Pentru multe suflete actuale înclinate să preia ceea ce are de spus ştiinţa spiritului orientată antroposofic este necesar să se elimine unele contradicţii care apar în acest domeniu. Sufletul poate fi înclinat spre contradicţie atunci când ia în serios amintirile legate de perioada unor sărbători ca cele din timpul Crăciunului şi începutul anului. Prin luarea în serios a unor astfel de amintiri legate de sărbători, este clar că încercăm să obţinem cunoştinţe cu care vrem să pătrundem în mersul spiritual al omenirii pentru a înţelege corect propria noastră evoluţie. Este suficient să formulăm un gând şi acesta va deveni imediat luminos, dintr-un punct de vedere, iar din alt punct de vedere ne va face atenţi în mod neliniştitor asupra modului în care contradicţiile, dificultăţile trebuie să fie aduse în faţa sufletului atunci când acesta vrea să preia în sensul corect cunoştinţele antroposofice referitoare la om şi la evoluţia Cosmosului.
Printre cunoştinţele pe care vrem să le obţinem prin aprofundare antroposofică se află şi cunoaşterea lui Christos, cunoaşterea impulsului de însemnătate fundamentală pe care l-am numit impulsul christic şi care a acţionat la începutul evoluţiei calendarului nostru. Va trebui, desigur, să ne întrebăm adeseori: Cum se face că timpului nostru îi este permis să nutrească speranţa de a putea pătrunde, cu ajutorul cunoştinţelor antroposofice aprofundate, mai bine, mai intens în mersul evoluţiei cosmice pentru a înţelege impulsul christic, decât a pătruns epoca în care au trăit contemporanii Misteriului de pe Golgota? Ne-am putea întreba: Nu le era oare mult mai uşor acestor contemporani ai Misteriului de pe Golgota să pătrundă în taina care este legată de acest Misteriu decât prezentului, care este atât de îndepărtat în timp de el? Aceasta ar putea deveni o întrebare împovorătoare pentru sufletele celor din prezent care vor să urmărească înţelegerea lui Christos cu ajutorul antroposofiei. Ea ar putea deveni una din acele contradicţii apăsătoare care apar tocmai când luăm în serios principiile mai profunde ale cunoaşterii noastre antroposofice. Această contradicţie dispare numai când aducem în faţa spiritului întreaga situaţie spirituală în care se afla omenirea în vremea cu care începe datarea calendarului nostru.
Cine încearcă să pătrundă, mai întâi fără nici un fel de sentimente religioase sau asemănătoare acestora, în constituţia sufletească a oamenilor de la începutul erei noaste, poate face o descoperire cât se poate de stranie. Această pătrundere se poate realiza rămânând la ceea ce nu pot contesta nici sufletele dăruite exclusiv lumii exterioare, la vechea tradiţie aşa cum este păstrată în istorie; dar să încercăm să pătrundem şi în acea parte care cuprinde viaţa spirituală în toată puritatea ei. Putem spera că printr-o astfel de pătrundere putem prinde ceva din impulsurile propriu-zise ale evoluţiei umanităţii. Să rămânem la viaţa de gânduri existentă la începutul calendarului nostru. Să încercăm să ajungem prin intermediul istoriei în aprofundările realizate de oameni pe calea gândirii pentru a pătrunde în tainele, în enigmele Cosmosului începând cu două sute de ani înaintea Misteriului de pe Golgota şi încă o sută cincizeci de ani după acesta. Găsim că în secolele dinainte şi de după Misteriul de pe Golgota a avut loc o transformare de extremă importanţă a constituţiei sufleteşti a umanităţii cu privire la viaţa gândurilor. Devenim conştienţi că, într-un anumit mod, într-o mare parte a lumii culturale din acea vreme, a fost transferat ceea ce aduseseră omenirii, de mai multe secole, filosofia greacă şi alte aprofundări intelectuale. Dacă avem în vedere unde a ajuns în acea vreme omenirea, prin propriile ei forţe, fără reflectarea vreunui impuls din afară, la ce nivel ajunseseră cei numiţi cu un termen utilizat de stoici „Înţelepţi”, ca şi numeroase personalităţi ale istoriei romane, trebuie să admitem că, de fapt, viaţa occidentală care a urmat acelui timp, acelei cotituri aflate la începutul erei noastre nu a mai adus foarte multe noutăţi cu privire la cucerirea de gânduri, de idei. Viaţa occidentală ne-a adus infinit de mult în privinia pătrunderii în faptele naturii; ne-a adus revoluţii nesfârşite ale gândirii asupra lumii exterioare. Gândurile, ideile înseşi cu ajutorul cărora s-au obţinut toate aceste cuceriri cu care omenirea a încercat să pătrundă în tainele spaţiale exterioare ale existenţei, au progresat foarte puţin după acele vremuri; ele au trăit, chiar până la gândul de care timpul nostru este atât de mândru, gândul evoluţiei, în sufletul acelei vremi. Ceea ce am putea numi o cuprindere în gânduri a lumii, o viaţă în idei ajunsese la o anumită altitudine, la un vârf şi pusese stăpânire nu numai pe spirite izolate, ca în cazul elevilor lui Socrate, într-un timp ceva mai vechi, ci devenise popular, se răspândise peste sudul Europei şi peste alte regiuni ale Pământului. Suntem uimiţi de adâncimea realizată de gândire. Dacă am vrea să abordăm fără idei preconcepute istoria filosofiei ar trebui să focalizăm în special victoria gândului în acea perioadă.
Dacă reţinem, pe de o parte, această victorie a gândului, această elaborare foarte importantă a lumilor ideilor, iar, pe de altă parte, aducem în faţa sufletului – în sensul în care încercăm să pătrundem azi – tainele care se grupează în jurul Evenimentului de pe Golgota, mai conştientizăm ceva. Conştientizăm că în acea vreme când s-a răspândit vestea despre Misteriul de pe Golgota a avut loc o imensă luptă a gândului cu acest Misteriu. Vedem cum filosofiile din acea vreme, mai cu seamă filosofia foarte aprofundată a gnosei, se străduiesc să orienteze toate ideile cucerite spre acest scop unic. Și este foarte important să laşi să acţioneze asupra ta această luptă a gândului uman cu Misteriul de pe Golgota. Căci ceea ce rezultă din această contemplare este faptul că lupta menţionată este inutilă, că această aprofundare prin gândire pe care a atins-o evoluţia umanităţii există şi face toate eforturile pentru a înţelege Misteriul de pe Golgota, dar că toate aceste strădanii nu ajung să realizeze acest scop; că, într-un anumit sens, Misteriul de pe Golgota, hotărât la mare depărtare de lumile spirituale, ajunge la raţiunea umană şi nu vrea să se dezvăluie.
Aş vrea să atrag de la început atenţia asupra faptului că, prin aceste conferinţe, nu doresc să introduc în expresia Misteriul de pe Golgota nimic din ce ar putea proveni din unele tradiţii sau convingeri religioase; trebuie avută în vedere, pur şi simplu, lumea de fapte obiective care se află la baza evoluţiei umanităţii, ceea ce se oferă observaţiei fizice şi spirituale, ceea ce s-a întâmplat în evoluţia umanităţii.
Acum, anticipând, va trebui să dezvălui câte ceva din cele ce voi spune abia în zilele următoare cu mare claritate şi cu forţă de convingere.
Primul lucru care te izbeşte la o asemenea confruntare a tainei Misteriului de pe Golgota cu dezvoltarea extrem de aprofundată a gândurilor din acea vreme este că obţii impresia pe care am exprimat-o astfel: Esenţa acestui Misteriu se află mult, mult dincolo de ceea ce poate atinge dezvoltarea gândurilor. Cu cât pătrunzi mai adânc în ceea ce poate oferi o asemenea confruntare cu atât mai mult trebuie să admiţi: pe de o parte, îţi poţi cufunda sufletul în întregime în lumile de gânduri care caracterizează începutul epocii cu care începe datarea noastră calendaristică; poţi încerca să reanimi în sufletul tău modul cum era modelată constituţia sufletească pe care o aveau oamenii în Imperiul roman, în Grecia; poţi să evoci aceste idei pe care le gândeau oamenii şi vei obţine astfel sentimentul că într-adevăr aceasta a fost o vreme în care gândul a atins o profunzime care nu a mai fost atinsă niciodată înainte. Se întâmplă ceva cu gândul, el se apropie de sufletul uman aşa cum nu o făcuse niciodată. Dar dacă, luând în considerare tot ceea ce se putea pune în faţa sufletului în acel timp cu privire la adâncirea gândului şi la animarea lumilor de gânduri, vrem să dăm viaţa deplină acestor lucruri, lăsând să acţioneze în suflet ceea ce poate dezvălui starea clarvăzătoare a sufletului, apare brusc ceva surprinzător. Simţi că, de fapt, această adâncire a gândului este efectul a ceva ce se petrece foarte departe în lumile spirituale.
Am atras deja atenţia că dincolo de lumea noastră se află alte lumi. Să folosim expresiile obişnuite: lumea astrală, lumea devachanică, lumea devachanică superioară. Să ne amintim, mai întâi, că aceste trei lumi se află dincolo de lumea noastră. Apoi, dacă lăsăm să devină activă în noi starea clarvăzătoare, obţinem impresia că şi în cazul în care am pătrunde în lumea următoare, cea astrală, nu s-ar lămuri deplin nici aici care este originea a ceea ce se exprimă în viaţa gândirii acelui timp. Chiar şi dacă am privi în lumea devachanică inferioară nu s-ar putea lămuri deplin ce s-a întâmplat de fapt. Abia dacă am putea să ne transpunem sufletul în lumea devachanică superioară – aceasta ne-o spune starea clarvizionară – am putea trăi ceea ce iradiază străbătând celelalte două lumi şi coboară până în lumea noastră fizică, putând fi recunoscut în acestă lume în transformarea radicală a lumii gândurilor omenirii de-a lungul veacurilor.
La început te poţi transpune numai în plan fizic şi în observarea acestuia. Nici nu este necesar să devii conştient, în timp ce te afunzi în lumea de idei a acelei vremi, despre ce se comunică în legătură cu Misteriul de pe Golgota; poţi să ignori la început acest aspect şi te poţi întreba: Indiferent de ceea ce s-a petrecut în Palestina, ce ne spune istoria exterioară? Ea ne arată că în Grecia şi la Roma a avut loc o aprofundare infinită a gândirii. Să izolăm, ca pe o insulă în viaţa noastră sufletească, lumea de gânduri grecească şi romană, să ne-o imaginăm despărţită de tot ceea ce se întâmplă în jurul ei, să ne-o imaginăm ca şi cum încă n-ar fi pătruns în această lume nici o veste despre Misteriul de pe Golgota. Dacă, apoi, îndreptăm cercetarea noastră sufletească asupra acestei lumi, atunci cu siguranţă nu vom găsi nimic din ceea ce ştim în prezent despre Misteriul de pe Golgota, dar găsim acea infinită adâncime a vieţii gândurilor care ne arată că aici s-a întâmplat ceva în cursul evoluţiei omenirii care a cuprins esenţa cea mai intimă a sufletului, în planul fizic. Orice am putea crede la început, gândul nu a existat niciodată ca în acea epocă, la nici un popor şi în nici o perioadă! Aşadar, oricât de necredincios ar fi cineva sau oricât ar vrea să nu audă nimic despre Misteriul de pe Golgota, trebuie să admită un lucru: că în lumea insulară pe care am încercuit-o acum se manifestă o adâncire a gândurilor care nu a existat niciodată.
Dacă ne transpunem în acea lume a gândurilor şi avem în fundal starea sufletească a clarviziunii, simţim cum ne-am instalat în mod corect în particularitatea proprie a gândului. Acum poţi să spui: Aşa cum a înflorit acest gând, ca idee a lui Platon sau a altora, cum a trecut în lumea pe care am încercat s-o delimităm, acest gând este ceva care eliberează sufletul, care cuprinde sufletul şi îl aduce la o concepţie mai înaltă despre sine însuşi, încât el poate spune: Orice ai cuprinde în lumea exterioară şi în lumea spirituală te face dependent de aceste lumi; în gând, cuprinzi ce trăieşte în tine, ceva ce poţi pătrunde în întregime. Tu te poţi retrage din lumea fizică exterioară, poţi deveni ateu faţă de lumea spirituală, poţi să nu vrei să ştii nimic despre impresiile clarvăzătoare, poţi să nu vrei să laşi să pătrundă nimic în tine din impresiile fizice. Cu gândul poţi trăi în tine; îţi cuprinzi parcă fiinţa proprie în gândul tău!
Acest lucru se poate recunoaşte. Apoi apare însă – şi aceasta nu ar putea fi altfel dacă te afunzi în această mare a gândului cu starea sufletească a clarvăzătorului – sentimentul izolării gândurilor, sentimentul că gândul nu este decât gând, că gândul nu trăieste decât în suflet şi că nu găseşti în el puterea de a ieşi în lumea în care putem găsi în fundal ceea ce suntem noi înşine. În timp ce simţim splendoarea gândului, simţim şi fiinţa sa nereală. Atunci putem simţi, oriunde în lumea pe care am cunoscut-o cu ajutorul privirii clarvăzătoare, nu există, de fapt, nimic care ar putea fi purtător al acestui gând.
De ce ar exista, aici, acest gând? – te întrebi. Lumea fizică, el nu poate decât s-o falsifice. Aceia care vor să fie materialisti puri, care nu pot atribui gândului o esenţă proprie primordială, ar trebui, de fapt, să interzică gândirea. Căci dacă lumea materială este singura adevărată, gândul nu poate decât s-o falsifice. Numai datorită inconsecvenţei, materialiştilor nu le trece prin gând singura teorie a cunoaşterii posibile, a materialismului, a monismului: abţinerea de la gândire, a nu mai gândi deloc. Însă, celui care se afundă cu o dispoziţie sufletească clarvăzătoare în viaţa gândurilor, îi stă în faţa sufletului aspectul ameninţător al acestei stări de izolare a gândului, al acestei situaţii de a fi singur cu gândul. Pentru el nu există decât un lucru. Dar acest lucru există, acest lucru vine spre el, chiar dacă se apropie ca ceva care se află într-o mare depărtare spirituală: izolat prin două lumi, adevărata sorginte se află într-o a treia lume – aşa îşi spune sufletul devenit clarvăzător –, sorgintea a ceea ce se află în viaţa gândurilor. Pentru sufletul clarvăzător al timpului nostru, transpunerea cu gândirea izolată în vremea când gândul şi-a aflat aprofundarea sa, ar putea produce o impresie puternică; făcând abstracţie de tot ce există în jurul nostru, aşadar şi de Misteriul de pe Golgota, putem reflecta numai asupra modului în care în lumea greco-romană răsare şi înfloreşte ceea ce mai alimentează şi azi prin conţinutul său de gânduri viaţa noastră intelectuală.
Apoi, ar trebui să înălţăm privirea spre alte lumi şi să simţim cum abia asupra lumii devachanice răsare, într-o lume spirituală superioară, steaua care radiază o forţă ce este pusă în valoare şi în această viaţă de gânduri a antichităţii greco-romane. Astfel ne simţim înstrăinaţi aici, pe Pământ, de lumea actuală, ne simţim transpuşi în lumea greco-romană, iradiind şi celelalte ţinuturi ale lumii de atunci, chiar şi înaintea Misteriului de pe Golgota. Dar de îndată ce laşi să acţioneze asupra ta impresia lumii spirituale, apare steaua aflată încă deasupra Devachanului – eu spun steaua, în mod simbolic –, entitatea despre care afirmi: Da, chiar şi ceea ce trăieşti aici, în izolarea gânduiui şi în posibilitatea ca sufletul să fi atins o astfel de aprofundare cum s-a întâmplat în perioada de început a datării noastre calendaristice, este urmarea radiaţiei pe care o trimite această stea din lumea spirituală superioară.
Și acum rezultă un sentiment care la început nu percepe nimic despre ceea ce este tradiţia istorică a Misteriului de pe Golgota, sentiment ce ar putea fi exprimat astfel: Te afli aici cu lumea de idei greco-romană, cu ceea ce au dat Platon şi alţii ca el culturii generale a omenirii, cu ceea ce ei au implantat în suflete – te afli aici şi te simţi viu în această lume. Și apoi aştepţi... În adevăr, nu aştepţi zadarnic; căci atunci iese la lumină cât de adânc se află în fundamentele vieţii spirituale steaua care iradiază raze de forţă şi despre care poţi spune: Ceea ce tocmai ai trăit este un efect al acestor raze de forţă.
Când ai trăit această experienţă nu ai reţinut nimic din vreo tradiţie oarecare, ci ai căutat numai, fără prejudecăţi, motivaţia celor ce s-au întâmplat în lumea greco-romană. Dar ai făcut şi experienţa că eşti separat prin trei lumi de înţelegerea fundamentului propriu-zis al acelei lumi. Și atunci te angajezi poate şi în a privi la acele spirite care au încercat în acel timp să înţeleagă în felul lor această răstumare. Chiar şi în ştiinţa exterioară actuală se ajunge într-o oarecare măsură la observaţia că în acel timp al tranziţiei de la începutul datării noastre calendaristice au trăit nişte genii filosofic-religioase. Cel mai sigur te întâlneşti cu aceste genii dacă-ţi îndrepţi atenţia spre ceea ce se desfăşoară în cadrul gnosei, care este cunoscută în modul cel mai divers. Din punct de vedere exterior, ea este cunoscută, în fapt, extrem de puţin, deşi poţi obţine o impresie despre profunzimea infinită a acestei gnose chiar şi numai din documentele exterioare. Vom vorbi despre ea numai în măsura în care este importantă pentru înţelegerea de către noi a omenirii.
Înainte de orice putem spune: Gnosticii au avut un sentiment al lucrurilor despre care am vorbit mai înainte, şi anume că trebuie să căutăm în lumi extrem de îndepărtate motivele evenimentelor petrecute în lumea exterioară a acelui timp. Această conştienţă s-a transmis şi altora şi, dacă nu suntem superficiali, o mai vedem licărind în ceea ce putem numi teologia lui Pavel. Dar şi în alte aspecte. Totuşi, cine vrea să adâncească gnosa acelui timp, va avea mari dificultăţi în întelegerea ei. Sufletele noastre sunt afectate şi de asemenea infestate de ceea ce a inoculat în ele evolutia materialistă a ultimelor veacuri. Când se urmăreşte retrospectiv evoluţia Cosmosului se evocă prea mult nebuloasa cosmică a lui Kant-Laplace, ceva material. Oamenii de azi, chiar şi cei care caută o concepţie mai spirituală cred, atunci când privesc retrospectiv la timpuri mai vechi, în această nebuloasă sau în ceva similar, şi ei se simt foarte bine când nu mai au grija de a găsi spiritualul şi în timpurile primordiale ale evoluţiei lumilor în Cosmos. Aceste suflete ale prezentului, cercetând cauzele originare ale lumii, se simt mai uşurate când îşi spun: Exista atunci o exterioritate substanţială fină oarecare şi din ca s-a dezvoltat tot ce este spiritual o dată cu tot ce este fizic. Găsim, în felul acesta, suflete care se simt consolate dacă pot fixa cercetările materialiste la începutul Cosmosului, dacă pot pune noţiunile abstracte privitoare la o formaţiune gazoasă oarecare la începutul Cosmosului nostru.
Din această cauză este atât de greu pentru oameni să se transpună în gândurile gnosei. Căci aceasta aşază cu adevărat la punctul de început al contemplării Universului tot ceea ce nu aminteste în nici un fel lumea materială. Poate chiar, un spirit care este bine implementat în cultura actuală nu-şi va putea reţine un zâmbet discret dacă i s-ar atribui pe nedrept, în sensul gnosei, gândul că lumea în care există şi pe care o explică atât de minunat cu ajutorul darwinismului său, că această lume nu are nimic de-a face cu ceea ce reprezintă în adevăr fundamentul lumii noastre. Cu adevărat, omul actual, produs al culturii prezentului, nu-şi va putea reţine un zâmbet discret când i se va atribui părerea că fundamentele lumii s-ar afla în acele esenţe ale lumii la care noţiunile nici nu ajung, la care nu se ridică nimic din ceea ce se preconizează pentru înţelegerea Universului: în Tatăl primordial divin se află ceea ce poate fi numit fundamentul Universului. Și ca şi cum, plecând din El, abia alături de El, se află ceea ce poate urmări să obţină sufletul atunci când, lăsând la o parte toate reprezentările materialiste, caută ceea ce are mai profund în sine: tăcerea, tăcerea infinită în care nu există nici timp, nici spaţiu, ci numai Tăcerea. La această pereche a Tatălui primordial al lumii şi a Tăcerii, care există înainte de spaţiu şi timp, îşi înălţa gnosticul privirea, şi apoi lăsa să decurgă parcă din căsătoria Tatălui primordial cu Tăcerea alte – le putem numi tot atât de bine – lumi sau fiinţe. Iar din acestea, altele şi iar altele, de-a lungul a treizeci de trepte. Abia pe treapta a treizecea descoperim ceea ce se află în faţa simţului prezentului, ceea ce darwinismul explică atât de minunat potrivit acestui simţ al prezentului. Abia pe a treizecea treaptă se află aceasta, de fapt, pe a treizeci şi una; căci treizeci de astfel de entităţi pe care le putem numi tot atât de bine lumi ca şi fiinţe premerg acestei lumi. Eon este expresia care se acceptă în mod obişnuit pentru aceste treizeci de entităţi sau lumi premergătoare.
Obţinem o reprezentare a ceea ce se urmăreşte cu aceşti Eoni, atunci când spunem clar şi explicit: Nu numai ceea ce percep simţurile, ceea ce numeşti lumea ta ambientală aparţine lumii aşa-zise a treizeci şi una, ci şi ceea ce aduci tu ca om fizic, cu gândurile tale, ca explicaţii ale acestei lumi aparţine acestei a treizeci şi una treaptă. Este încă uşor să te împaci cu o concepţie spirituală despre lume când spui: Da, lumea exterioară este Maya, dar prin gândirea noastră pătrundem în lumea spirituală, şi când ai speranţa că această gândire cu adevărat poate urca în lumile spirituale. Conform părerii gnosticilor însă, nu aceasta este realitatea. Potrivit părerii gnosticilor, gândirea aparţine celui de al treizeci şi unulea Eon, lumii fizice. Astfel încât nu numai omul care are percepţia senzorială, ci şi omul gânditor era plasat în afara celor treizeci de Eoni, care pot fi priviţi treptat în mod ascendent prin evoluţie spirituală şi care se prezintă într-o desăvârşire din ce în ce mai mare. Este cu adevărat suficient să te transpui în zâmbetul care i se smulge unui monist actual, aflat la înălţimea timpului său, când i se atribuie credinţa că treizeci de lumi în care se află cu totul altceva decât tu însuţi poţi gândi, premerg lumii noastre. Dar aceasta era concepţia gnosticilor.
Apoi ei se întrebau: Cum stau lucrurile, de fapt, în această lume? Să facem abstracţie de ceea ce am spus despre această lume în sensul începutului secolului al XX-lea. Ceea ce spun acum nu trebuie să fie prezentat ca o lume de idei convingătoare pentru noi – bineînţeles că în antroposofia secolului XX gnosa trebuie depăşită –, dar vrem să ne transpunem în această gnosă. Ce separă lumea înconjurătoare împreună cu ceea ce omul poate gândi despre ea, de cei treizeci de Eoni? – Pentru aceasta, îşi spunea gnosticul, trebuie să priveşti la Eonul cel mai de jos, dar încă pur spiritual. Ce se află aici? Aici se află divina Sophia, înţelepciunca divină. Coborâtoare în mod spiritual prin douăzeci şi nouă de trepte, ea privea în sus către lumea spirituală, la această serie de entităţi sau lumi. Dar într-o zi, într-o zi cosmică, i-a devenit clar că ea trebuie să elimine ceva din sine, dacă vrea să-şi păstreze privirea liberă în lumea spirituală a Eonilor. Și atunci elimină din sine ceea ce se află în ea ca poftă. Și ceea ce de aici încolo nu se mai află în ea, în această divină Sophia, în această înţelepciune dumnezeiască, circulă acum în lumea spaţială, pătrunzând orice devenire a lumii spaţiale. Ea nu trăieşte numai în percepţia senzorială, trăieşte şi în gândirea umană şi în dorul după lumea spirituală, trăieşte totuşi ca aruncată în sufletele omeneşti. Asemănător cu reversul, ca un portret, dar ca un portret al divinei Sophia azvârlit în partea exterioară, trăieşte pofta care este aruncată în orice, pătrunzănd lumea: Achamod. Dacă priveşti în lumea ta fără să te înalţi în lumile spirituale, atunci priveşti în lumea plină de pofte a lui Achamod. Pentru că aceasta este lumea plină de pofte, în ea nu poţi să-ţi reprezinţi mai întâi ceea ce se oferă privirii în lumea Eonilor.
Gnosa îşi imagina ceea ce ea numea Fiul Dumnezeului-Tată şi de asemenea şi ceea ce numea Sfântul Spirit sau Sfântul Duh ca aflându-se departe în urmă în lumea Eonilor generaţi de spiritualitatea pură a acestora. Astfel încât în aceştia noi avem, ca o altă serie de generaţii, o altă serie a evoluţiei decât cea care a condus apoi la divina Sophia. Aşa cum în viaţa fizică, în succesiunea reproducerilor se separă neamurile, tot aşa s-au separat cândva în succesiunea Eonilor, în orice caz pe o treaptă înaltă a lumii spirituale din curentul Tatălui, un alt curent, acela al Spiritului-Fiu şi al Sfântului Spirit. Astfel, în lumea Eonilor curge ceea ce, pe de o parte, a condus la sfânta Sophia şi, pe de altă parte, la Spiritul-Fiu şi la Sfântul Spirit. Când urci prin Eoni, întâlneşti la un anumit nivel, un Eon din care au descins, pe de o parte, secvenţa Fiului care a condus apoi la divina Sophia, şi, pe de altă parte, secvenţa Fiului din care provin Fiul lui Dumnezeu şi Sfântul Duh. Apoi ajungem la Dumnezeu-Tatăl şi la Tăcerea divină.
Prin faptul că potrivit gnosei sufletul uman este transpus cu Achamod în lumea materială, în el trăieşte nostalgia lumii spirituale, înainte de orice trăieşte în el dorul de divina Sophia, de divina înţelepciune, de care este însă izolat prin faptul că este plin de Achamod. Acest sentiment al separării de lumea divină a Eonilor, acest sentiment de a nu se afla în spiritualul divin este resimţit, potrivit gnosticilor, ca fiind lumea materială. Și, avându-şi originea în lumea divin-spirituală; totuşi, legat de Achamod, îi apare gnosei ceea ce am putea numi, sprijinindu-ne pe limba greacă, Demiurgos. Acest Demiurgos, acest arhitect al lumii, este realizatorul (creatorul) şi cel care conservă propriu-zis ceea ce este străbătut de Achamod şi de materialitate. În lumea lui sunt întreţesute sufletele omeneşti. Acestea sunt întreţesute cu nostalgia lor mai întâi pentru divina Sophia, iar în lumea Eonilor apare pur divin-spiritual, ca în depărtare, Fiul lui Dumnezeu şi Sfântul Duh, dar numai pentru cel care – în sensul gnosei – se ridică deasupra a tot ceea ce are încorporat în sine pe Achamod, pofta care cutreieră prin spaţiu.
De ce există totuşi nostalgia, în sufletele transpuse în lumea lui Achamod? De ce după separarea de lumea divin-spirituală resimt nostalgia după această lume? Această întrebare şi-a pus-o şi gnosa, Și ea spunea: Achamod a fost asvârlit din înţelepciunea divină, divina Sophia; dar înainte de a deveni deplin lume materială, în care acum locuia omul, a primit, ca un fel de scurtă iradiere, o lumină de la Fiul lui Dumnezeu, care a dispărut apoi din nou. Acesta este un concept important al gnosticilor, faptul că Achamond, aşa cum trăieşte în sufletele umane, a primit într-un trecut foarte îndepărtat lumina lui Dumnezeu, care însă a dispărut repede. Dar amintirea trăieşte acum în sufletul omului, oricât ar fi de întreţesut în lumea materială. Eu trăiesc în lumea lui Achamod, ar fi putut spune un astfel de suflet – în lumea materială. Dar în timp ce mă afund în mine, o amintire răsare în interiorul meu. Ceea ce mă ţine încătuşat de lumea materială tânjeşte după divina Sophia, după divina înţelepciune, pentru că fiinţa Achamod care trăieşte în mine a fost cândva iluminată de Fiul lui Dumnezeu care trăieşte în lumea Eonilor. Să ne clarificăm această structură a unui suflet de elev al gnosticilor. Astfel de suflete au trăit, ele nu sunt numai o construcţie ipotetică. Iar cercetătorii istoriei care privesc cu înţelegere vor ajunge, prin documente exterioare, la concluzia că numeroase astfel de suflete au trăit în timpul la care ne referim.
Nu este lipsit de importanţă să ne limpezim asupra motivelor pentru care în prezent există o atât de mare ostilitate împotriva celor spuse mai înainte. Ce are de spus unul dintre oamenii înţelepţi ai prezentului despre gnosă? A trebuit doar să auzim că însăşi teologia lui Pavel este resimţită ca o scorneală rabinică, ceva încâlcit pentru ca monistul deştept să se poată ocupa de ea, el fiind atât de mândru când priveşte în lumea pe care o cuprinde cu noţiunea simplă de evoluţie sau cu conceptul şi mai simplu de energie, încât spune: Acum am devenit cu adevărat bărbaţi, am creat noţiunile care construiesc concepţia energetică despre lume şi privim înapoi la aceşti copii, la aceşti bieţi, dragi copii care cu veacuri în urmă şi-au alcătuit gnosa la nivelul lor copilăros, imaginând fel de fel de spirite, treizeci de Eoni: aceasta o face „sufletul de copil” al omenirii. O astfel de joacă, sufletul bărbătesc de azi a depăşit-o de mult prin marele monism al zilelor noastre! Să privim cu îngăduinţă la aceste copilării gnostice, atât de drăgălaşe!
Aceasta este atitudinea actuală şi ea nu va fi uşor de lămurit, în vederea schimbării. Desigur, s-ar putea spune: Un gnostic, care s-ar afla, în prezent, în faţa ta cu sufletul său născut din gnosă şi-ar lua şi el libertatea să-ţi spună părerea, şi atunci ar vorbi în felul următor: Înţeleg foarte bine că eşti mândru, că ai devenit atât de mândru de gândurile tale despre evoluţie şi energie; dar aceasta ţi se trage de la faptul că viaţa ta de gânduri a devenit foarte grosolană, simplă, primitivă, că te mulţumeşti cu gândurile tale cele mai abstracte: Exprimi cuvintele evoluţie şi energie şi crezi că vorbeşti despre ceva real, concret. Nu poţi, de fapt, să priveşti în acea viaţă spirituală mai subtilă care urcă la ceea ce se înalţă cu treizeci de trepte deasupra a ceea ce ai tu.
Pentru noi însă, dragi prieteni, opoziţia pe care am prezentat-o la începutul expunerii noastre de azi nu face decât să se accentueze prin aceasta. Pe de o parte, vedem epoca noastră, cu noţiunile ei grosolane, primitive, iar pe de altă parte, vedem gnosa. Și am discutat cum aceasta utilizează noţiuni infinit complicate – treizeci de Eoni – pentru a găsi în cursul evoluţiei sale pe Fiul lui Dumnezeu şi Sfântul Duh şi pentru a găsi în suflet nostalgia după divina Sophia, Fiul lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt.
Atunci ne întrebăm: Oare adâncirea gândurilor care a avut loc atunci în lumea greco-romană nu este matricea din care a răsărit ceea ce avem în prezent, ceea ce am adus în gândurile evoluţiei şi ale energiei? Și nu privim la această gnosă cu noţiunile ei complicate, care sunt atât de antipatice epocii actuale, ca fiind, în fapt, ceva cu totul străin? Nu sunt acestea opoziţii colosale? Ba da, aceasta sunt ele. Contradicţia care ni se aşază de aici în mod apăsător în suflet creşte continuu, dacă reflectăm retroactiv la cele ce am spus despre sufletul clarvăzător: că el se poate transpune în lumea de gânduri a grecilor şi romanilor şi vede atunci lumea, cu steaua despre care am vorbit. Și găsim presărată pretutindeni în această profunzime a gândului grecesc acea adâncime pe care o reprezintă gnosa. Dar dacă este s-o privim în prezent cu tot ce trebuie să ne ofere antroposofia, neputincioşi să înţelegem, de fapt, ce înseamnă steaua de care ne aflăm despărţiţi prin trei lumi şi dacă-i întrebăm pe gnostici: Aţi înţeles voi, oare, ce s-a întâmplat atunci în evoluţia umanităţii?, nu putem să ne dăm nici noi, pe baza antroposofiei, răspunsul din partea gnosticilor, căci el nu ne-ar putea satisface; el nu ar putea aduce lumină în ceea ce rezultă, în prezent, pentru sufletul clarvăzător.
Nu am intenţionat să vă ofer prin expunerea de azi o explicaţie a unui lucru oarccare. Cu cât veţi resimţi mai mult că ceea ce am exprimat azi nu este o explicaţie, cu atât veţi recunoaşte mai mult că v-am pus în faţă contradicţie după contradicţie şi că nu v-am arătat decât o experienţă ocultă, aceea a percepţiei stelei, cu atât mai bine mă veţi fi înţeles. Aş dori să simţiţi, să vă fie clar că în lume a apărut ceva, la începutul datării noastre calendaristice, de care capacitatea de înţelegere a omenirii era extrem de îndepărtată, fiind totuşi acţionată de aceasta. Aş dori să simţiţi faptul că epoca începutului nostru calendaristic este o mare enigmă. Aş dori să aveţi un sentiment pentru faptul că în evoluţia omenirii se întâmplă ceva care mai întâi se prezintă în lumea greco-romană ca o adâncime a gândului sau ca o descoperire a gândirii şi că înseşi fundamentele primordiale ale acesteia se găsesc adânc în zona enigmaticului. Aţi putea căuta în lumi ascunse ceea ce apare în Maia lumii fizic-sensibile ca aprofundare a gândului greco-roman. Și nu am dorit să vă ofer o idee, o explicaţie pentru cele prezente, am vrut prin cele spuse să conturez o enigmă despre care vom continua să vorbim mâine.
