a sistemului planetar. Dacă încercăm să descriem acest fapt acum, se poate vedea cum s-a comportat sistemul nostru planetar înainte să apară Pământul actual. Şi pentru că procedăm în aşa fel încât învăţăm să cunoaştem stadiul anterior naşterii Pământului nostru actual, prin aceea că focalizăm ce a rămas în Lună ca memorie a sa, din această cauză ne-am obişnuit să numim stadiul anterior al Pământului stadiul lunar. În orice caz, o lămurire deplină a întregii situaţii o putem avea abia atunci când din starea de clarvedere pe care am dezvoltat-o pentru a ajunge la o imagine-amintire a sistemului planetar trecem din nou la starea de conştienţă obişnuită şi încercăm să ne clarificăm în ce constă deosebirea. Diferenţa constă în aceea că trebuie să încercăm să aducem ambele impresii într-un fel de consonanţă, dar această acţiune este posibilă numai dacă facem abstracţie de Lună. Căci privirea obişnuită exterioară a conştienţei normale nu ne spune prea mult despre Lună. Dumneavoastră ştiţi desigur că astronomia oficială încearcă prin mai multe mijloace să obţină informaţii despre Lună, dar, în general, observaţia exterioară nu spune prea mult. Mai degrabă trebuie să comparăm o anumită observaţie clarvăzătoare a Pământului, aşa cum este el în prezent, ca un corp ceresc, cu rezultatul observaţiilor exterioare. Când excludem tot ce este fizic în ceea ce apare în faţa ochilor noştri fizici, în diferitele regnuri ale naturii şi contemplăm apoi Pământul prin clarvedere, ni se dezvăluie că acesta, care ca planetă fizică se află nemijlocit sub noi şi în jurul nostru, se prezintă ca o stare evoluată a ceea ce fusese mai înainte Luna. Dacă vom compara cele două impresii vom fi în situaţia să punem următoarea întrebare: Cum a rezultat o stare din cealaltă? Atunci obţinem, ca de la sine, prin privirea clarvăzătoare lucrarea care s-a efectuat pentru ca o stare veche a Pământului, pe care tocmai am desemnat-o ca fiind starea sau stadiul lunar, să treacă la stadiul actual al Pământului. Şi avem impresia că această trecere de la un stadiu la altul s-a realizat de către acele entităţi spirituale pe care le-am numit, în ordinea Ierarhiilor, Spiritele formei. Aşa obţinem posibilitatea de a pătrunde în devenirea planetei, în stadiile ei timpurii. Acum se pune problema: Putem pătrunde cu privirea şi mai departe în urmă? Această posibilitate trebuie să o luăm în considerare chiar şi numai pentru motivul că în felul acesta vom înţelege în adevăratul lor sens entităţile spirituale care participă la formarea acestor corpuri cereşti.
Ca o a doua încercare de observaţie ocultă, să facem încă o dată abstracţie de Pământul nostru şi de Luna noastră şi mai ales de tot ce are caracter de lună în sistemul nostru planetar, şi, atât cât putem să o facem, să ne transpunem în starea unei alte planete sau chiar a unui număr mai mare de planete şi să comparăm aceste stări între ele. Vă rog să remarcaţi că eu vă prezint acum fapte adevărate, care pot apărea în conştienţa clarvăzătoare. Este posibil ca privirea clarvăzătoare, chiar dacă nu concomitent – de multe ori chiar situaţia dată nu permite acest lucru –, să fie îndreptată spre unele planete din sistemul nostru solar şi să cunoască ce impresii se primesc de la alte planete tot din sistemul planetar. Dacă se cercetează astfel o planetă sau mai multe nu se obţine prea mult, nu se primeşte nici o reprezentare clară. Dar se obţine imediat o reprezentare clară dacă se procedează într-un anumit mod cu impresiile sale clarvăzătoare. Vreau din nou să prezint o comparaţie, pentru a fi şi mai clar ceea ce vreau să spun. Să presupunem că v-aţi aminti ceva ce aţi trăit când aveaţi vârsta de 18 ani şi aţi spune: Când eram la 18 ani am avut faţă de această trăire un punct de vedere pentru care eram atunci pregătit. Dar lucrurile vor fi mai clare poate dacă mă voi referi şi îmi voi aminti şi o altă experienţă trăită. Despre aceleaşi lucruri, de care mi-am amintit, am mai avut o impresie şi când aveam 25 de ani. Vreau să compar acum ambele impresii. Încercaţi să vă clarificaţi ce câştigaţi în viaţă dacă comparaţi aceleaşi lucruri, separate în timp. Veţi obţine o impresie globală în care o impresie o luminează pe cealaltă. Printr-un asemenea exerciţiu de comparare veţi realiza un fel de metodă aritmetică şi veţi produce, de fapt, ceva cu totul nou în reprezentările rezultate din colaborarea ambelor impresii pe care le aveţi din amintire. Aşa trebuie să procedeze clarvăzătorul când experienţa i-a reuşit, să lase ca privirea clarvăzătoare să-i fie impresionată, să zicem, de Marte, de Mercur, de Venus, de Jupiter etc. Acum el nu mai trebuie să privească fiecare din aceste impresii separat, ci trebuie să le compare, să le lase să interacţioneze, să creeze relaţii între ele. Dacă se consacră acestei activităţi, va căpăta o nouă impresie. Cu ceea ce a dobândit prin compararea acestor impresii a obţinut o reprezentare-amintire a sistemului planetar. Din nou, nu este un stadiu care să fie posibil în prezent, ci o stare care a fost posibilă în trecut, căci exprimă ceva care, la fel cum am descris mai înainte pentru stadiul lunar, reprezintă cauza a ceea ce există în prezent în sistemul planetar.
O impresie pe care o primim în felul acesta are particularităti cu adevărat atotcuprinzătoare. Ceea ce trebuie prezentat cu reprezentări aparent aride, ţine, de fapt, de impresiile cele mai deosebite pe care le poate avea un om. Iar dacă am dori să explicăm în ce constă caracteristica acestei impresii, va trebui să alegem tot o comparaţie. Mărturisesc că nu aş putea să vă ofer ceva mai bun decât ceea ce vă spun acum pentru a descrie impresia pe care o primeşte omul în felul acesta.
Nu stiu dacă dumneavoastră aţi avut vreodată, în viaţa fizică, următoarea impresie. Fără îndoială că aţi plâns cândva, aceasta în mod sigur, că tristeţea v-a umplut ochii de lacrimi şi aţi avut compasiune pentru fiinţele care au fost în jurul dumneavoastră. Dar mai poţi avea şi o altă impresie. Există cu siguranţă mulţi printre dumneavoastră care cunosc impresia care ne este produsă de o descriere captivantă şi emoţionantă dintr-o operă de artă, dintr-un roman, de exemplu; citim o scenă despre care ştim sigur că nu este reală, dar care ne impresionează până la lacrimi. Nu ne gândim dacă ceea ce citim este o realitate sau nu, ci luăm lucrurile povestite, care de fapt există numai în imaginaţie şi în sentimente, în aşa fel încât acţionează ca o realitate şi ne storc şuvoaie de lacrimi. Cine a avut vreodată această impresie, acela are o reprezentare despre ce înseamnă ca, prin ceva spiritual, despre care nu-ţi dai osteneala să te întrebi dacă are la bază o realitate sensibilă, să ajungi la o astfel de impresie care nu te lasă să te gândeşti la nimic altceva, decât la ceea ce cuprinde şi împinge pe cineva să se apropie de el însuşi, ceva ce-ţi umple sufletul printr-un act normal de percepţie al conştienţei obişnuite.
Despre o asemenea impresie trebuie să vorbim, dacă vrem să descriem starea de care este cuprins cineva când compară impresiile pe care le primeşte conştienţa clarvăzătoare de la fiecare planetă în parte. Este vorba de o trăire care acţionează numai prin interioritatea noastră, ca o impresie sufletească. Apoi se obţine un concept real despre ce este propriu-zis o inspiraţie, când omul ştie lucruri pentru care există numai un impuls de cunoaştere venit din interior. Nimeni nu înţelege, de exemplu, conţinutul Evangheliilor în mod real, dacă nu le poate compara în ce priveşte impresia lor cu o impresie ca cea care a fost descrisă chiar acum. Căci Evangheliile sunt scrise din inspiraţie; trebuie doar să mergem la textul lor original. Dar mult mai puternică este impresia pe care o primim, în modul arătat, prin comparaţia impresiilor obţinute de la fiecarei planetă în parte.
Acesta este unul din aspectele pe care aş dori să-l amintesc despre această impresie. Al doilea este că această impresie nu o poate primi fără piedici cel care nu este apt cel puţin pentru o clipă – în epoca noastră abia am putea găsi persoane apte pentru perioade mai lungi decât clipe – să simtă, fără odihnă compasiune şi iubire, să înlăture complet egoismul din sufletul său, căci cea mai mică nuanţă de egoism cu care s-ar uni această impresie acţionează imediat în mod negativ şi cel în cauză ar avea, în loc de ceea ce am arătat, o stare ca o înceţoşare şi o deprimare a conştienţei. Conştienţa se întunecă, în acest caz, imediat. Din această cauză, a avea o asemenea impresie este una din trăirile de mare beatitudine.
Dacă avem norocul să primim o asemenea impresie, atunci apare ceva cu totul deosebit. Atunci, orice ai face, Soarele nu mai poate fi Soare pentru conştienţă. Aşa cum îl aflăm pentru alte stări de conştienţă, Soarele nu mai poate fi perceput. El încetează de a mai fi ceva izolat. Abia când vom reuşi să ne orientăm în această direcţie vom avea următoarea impresie: În faţa mea se află ceva, o anumită stare, şi un Soare izolat nu mai are nici un sens. Căci întregul, care apare în faţa privirii oculte, îl putem avea numai dacă facem abstracţie de tot sistemul nostru planetar şi ne oprim doar asupra Soarelui actual, înlăturând impresia fizică asupra sa. Aceasta se poate realiza cel mai bine dacă încercăm să obţinem impresia ocultă despre Soare nu în timpul zilei, ci noaptea. Desigur, pentru impresia ocultă, faptul că noaptea Pământul fizic se află în faţa Soarelui nu este un motiv pentru a nu primi impresii de la Soare, căci pământul fizic este de nepătruns pentru privirea fizică, nu şi pentru ochiul ocult. În schimb, dacă încercăm să îndreptăm privirea ocultă asupra Soarelui la lumina strălucitoare a zilei atunci apar turburări atât de mari, încât nu se poate obţine o impresie ocultă despre Soare fără daune fizice. De aceea, în vechile Misterii, discipolii nu erau lăsaţi să realizeze în timpul zilei o impresie ocultă despre Soare, ci erau îndrumaţi să înveţe să cunoască în mod ocult Soarele, în caracteristicile sale specifice, în timpul când pentru ochiul fizic era invizibil, şi momentul cel mai potrivit era miezul nopţii. Ei erau îndrumaţi să-şi îndrepte privirea ocultă asupra Soarelui la miezul nopţii. De aceea, veţi găsi în unele descrieri ale vechilor Misterii, printre diferite lucruri care astăzi, cel mai adesea, nu sunt înţelese, de exemplu în Misteriile egiptene, această frază: Discipolul trebuie să vadă Soarele la miezul nopţii [Nota 4].
Diletanţii au născocit felurite explicaţii pentru a interpreta această vedere a Soarelui la miezul nopţii, prin diferite simboluri care mai de care mai năstruşnice. De obicei, se ignoră total faptul că pentru a înţelege în modul cel mai corect lucrurile comunicate prin scrierile oculte trebuie să le interpretăm cât mai puţin în mod simbolic, ci să luăm pe cât posibil lucrurile ad litteram. Pentru interpretări simbolice se simte îndreptăţit mai ales omul modern, deoarece conştienţa actuală nu mai este predispusă să înţeleagă aceste fapte venite din vechime. Pentru cei care au o gândire mai corectă, ar trebui să fie clar că în scrierile antice era un obicei de a se spune lucrurilor pe nume, de a vorbi foarte exact. Aş dori aici, ca o paranteză, să atrag atenţia asupra a ceva ce ar fi putut fi inclus în conferinţa publică ţinută acum două zile [Nota 5], în legătură cu Kriemhilde. Se povesteşte că, după ce Siegfried a murit, ea a reţinut pentru sine comoara Nibelungilor, făcând prin aceasta o faptă bună, dar Hagen i-a luat-o şi a asvârlit-o în Rin, iar când mai târziu Kriemhilde i-a cerut-o, la regele Atilla, Hagen nu i-a dezvăluit locul unde se află. Ei bine, vedeţi dumneavoastră, acest pasaj este relatat amănunţit în Cântecul Nibelungilor pentru a arunca lumină asupra unor lucruri. Eu am găsit la comentatorii de simboluri din povestea Nibelungilor explicaţii cu adevărat pline de spirit, de foarte mult spirit. Mărturisesc că ce se spune în aceste explicaţii pare de multe ori impresionant de spiritual. De cele mai multe ori, comoara Nibelungilor este prezentată ca simbol pentru un aspect spiritual anume. În primul rând, ar fi foarte greu să vindecăm o boală doar cu simple simboluri, după cum simbolul nu poate fi ascuns cuiva, deci nici Kriemhildei, prin aruncarea lui în Rin. Eu, cel puţin, nu-mi pot imagina că un simbol de felul celui pe care îl prezintă unii comentatori este aruncat în Rin. Mai ales, greu îmi pot închipui că s-ar putea lua cuiva ceva ce nu poate fi explicat decât ca simbol. Cine cunoaşte aceste lucruri ştie, fireşte, că este vorba de ceva cu totul deosebit, de ceva ce am putea numi talisman, un talisman de natură fizică, făcut însă astfel încât întreaga sa substanţă să fie alcătuită din aur. Dar acest aur era extras din pământuri aluvionare, din ceea ce apa cară în nisipul de râu, şi toată forţa pe care o are acest aur aluvionar este antrenată – acum intervine simbolul – sub forma talismanului şi acţiunea lui asupra Kriemhildei provoacă în ea forţe prin care poate vindeca bolile. Acest talisman l-a ascuns Hagen de Kriemhilda, iar mai târziu i-a tăinuit locul. Avem aici de-a face cu ceva de natură fizică, cu un obiect absolut real, întrucât numai prin modul special în care a fost confecţionat el dispunea de forţele oculte ce-i erau proprii.
Am citat acest pasaj doar ca exemplu, pentru a vă arăta cum trebuie înţelese aceste lucruri din vechile scrieri. Iată de ce trebuie luată în sens propriu expresia: Să vezi Soarele la miezul nopţii. Atunci se primeşte cel mai bine de la Soare impresia ocultă despre acesta, când nu eşti stânjenit de impresia fizică, când nu vezi nimic din lumina Soarelui, când îl contempli noaptea. Atunci primeşti impresia despre Soarele prezent şi ea este asemănătoare cu ceea ce se obţine prin impresia descrisă mai înainte. Se produce în felul acesta impresia unei stări încă şi mai timpurii a întregului sistem planetar, sistem căruia îi aparţine şi Pământul nostru, impresia unui stadiu când Soarele nu exista ca ceva separat, ci întregul sistem planetar era, într-un anumit fel, Soare, cuprinzând inclusiv şi substanţa Pământului nostru. Acest stadiu îndepărtat care era totodată şi stadiul Pământului este numit stadiul solar. Putem deci spune: Pământul nostru, înainte de a deveni ceea ce este astăzi, s-a aflat într-un stadiu lunar, iar mai înainte de acesta, într-un stadiu solar.
O impresie corespunzătoare pentru o stare încă şi mai veche a planetei noastre se poate căpăta, dacă se încearcă obţinerea unei impresii oculte despre acea categorie de corpuri cereşti despre care am vorbit către sfârşitul conferinţei de ieri, şi anume despre comete. A vorbi despre aceasta în amănunt ar însemna să monpolizăm tot timpul pe care îl avem la dispozitie; din punct de vedere al metodei lucrurile se prezintă însă asemănător cu ce am prezentat deja. Dacă facem din nou o comparaţie între ceea ce se obţine prin percepţia ocultă a vieţii cometelor şi o reprezentare – acum este vorba să ne facem o anumită reprezentare, căci reprezentarea din amintire nu se poate compara cu ceva actual –, atunci se obţine în mod nemijlocit impresia, mai departe nu se poate merge, că s-a primit o impresie a unei stări care se situează înainte de stadiul solar, stare pe care din motive întemeiate o numim stadiul saturnian. Vedeţi dar cum trăirile noastre interioare, pe care le putem avea în legătură cu sistemul planetar, sunt pentru ocultişti decisive pentru reprezentarea pe care ei şi-o fac despre acest sistem planetar.
Să părăsim acum, pentru putin timp, sistemul planetar. Tot ce am expus până aici am făcut-o cu scopul de a finaliza într-o descriere de ansamblu modul în care acţionează entităţile spirituale în corpurile cereşti. Va trebui însă, întrucât corpurile cereşti sunt alcătuite din regnurile naturale, să încercăm să ne formăm, tot din punctul de vedere al unui ocultist, o reprezentare asupra următoarei situaţii care apare în faţa privirii spirituale, când lăsăm să acţioneze asupra noastră fiecare regn natural, izolat.
Să pornim în cercetarea şi observarea regnurilor de la om. Când se ia în considerare fiinţa umană, se arată că aceasta se compune din corp fizic, corp eteric, corp astral şi din ceea ce numim entitatea Eului, Eul însuşi; toate aceste lucruri le cunoaşteti. Entitatea umană alcătuită din aceste patru mădulare unde se găseşte pentru observaţia spiritual-ştiinţifică? Fiinţa cvadruplă a omului o găsim în lumea fizică, căci tot ceea ce am spus că se află în componenţa sa acţionează asupra noastră în lumea fizică. Să trecem apoi la lumea animalelor. Când observăm un animal constatăm că şi la acesta găsim un corp fizic în sânul lumii fizice, în lumea sensibilă obişnuită, aşa cum se întâmplă şi în cazul omului. În această privinţă nu există nici o îndoială. Mai trebuie să admitem că şi animalul are un corp eteric şi un corp astral, aşa cum admitem că omul are un corp eteric, deoarece corpul fizic singur, în mijlocul lumii fizice, este un lucru imposibil. Aceasta se constată îndată ce omul a trecut prin poarta morţii. Atunci corpul fizic rămâne într-adevăr singur în lumea fizică, dar se descompune, căci este lăsat în seama propriilor sale forţe. Cât timp omul este în viaţă, trebuie să existe un luptător permanent împotriva forţelor de descompunere ale corpului fizic, şi acest luptător este corpul eteric, vizibil însă numai pentru conştienţa ocultă.
Aceeaşi relaţie există şi la animal, astfel că şi acestuia trebuie să-i atribuim un corp eteric în lumea fizică. Apoi, întrucât suntem pe deplin convinşi că faptele şi lucrurile exercită asupra omului nu numai influenţe, dar că aceste influenţe se oglindesc în el, provoacă în el ceva ce putem numi o oglindire lăuntrică, pentru aceasta atribuim omului un corp astral, pe care îl percepe numai privirea spirituală. Exact aşa stau lucrurile şi în cazul animalelor. În timp ce planta, de exemplu, nu scoate un strigăt când se exercită asupra ei o impresie din afară, animalul se manifestă zgomotos, cu alte cuvinte, o impresie din afară apare şi ca trăire lăuntrică. Privirea ocultă ne dezvăluie că o trăire interioară este posibilă numai dacă există un corp astral. În schimb, la animal, dacă rămânem în cadrul fenomenelor lumii fizice, nu putem vorbi despre un Eu. Acest lucru are un sens cel mult pentru anumiţi filosofi moderni care se iau numai după analogii. Dacă mergi însă numai pe analogii, atunci poţi afirma tot felul de lucruri. Există astăzi chiar teosofi cărora le insuflă un anumit respect când un cercetător al naturii, care a devenit renumit, Raoul Francé [Nota 6], atribuie şi plantelor suflet şi nu face deosebire între ce înseamnă suflet la animal şi ce înseamnă la plantă. El constată, ceea ce este corect, că există anumite plante care atunci când o mică insectă vine în apropierea lor îşi strâng frunzele, o prind şi o devorează. Un asemenea observator exterior spune: Acolo unde exterior, în natură, apare ceva care aparent este asemănător cu atragerea hranei şi devorarea acesteia, acolo trebuie să existe un lucru asemănător cu ceea ce există la fiinţele care caută şi apoi consumă hrana printr-o pornire sufletească, interioară. Ei bine, eu cunosc ceva care, de asemenea, atrage mici vietăţi, dar căreia în orice caz, nu i se poate atribui un suflet, după modelul filosofilor moderni ai naturii. Este vorba de o cursă de şoareci în care se găseşte slănină. Aceasta atrage şi ea vietăţi mici, şi dacă am proceda ca filosofii naturii, ar trebui să atribuim un suflet, cum se atribuie plantei carnivore Dionaea muscipula, şi cursei, căci şi aceasta atrage şoareci când este bine garnisită cu slănină. Toţi aceşti cercetători care ţin seama numai de aspectele exterioare nu ar trebui să uite acea năzuinţă care există la multi oameni cu convingeri spirituale şi care le dă satisfacţie când vine vorba de spirit.
În această privinţă, chiar în cadrul literaturii germane, unii susţin că au fost scoase la iveală multe lucruri frumoase, dar un ocultist ar spune că s-au făcut multe prostii. Aşa cum nu se poate vorbi în cazul unei plante carnivore sau al oricărei alte plante despre un suflet animal asemănător celui al fiinţelor însufleţite, dacă privim lucrurile în mod imparţial, nu se poate spune nici despre un animal oarecare că ar avea un Eu. Animalul nu are un Eu aici, în lumea fizică. Doar cercetarea ocultă ne conduce la Eul animalului. Dar acest Eu nu se află în lumea în care se află Eul omului. Eul animalului este desprins de corpul său fizic, astfel că pentru a-l găsi trebuie să pătrundem într-o altă lume, pe care învăţăm să o cunoaştem dacă ne ridicăm cu privirea ocultă până la acest Eu animal. Şi dacă nu ne place să facem fel de fel de clasificări şi scheme şi să spunem că lumea constă din planul fizic, din planul astral, din planul mental ş.a.m.d., dacă, deci, nu ne place acest gen de expunere, deoarece sensul cuvintelor nu ne lămureşte prea mult, atunci trebuie să procedăm altfel. Chiar şi în unele lucrări teosofice [Nota 7] se vorbeşte foarte mult de „Logos” dar nu am găsit că s-ar suscita prin acest cuvânt reprezentări despre ceea ce este cu adevărat Logosul. De regulă, am constatat că autorii acestor cărţi ştiu despre Logos numai că se compune din cinci litere. Dar îndată ce încercăm să ajungem cu adevărat la reprezentări concrete, pentru ca să reţinem ceva în mintea noastră, acestea se prefac în fum. Chiar dacă se spun fel de fel de lucruri despre Logos, că el ţese etc. etc., o conştienţă care se vrea concretă nu va şti cum să se descurce. Logosul este ceea ce este, dar cu siguranţă un păianjen nu este, şi ceea ce face nu poate fi în nici un caz o ţesătură. În concluzie, nu este bine să folosim abstracţiuni pentru a suscita reprezentări atunci când este vorba de lucuri care depăşesc lumea fizică a omului.
Este cu totul altceva când privirea ocultă caută la animal ceea ce la om se descoperă deja în lumea fizică, în toate faptele şi modurile de a proceda ale sale: Eul. Eul se găseşte şi la animal, dar nu aici, în lumea în care are corpul fizic, corpul eteric şi corpul astral, ci într-o lume suprasensibilă care apare numai dacă se îndepărtează vălul lumii obişnuite, care ascunde ceea ce se găseşte imediat după lumea sensibilă. Putem spune, aşadar: Eul animalului trebuie căutat într-o lume suprasensibilă. Şi despre acest Eu al animalului mai trebuie să adăugăm: El apare acolo, în faţa noastră, ca o realitate, dar în lumea fizică nu se manifestă ca o individualitate, şi acest lucru îl putem înţelege dacă ne îndreptăm atenţia asupra unor categorii de animale, asupra unei haite de lupi, a unei turme de oi ş.a.m.d. Şi aşa cum ambele noastre mâini cu cele zece degete, sau ambele noastre picioare au toate un singur suflet care, la rândul său, este purtătorul unui Eu, tot astfel un grup de animale alcătuite la fel au un astfel de Eu, pe care însă nu îl găsim în lumea fizică; aici el doar îşi trădează existenţa. Cel pasionat de abstracţiuni, materialistul de azi, spune: În animal este real doar ceea ce se vede cu ochii fizici, şi dacă ne formăm conceptul de „lup” sau conceptul de „miel” ele nu sunt decât simple concepte. Pentru ocultist ele nu sunt simple concepte care există în noi, ci sunt imagini oglindite ale unei realităţi, ceva ce nu există în planul fizic, ci se află într-o lume suprasensibilă. Totuşi, acest ceva îşi trădează existenţa, cu putină reflecţie, deja pe plan fizic. El revelează faptul că în afară de ceea ce putem percepe cu simţurile mai există ceva ce nu poate fi perceput în lumea fizică, dar care are importanţă pentru forţele lăuntrice ale animalului. Aş dori să atrag atenţia celor care consideră ideea de lup un simplu concept, care nu trebuie să corespundă nici unei realităţi, asupra următorului experiment. După cum ştim, lupul mănâncă miei. Hrăniţi lupul cu miei atâta timp cât este necesar ca întreaga materie fizică să se transforme, aşa cum au arătat ştiinţele naturale; astfel în timpul în care îşi înlocuieşte corporalitatea lupul a mâncat numai miei. Acum lupul are în el numai miei. Ceea ce este vizibil la lup, adică materia fizică, provine de la miei. Vedeţi apoi dacă lupul a devenit miel. Dacă nu a devenit miel, atunci nu aveţi nici un drept să spuneţi că ideea, conceptul de lup se epuizează numai în ceea ce poate fi perceput fizic, ci are în el şi ceva suprasensibil, care nu poate fi găsit mai înainte de a pătrunde în suprasensibil. Aşa cum cele zece degete ale mâinilor aparţin unui singur suflet, la fel şi toţi lupii aparţin unui Eu-grup, iar lumea în care se găseşte Eul-grup o numim concret lumea astrală.
În ceea ce priveşte plantele, o consideraţie asemănătoare ne conduce la concluzia că în planul lumii fizice la plantă găsim numai corpul fizic şi corpul eteric. Şi tocmai aceasta este cauza pentru care planta, având numai corp fizic şi corp eteric, nu ţipă când este rănită. Deci, putem spune: În lumea fizică există numai corpul fizic şi corpul eteric al plantei. Dacă cercetăm cu privirea ocultă, adică ne transpunem pur şi simplu în lumea în care se găseşte Eul-grup al animalelor, adică în lumea astrală, vom găsi acolo referitor la lumea vegetală ceva caracteristic. Vom afla că şi în lumea plantelor există durere. Când planta este smulsă din pământ cu rădăcina se manifestă o durere asemănătoare cu aceea când smulgem un fir de păr dintr-un organism animal şi această durere este resimţită de întregul organism. Dar în legătură cu procesul de creştere al plantei apare şi fenomenul vieţii conştiente. Încercaţi să vă reprezentaţi fenomenul de încolţire – de ieşire a plantelor, primăvara, din pământ. Acest fenomen corespunde unui anumit sentiment care apare la unele entităţi spirituale care aparţin de Pământ, care includ Pământul în atmosfera lor spirituală. Dacă vrem să descriem acest sentiment, aceasta se poate face printr-o comparaţie cu sentimentul pe care îl avem în conştienţa noastră seara, când trecem din starea de veghe în starea de somn. Aşa cum atunci conştienţa începe treptat să se atenueze, la fel simt aceste spirite ale Pământului când plantele au început să germineze, primăvara. Ulterior, o dată cu veştejirea şi uscarea care se produce în lumea plantelor, alte entităţi spirituale, care sunt legate de atmosfera Pământului, au acelaşi sentiment pe care îl are omul când se trezeşte dimineaţa. Putem spune deci: Există fiinţe ataşate de organismul terestru care dezvoltă un sentiment asemănător celui pe care îl are corpul nostru astral în momentul când ne culcăm sau când ne trezim. Dar nu este permis să facem comparaţii abstracte. Aici, ar fi mult mai potrivită comparaţia dintre fenomenul de germinare al plantelor, primăvara, şi sentimentul pe care îl avem când ne trezim şi dintre fenomenul de uscare a plantelor, toamna, şi sentimentul pe care îl avem când adormim. Totuşi adevărată este situaţia inversă, căci entităţile despre care este vorba acum simt toamna un fel de trezire, şi simt ca un fel de adormire atunci când plantele sunt, primăvara, în germinare. Aceste entităţi nu sunt de fapt decât corpul astral al plantelor şi îl găsim acolo unde se află şi Eul-grup al animalelor. Corpul astral al plantelor există, aşadar, în aşa-zisul plan astral.
Dar în legătură cu plantele trebuie să vorbim şi despre un Eu, şi pentru aceasta vom recurge tot la investigaţia ocultă. Eul plantelor se arată tot ca un Eu-grup, ca ceva ce ţine de un întreg grup de plante cu aceeaşi formă, aşa cum am constatat şi la Eul-grup al animalelor. Dar va fi o acţiune zadarnică să căutăm Eul-grup al plantelor acolo unde am găsit corpul lor astral şi unde este şi Eul-grup al animalelor, adică în planul astral. Va trebui, dimpotrivă, să mergem într-o lume suprasensibilă şi mai înaltă; trebuie să urcăm dincolo de lumea astrală, într-o lume pe care o simţim că se află mult mai sus. Abia într-o astfel de lume putem să situăm Eul-grup al plantelor. Dacă cercetăm această lume în care este de găsit Eul-grup al plantelor, putem să-i dăm un nume. O numim, fără ca numele să aibă vreo importanţă, lumea devachanică.
În cazul mineralelor – şi acest lucru este uşor de recunoscut –, în lumea fizică se află numai corpul fizic. Tocmai prin aceasta ne apare mineralul ca reprezentând anorganicul, neviul. Corpul lor eteric îl găsim în lumea în care se află Eurile-grup ale animalelor şi corpurile astrale ale plantelor. Dar nu găsim acolo nimic ce ar arăta, într-un fel oarecare, că fiinţa mineralului are sentimente. Totuşi şi mineralul este viu. Constatăm chiar că această viaţă a mineralului durează nesfârşit de mult, are o creştere şi o evoluţie care se manifestă în feluritele minerale şi în feluritele forme minerale, pe scurt, găsim viaţa minerală, polimorfă a planetei, în planul astral. În faţa unui mineral, noi ştim să recunoaştem că el nu este mult diferit de propriile noastre oase, care au o structură minerală, dar care sunt totuşi legate de viaţa noastră. Deci, tot ce este mineral este şi legat de ceva viu, numai că acest viu îl găsim numai în planul astral. Dacă ne oprim, ca să spunem aşa, în mod ocult în lumea în care sunt Eurile-grup ale plantelor, vom remarca faptul că lumea minerală este legată şi de altceva, şi anume de sentimente, adică de ceva de natură astrală. Când pietrele sunt sfărâmate într-o carieră, pe planul astral nu se constată că ar fi vorba de ceva de natură sentimentală, dar în planul devachanic vedem imediat că atunci când piatra este lovită şi sfârâmată, când se desprind din ea bucăţi, apare ceva asemănător cu un sentiment de plăcere, un fel de desfătare. La om şi la animal, în asemenea cazuri, apar sentimente contrarii. Dacă un animal sau un om este tăiat sau lovit sau i se smulge păr de pe cap, se simte durere. La minerale, situaţia este contrară: când zdrobim un mineral, acesta simte satisfacţie. Dar dacă într-un pahar cu apă am dizolvat sare de bucătărie şi dacă urmărim cu privirea ocultă spre lumea devachanică, faptul că sarea începe să cristalizeze din nou provoacă durere, se simte durere în acel loc. Aşa se prezintă lucrurile peste tot în viaţa mineralelor, ori de câte ori un element lichid formează prin cristalizare ceva solid. Aşa a fost, de fapt, şi în cazul formării Pământului care, în trecut, se găsea într-o stare fluidă, era moale. Elementul solid, pământul, s-a format încetul cu încetul din ceea ce era lichid, iar acum noi păşim pe teren solid şi arăm pământul cu plugurile, producându-i prin aceasta nu durere, ci, dimpotrivă satisfacţie. În schimb, pentru entităţile legate de Pământ şi care constituie regnul astral al planetei, nu a fost un lucru plăcut faptul că au trebuit să se comprime pentru ca să fie posibilă viaţa omului pe planetă. De aceea, entităţile care constituie corpurile astrale din spatele pietrelor au trebuit să rabde dureri peste dureri. În regnul mineral, entitatea suferă o dată cu înaintarea procesului de maturizare a Pământului. Este un simţământ cu totul aparte pe care îl ai când, prin cercetarea ocultă, recunoşti această realitate, şi ne amintim de celebrul citat al unui initiat: „Orice creatură geme şi suferă de durere aşteptând mântuirea, aşteptând venirea unui copil” [Nota 8]. Despre aceste lucruri se citeşte în mai toate scrierile bazate pe doctrinele oculte. Aceste scrieri oferă mult şi minţii celei mai simple, dar şi mai mult celui care poate percepe totul sau cel puţin o mare parte din acestea. Oftatul şi gemetele regnului mineral, care trebuie să se producă deoarece procesul cultural al Pământului are nevoie de un teren solid, Pavel le numea cu un termen generic: suspinul întregii făpturi.
Aceste manifestări au loc în acele entităti care se află la baza regnului mineral, reprezentând corpul astral al acestuia, şi pe care le găsim în lumea devachanică. Eul propriu-zis, respectiv Eul-grup al regnului mineral, trebuie căutat într-o lume situată încă şi mai sus, şi pe care o vom numi lumea Devachanului superior. Aici găsim Eurile-grup ale mineralelor. Trebuie să vă dezobişnuiţi de reprezentarea de a identifica ceea ce numim corp astral cu lumea astrală. Corpul astral al mineralului trebuie căutat în planul devachanic, iar corpul eteric al acestuia, dimpotrivă, în lumea astrală; Eul-grup al animalelor trebuie căutat tot în planul astral, în schimb corpul astral al animalelor, ca şi al oamenilor, în lumea fizică. Corpul astral nu trebuie confundat cu lumea astrală. Aşa cum ni se înfăţişează lumea, putem spune: Ceea ce găsim la o fiinţă ca mădulare constitutive nu trebuie identificat cu lumile corespunzătoare, ci trebuie să ne obişnuim să presupunem existenţa unei diferenţieri între entităţi diferite. O cercetare ocultă riguroasă ne dezvăluie aceasta în mod foarte clar. Vom găsi astfel, în lumea Devachanului superior, doar Eurile-grup ale mineralelor. Am prezentat în felul acesta relaţiile entităţilor diferite ale regnurilor naturale cu lumile superioare şi acest fapt poate constitui o bază pentru căutarea relaţiilor diverselor regnuri naturale cu entităţile creatoare ale Ierarhiilor care acţionează pretutindeni în lume, aşa cum le cunoaştem după cele arătate mai înainte.
