Aţi văzut că vieţuirile sufletelor prezentate în Trezirea sufletelor au loc la graniţa dintre lumea simţurilor şi lumile spirituale suprasensibile. Pentru ştiinţa spiritului este de o importanţă cu totul deosebită să ai în faţa privirii sufletului această graniţă, fiindcă este firesc ca tot ceea ce sufletul uman poate vieţui mai întâi în lumea spirituală suprasensibilă să fie, ca să spunem aşa, un domeniu necunoscut pentru toate facultăţile, pentru toate trăirile sufleteşti ale omului din lumea fizic-senzorială. Când omul pătrunde în lumea spirituală cu ajutorul diferitelor metode pe care le-am cunoscut, adică atunci când sufletul învaţă să trăiască în lumea spirituală să observe, să aibă experienţe în afara corpului fizic, atunci este necesar ca, pentru această viaţă, pentru această simţire în lumea spirituală, sufletul să-şi formeze facultăţi cu totul speciale, forţe cu totul deosebite. Dacă sufletul se străduie să dobândească conştienţa clarvăzătoare în timpul existenţei pământeşti, este firesc ca, devenit clarvăzător, sau vrând să devină, el să se poată menţine în lumea spirituală în afara corpului său fizic şi să se poată întoarce iar în corpul fizic – ca om pământesc –, deci să poată trăi normal în lumea simţurilor, acum ca om pământean.
Poţi deci să spui: sufletul devenit clarvăzător trebuie să se poată mişca după legile lumii spirituale şi să poată trece continuu graniţa care îl aduce în lumea fizică; iar acolo – dacă pot să mă exprim într-un mod obişnuit – să se poată comporta într-un mod corect, corespunzător acestei lumi. Prin faptul că facultăţile sufletului trebuie să fie altele în lumea spirituală şi altele când se slujeşte de simţurile sale şi de restul corpului său fizic, acest suflet trebuie să dobândească mobilitate când vrea să devină clarvăzător, să se resimtă în lumea spirituală şi să trăiască acolo cu facultăţile corespunzătoare, iar apoi, după ce a trecut graniţa înapoi, să poată vieţui din nou lumea simţurilor cu facultăţile corespunzătoare acestei lumi. A dobândi această mobilitate, această facultate de transformare, nu este foarte uşor. Dar pentru o apreciere exactă a diferenţei care opune lumea spirituală lumii fizic-senzoriale trebuie ca această graniţă care le separă să fie clar percepută, ca însuşi pragul pe care sufletul trebuie să-l treacă să fie perceput clar de ochiul spiritual sau de suflet atunci când vrea să treacă din lumea simţurilor în lumea spirituală. Căci vom vedea în cursul acestui ciclu, într-un mod foarte divers, că sufletul nu poate transporta obişnuinţele dintr-o lume în alta, când trebuie să treacă Pragul într-un sens sau altul, fără prejudicii grave.
Această trecere a Pragului este cu atât mai grea cu cât, în organizarea lumii noastre, entităţile care intervin în cursul experienţelor descrise în Trezirea sufletelor şi în celelalte drame, entităţi pe care le denumim luciferice şi ahrimanice, joacă un anumit rol. Căci pentru a dobândi un raport corect la trecerea dintr-o lume în alta este nevoie să ştii cum să te comporţi faţă de cele două feluri de entităţi, luciferice şi ahrimanice. Evident, cel mai simplu ar fi să-ţi spui – şi multe suflete aleg, cel puţin teoretic, această afirmaţie comodă – că Ahriman pare în adevăr să fie un tovarăş foarte periculos, iar când îşi exercită influenţa asupra lumii şi conduitei omeneşti cel mai simplu ar fi să respingi din sufletul omenesc impulsurile care vin de la el. Asta pare să fie cel mai comod; dar pentru lumea spirituală este la fel de inteligent ca cel care ar vrea să restabilească echilibrul unei balanţe luând greutăţile de pe talerul care coboară. Aceste entităţi pe care le numim luciferice şi ahrimanice sunt prezente în lume, îşi au misiunea lor în ordinea lumii şi nu le poţi suprima. Într-adevăr, nu este vorba să le suprimi, ci, ca şi în cazul greutăţilor de pe talerul balanţei, forţele ahrimanice şi luciferice trebuie să-şi ţină echilibrul în impulsurile lor asupra oamenilor şi asupra altor fiinţe, trebuie să le echilibrezi. Nu corectezi activitatea unei forţe sau a alteia suprimând-o, ci adoptând conduite corespunzătoare. Şi înţelegi rău aceste entităţi luciferice şi ahimanice dacă spui, simplu: sunt entităţi rele şi dăunătoare. Faptul că aceste entităţi se opun într-un anumit fel ordinii universale generale care era deja prevăzută înainte ca ele să pătrundă în ea, de aici nu decurge că ele trebuie să aibă o acţiune dăunătoare în orice condiţii, ci că aceste entităţi, ca şi alte entităţi cunoscute ca legitime în lumile spirituale superioare, au un anumit domeniu în care să-şi exercite acţiunea în ansamblul ordinii cosmice. Şi revolta lor, opoziţia lor faţă de ordinea cosmică constă în aceea că depăşesc acest domeniu ce le-a fost încredinţat şi îşi exercită forţa şi dincolo de acest domeniu. Să vedem deci, din acest punct de vedere, care este acţiunea lui Ahriman sau a entităţilor ahrimanice.
Poţi caracteriza foarte bine pe Ahriman, spunând: Ahriman este, în înţelesul cel mai larg, domnul morţii, stăpânul tuturor puterilor care trebuie să introducă în lumea fizic-senzorială nimicire, moartea fiinţelor. – În lumea senzorială, moartea este un mijloc necesar. Altfel, aceste fiinţe ale lumii simţurilor s-ar înmulţi exagerat, dacă n-ar exista distrugere şi moarte. Sarcina de a regla legic această moarte după legităţile lumii spirituale i-a fost atribuită lui Ahriman. El este domnul reglării morţii. Imperiul care îi revine cu precădere este lumea minerală. Lumea minerală este mereu moartă; moartea, ca să spunem aşa, este revărsată peste întreaga lume minerală. Dar, ţinând seama de felul în care este alcătuită lumea noastră pământească, regnul mineral, legitatea minerală este turnată şi în celelalte regnuri ale naturii. Plantele, animalele, oamenii, în măsura în care aparţin regnurilor naturii, sunt străbătuţi de principiul mineral, absorb substanţele minerale – deci forţele minerale cu legităţile lor – şi se supun legilor regnului mineral în măsura în care acesta aparţine fiinţei pământeşti. Prin aceasta, ceea ce ţine de moartea justificată se extinde şi în aceste regiuni superioare al domniei legitime a lui Ahriman. În tot ce ne înconjoară ca natură exterioară, Ahriman este domnul legitim al morţii şi, în măsura în care este aşa, el nu trebuie văzut ca o putere rea, ci ca una înscrisă pe deplin în ordinea generală cosmică. Relaţia noastră cu lumea simţurilor este corectă doar dacă avem pentru ea un interes corespunzător, dacă acest interes pentru lumea senzorială este în aşa fel reglat încât vedem ivindu-se lucrurile acestei lumi senzoriale fără a le dori, în aşa măsură încât să pretindem o existenţă veşnică a formelor senzoriale, fiind în stare să ne lipsim de ele atunci când acestea se apropie de moartea naturală. A putea să te bucuri într-un mod corespunzător de lucrurile lumii senzoriale fără a te lega de ele încât să refuzi moartea lor, asta este relaţia justă a omului faţă de lumea senzorială. Şi pentru ca să fie aşa, pentru ca omul să aibă o atitudine corectă faţă de lumea senzorială în ce priveşte naşterea şi pieirea, pentru aceasta el este străbătut de impulsurile ahrimanice.
Dar Ahriman îşi poate depăşi domeniul, în primul rând prin faptul că se apropie de gândirea omenească. Omul a cărui privire nu se îndreaptă spre lumea spirituală, care nu are nici o înţelegere pentru ea, nu va putea crede că Ahriman se apropie în mod real de gândirea umană. Şi totuşi el o face. Atâta timp cât această gândire omenească trăieşte în lumea senzorială, ea este legată de creier, care este supus distrugerii, potrivit ordinii generale a lumii. Ahriman trebuie să regleze acest mers al creierului omenesc potrivit forţelor de distrugere. Dar dacă el îşi depăşeşte domeniul, atunci are tendinţa, intenţia de a desprinde gândirea de instrumentul ei muritor, creierul, de a o face independentă; are tendinţa de a detaşa gândirea fizică, gândirea îndreptată spre lumea senzorială, de creierul fizic, în al cărui curent de nimicire ar trebui să se verse această gândire când omul trece prin poarta morţii. Când Ahriman îl aruncă pe om, ca fiinţă fizică, în curentul morţii, el are tendinţa să-i desprindă gândirea de acest curent de nimicire şi acest lucru, faptul că intervine în această gândire cu ghearele sale şi îl pregăteşte pe om aşa încât gândirea vrea să se smulgă de la nimicire, acest lucru îl face de-a lungul întregii vieţi. Întrucât Ahriman este activ în acest fel în gândirea omenească, iar oamenii care, firesc, sunt legaţi de lumea fizică presimt desigur doar vag efectele entităţilor spirituale, aceştia, pe care Ahriman îi ţine astfel de guler, simt impulsul să smulgă gândirea din integrarea ei în marea ordine cosmică. Acest lucru îl face dispoziţia materialistă, şi anume faptul că oamenii vor să aplice gândirea lor doar la lumea simţurilor. Cei mai stăpâniţi de Ahriman sunt oamenii care nu vor să creadă în nici o lume spirituală, căci Ahriman este cel care le atrage gândirea, îi ispiteşte să rămână la lumea senzorială.
Dacă omul nu a devenit un ocultist practic, aceasta are ca urmare, pentru dispoziţia sa sufletească, în primul rând faptul că el devine un materialist vulgar şi nu vrea să ştie nimic de lumea spirituală. Ca urmare el este sedus direct de Ahriman, pe care însă nu-l remarcă. Pentru Ahriman însă lucrurile stau astfel încât dacă reuşeşte să desprindă această gândire de baza sa – în cazul gândirii fizice, legate de creier – el creează cu această gândire umbre şi scheme în lumea fizică, şi acestea împânzesc apoi lumea. Tocmai cu aceste umbre şi cu aceste scheme vrea Ahriman să întemeieze propriul imperiu ahrimanic. El pândeşte continuu să smulgă ce poate din gândirea umană atunci când ea vrea să se alăture curentului pe care îl urmează omul trecând prin poarta morţii, şi el vrea să o păstreze pentru a popula lumea fizică cu umbre şi scheme formate din această gândire umană fizică, răpită de pe solul ei matern. Sub aspect ocult, poţi vedea alunecând aceste umbre şi aceste scheme peste tot în lumea fizică şi provocând daune în ordinea lumii: este ceea ce a realizat Ahriman în modul pe care tocmai vi l-am descris. Atitudinea noastră faţă de Ahriman este corectă când recunoaştem că, dacă el îşi trimite impulsurile sale legitime în sufletul nostru, noi avem o relaţie justă cu lumea senzorială. Dar trebuie să veghem ca el să nu ne ispitească în modul pe care l-am descris. Evident, este mai comod să optezi pentru o soluţie care constă în a spune: Să extirpăm deci din sufletul nostru toate impulsurile ahrimanice. Dar cu această suprimare nu vom face nimic altceva decât să aplecăm celălalt taler al balanţei. Iar cel care ar reuşi să-l alunge din suflet pe Ahriman printr-o teorie falsă ar cădea prin aceasta sub influenţa luciferică.
Acest lucru se vede cu precădere când oamenii, dintr-o anumită teamă faţă de raportul corect cu puterile ahrimanice, dispreţuiesc lumea simţurilor, refuză bucuria şi raportul corect cu lumea simţurilor pentru a nu se agăţa de ea, elimină orice interes faţă de lumea sensibilă. Rezultă de aici o falsă asceză, care oferă cel mai puternic instrument pentru intervenţia, la rândul lor, a impulsurilor luciferice nelegitime. S-ar putea, de fapt, să scrii o istorie a ascezei ca pe o continuă seducţie din partea lui Lucifer. Atunci omul, în falsa asceză, se expune ispitirilor lui Lucifer, pentru că în loc să restabilească echilibrul talerelor balanţei, în loc să folosească polar forţele, el distruge cu totul una din părţi. Astfel Ahriman este pe deplin justificat în cazul tuturor estimărilor juste ale omului în legătură cu lumea fizic-senzorială. Regnul mineral este, să spunem aşa, încă de la obârşii proprietatea lui Ahriman, este regnul asupra căruia moartea domneşte în mod constant. În regnurile superioare ale naturii, Ahriman este reglatorul morţii în măsura în care intervine legic în mersul proceselor şi al entităţilor. Ceea ce putem urmări ca suprasensibil mai mult în lumea exterioară, noi îl desemnăm, din anumite motive, ca spiritual; ceea ce acţionează mai mult sufletesc, ce acţionează mai mult interior în om, pe acesta îl desemnăm ca sufletesc. Ahriman este mai mult o fiinţă spirituală; Lucifer, mai mult sufletească. Ahriman, am spune, este domnul a ceea ce se petrece în lumea exterioară. Lucifer pătrunde cu impulsurile sale interiorul omului.
Există în acelaşi timp şi o misiune legitimă a lui Lucifer, cu totul în sensul ordinii generale a cosmosului. Ea constă în a-l smulge într-un fel pe om, şi tot ce este sufletesc în lume, din viaţa ca atare şi din consumarea ei în fizic-senzorial. Gândiţi-vă, dacă n-ar exista nici o putere luciferică în lume, omul ar trăi visând în tot ce ne inundă ca percepţii din lumea exterioară şi ne vine prin intelect din ea. Ar fi un fel de visătorie a omenirii şi a existenţei sufleteşti în cadrul lumii senzoriale. Există în adevăr impulsuri care nu vor să smulgă aceste suflete din lumea senzorială, atât timp cât sunt legate de ea în mod temporal, dar care vor să le înalţe pentru ca ele să vieţuiască şi să resimtă altfel, şi să se bucure nu numai de ceea ce îi oferă această lume senzorială. Să ne gândim numai la ceea ce a căutat omenirea în evoluţia artistică. Peste tot unde, în viaţa sufletului său, a gândurilor şi a sentimentelor sale, omul creează ceva care nu depinde numai de lumea sensibilă, ci se ridică deasupra ei, Lucifer este puterea care îl smulge acestei lumi senzoriale. O mare parte din ceea ce trăieşte în elementul înălţător, eliberator din evoluţia artistică a oamenilor sunt inspiraţii ale lui Lucifer. Şi mai putem numi şi alte lucruri ca fiind inspiraţii ale lui Lucifer. Prin faptul că există forţe luciferice, omul este în situaţia să nu rămână dependent, cu gândirea lui, de reproducerea portretistică pură a lumii fizic-senzoriale. În gândirea liberă, el se poate ridica deasupra acesteia. El face acest lucru când filosofează. Din acest punct de vedere poţi să spui că orice filosofare este o inspiraţie a lui Lucifer. S-ar putea scrie o istorie a dezvoltării filosofice a omenirii, în măsura în care acest lucru n-ar fi pur pozitivism, adică nu s-ar limita la lumea materială exterioară, şi s-ar putea spune că istoria filosofiei, evoluţia sa, este o continuă etalare a inspiraţiilor lui Lucifer; căci orice creaţie care se ridică deasupra lumii senzoriale se datorează forţelor şi activităţilor legitime ale lui Lucifer.
Dar şi Lucifer îşi poate depăşi domeniul său. Faptul că aceste entităţi îşi depăşesc domeniul lor provine totdeauna din revolta lor împotriva ordinii cosmice. Lucifer îşi depăşeşte domeniul, şi are mereu tendinţa să îl depăşească, infestând sufletesc-afectivul. În timp ce Ahriman are de-a face mai mult cu gândirea, Lucifer are de-a face mai mult cu simţirea, cu viaţa de afect, pasiuni, impulsuri, dorinţe. Tot ceea ce în lumea fizic-senzorială este sufletesc-afectiv este sub stăpânirea lui Lucifer. Iar el are tendinţa să desprindă acest sufletesc-afectiv, să-l decojească de viaţa fizic-senzorială, să-l spiritualizeze pe o insulă izolată, s-ar putea spune, a existenţei spirituale, să fondeze un imperiu luciferic cu ajutorul întregii prăzi sentimentale pe care a reuşit să pună stăpânire în lumea simţurilor. În timp ce Ahriman vrea să menţină gândirea în lumea fizic-senzorială, şi să o introducă în această lume ca scheme şi umbre, astfel încât, pentru clarvederea elementară, ele devin vizibile ca umbre ce se strecoară în toate părţile, Lucifer face altceva: el ia sufletesc-afectivul din lumea senzorială, îl smulge de acolo şi îl inseră într-un domeniu luciferic pe care, în opoziţie cu ordinea generală cosmică, îl întemeiază ca pe un domeniu izolat, asemănător propriei sale naturi.
Îţi poţi face o idee despre modul în care Lucifer se poate apropia de om, atunci când analizezi o manifestare a vieţii umane, despre care vom vorbi şi mai precis, cea care se desemnează ca iubire în sensul cel mai larg şi care, în fond, este baza oricărei vieţi etic-morale în ordinea lumii omeneşti. Despre această iubire, în sensul cel mai larg, se poate spune: când se manifestă în lumea fizic-senzorială şi acţionează în interiorul vieţii omului este cu totul apărată de orice amestec luciferic nelegitim, când omul iubeşte fiinta de dragul acelei fiinţe. Nu-i aşa, când întâlnim alt om, un om sau orice fiinţă care face parte din lumea fizic-senzorială, ea ni se prezintă cu anumite însuşiri. Dacă suntem receptivi la aceste însuşiri, ele se impun iubirii noastre, nu putem face altfel decât să iubim această fiinţă. Suntem siliţi să o iubim. Această iubire, a cărei raţiune de a fi nu este în cel care iubeşte ci în cel care este iubit, această formă de iubire în lumea sensibilă scapă cu totul influenţei luciferice. Dar dacă observaţi viaţa omenească veţi remarca foarte curând că există şi un alt fel de iubire, acea iubire în care iubeşti pentru că tu ai nişte însuşiri prin care eşti entuziasmat, satisfăcut, bucuros că poţi iubi o fiinţă sau alta. Atunci iubeşti pentru propria ta satisfacţie. Iubeşti fiindcă eşti structurat astfel, iar această structură aparte îşi găseşte satisfacţia în iubirea pe care o porţi celuilalt. Vedeţi dumneavoastră, această iubire, care s-ar putea numi iubire egoistă, trebuie şi ea să existe. Omenirea nu trebuie să fie privată de ea. Căci tot ceea ce putem iubi în lumea spirituală, faptele spirituale, tot ce poate trăi în noi prin iubire ca dor, ca impuls spre înalt în lumea spirituală pentru a cuprinde entităţile lumii spirituale, pentru a cunoaşte lumea spirituală, asta izvorăşte desigur şi din iubirea sensibilă faţă de lumea spirituală [Nota 20]. Însă această iubire faţă de spiritual trebuie, nu doar poate, ea trebuie deci în mod necesar să existe pentru noi înşine – ne este indispensabilă. Fiindcă noi suntem fiinţe ale căror rădăcini sunt în lumea spirituală. Este de datoria noastră să ne perfecţionăm cât putem de mult. Este în interesul nostru faptul că trebuie să iubim lumea spirituală pentru a aduce în propria noastră entitate cât putem de multe forţe din lumea spirituală. În iubirea spirituală, acest element personal, individual, l-am putea numi chiar element de iubire egoist, este în întregime legitim, căci această iubire îl smulge pe om simţurilor şi îl înalţă în lumea spirituală, îl angajează la a-şi împlini datoria care i se impune, la a se perfecţiona tot mai mult şi mai mult.
Însă Lucifer are tendinţa să amestece aceste două lumi. Peste tot unde, în plan fizic, omul iubeşte dintr-un elan egoist, în propriul său interes, acest lucru provine din faptul că Lucifer vrea să facă iubirea senzorială asemănătoare cu iubirea spirituală. El poate atunci să o smulgă lumii sensibile şi să o conducă în împărăţia sa aparte. Astfel, orice iubire care poate fi numită egoistă, care nu este în interesul celui iubit, ci în al celui care iubeşte, este expusă influenţelor luciferice. Când înţelegi bine ceea ce tocmai a fost spus, îţi dai seama că în civilizaţia materialistă actuală, îndeosebi, ai multe prilejuri de a găsi această ispitire luciferică în ceea ce priveşte viaţa de iubire. Căci o mare parte din literatura şi concepţia noastră ştiinţifică, literatura medicală actuală îndeosebi, este impregnată de acest mod de a concepe iubirea. Dacă ai vrea să vorbeşti mai precis, ar trebui să atingi un domeniu scabros; medicina dă dovadă într-adevăr de o complezenţă deosebită pentru elementul luciferic al iubirii atunci când le spune şi le repetă mereu bărbatilor – mai ales lumea masculină este vizată – că ei ar trebui să cultive un anumit domeniu al iubirii fiindcă este necesar sănătăţii lor, deci în propriul lor interes. Li se dau numeroase sfaturi şi li se recomandă chiar unele practici, nu în interesul fiinţei iubite ci pentru că acest lucru este necesar vieţii masculine. Când întâlnim astfel de indicaţii, şi chiar dacă sunt prezentate într-un mod ştiinţific, ele nu sunt nimic altceva decât inspiraţii ale elementului luciferic în lume. Ştiinţa este pătrunsă în mare parte de aceste concepţii luciferice. Iar Lucifer găseşte cei mai buni recruţi pentru împărăţia sa printre cei care acceptă astfel de sfaturi, făcând să se creadă că este necesar pentru binele propriei lor persoane să cultive anumite forme de iubire. A şti aceste lucruri este absolut necesar. Mereu trebuie insistat asupra a ceea ce am spus deja ieri: oamenii nu au conştienţa prezenţei diavolului sub forma sa luciferică şi nici ahrimanică atunci când aceştia îi ţin deja de guler! Oamenii nu observă că savanţilor materialişti, care dau sfaturi precum cele pe care tocmai le-am citat, le stă în ceafă Lucifer. Ei îl neagă pe Lucifer, aşa cum neagă toate lumile spirituale.
Vedem deci că, pe de o parte, datorită lui Lucifer, ceva mare şi nobil poartă şi înalţă evoluţia omenirii. Omenirea trebuie să înţeleagă, să oprească impulsurile care vin de la Lucifer în domeniile corespunzătoare. Peste tot unde Lucifer apare ca cel ce cultivă aparenţa frumoasă, care cultivă impulsurile artistice şi formele frumoase, acolo se naşte în omenire, din activitatea luciferică, ceva măreţ, nobil, puternic. Dar această activitate luciferică îşi are şi partea ei de umbră. Lucifer are peste tot tendinţa de a desprinde sufletesc-afectivul de senzorial, de a-l face independent şi a-l străbate cu egoitate şi egoism. Astfel, în sufletesc-afectiv apare elementul bizareriei, şi alte momente asemănătoare, încât omul, în creaţia liberă, îşi formează tot felul de idei asupra lumii – după bunul plac. Câţi oameni nu fac filosofie dintr-o mişcare a mâinii, fără să se sinchisească dacă filosofarea lor este în concordantă cu mersul general necesar al ordinii cosmice. Aceşti filosofi excentrici sunt foarte răspândiţi în lume; ei se complac în opiniile lor şi nu echilibrează elementul luciferic prin cel ahrimanic, care trebuie să examineze peste tot dacă ceea ce dobândeşte gândirea în lumea fizic-senzorială se aplică şi legilor acestei lumi. Şi aceste fiinţe, cu părerile lor, care nu sunt decât visătorii şi nu se aplică ordinii cosmice generale, circulă prin lume. Toate aceste exaltări, toate confuziile opiniilor personale, toate părerile excentrice, toate falsele idealisme şi visătoriile provin din latura umbroasă a impulsurilor luciferice. Dar importanţa elementului luciferic şi a celui ahrimanic pentru graniţa sau pragul care desparte lumea simţurilor de lumea suprasenzorială se revelă când avem în vedere conştienţa clarvăzătoare.
Când sufletul omenesc a atins ceea ce îl face în stare să vadă lumea spirituală, să-şi adâncească privirea în lumea spirituală, este important ca el să îşi ia asupra sa sarcina care altfel este împlinită de către regulatori subconştienţi ai vieţii sufleteşti. Pentru ca în viaţa obişnuită omul să nu amestece prea puternic obişnuinţele şi legile celor două imperii, ordinea naturală a lucrurilor îşi asumă ea acest fapt, căci dacă cele două lumi s-ar amesteca, ordinea naturală ar fi dată peste cap. Am menţionat deja că, pentru lumea spirituală, iubirea trebuie să se dezvolte în aşa fel încât omul să-şi pătrundă sinea sa cu forţă interioară, să aibă impulsul de a se perfecţiona, dorinţa de a se perfecţiona. Dacă dezvoltă iubirea pentru lumea spirituală, el trebuie să se aibă în vedere pe sine. Dar dacă acest fel de aspiraţii, care îl poartă în lumea spirituală către ceea ce este mai elevat, omul le transferă în senzorial, el poate ajunge la mari ticăloşii. Există oameni care în viaţa lor zilnică, în planul fizic, nu se interesează în mod deosebit de lumea spirituală. În epoca noastră, se spune, aceşti oameni nu sunt atât de rari. Totuşi natura nu lasă să se practice faţă de ea politica struţului, care constă în a-şi băga capul în nisip şi care crede că lucrurile pe care nu le vede nu sunt. Oamenii cu gândire materialistă cred că lumea spirituală nu există pentru că ei nu o văd. Sunt adevăraţi struţi. Dar în sufletul lor, în profunzimile propriului lor suflet, impulsul către lumea spirituală nu este absent, chiar dacă ei o neagă pentru că se buimăcesc. Acest impuls este acolo. În fiecare suflet omenesc există un impuls viu, o iubire vie pentru lumea spirituală, chiar în sufletele materialiste. Oamenii sunt doar sufleteşte neputincioşi faţă de acest impuls. Dar există o lege: când ceva este reprimat prin amorţire, el reapare în cealaltă parte. Urmarea este că instinctul egoist se transformă în pasiuni şi instincte senzuale. Genul de iubire care nu este justificat decât faţă de lumea spirituală, de unde vine el, se transformă în pasiuni, instincte şi dorinţe senzuale şi aşa mai departe şi aceste impulsuri senzuale devin pasiuni perverse. Perversităţile instinctelor senzuale, toate anomaliile execrabile ale impulsurilor senzoriale sunt contrapartea a ceea ce, în lumea spirituală, ar fi virtuţi nobile dacă forţele care sunt turnate în lumea fizică ar fi folosite în lumea spirituală. Trebuie bine înţeles că dacă aceste forţe ar fi folosite în lumea spirituală s-ar realiza lucrurile cele mai nobile. Acest lucru este extrem de important.
Vedeţi deci că şi în acest domeniu ceea ce este nobil şi elevat poate degenera în ceva oribil atunci când graniţa care desparte lumea fizică de lumea suprasenzorială nu este apreciată şi respectată în mod corespunzător. Cunoaşterea clarvăzătoare trebuie să se dezvolte în aşa fel încât sufletul clarvăzător să poată trăi în lumea suprasensibilă după legile acestei lumi şi să se poată întoarce din nou la viaţa în corpul fizic fără să se lase rătăcit în lumea fizic-senzorială normală de legile lumilor suprasensibile.
Să presupunem că un suflet n-ar fi în stare de acest lucru; iată ce i s-ar putea întâmpla. Vedem că sufletul care trece graniţa de la o lume la alta învaţă, datorită întâlnirii cu Păzitorul Pragului, să aibă o atitudine corectă. Dar să presupunem că un suflet – şi asta se poate întâmpla – a devenit clarvăzător datorită anumitor condiţii şi că nu a întâlnit în modul corect pe Păzitorul Pragului. Acest suflet ar putea pătrunde clarvăzător în lumile suprasensibile, ar putea să aibă chiar şi percepţii, dar, neajungând în lumea spirituală într-un mod corect, se poate întâmpla, când revine în lumea fizic-senzorială, el doar să fi „ciugulit” ceva în lumea spirituală. Astfel de „ciugulitori” ai lumii spirituale sunt o mulţime şi poţi spune în adevăr că această „ciugulire” în lumea spirituală este cu mult mai îngrijorătoare decât ciugulirea în lumea fizic-senzorială.
Poţi deci să „ciuguleşti” în lumea spirituală; se întâmplă atunci foarte adesea ca experienţele pe care le-ai făcut în ea să le aduci în lumea simţurilor; dar atunci totul se densifică, se contractă. Astfel, un atare clarvăzător, care nu se conformează legilor ordinii cosmice, când se întoarce în lumea fizică aduce aici imagini şi impresii densificate ale lumii suprasensibile, dar el nu priveşte şi gândeşte pur şi simplu lumea fizic-senzorială, ci, atunci când trăieşte în corpul său fizic, are în faţă, în imagini, efectele lumii spirituale, care par cu totul asemănătoare celor sensibile, doar că nu corespund nici unei realităţi, sunt iluzii, halucinaţii, reverii.
Cel care poate vedea corect în lumea spirituală nu va confunda niciodată realitatea cu imaginarul. Este adevărat că filosofia lui Schopenhauer [Nota 21], când comite erori, ea se combate din ea însăşi. Se combate chiar în lumea senzorială, în ce priveşte eroarea sa capitală, şi anume că lumea care ne înconjoară este reprezentarea noastră. Când analizezi mai în amănunt această frază, vezi că ea este deja dezminţită de faptul că în viaţă eşti obligat să distingi o bară de fier încins la nouă sute de grade, ceea ce este o percepţie reală, de o bară de fier de nouă sute de grade imaginară, care nu face nici un rău. Când trăieşti în lumea reală cu facultăţile adecvate, viata însăşi este cea care-ţi aduce diferenţa între realitate şi fantazare. Chiar şi fraza lui Kant [Nota 22], prin care a purces la aşa-numita dovadă a existenţei lui Dumnezeu, şi anume că o sută de taleri imaginari au aceeaşi valoare ca o sută de taleri reali, este şi ea dezminţită de viaţă. Desigur, o sută de taleri imaginari conţin tot atâţia pfenigi ca o sută de taleri reali, dar între cele două există o diferenţă care este foarte evidentă în viaţă. Şi mi-ar plăcea să-l sfătuiesc pe cel care gândeşte că această frază este justă să încerce să plătească sutele de taleri pe care-i datorează cu taleri imaginari; ar vedea imediat deosebirea. Aşa cum este în lumea fizic-senzorială când te afli realmente în ea şi ţii seama de legile ei, aşa este şi în lumile suprasensibile. Dacă eşti numai lacom de cunoştinţe, nu eşti apărat împotriva confuziilor care pot apărea între iluzie şi realitate, fiindcă imaginile se densifică şi atunci iei drept realitate ceea ce nu este decât imagine. Or, această lăcomie pe care o aduci cu tine când te întorci din lumea spirituală este o pradă pe care poate pune stăpânire Ahriman. Cu ceea ce răpeşte gândirii umane obişnuite, el nu primeşte decât umbre aeriene, însă el primeşte – trivial spus – umbre şi scheme foarte grase atunci când stoarce din individualităţile trupeşti omeneşti, atât cât poate, falsele imagini iluzorii născute din lăcomia umană în lumile spirituale. Şi tocmai în felul acesta este impregnată lumea fizic-senzorială, într-un mod ahrimanic, cu scheme şi umbre spirituale care se opun ordinii generale a lumii.
Vedem astfel cum principiul ahrimanic poate acţiona în mod cu totul deosebit atunci când iese din graniţele sale şi se opune ordinii cosmice, şi vedem cum aici acest principiu ahrimanic, în mod cu totul deosebit, poate deveni ceva rău prin intervertirea activităţii sale legitime. Răul absolut nu există. Răul apare prin faptul că ceea ce este bun într-un anumit mod este folosit într-un alt mod în lume. Aşa este convertit în rău. Principiul luciferic poate şi el, într-un mod analog, să dea prilej ca ceea ce este nobil, măreţ, să devină deosebit de periculos, tocmai pentru sufletul clarvăzător. Aici situaţia este inversă. Tocmai am văzut că atunci când în lumea spirituală un suflet lacom obţine precepţii şi, întorcându-se apoi în lumea senzorială, nu-şi spune: acum tu nu trebuie să te slujeşti de această viaţă de reprezentare care este adecvată lumii spirituale, atunci acest suflet este expus în lumea fizic-senzorială influenţei ahrimanice. Dar se poate întâmpla şi invers; sufletul omenesc poate transporta în lumea spirituală ceea ce nu ţine decât de lumea fizică, adică impresiile, sentimentele, pasiunile pe care sufletul trebuie să le dezvolte până la o anumită treaptă în lumea fizic-senzorială. Dar nimic din ceea ce are caracter de pasiune în lumea sensibilă nu trebuie dus în lumea spirituală, dacă sufletul vrea să nu cedeze atacurilor şi seducţiilor lui Lucifer.
Ceva de acest gen s-a vrut să fie reprezentat în tabloul nouă din Trezirea sufletelor. Ar fi cu totul fals să te aştepţi în acest loc la o agitaţie dramatic-tumultuoasă, aşa cum poţi afla într-o dramă din lumea fizică. Dacă sufletul Mariei ar fi fost constituit astfel încât la prima amintire din lumea devachanică şi din epoca egipteană ar fi putut să trăiască pasiuni tulburătoare, instincte şi afecte tulburătoare, el ar fi plutit de colo-colo la discreţia valurilor pasiunii. Un suflet care nu poate primi impulsurile lumii spirituale într-o linişte interioară, într-un calm absolut, într-o detaşare faţă de toate dramele fizice exterioare, un astfel de suflet îndură în lumea spirituală un destin pe care nu-l pot descrie decât în următorul mod. Gândiţi-vă că o fiinţă din cauciuc ar zbura încolo şi încoace într-o sală închisă din toate părţile, ar zbura spre un perete, acolo ar fi imediat respinsă, ar zbura spre un alt perete, ar fi iar respinsă, şi tot aşa ar zbura încoace şi încolo, într-o tumultuoasă mişcare pe valurile pasiunii. Este exact ceea ce se întâmplă cu un suflet care duce cu sine modul de a simţi, sentimentele şi afectele din lumea fizică în lumea spiritualâ: Apoi se produce altceva. Nu este plăcut să fii aruncat ca o minge de cauciuc într-o închisoare cosmică. În acest caz sufletul, ca suflet clarvăzător, practică politica struţului. El îşi ameţeşte şi îşi tulbură conştienţa, astfel încât nu mai remarcă nimic din toate acestea. El crede atunci că nu ar fi aruncat încolo şi încoace. Lucifer poate acum să acţioneze cu atât mai mult cu cât conştienţa este mai ameţită, el momeşte sufletul şi îl atrage în împărăţia sa izolată. Acolo sufletul poate primi impresiile lui spirituale, dar ele sunt impresii pur luciferice, fiindcă sunt primite în împărăţia sa insulară.
Cum cunoaşterea de sine este dificilă în acest loc şi sufletul ajunge foarte greu să discearnă cu claritate anumite însuşiri, iar oamenii au dorinţa de a pătrunde cât pot mai repede în lumea spirituală, nu este de mirare că ei îşi spun: eu sunt deja matur, eu o să-mi stăpânesc pasiunile. Firesc, acest lucru este mai uşor de spus decât de făcut. În afară de aceasta, există însuşiri pe care le stăpâneşti cu mare greutate. Orgoliul, ambiţia şi alte lucruri asemănătoare sunt înrădăcinate în asa fel în sufletele oamenilor încât a-ţi mărturisi: Tu eşti vanitos şi ambiţios, însetat de putere, asta nu este uşor, iar când cercetezi asupra acestui lucru, cel mai adesea te amăgeşti. Dar acestea sunt afectele cele mai rele. Dacă le duci în lumea spirituală, atunci devii o pradă foarte uşoară pentru Lucifer. Şi când îţi dai seama că eşti împins dintr-o parte într-alta, nu-ţi spui bucuros: Asta vine de la ambiţie, de la orgoliu; atunci cauţi să-ţi înşeli sufletul mâhnit, iar Lucifer te târăşte în împărăţia lui. Acolo poţi să ai tot felul de impresii, dar ele nu concordă cu ordinea cosmică care a fost deja stabilită înainte de a fi intervenit Lucifer [Nota 23], ci ele sunt impresii spirituale, dar de un caracter pur luciferic. Poţi avea chiar impresiile cele mai stranii; şi ele pot fi luate drept adevăruri absolut juste. Vei putea povesti tot felul de încarnări posibile despre o persoană sau alta şi ele pot fi pure inspiraţii luciferice sau ceva analog.
Pentru ca trezirea Mariei să fie corectă, trebuia ca în momentul în care lumea spirituală urma să i se arate cu această faţă atitudinea ei să fie prezentată în aşa fel încât să pară absurdă chiar pentru un critic binevoitor din timpurile noastre. Căci acest critic binevoitor ar putea spune: scena egipteană tocmai s-a terminat, iar Maria stă aici ca şi cum ar fi venit de la micul dejun şi vieţuieşte aceste lucruri lipsită de orice viaţă dramatică. Totuşi, pe această treaptă de dezvoltare, ceea ce s-ar petrece altfel ar fi fals. Pe această treaptă de dezvoltare adevărat este doar acel calm, întrucât se răspândesc razele, lumina spiritului. Vedem deci că atunci când sufletul trebuie să treacă corect peste pragul lumii spirituale şi nu vrea să suporte în lumea spirituală consecinţele necesare ale modului de a simţi rămase din lumea sensibilă el trebuie să aibă o dispoziţie sufletească ce să fi lichidat în sine orice afecte şi pasiuni care n-au importanţă decât pentru lumea fizic-sensibilă.
Ahriman este o fiinţă mai mult spirituală; tot ce produce el ca activitate nelegitimă şi activitate creatoare nelegitimă se răspândeşte, ca să spunem aşa, în toată lumea fizică. Lucifer este mai mult o fiinţă sufletească; ceea ce vrea el să smulgă din lumea senzorială pe baza elementelor afectiv-sufleteşti doreşte să încorporeze împărăţiei sale luciferice în care – după treapta de egoism implantată în fiecare fiinţă – vrea să asigure fiecărui om cea mai mare posibilitate de independenţă arbitrară. Prin aceasta vedem deci că nu este vorba să-i considerăm pe Ahriman şi Lucifer numai buni sau numai răi, ci să ştim să discernem care este activitatea legitimă proprie fiecăruia şi unde începe activitatea lor nelegitimă, unde încep să îşi depăşească graniţele lor. Căci tocmai pentru că îşi depăşesc graniţele, de aceea îl ispitesc pe om să treacă incorect graniţa în cealaltă lume, cu capacităţile şi legile altei lumi. Despre cele trăite la trecerea graniţei într-un sens şi în celălalt între lumea fizic-senzorială şi lumea suprasensibilă tratează, cu precădere, tablourile din Trezirea sufletelor. Astăzi voiam, pentru început, să indic ce trebuie luat în seamă în zona de graniţă dintre lumea sensibilă şi lumea suprasensibilă. Mâine vom continua acest studiu.
